Despre tristețe


Tristetea este „o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup” (Nichita Stihatul). Evagrie Ponticul spune despre această patimă că „este o stare abătută a sufletului, care se alcătuieşte la gândurile mâniei”. Deci este o urmare a mâniei. Înşiruirea patimilor nu este întâmplătoare. Tristeţea vine după mânie, pentru că ea este un rod al mâniei.
De asemenea spune Evagrie Ponticul despre tristeţe că „este o gură de leu care înghite pe cel întristat. Este un vierme al inimii care mănâncă mama (adică sufletul) ce îi dă naştere. Este o piedică în calea oricărui lucru bun”

sad_manTristeţea este o patimă atunci când, la fel ca şi în cazul mâniei, o putere naturală care este sădită de Dumnezeu în sufletul omului, este pervertită. În sufletul omului există această disponibilitate spre o tristeţe naturală sau o stare a firii care nu este în sine nici rea nici bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu în suflet pentru a fi folosită în mod pozitiv, în vederea apropierii de Dumnezeu, şi anume tristeţea ca o stare legată de săvârşirea păcatului, ca o părere de rău pentru săvârşirea păcatului, tristeţea care devine astfel temei al pocăinţei. Dar această stare naturală a sufletului, care a fost lăsată de Dumnezeu tocmai pentru ca omul să se întristeze pentru păcatele sale şi să se îndrepte spre Dumnezeu, este pervertită în cazul omului pătimaş şi atunci tristeţea devine o patimă, o patimă care se manifestă prin tristeţea nu pentru păcatul săvârşit ci pentru imposibilitatea săvârşirii anumitor păcate sau ca urmare a săvârşirii anumitor păcate, dar nu împletită cu pocăinţa, cu părerea de rău pentru săvârşirea acelui păcat.
Înainte de a trece la identificarea propriu-zisă a mecanismului desfăşurării acestei patimi, să spunem că Sfinţii Părinţii, mai precis Sfântul Maxim Mărturisitorul, identifică trei forme în care se manifestă această tristeţe pătimaşă, păcătoasă, rea.

Prima este supărarea. Prin supărare înţelegându-se o tristeţe care pătrunde până în adâncul sufletului, infiltrând toate gândurile şi sentimentele omului.
O altă formă a tristeţii este necazul. Prin necaz părinţii înţeleg o nelinişte şi o apăsare, care ia naştere în urma unor împrejurări neplăcute prin care trece omul, dar care nu este de profunzime şi nici nu este de durată.
Şi o a treia formă prin care se manifestă această tristeţe este pizma sau invidia. Este o întristare care vine datorită bunurilor materiale, sau sufleteşti pe care le observăm la cei din jurul nostru.

Această ultimă formă a tristeţii, anume pizma sau invidia, la rândul ei dă naştere la alte păcate. Astfel pizma, invidia dă naştere la ură. Pe cel pe care îl invidiem pentru darurile sale, pentru bunurile sale, începem să-l urâm. Apoi din ură ajungem la clevetire, începi să îl vorbeşti de rău pe cel care îl urăşti. Din clevetire se ajunge în osândire, în acuzarea celui pe care îl invidiezi. Apoi un alt păcat care se naşte din invidie este bucuria de răul celuilalt. Te bucuri când vezi că se întâmplă un rău celuilalt pe care îl invidiezi pentru anumite lucruri şi ,pe de altă parte, îţi este necaz atunci când vezi că dobândeşte un bine, când un bine vine asupra lui.

În ceea ce priveşte rădăcinile tristeţii am arătat mai sus că tristeţea naturală este o stare firească a sufletului omului care nu este în sine rea sau bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu pentru a sluji ca temei al pocăinţei. Şi chiar mai mult, această tristeţe, această întristare pentru păcatele săvârşite, este absolut necesară omului pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, dacă omul nu se întristează pentru păcatele săvârşite şi în urma acestei întristări nu se pocăieşte pentru păcatele pe care le-a săvârşit, atunci el nu are cum să se apropie de Dumnezeu şi cum să devină părtaş Împărăţiei cerurilor.
Reaua întrebuinţare a tristeţii sau întrebuinţarea ei contrară firii face ca tristeţea să devină o patimă. Răutatea acestei patimi a tristeţii constă în aceea că omul nu se mai întristează pentru starea de decădere în care se află, ci se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti şi de multe ori se întristează pentru că nu poate să facă nişte lucruri care chiar îi provoacă răul pentru că îl îndepărtează de Dumnezeu.

Să vedem aşadar care sunt cauzele care provoacă tristeţea pătimaşă, tristeţea cea rea.
1. În primul rând, Părinţii ne spun că una din cauzele tristeţii este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Omul îşi doreşte anumite lucruri şi în special anumite plăceri trupeşti sau de altă natură şi pe care nu poate să le dobândească dintr-un motiv sau altul şi atunci se întristează. Aş vrea să am o maşină scumpă şi nu am acea maşină, şi atunci mă întristez şi sunt tulburat că de ce nu am acea maşină. Sau îmi doresc să îmi satur trupul cu o anumită mâncare scumpă, pe care nu am posibilitatea să o cumpăr şi să o dobândesc şi atunci mă tulbur, sunt întristat etc.
Tot în această cauză mare, ca lipsă a împlinirii uneia sau mai multor dorinţe, intră şi pierderea vreunui bun sau lucru material sau a unui câştig. Deci am un bun la care ţin neapărat, am un obiect, de exemplu am o haină la care ţin foarte mult şi o pierd, sau am un stilou sau ştiu eu ce lucru şi îl pierd, mă întristez, mă supăr. Înseamnă că sufletul meu a fost lipit de acel obiect şi îl doream, îl deţineam cu o plăcere pătimaşă şi pentru aceasta sufletul meu se întristează. De asemenea această tristeţe poate să vină ca şi urmare a lipsei unui câştig. Deci mi-aş dori să câştig poate anumiţi bani sau mi-am făcut un anumit plan că voi câştiga foarte mult dintr-o anumită afacere şi nu-mi iese afacerea şi pierd şi atunci mă întristez pentru că nu am reuşit să câştig.
Tot tristeţea poate să vină şi din pizma faţă de bunurile celuilalt. Am văzut mai înainte, mă întristez că vecinul meu şi-o cumpărat o maşină scumpă, când văd că colegul meu are o haină mai frumoasă ca mine, mă întristez când văd că celălalt şi-o luat casă sau aşa mai departe.

O altă cauză a tristeţii poate să fie lipsa onorurilor din partea lumii. Mă cred foarte bun şi aş vrea ca lumea să mă laude, să mă cinstească, să mă onoreze şi lumea nu mă onorează, nu mă cinsteşte şi atunci mă întristez pentru că nu sunt onorat de către oameni.

