Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 august)

muzica: pr. Mihail Bucă

Troparul Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)

Pe tine, Parinte, te cinstim, caci lasand lumea si patria ta, ai luat crucea, urmand lui Hristos, si in Valea Iordanului, in pestera pustniceasca, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta impreuna cu ingerii se bucura, Preacuvioase Parinte Ioane, duhul tau.

Credinciosul nostru popor, de doua mii de ani crestin, a odraslit în cursul veacurilor multi parinti cu viata îmbunatatita, ce s-au nevoit atât în tara, cât si peste hotare. Între acestia, trebuie pomenit la loc de cinste Cuviosul Ioan Iacob de la Neamt (Hozevitul).
El s-a nascut la 23 iulie 1913, în satul Crainiceni (azi jud. Botosani), primind din botez numele Ilie. Parintii sai, oameni credinciosi si cu frica de Dumnezeu, se numeau Maxim si Ecaterina Iacob si erau tarani. La câteva zile dupa nasterea copilului, Ecaterina se îmbolnaveste si peste 6 luni se muta la Domnul, pruncul Ilie urmând sa fie crescut de bunica Maria, din parte tatalui. De parca nu fusese destul necaz în familia Iacob, îndata dupa moartea sotiei sale, Maxim primeste ordin de concentrare. Întors acasa, se casatoreste, însa dupa doi ani este trimis pe front, unde îsi da viata pentru apararea tarii.
Pentru ca mama vitrega s-a întors la familia ei, dupa moartea sotului, bunica Maria, batrâna si fara nici un sprijin a fost cea care s-a ocupat cu cresterea micutului Ilie. Ea l-a îngrijit ca o adevarata mama, deprinzându-l cu rugaciunea si ducându-l la biserica din sat.
Într-o poezie închinata bunicii sale, „În bratele parintesti”, cuviosul arata cât de mult îi datoreaza acesteia:

„Bunica, Dumnezeu s-o ierte,

Mi-a semanat de timpuriu

În suflet tainele credintei

Si rodul lor ma tine viu.

O, scumpa mea, batrâna sfânta,

Eu tot ce am îti daruiesc,

Caci m-ai adus la cunostinta

Parintelui Celui ceresc”.

În luna septembrie a anului 1920 este dat la scoala din sat, fiind întotdeauna fruntas la învatatura. Dupa ce a învatat sa citeasca, îi citea cu mult drag bunicii sale din cartile de zidire sufleteasca si Vietile Sfintilor, pe care le primea de la maicutele din manastirea Agafton. Dupa ce în 1924 bunica sa trece la cele vesnice, Ilie ajunge în îngrijirea unchiului sau Alecu, fratele mai mare al tatalui sau. Ajutat de acesta îsi continua studiile, mai întâi Gimnaziul „Mihail Kogalniceanu” din Lipcani si apoi Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni, luându-si bacalaureatul în 1932, la Cernauti.
Dupa terminarea liceului, la 20 de ani, tânarul Ilie se îndreapta catre manastirea Neamt, pentru a-si închina viata slujirii lui Dumnezeu. Era în ziua praznicului „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1933. La câteva zile, staretul Nicodim (viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) îl primeste „ca frate”, încredintându-i ascultarea de ajutor de farmacist, intentionând chiar sa-l trimita la Facultatea de Medicina.
Râvna pentru o viata în si mai aspre osteneli l-a îndemnat sa mearga la Bucuresti pentru a cere aprobare în vederea plecarii la Locurile Sfinte. Neavând serviciul militar satisfacut nu a primit aceasta aprobare. Dupa aceasta nu s-a mai întors la manastirea Neamt, ci a mers în Oltenia, vizitând manastirile de aici. A ramas o perioada în manastirea Turnu, impresionat de frumusetea locurilor, de traditia monahala si de chiliile sapate în piatra.
La numai câteva luni este nevoit sa plece, fiind chemat sa-si satisfaca stagiul militar, la Regimentul 24 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat la infirmeria Regimentului pentru a îngriji bolnavii. În duminici si sarbatori îi era îngaduit sa participe la slujbe, chiar îmbracat în sutana. Dupa terminarea serviciului militar s-a întors la manastirea Neamt, unde la scurta vreme este tuns în monahism primind numele Ioan. I s-au încredintat, pâna la plecarea definitiva de aici si alte ascultari: intendent de staretie, bibliotecar si profesor la scoala monahala, unde preda limba româna.