Dar, ne atrag atenţia Părinţii că tristeţea vine şi ca urmare a împlinirii unei plăceri trupeşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul în mod deosebit insistă asupra faptului că rezultatul împlinirii oricărei plăceri trupeşti păcătoase aduce după sine o tristeţe în suflet, deci o tristeţe care vine din pierderea harului lui Dumnezeu. O senzaţie de gol în adâncul sufletului pe care poate de multe ori nu poţi să ţi-o explici, dar care te cuprinde. Ai săvârşit un păcat, ţi-ai împlinit o plăcere vinovată, păcătoasă, şi sufletul pierde harul şi atunci se umple de întristare.
Deci întristarea iată, că poate să vină atât ca urmare a neîmplinirii unei plăceri, te întristezi că ai fi vrut să-ţi împlineşti o plăcere păcătoasă şi n-ai putut să o împlineşti, dar poate să vină şi ca urmare a împlinirii unei plăceri păcătoase şi a pierderii harului.

Întristarea poate să vină şi ca urmare a unei insatisfacţii de ordin general, un sentiment de frustrare pe care îl putem avea faţă de întreaga existenţă. Ne simţim nedreptăţiţi, ne simţim frustraţi de nişte lucruri pe care credem noi că le-am merita şi atunci tristeţea ne cuprinde sufletul.

2. O a doua mare cauză a tristeţii este mânia.
Tristeţea vine în urma mâniei. După ce ne mâniem pentru un motiv sau altul, după ce trece mânia, tristeţea cuprinde sufletul. Tristeţea cuprinde sufletul o dată pentru că prin mânie am pierdut harul lui Dumnezeu şi sufletul nostru rămâne gol. Tristeţea ne poate cuprinde poate, atunci când suntem înrăiţi, pentru faptul că nu am fost mai agresivi în momentul în care ne-am mâniat sau tristeţea poate să ne cuprindă în general aşa ca o stare a sufletului după ce ne-am mâniat. Această tristeţe este împletită cu amintirea răului. Amintirea răului pe care ceilalţi ni l-au prilejuit.

Am văzut până acum care au fost cauzele mari ale mâniei. Una din cauzele mâniei sunt ca şi la tristeţe: neîmplinirea unor pofte pe care noi le dorim, sau perspectiva pierderii posibilităţii împlinirii unor pofte sau o altă cauză spuneam că este, o jignire adusă persoanei noastre, o lovire în iubirea noastră faţă de noi înşine. Şi atunci şi tristeţea tot aşa este produsă şi de o jignire care ne-au produs-o ceilalţi. Când cineva te jigneşte întâi te mânii şi după aceea te întristezi pentru jignirea care ţi-a produs-o.
Această întristare care vine în urma unei jigniri primite dovedeşte că suntem cuprinşi de slavă deşartă şi de mândrie, pentru că noi am vrea ca lumea să ne laude, ca lumea să ne trateze cu toate onorurile şi nu să ne jignească.

3. În afară de aceste două cauze, care vin, spuneam din lipsa împlinirii unor pofte sau ca urmare a mâniei, o a treia cauză spun Părinţii că este lucrarea diavolească. Este acea tristeţe care ne cuprinde sufletul fără a fi aparent o cauză concretă. Sunt anumite perioade când ne cuprinde o stare de tristeţe profundă a sufletului fără să putem să identificăm o cauză anume care o produce. Şi atunci spun Părinţii că această tristeţe vine din lucrare diavolească. Este un semn că diavolul s-a abătut asupra sufletului şi ne-a adus această stare. De obicei această stare este legată de pierderea harului, dintr-un motiv sau altul, şi atunci sufletul fiind lipsit de harul lui Dumnezeu este invadat de diavol care aduce după sine tristeţea.

Tristeţea este o boală a sufletului, tristeţea în înţelesul ei pătimaş bineînţeles. Părinţii spun că tristeţea este o formă de nebunie pentru că, atunci când sufletul este cuprins de tristeţe, el se întunecă, mintea se orbeşte, puterea de judecată a omului se tulbură. Deci, omul nu poate să mai judece limpede.
Tristeţea descompune şi distruge echilibrul şi liniştea sufletească şi se opune vieţii duhovniceşti. Deci atunci când tristeţea ne invadează sufletul echilibrul nostru sufletesc se zdruncină, pacea noastră sufletească este alungată.
Dar ceea ce este interesant este că, după cum ne atrag atenţia Părinţii Bisericii, aşa cum în mânie este o plăcere morbidă, este o plăcere bolnăvicioasă, când eşti mânios parcă te cuprinde aşa o plăcere a stării aceleia de mânie, deşi îţi dai seama că este ceva rău, tot aşa uneori există o plăcere mai mult sau mai puţin conştientizată de către om a stării de tristeţe. Te cuprinde tristeţea sufletului şi deşi nu eşti mulţumit, parcă o plăcere morbidă, bolnăvicioasă o simţi în adâncul sufletului.
Despre această tristeţe rea, păcătoasă, Sfântul Ioan Casian ne spune că „este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţă de mântuire căci este fără raţiune şi nu numai că zădărniceşte foloasele rugăciunii, dar chiar nimiceşte darurile duhului pe care le aduce cealaltă tristeţe, adică tristeţea cea bună, tristeţea după Dumnezeu”.
Aşadar această tristeţe pătimaşă îl face pe om morocănos, rău, ranchiunos, plin de amărăciune, pizmaş, lipsit de răbdare.
Într-o formă extremă a sa tristeţea îl aduce pe om în deznădejde, adică în pierderea nădejdii în Dumnezeu. Şi atunci când omul este cuprins de deznădejde, deci când îşi pierde nădejdea că Dumnezeu mai poate să îl mântuiască, atunci omul se dedă patimilor celor mai distrugătoare. Este acel gând: dacă tot Dumnezeu nu mă iartă, ce rost mai are să mă străduiesc să duc o viaţă după voia lui Dumnezeu, să împlinesc voia lui Dumnezeu, măcar să caut o mângâiere, cât de cât în păcat, în plăcerea păcatului. Şi din nou intervine la un moment dat şi acea plăcere bolnavă de autodistrugere. Deci omul îşi dă seama că se distruge şi totuşi merge pe această cale, face lucruri pe care simte că-i fac rău şi totuşi parcă simte o plăcere de autodistrugere. Toate acestea vin din deznădejde, din pierderea nădejdii.
Deznădejdea dusă la extremă duce la sinucidere. Deznădăjduitul, la capătul deznădejdii sale, îşi dă seama că nimic nu mai are sens şi atunci ce rost are să mai prelungească această existenţă şi hotărăşte să îşi pună capăt zilelor. Bineînţeles că este o falsă soluţie, pentru că sinuciderea nu rezolvă starea, ci acea stare cumplită de deznădejde prin sinucidere nu face altceva decât să fie permanentizată, pentru că omul în starea în care este prins de sfârşitul său de moarte în aceea va rămâne pe veci. De aceea cel care se sinucide într-o stare de deznădejde pe veci va rămâne în acea stare deznădejde, în acel iad în care se află sufletul său.
În legătură cu această formă extremă a tristeţii, a deznădejdii, cunoaştem acel cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Hristos în lupta sa cu deznădejdea. Este cuvântul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” în care acel „nu deznădăjdui” este practic o făgăduinţă pe care Hristos i-o face lui şi ne-o face nouă tuturor. Poate că de multe ori în viaţă ajungem în nişte stări de deznădejde, în acele stări trebuie să ne aducem aminte de această făgăduinţă a lui Hristos: „Nu deznădăjdui!” Nu deznădăjdui, pentru că oricât ai fi de disperat, oricât ai fi de căzut, Hristos poate să te scoată, poate să-şi arate mila faţă de tine şi şi-o va arăta dacă te vei smeri.

Întorcându-ne la întristare, spuneam că întristarea, tristeţea, este o stare naturală care poate fi folosită spre bine, devenind o virtute, întristarea după Dumnezeu, sau poate să devină o patimă, ca întristare pătimaşă, întristare păcătoasă. De aceea Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni, în capitolul 7, versetul 10, ne spune: „Întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire, iar întristarea lumii moarte lucrează”.
Este vorba despre cele două aspecte: întristarea după Dumnezeu, adică întristarea pentru depărtarea noastră de Dumnezeu, pentru faptul că am fost cuprinşi de păcat, întristarea atunci când realizăm starea decăzută în care suntem, dar această întristare care devine o temelie pentru pocăinţă, pentru întoarcerea spre Dumnezeu şi, pe de altă parte, întristarea pătimaşă, întristarea împletită cu deznădejdea şi care, ne spune şi Sfântul Pavel, este moarte, lucrează moarte.

În ceea ce priveşte terapia întristării, vindecarea întristării pătimaşe, dacă vrem să vindecăm întristarea trebuie să anulăm cauzele care duc la ea. Şi atunci în ceea ce priveşte lupta cu întristarea, Părinţii ne îndeamnă să acţionăm în cele trei direcţii principale, împotriva celor trei cauze mari care produc întristarea.
Prima cauză a întristării am văzut că este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Pentru a nu ajunge la întristare trebuie să renunţăm atunci la dorinţele şi plăcerile trupeşti, să ne dezlipim mintea de bunurile materiale. Să nu ne căutăm împlinirea şi fericirea în bunurile materiale sau în plăcerile trupeşti.
Tot aici vine lupta pentru a ne despătimi, de a ne vindeca de patimi, de toate patimile care ne atrag spre plăcerile acestea vinovate. Şi aici se include un aspect foarte important şi anume dispreţuirea slavei şi demnităţii pământeşti. Să nu căutăm slava de la oameni, să nu căutăm din partea oamenilor să fim apreciaţi, cinstiţi, onoraţi.
A doua cauză mare a întristării am văzut că este mânia, atunci lupta cu întristarea trebuie să meargă şi aici. În primul rând să luptăm cu patima mâniei, să căutăm să nu ne mâniem, dar dacă s-a întâmplat să ne mâniem şi în urma mâniei să intrăm într-o relaţie de dispută cu cineva, cu aproapele nostru, dacă aproapele nostru ne-a făcut ceva sau noi i-am făcut lui, sau noi ne-am mâniat pe el, dacă ne-am certat, dacă i-am aruncat vorbe grele, ne spun Părinţii că pentru a ne tămădui de întristare nu trebuie să-l evităm pe omul respectiv, ci din contră trebuie să-l căutăm. Mai întâi trebuie să-l iertăm din suflet, să lepădăm toată ranchiuna faţă de el şi să-i arătăm bunăvoinţă şi iubire şi mai ales să ne rugăm pentru el. Să păstrăm legătura cu acel om, să căutăm să-l întâlnim, să-l vedem, să-i vorbim, să nu evităm pe omul care ne-a mâniat într-o împrejurare sau alta.
Tot aici Părinţii ne atrag atenţia că pe cei care ne jignesc într-o împrejurare sau alta trebuie să-i socotim ca pe nişte binefăcători ai noştri şi ca pe nişte doctori pentru că ei ne ajută să ne vindecăm de patimile care ne cuprind şi în principal de patima slavei deşarte şi de patima mândriei. Deci ei nu sunt de fapt nişte duşmani ai noştri, ci prin ei Dumnezeu lucrează tămăduirea noastră şi atunci aşa trebuie să-i privim, aşa trebuie să-i înţelegem, ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte doctori, ca pe nişte tămăduitori ai noştri.
Am văzut că a treia cauză a întristării păcătoase este lucrarea diavolească. Pentru a lupta cu patima întristării provenită din această întristare diavolească, Părinţii ne recomandă să facem mai multe lucruri.
În primul rând să ne descoperim gândurile în faţa duhovnicului. Deci aceste gânduri de întristare trebuie descoperite în faţa duhovnicului şi să primim cuvântul pe care Domnul ni-l dă prin duhovnicul nostru. Apoi citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi care ne descoperă dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de întreaga făptură şi bineînţeles şi faţă de noi. Rugăciunea este o altă cale foarte importantă. Deci să ne rugăm! Prin rugăciune tristeţea diavolească asupra sufletului nostru este îndepărtată, este împrăştiată.
Apoi un alt lucru foarte important, spun Părinţii că este participarea la slujbe. Participarea la slujbele Bisericii ne ajută să luptăm cu întristarea care ne cuprinde sufletul şi, sigur, în primul rând participarea la Sfânta Liturghie.
Şi bineînţeles lucrul cel mai important care îl avem la îndemâna pentru a lupta cu toate patimile este împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Deci pentru a lupta cu întristarea care vine din lucrarea diavolească, spovedania cu descoperirea gândurilor în faţa duhovnicului nostru, citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi, rugăciunea, participarea la slujbe, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Ca o concluzie a acestei terapii, a acestei vindecări a patimii întristării, Sfântul Ioan Casian ne spune că „meditaţia inimii curate, meditaţia duhovnicească a inimii curate şi grija mereu trează a sufletului ne ajută să scăpăm de patima întristării”.

Spuneam că, la fel ca în cazul tuturor patimilor, tristeţea ca putere naturală a sufletului a fost lăsată de Dumnezeu pentru ca să ne ajute să ne apropiem de El. Şi de aceea tristeţea cea bună, cum o numesc Părinţii, tristeţea cea după Dumnezeu, tristeţea pentru starea noastră de decădere, este o temelie a pocăinţei şi a întoarcerii noastre spre Dumnezeu. Părinţii numesc această tristeţe fericita întristare, fericita tristeţe. Fericita tristeţe care îl apropie pe om de Dumnezeu şi care aduce bucuria cea duhovnicească, fericita tristeţe care trebuie să o dobândim cu toţii pentru a putea ajunge la Dumnezeu.