Dorul dupa adevarata viata isihasta si înfrânare ascetica nu-i dadea pace. Îsi dorea foarte mult sa ajunga în locurile pe unde a calcat Mântuitorul Iisus Hristos si unde veacuri de-a rândul s-au nevoit mari parinti duhovnici. Aceste gânduri se desprind si din poezia „Spre alte tarmuri”:

„În lumea asta trecatoare,

Am cautat limanul sfânt,

Pe care l-am visat odata,

Dar nu se afla pe pamânt,

…Un singur tarm acum ramâne,

Strain de valul cel lumesc:

Ierusalimul cel din ceruri,

În calea lui sa ma grabesc”.

Având aprobarea mitropolitului Nifon, pleaca însotit de doi monahi Claudie Derebreanu si Damaschin Ignat, în 1936 la Locurile Sfinte. Dupa ce s-au închinat în multe locasuri sfinte din Ierusalim, Betleem, Hebron si în alte parti, Claudie Derebreanu s-a întors acasa, prilej cu care Cuviosul Ioan îi dedica o poezie intitulata „Raspuns unui frate iubit din tara”:

„Ai venit cu tara-n suflet,

Ca sa n-o mai uiti în veci

Si la dânsa, cu dorire,

Te-ai grabit apoi sa pleci!

Frumusetile din tara

Negresit, te-au fermecat …

Ai acolo muntii falnici,

Cu poienile cu flori,

Întru care cânta vara

Sute de privighetori.

Ai pâraiele ce zburda

Prin padurile de brad,

Cu multimea cea de pastravi,

Care misuna în vad.

Vara, soarele-ndulceste,

Nu dogoare ca aici,

Iarna, frigul oteleste

Si va face mai voinici.

Noi suntem aici mai subrezi,

Mai straini, mai oropsiti,

Caci de toate ale tarii

Frumuseti suntem lipsiti”.

Dupa doi ani petrecuti în pustiul Iordanului intra în manastirea Sfântul Sava, unde se nevoieste vreme de 8 ani, în cele mai aspre osteneli. I s-a încredintat în acest rastimp mai multe ascultari: îngrijitor de bolnavi, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Pentru ca majoritatea monahilor de aici erau greci, deprinde limba greaca si începe sa traduca în româneste unele din învataturile marilor Parinti greci. Totodata a mai învatat si limbile araba si engleza. Pentru vietuirea sa aleasa era pretuit de toti ostenitorii din aceasta manastire.

Cu toate ca aici gasise linistea pe care o dorise atât de mult, Dumnezeu avea alte planuri cu el. Biserica Ortodoxa Româna avea la Locurile Sfinte o biserica si un camin la Ierusalim si un schit la Iordan, cu hramul „Sfântul Ioan Botezatorul”. Pentru ca dupa cel de-al doilea razboi mondial schitul de la Iordan avea nevoie de preot si egumen, arhimandritul Victorin Ursache a propus Patriarhiei hirotonirea Cuviosului Ioan ca preot al acestui asezamânt. Drept urmare, el a fost hirotonit diacon si preot în cadrul unor Sfinte Liturghii savârsite chiar în rotonda Sfântului Mormânt.

De acum, vreme de aproape 6 ani Cuviosul Ioan se va îngriji de acest schit, pe care l-a iubit cel mai mult dintre toate locurile unde a vietuit, socotindu-l „acasa”. El dedica numeroase poezii acestei „oaze românesti”, cum o numea. Astfel, în poezia „Singura mângâiere româneasca”, compusa în timpul internarii sale la Ierusalim scria:

„Ma uit adeseori în zare

Din munte sus, de la spital,

Sa vad lucind un colt de mare

Si niste arbori mai la deal.

La vale unde albastreste

Se scurge apa din Iordan

Iar unde lunca se zareste

În schitul Sfântului Ioan

…O, leagan sfânt de mângâiere

Al sufletului meu pribeag !

Privind, mai uit a mea durere,

Ca tare ne erai tu drag.

Ascuns în mijlocul pustiei,

Pe malul sfântului Iordan,

Acest locas al României

Ne-a fost ca un liman.

Iar noi, straini în dezbinare

Ca oile fara cioban,

Mai dobândim o alinare

La Schitul Sfântului Ioan.

În limba noastra româneasca

Putem aici a ne ruga

…Comoara sfânta, neînteleasa

Si, raiule duhovnicesc,

Tu tii ascunse multe taine

De-a sufletului românesc”.