DoarOrtodox

Reclame

Rugăciunea orfanului / Rugăciunea copiilor la moartea unuia din părinți


Rugăciunea orfanului

Doamne, Dumnezeule, pierdut-am pe părinții mei preaiubiți, pe care nu-i voi mai vedea în viața mea; ar trebui să deznădăjduiesc, dacă n-aș ști că nimic în lume nu se întâmplă fără voia Ta și că Tu ești Tatăl or­fanilor. Milos­ti­veș­te-Te, deci, și spre mine, și fii mie Tată în toate zilele vieții mele. Ajută-mi să umblu în căile poruncilor Tale; pă­zește-mă de toate primejdiile vieții aces­teia și fă să-mi aduc aminte ade­sea de învă­ță­turile și dojenile ce mi-au dat bunii mei părinți în vremea vieții lor, ca să pot păși, cu darul Tău cel sfânt, pe calea cea adevărată, care duce la mântuire; și când chemarea Ta va veni, să pot fi iarăși împreună cu pă­rinții mei, întru fericirea cea veș­nică. Amin.


Rugăciunea copiilor la moartea unuia din părinți

Doamne, Doamne, Cel ce ai as­cul­­tat tânguirea lui Iosif, care la moartea lui Iacov a căzut pe fața tatălui său și l-a plâns și l-a sărutat; asemenea și Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hris­tos, a cunoscut dragostea de mamă, căci pe cruce și în grele chinuri fiind, a văzut pe Maica Sa și pe ucenicul pe care îl iubea alături stând, și a zis Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău!”, iar după aceea a zis și ucenicului: „Iată mama ta!”. Însuți, întrutot Bu­nule Stăpâne, caută din ceruri și vezi jalea și durerea ce mi-au cuprins astăzi inima și sufletul. Îndură-Te de mine, robul Tău, și primește rugă­ciunea ce-Ți înalță fiul care și-a pier­dut pe tatăl său preaiubit (pe mama sa preaiubită) și iartă-i lui (ei), și dezleagă-i toate greșelile cele de voie sau fără de voie, cele cu lucrul sau cu cuvântul și toate câte ca un om în această viață a săvârșit. Ascultă, milostive Stăpâne, glasul îndurerat al fiului, pe care tatăl său (mama sa) l-a povățuit și l-a deprins ca, în re­striște și în necazuri, către Tine și cu credință tare să-și ridice ochii și să-și deschidă gura. Milostivește-Te, Doamne, și dă sufletului tatălui meu (mamei mele) odihna cea bună și fă-l pe el (fă-o pe ea) părtaș (părtașă) bu­nătăților celor veșnice, așezându-l (o) cu drepții în curțile Tale, că bine­­­cuvântat și preaslăvit ești în vecii vecilor. Amin.

orphaned child

doar-ortodox

Mesajele Părinților Mitropoliți Teofan, Laurențiu, Andrei, Irineu și Ioan cu privire la Rerefendumul pentru redefinirea căsătoriei în Constituție, din 6-7 octombrie 2018


Mitropolitul Olteniei Irineu.jpg

„Trebuie să  luptăm cu toții pentru a înscrie în Constituția noastră mențiunea clară și explicită că familia este formată prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie”, spune  Mitropolitul Irineu al Olteniei, potrivit basilica.ro.
Subliniind că„taina căsătoriei este o realitate divino-umană și de aceea numai în familie copilul poate să aibă o identitate, un viitor și o educație”, Mitropolitul Irineu a precizat că familia nu este un subiect pe care să îl tratăm cu indiferență sau cu neputință.
Ierarhul a explicat că prin acest demers al Referendumului, „ne gândim clar asupra viitorului nostru și nu dorim să înfierăm sau să acuzăm pe nimeni”, ci „dorim mai cu seamă să arătăm că suntem oameni responsabili față de prezentul și viitorul nostru”.
Mitropolitul Irineu a spus că „prin participarea la actul nașterii, mama devine prelungirea Mâinii Creatorului, care colaborează cu ea și o poartă în grijă”.
„Venirea pe lume a unui prunc este o binecuvântare și în același timp o speranță pentru noi, căci s-a născut încă un luptător, încă un om în care Dumnezeu a așezat darurile Sale”, a evidențiat ierarhul.
Este important să înțelegem cât de valoroasă este familia creștină pentru societatea noastră.
Înaltpreasfințitul Părinte Irineu a subliniat că „dincolo de toate, în Biserica Ortodoxă, Căsătoria este o Taină și nici pe departe un contract social, un acord între parteneri”.

doar ortodox 12

mitropolitul-banatului-parintele-ioan-640x400.jpgNu putea face excepție, Mitropolitul Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei. Într-un mesaj trimis poporului român din Banat, ÎPS Ioan spune că „familia este pentru noi un proiect de țară, pe care nu-l putem abandona”.

Acesta se întreabă, „ce fel de idei și gânduri semănăm azi în mintea copiilor? Spre ce fel de civilizație ne îndreptăm: spre cea a luminii sau spre cea a întunericului?”.

„Azi asistăm parcă la o implozie a istoriei și fără să ne dăm seama ne îndreptăm spre o sclavie a păcatului și a depărtării de Hristos Domnul, Cel ce ne-a cercetat prin Întrupare”, a spus Mitropolitul.

Acesta încheie mesajul său prin îndemnul de a valida efortul celor care au semnat inițiativa de modificare a Constituției și să voteze „Da” la Referendumul de pe 6-7 octombrie.

„Familia este o instituție sacră, un templu sacru, în care nu putem să intrăm fără să privim în ochii părinților noștri, mamă și tată. Vă îndemnăm, iubiți credincioși, să susțineți activ acest demers și să dați curs solicitării noastre de a participa la Referendumul pentru familie. Rămâneți statornici în credința strămoșească, votând „Da”, pentru apărarea familiei și copiilor României”, se încheie mesajul ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului.

doar ortodox 12

Netăgăduirea lui Dumnezeu, pe limba marilor învățați ai lumii


(…) Omul de știință nu este nici pe departe o excepție privind cunoașterea, recunoașterea sau relaționarea cu Dumnezeu. Multe minți luminate de peste veacuri, mii și sute de mii de scriitori, de filosofi, de învățați, savanți, cercetători și sfinți au scris și au vorbit despre experiența lor privind cunoașterea lui Dumnezeu. Ar trebui mai multe biblioteci imense pentru a cuprinde cărțile pe care ei le-au scris și mărturisesc credința lor sau, mai mult chiar, iubirea lor.

Marele Pascal avea un raționament privind relația lui cu Dumnezeu: ”Dacă eu cred în Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic, căci acolo, în învățăturile Lui, este fără îndoială, chintesențialitatea binelui. Dar dacă eu nu cred în Dumnezeu și El există, am pierdut totul!”


rugaciuneSelectând numai câteva nume din cartea Dumnezeu există a lui L. Lenfant, vom argumenta poate ceea ce marele fizician și chimist englez Faraday (1791-1867) afirma în 1854: ”A te îndoi de adevărurile dumnezeiești însemnează a lăsa viața ta pe seama întâmplării; a crede în acestea însemnează a-i da vieții tale greutatea care o face să-și păstreze totdeauna echilibrul.” (Tyndall, Faraday inventeur, apud Moigno, pag. 1438-1439). (…)

A. De Lamarck, mare naturalist francez, care a formulat teoria generației spontanaee și transformismului (1744-1829), afirma în lucrarea Histoire naturelle des animaux sans vertebres, la pagina 267: ”Natura nefiind în ea însăși o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci o orânduire de lucruri care constituie o putere supusă pretutindeni unor legi, natura, zic, nu este Dumnezeu. Ea este produsul măreț al voinței Sale atotputernice. […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, fiindcă aceste legi vin de la El. Totuși voința lui Dumnezeu n-ar putea să fie restrânsă de natură, căci puterea lui Dumnezeu, din care ea pornește, nu are margini!”

J.J. Rousseau nota în Emile – cartea IV: ”Să comparăm scopurile deosebite, mijloacele, legăturile prescrise de tot felul, apoi să ascultăm simțirea noastră lăuntrică. Ce minte sănătoasă poate să respingă această dovadă? Care sunt acei oameni, lipsiți de prejudecăți, cărora ordinea văzută a universului să nu le arate o inteligență mai presus de toate?

Mintea se rătăcește și se pierde în această nesfârșire de raporturi dintre făpturile din univers, care nu se confundă una cu alta. Sunt presupuneri absurde afirmațiile acelora care susțin că armonia din univers este datorată mecanismului orb al materiei care se mișcă la întâmplare. Acei care tăgăduiesc unitatea de plan, care se vădește în legăturile ce există între toate părțile acestui mare tot, în zadar încearcă să acopere cu vorbele lor neînțelese cu abstracțiuni, cu combinări, cu principii generale, cu termeni simbolici; orice ar face ei, îmi este cu neputință să concep un sistem de ființe așa de statornic orânduite, fără să nu concep o inteligență care poruncește toate acestea.”

”O uniformitate atât de minunată în sistemul planetar trebuie privită neapărat ca rezultat al unei lucrări de mare chibzuință și orânduire, zice marele matematician, fizician, astronom și filosof englez Isaac Newton (1642-1727). Același lucru este și cu uniformitatea care se constată în corpurile animalelor. Dacă, în afară de aceasta, priviți îndeosebi prima plăsmuire chiar a acestor părți din corp, care au o structură așa de delicată, ca de plidă cea a ochilor, urechilor, creierului, muschilor, inimii, plămânilor… dacă adăugați la aceste considerații și pe acelea privitoare la instinctul animalelor și insectelor, veți fi de acord că toată această lucrare, meșteșugit făcută, nu poate fi decât efectul înțelepciunii și inteligenței unui AGENT puternic și pururea viu care, fiind de față pretutindeni, este capabil să miște corpurile… mai mult decât putem noi, prin propria noastră voință, să punem în mișcare propriul corp. Cine poate să facă toate acestea dacă nu Dumnezeu?”

Să ne oprim puțin asupra corpului uman, propune marele literat, educator și învățat francez Fenelon (1651-1715). Să privim acest corp; el este acoperit în unele locuri cu o piele atât de subțire și delicată pentru împodobirea corpului. Dacă această piele care face corpul așa de plăcut și de un așa de frumos colorit ar fi scoasă, același corp ar fi hidos și ar produce chiar groază. Această piele este străpunsă de găuri pretutindeni ca un ciur. Deși sudoarea iese în afară prin acești pori, totuși sângele nu se scurge niciodată prin ei și nici apa din afară nu intră prin ei.

Dar cine nu va admira construcția oaselor? Ele sunt foarte tari și cu toate acestea sunt pline de nenumărate găuri care le fac mai ușoare. Ele sunt găurite și în locurile prin care trec ligamentele pentru a le lega pe unele cu altele. Mai mult, extremitățile lor sunt mai groase decât mijlocul și formează două capete semirotunde pentru a da putința ca un os să se învârtească mai ușor pe altul și pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. […] Mâinile sunt o țesătură de nervi și oscioare legate unele de altele care au toată tăria și toată mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, pentru a se prinde, a arunca, a ține și a împinge. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii sunt făcute pentru a îndeplini meșteșuguri minunate […] Ochii sunt ca niște oglinzi în care se zugrăvesc pe rând și fără tulburare, în fundul retinei, toate obiectele lumii întregi.

Ce mână a știut și a putut să facă toate acestea?”

„Toate cărţile la un loc nu cuprind mai mult decât acest argument: când văd un ceas a cărui limbă este construită ca să arate orele, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit piesele acestei maşini pentru ca limba să arate orele. Tot aşa, când văd maşinăriile corpului omenesc, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit aceste organe. […] Trebuie să fii stupid ca să nu recunoşti Autorul; trebuie să fii nebun pentru a nu-L adora.” (Voltaire. Poet și prozator francez 1694-1778, Oeuvres completes, vol. XXIV, paginile 10-11).

General Napoleon Bonaparte, într-o discuție cu Monge, unul dintre oamenii de știință ai vremii pe care îl aprecia foarte mult, îi zise: ”Iată, religia mea este foarte simplă. Privesc acest univers așa de vast, așa de complicat, așa de măreț și minunat și îmi zic că nu poate să fie produsul întâmplării, ci opera unei Ființe necunoscute, Atotputernice, Superioară omului, în măsura în care universul este superior celor mai desăvârșite mașini ale noastre. Caută, Monge, caută, ajută-te cu prietenii tăi, matematicienii și filosofii, dar nu veți găsi o cauză mai puternică, mai hotărâtoare și, orice ați face, pentru a o combate, nu veți reuși s-o înlăturați.” (Thiers, Histoire du consulat et de l’emiere, volumul III, pagina 220)

Iată de ce relatează marele fabulist La Fontaine spre a doborî orice obiecțiune cu privire la Înțelepciunea lui Dumnezeu: ”Dumnezeu a făcut bine tot ce-a făcut! Fără a căuta dovada acestei afirmații în tot acest univers și a merge de-a lungul și de-a latul lui, eu o găsesc în dovleac.

Un sătean, văzând cât de mare este acest fruct și cât de subțire este vrejul, a zis: N-a făcut bine cine-a făcut așa! El a așezat rău dovleacul pe acest vrej. He! Eu l-aș fi atârnat acolo, într-unul din stejarii aceia falnici. Ar fi fost astfel un lucru înțelept și fructul la locul lui. Așa fruct, așa arbore!