Dupa iesirea din spital, în 1952, nefiind satisfacut de ostenelile sale de la Iordan (din cauza grijilor trecatoare si a numerosilor vizitatori) se retrage într-o pestera din apropierea (3 km) manastirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Chiar stabilit aici pentru totdeauna, nu poate uita minunatele locuri de la Iordan, dedicându-le multe poezii. În „Icoane vechi”, el scria:

„Iordane preablagoslovite,

Izvorule duhovnicesc,

Când viata mea se amaraste,

Mereu la tine ma gândesc.

…Cu minunate pasarele,

Cu batrânei lunci,

Te vad împodobit si-acum

Precum te cunosteam atunci.

În valea ta cea rasfatata,

La Schitul nostru românesc,

Acelasi farmec mi s-arata,

Aceeasi liniste simtesc

…În cântecul de pasarele,

În mersul apelor grabit,

Eu simt si astazi armonia

Din Ostrovul blagoslovit”.

Pestera în care se va mai nevoi 8 ani, pâna la sfârsitul vietii, avea hramul „Sfânta Ana” si era situata pe malul pârâului Ruva. Ea avea intrarea la 7 m de la pamânt si era împartita în trei încaperi, ultima fiind pestera mormintelor. Acolo erau depuse trupurile celor ce se nevoisera înlauntrul ei. Celelalte doua foloseau prima ca loc de rugaciune si odihna, iar a doua loc unde Cuviosul Ioan mânca putina hrana pe care i-o aduceau ucenicii din manastire (pâine, posmagi, masline, ceai, cafea).

Chiar daca aceste locuri nu se aseamana prin frumusete cu cele ale Iordanului, el le închina o seria de poezii în care prezinta glorioasa istorie duhovniceasca a lor:

„Din cei mai vechi (dupa Scriptura)

Aflam la „Schitul Ioachim”

Cinci pustnici mari, având salasul

Deasupra, lânga tintirim.

Iar numele erau acesta:

Ilie, Prom, Enon, Gheneu

Cel purtator de Dumnezeu.

Izvorâtori de mir cu totii,

Ei sunt de natiune „siri”

Si socotiti începatorii

Acestei sfinte manastiri.

La Sfânta Ana, mai la vale,

Calugarii mereu sporesc

Si repede prefac pustia

În rai curat duhovnicesc”.

Dupa o nevointa de 24 de ani la Locurile Sfinte, în vara anului 1960 s-a îmbolnavit, starea lui înrautatindu-se simtitor. Cu dorul tarii în suflet, cu gândul la frumusetea locurilor în care se afla schitul de la Iordan, la numai 47 de ani se muta la Domnul, în ziua de 5 august 1960. Ca si trupurile celorlalti vietuitori din aceasta pestera si el a fost depus în a treia încapere.
Dupa moarte, ucenicul sau Ioanichie Pârâiala i-a publicat la Ierusalim doua volume intitulate „Hrana duhovniceasca”, cu poezii, traduceri ale unor cuvinte din Sfintii Parinti si meditatii, prefetele fiind semnate de arhiepiscopul grec Aristobulos al Kiriacropolei.

La 20 de ani de la trecerea sa la cele vesnice, în 1980, conducatorii manastirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis mormântul Cuviosului Ioan, pentru a-i duce osemintele în osuarul de obste. Gasindu-l, dupa cuvintele arhimandritului Amfilohie, „de parca l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum”, au anuntat imediat pe patriarhul Benedict al Ierusalimului. Cu aprobare acestuia la 7 august 1980 sfintele moaste au fost aduse în biserica manastirii Sfântul Gheorghe. Timp de 40 de zile s-a savârsit Sfânta Liturghie si s-au facut toate celelalte rânduieli, trupul ramânând la fel, nestricacios. Vazând aceasta, conducatorii manastirii au adus de la Ierusalim o racla din lemn de abanos, cu sticla deasupra si în partile laterale. În ea a fost asezat trupul Cuviosului Ioan, dupa care a fost pusa în biserica, alaturi de moastele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
Tinând seama de toate nevointele acestui cuvios de neam român, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sedinta din 20 iunie 1992 a hotarât trecerea sa în rândul sfintilor. De atunci, este pomenit în fiecare an, în ziua mortii sale, 5 august.

• Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul – Sf. Ioan Iacob Românul