Îndată după raționament el se așeză sub un stejar și se culcă. O ghindă căzu și îl lovi în nas. O! zise el, când se deșteptă, îmi curge sânge. Ha! Ce-ar fi fost dacă în locul ghindei ar fi fost dovleacul? Dumenzeu n-a voit acest lucru. Fără îndoială El a avut dreptate. Dând laudă lui Dumnezeu, săteanul se întoarse acasă, spunând în stânga și în dreapta despre cât de bun a fost Dumnezeu cu el.” (La Fontaine, Oeuvres, volumul II, paginile 375-379)

În romanul Mizerabilii Victor Hugo descrie astfel trezirea conștiiței unui răufăcător: ”Un glas, mai întâi slab cu desăvârșire, se ridicase din tainițele sale, ajungând din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor…Îi părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea dinafara lui. Crezu că aude cuvintele aievea, cu limpezime, încât privi în cameră cu groază. <E cineva aici?>, întrebă el cu glas tare și buimăcit… Era, într-adevăr, Cineva; dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă oricum ochii omenești.”

”Se întorc morții acasă”, Cornel Constantin Ciomâzgă, Ed. Cartea Actuală 3C, București 2014, pag. 208-214

Despre sfinți


dumitru-staniloaeSfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, ori­ce duplicitate, spune Sfantul Maxim Martu­risitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru ca s-au daruit in intre­gime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciuni­le acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, deli­catetea, recunostinta, simplitatea si sinceri­tatea.

Sfintii dau intotdeauna curaj. Uneori ei micsoreaza pentru aceasta proportiile exa­gerate de inchipuire pe care oamenii le atri­buie prin imaginatie slabiciunilor lor, paca­telor si patimilor lor. Ei ii vindeca de senti­mentul deznadejdii sau al neputintei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea si orgoliul celorlalti cu un umor delicat. Ei surad dar nu rad cu zgomot sau sarcastic. Alteori in fata faptelor imorale si a patimilor condam­nabile ei isi arata seriozitatea dar nu inspira niciodata spaima. Ei acorda o valoare infinita celor mai sarmani oameni, pentru ca intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu insusi a dat aceasta valoare infinita tuturor oamenilor, in fiecare om ei il vad pe Hristos, cum spun in cugetarile lor unii parinti duhovnicesti. Dar, in acelasi timp, ei injosesc orgoliul ce­lorlalti dandu-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neincetat egalitatea na­turala dintre oameni.

Prin smerenia sa sfantul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent cand e nevoie de sprijin, de mangaiere, de incurajare. El ramane alaturi de cel pe care toti l-au parasit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedica de neinvins, cand e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situatie disperata. El vadeste atunci o putere si o dibacie uimitoare, ingemanate cu un elan si o incredere de nezdruncinat, pentru ca el crede cu tarie in ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugaciune staruitoare.

El este fiinta umana cea mai smerita dar, in acelasi timp, el este o figura neobisnuita si uimitoare. El provoaca la ceilalti senti­mentul ca au descoperit in el, si prin el in ei insisi, umanitatea adevarata.

DoarOrtodox

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, ”atletul lui Hristos”


Sf Stefan cel Mare„ Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără  să uite şi viteaz fără cruzime, strajnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”

                                                                  (Nicolae Iorga)

  Domnia de 47 de ani a lui Stefan cel Mare şi Sfânt reprezintă punctul culminant al luptei pentru neatârnare, apărare a credinţei stămoşeşti ortodoxe şi afirmare suverană a românilor în sec. al XV-lea. Suveranul moldovean a pus capăt puterii anarhice a unor mari boieri, acţionând hotărât în sensul centralizării statale. În politica sa el s-a sprijinit pe pătura mijlocie şi pe Biserica Ortodoxă.

  În relaţiile internaţionale a fost călăuzit de voinţa de a asigura ţării sale mici şi lipsită de potenţialul militar al vecinilor săi o poziţie cât mai avantajoasă, care să-i asigure independenţa. El a avut şi a  promovat bune relaţii cu regatele catolice Ungaria şi Polonia, cu Imperiul Otoman, atâta timp cât au respectat libertatea ţării sale, dar a fost duşmanul necruţător, ori de câte ori au atentat la integritatea teritorială şi neatârnarea Moldovei.

  Marele domn şi voievod a înţeles că adevărata putere nu o dă întinderea teritoriului sau abundenţa resurselor, ci munca, principiile morale cu care un popor îşi croieşte destinul. Datorită unei politici externe de mare inteligenţă şi fermitate, statul românesc a reuşit, în timpul domniei lui Ştefan, să-şi schimbe condiţia de obiect în disputa dintre Marile Puteri cu aceea de subiect de sine stătător, capabil să-şi afirme suveranitatea şi independenţa.

  Marele istoric Nicolae Iorga are cea mai elocventă caracterizare: „Ştefan va fi chibzuit toate aceste lucruri. El nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântăreşte puterile, prevede sfârşitul încăierărilor şi, rece între prieteni şi duşmani, între creştin şi popor se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare ţării sale”. Mircea Eliade îl consideră „ cel mai mare conducător român cunoscut vreodată”!

  Victoria lui în 1475 la Vaslui (Podul Înalt): „cel mai mare dezastru suferit de turci de la începutul islamului”, l-a făcut pe Mehmed II Cuceritorul Constantinopolului (1453) să stea închis, 5 zile, refuzând să discute cu cineva din anturajul său.

                                              Moldova- Poarta creştinătăţii!

  Domnul Moldovei ştia că greul abia începe şi de aceea el adresează celebra scrisoare către capetele încoronate ale apusului şi papei pentru a-l sprijini în lupta cu islamul şi a ţine ferecată „ Poarta creştinătăţii” care era Moldova. Papa Sixit al IV-lea într-o scrisore din ianuarie 1477 îi mulţumea şi-l elogia pe Ştefan, numindu-l „Atlet al lui Cristos”. În toată politica şi viaţa sa s-a sprijinit pe Bierica Ortodoxă confundându-se cu ea, a fost un creştin ctitor de lăcaşuri de cult şi de cultură. Tradiţia populară îi atribuie 44 de lăcaşuri de cult, analizele şi cercetările pisaniilor au dus la identificarea a 32 de biserici, mănăstiri şi schituri. Acestea au fost construite în  renumitul stil moldovenesc, frumos pictate şi dotate cu tot necesarul de odoare. Mai mult unele au devenit centre de cultură, adevărate focare de învăţătură  ortodoxă, de românism. Să amintim câteva: Putna, Neamţ, Voroneţ, Tazlău, Dobrovăţ, Războieni, etc. Tot el a ctitorit Biserica din Feleac şi pe cea de la Vad din Transilvania, sau cea din Râmnicu Sărat din Ţara Românească, precum daniile date Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos.

                                    Cu un dangăt plin de jale

                                    Mii de clopote dau de veste,

                                    Ştefan Vodă al Moldovei

                                    Ştefan vodă nu mai este!

 

La 2 iulie 1504, la moartea sa, Ştefan lasă urmaşilor o ţară bogată  şi cu un prestigiu recunoscut. Cronicarul descrie momentul: „atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”. Aşa cum  la urcarea pe ton în 1457 a fost uns ca domn de Mitropolitul Moldovei Teoctist în faţa mulţimii de norod strâns pe Câmpul Dreptăţii, ca semn al „milei lui Dumnezeu” într-o chibzuită ocârmuire a ţării şi la moarte tot poporul ortodox cu ierarhi, călugări şi preoţi l-au însoţit pe ultimul drum. El rămâne în conştiinţa sa fiind cântată în colinde, pricesne, cântece patriotice, sau în ample şi valoroase opere literare (romane, opere dramaturgice, poezie), sau în pictură şi sculptură. Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de domn la intrarea în Mănăstirea Putna străluceşte inscripţia: „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului”! Aici îşi odihneşte somnu de veci, la  „Putna-Ierusalimul neamului românesc”!

Prof. Clement Gavrilă-Sălăuţa – pentru Doar Ortodox, iunie 2016

Când a fost să moară Ştefan

Multă jale-a fost în ţară

Şi la patul lui de moarte

Toţi boierii s-adunară.

 

Cu un dangăt plin de jale

Mii de clopote dau viaţă

 Ştefan Vodă al Moldovei

Ştefan Vodă nu mai este!

~

Tristă-i Mănăstirea Putna

Porţile deschise-aşteaptă

Strălucit convoi ce vine

Şi spre ea încet se-ndreaptă.

                       

Este Ştefan, azi străbate

Cel din urmă drum din ţară

Dar pe undde Trece-acum

În măreaţa zi de vară?

 

-Eu vă las în grijă mare

A lui Dumnezeu cel Sfânt

Să daţi strajă la hotară,

Să păziţi acest pământ!

 

Şi de veţi vedea că vine

Vreun duşman nesăbuit,

Să strigaţi atunci la mine,

Voi sări si din mormânt!

 

Toţi copii României

Sunt din neamul lui Traian

Şi în fiecare suflet

Se mai naşte un Ştefan!

 

 Jos în vale sus pe creste,

Tuturora daţi de veste

Ştefan Vodă al Moldovei

Ştefan Vodă mai trăieşte.

Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor. Că aici, oricat am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie.


Îmi spunea cineva venit din ţară că s-o dus cinci demnitari de afară la Patriarh [Teoctist] şi i-au spus:

„- Noi suntem toţi sodomişti, niciunul n-avem femeie. Aşa vrem noi, aşa ne place, şi aşa să le daţi voie tuturor, ca să vă băgăm în Uniunea Europeană.”

Patriarhul le-ar fi zis:

,,- Voi faceţi ce vreţi, eu sub nici un motiv nu aprob lucrul ăsta.”

„- Dacă n-aprobi, n-o să te mai băgăm în Uniunea Europeană.”

„- Eu sunt apostolul neamului, apostolul Bisericii, sub nici un motiv nu aprob asta.”

Au zis: „ – Ei, nu-i nimica”, şi apoi s-au dus la conducătorii Parlamentului. Vezi? Sunt lucruri înfricoşat de serioase, adică clar ne declarăm împotriva lui Dumnezeu. Ce să mai zici? O venit timpurile din urmă, o venit timpurile acelea.

– Dar sunt oameni, atei, care spun: ”Eu nu vreau să cred în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeu. Ε dreptul meu, nu?” Cum vine asta?

– Cum îi asta? Na, drepturile omului. Vezi că o proorocit Sfinţii Părinţi că în timpurile astea, al optulea veac, lumea va ajunge să spună… „eu nu vreau să cred”. Dar pe ei nu i-a silit nimeni, cum a fost în timpul comuniştilor. Ei singuri se declară aşa.

– Cum poate omul să facă asta când el e creat de Dumnezeu? Dumnezeu e izvorul vieţii lui, e totul pentru el.

– Pentru cel care crede. Cel care nu crede în Dumnezeu crede că aşa trebuie să fie, cum fac acuma ăştia, „europenii”. Dacă nu crede omul în Dumnezeu s-a terminat, orice i-ai face. Eh, să lăsăm astea, să nu iscodim noi astea, că ne dărâmăm. Aşa-i, aşa-i, că acuma-i libertate. „Libertate”.

Acuma-i o diplomaţie satanicească. Vezi, în timpurile de demult şi-o vărsat sângele atâtea sute de mii şi milioane de oameni, fiindcă credeau in Hristos. Aşa era atuncea, era idolatrie şi, dacă nu erai ca idolatrii, îţi tăiau capul. Dar conducătorii de acuma, toată răutatea aceea au luat-o cu diplomaţie. Nu-ţi mai taie capul, dar te conving sa zici ca ei, să te atragă de partea lor, ca tu singur sa lepezi adevărul şi să te întorci după dânşii. Când s-o mai pomenit sau cine ar fi prooro­cit vreodată ca neamurile astea care conduc acum omenirea – ştim că sunt oameni depărtaţi de adevăr – să dea miliarde de euro; unde? In Sfântul Munte, să se reînnoiască mănăstirile. Vezi ce diplomaţie? Astea toate vin de la Uniunea Europeană. Dar ce face Uniunea Europeană? Cele mai mari fărădelegi. Conducătorii Uniunii Europene sprijină făţiş păcatul ăsta, cu sodomia. Cică aşa trebuie: „Aşa am plăcerea eu, nu-mi trebuie femeie, dă-o încolo că-i spurcată. Eu vreau băiat, vreau bărbat”. Dar te convinge în aşa fel, e aşa un curent satanicesc, că lumea acuma mai mult iubeşte fără­delegea asta cu bărbaţii decât cu femeile. (18-11-2003).

Lumea în cel rău zace. Mântuitorul însuşi a zis: „Iată, vine stăpânitorul lumii acesteia, şi întru Mine nu află nimic”. Vezi? Stăpânitorul lumii acesteia este ispititorul. De aceea trebuie să ne osârduim să nu ne depărtăm de adevăr, că acuma conducăto­rii lumii acesteia vor ca omenirea să meargă după ideile lor. Nu mai ţin cont de păcat, şi nici oame­nii nu mai ţin cont decât numai de ceea ce ordonă conducătorii. Cum îmi spunea un părinte: „O să devină tim­pul ca noi, creştinii, să nu mai zicem: «Aşa zice Sfânta Scriptură, ş-aşa zice şi în Sfânta Evanghelie.» O să zicem: «Aşa ne ordonă Uniunea Europeană.» Acolo au ei scopul să aducă omenirea.

Dar noi să facem răbdare, că nădejdea-i la Bunul Dumnezeu, cum a hotărî Părintele ceresc. Totuşi, noi trebuie să ne osârduim. ,,Osârduiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor”, ne spune Mântuitorul. Ştim. Da’ acestea trebuie să fie, căci după toate proorociile Sfinţilor Prooroci, trebuie să vină împărăţia lui Antihrist. Vezi? S-o apropiat. Si acuma, conducătorii şi ascultătorii împărăţiei lui Antihrist se osârduiesc să îngenuncheze Ortodoxia, că, dacă ar îngenunchea Ortodoxia, mai uşor ar veni împărăţia lui Antihrist. Eh!… Bunul Dumnezeu să ne fie de ajutor şi să avem nădejde la Bunul Dumnezeu. (26-12-2003)

Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist. Şi ca să fie lesnicios drumul, na!… fac şărlătăniile lor.

– Ei mai susţin că Biserica n-are voie să se ames­tece în treburi politice.

Apoi vezi? „N-are dreptul”. Biserica n-are drep­tul să spună adevărul. Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor. Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu. Numai Dumnezeu e fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.

– Dar Biserica are voie să se amestece în tre­buri de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii? Conducătorii lumii spun că nu are voie.

– Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşni­cie, ci numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate poftele. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. Incet, încet…

– Despărţirea Bisericii de problemele sociale, de stat, asta a cui lucrare e?

– Asta e direct lucrarea Satanei, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei, nu vezi că deoda­tă au pus „Drepturile Omului”, ca prin ele să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia. Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului ar face, aşa zice: „Aşa e dreptul omu­lui, aşa doresc eu“. N-a fost poate de când lumea legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi „Drepturile Omului” contra nedreptăţilor care se fac pe faţa pă­mântului, atuncea da… Da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău. Orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nime­nea să-i zică ceva.

Dacă te amesteci în treburi de-astea politice de-acuma, te omoară, da’ dacă mergi după drep­turile omului, astea trupeşti, nu, nu! Ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, toate acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Impărăţia lui Antihrist este, părinte. (19-01-2004)

Lumea acuma s-o amestecat, naţiuni cu alte naţiuni, şi încep oamenii a spune: „Nu-i nimic cuta­re, nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare”. Avorturile le fac întru nimic, fel de fel de necuraţii de mici copii… Ei, cum să se pogoare harul Sfântului Duh peste tine dacă tu, de mic copil, eşti spurcat, eşti dedat în mâinile vrăjmaşului? „Fiţi sfinţi“, zice Sfânta Scriptură, însuşi Mântuitorul. „Fiţi sfinţi”, adică fiţi curaţi, „fiţi sfinţi că Eu sfânt sunt, şi aşa puteţi veni către Mine“. Da’ dacă lumea merge după cum e moda astăzi…

Vezi, chiar conducătorii omenirii, astăzi, nu se gândesc deloc la adevăr. Ei fac propagandă titanica că aici e iadul şi aici e raiul. Nu zic asta pe faţă, dar ăsta e scopul lor. Cele mai mari păcate, strigătoare la cer, păcate de care Biserica nici să n-audă, nici cu gândul, acuma conducătorii omenirii, Uniunea Europeană le socoteşte o nimica toată. „Dreptul omului!” Ei, se poate? Cum dreptul omului? Dreptul omului, adică omul s-o dedat în braţele Satanei. Şi ce-i zice Satana, aceea vrea să facă omul: „Ei, şi, daca vreau să fac orice fărădelege, aceea o fac, că aşa îmi place mie! Nu vreau să mă căsătoresc cu o fată cu frica lui Dumnezeu, vreau să mă căsătoresc cu alt bărbat”.

Şi ceea ce nici prin gând n-o fost până acuma in omenire, acuma îţi dă voie să faci, cea mai mare fărădelege pe faţa pământului. Asta învaţă conducătorii actuali, cu Uniunea Europeană. Ei, ce aştepţi? Aştepţi mila lui Dumnezeu? O făcut Dumnezeu aşa de mare minune, Sodoma şi Gomora le-o afundat în fundul iadului, toată omenirea ştie că acolo o fost fărădelegile cele mai mari, şi acum ei zic: „Nu-i nimic, nu contează, nu-i nimica asta.” Şi lumea îi ascultă.

Vezi? E sfârşitul. Am intrat în al VIII-lea veac. Să ştii că urgiile cele mai mari încep de-acum înainte. Aşa scriu Sfinţii Prooroci, aşa scriu Sfinţii Apostoli. Aşteptăm pe Antihrist. Dar apostolii lui Antihrist ştiu cum să se poarte ca să îngenuncheze adevărul, să îngenuncheze Ortodoxia. Cât timp va fi Ortodoxia la înălţime ei ştiu că nu poate împărăţia lui Antihrist să guverneze, să conducă, şi se osârduiesc cu fel de fel de meşteşugiri ca foarte cu înlesnire să vină Satana ca să conducă omenirea.

Eh!… Cât putem şi cât am auzit şi cât ne luminează Dumnezeu, să ne ţinem de adevăr. Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor. Că aici, oricat am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie. (2003)

Staretul Dionisie, Extras din ”Lumea în vremurile de pe urma”, Ed. Prodromos, 2010

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Neamurile toate…


Sf. Imp. Constantin cel Mare„Va veni o vreme cand toate neamurile pamantului vor invia, cu toti mortii si cu toti regii si imparatii lor.
Avand fiecare neam locul sau inaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „invierea din morti”, este telul cel mai inalt si cel mai sublim catre care se poate inalta un neam !” (Corneliu Zelea Codreanu)

 „Care este telul final al neamului? Este viata?
Daca este viata, atunci nu intereseaza mijloacele pe care neamurile le intrebuinteaza spre a si-o asigura.
Toate sunt bune, chiar si cele mai rele.
Se pune deci problema:

Dupa ce se conduc natiunile in raport cu celelalte natiuni ?

Dupa tigrul din ele?
Dupa legea pestilor din mare sau a fiarelor din padure?

Telul final nu este viata. Ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului Iisus Hristos.”

  ” Neamul are:

  • Un patrimoniu fizic, biologic: carnea si sangele.
  • Un patrimoniu material: pamantul tarii si bogatiile lui.
  • Un patrimoniu spiritual care cuprinde:

a) Conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata.

b) Onoarea lui ce straluceste in masura in care neamul s-a putut conforma, in existenta lui istorica, normelor izvorate din conceptia lui despre Dumnezeu.

c) Cultura lui: rodul vietii lui, nascut din propriile sfortari in domeniul gandirii si artei. Aceasta cultura nu este internationala. Ea este expresia geniului national, a sangelui.

         Toate aceste trei patrimonii isi au importanta lor. Pe toate un neam trebuie sa si le apere. Un neam traieste in vesnicie prin conceptia, onoarea si cultura lui. De aceea conducatorii natiilor trebuie sa judece si sa actioneze nu numai dupa interesele fizice sau materiale ale neamului, ci tinand seama de linia lui de onoare istorica, de interesele sale. Prin urmare, nu paine cu orice pret, ci onoare cu orice pret.

       Individul in cadrul si in slujba neamului sau

       Neamul in cadrul si in slujba lui Dumnezeu si a legilor dumnezeiesti.”