Despre sfinți


dumitru-staniloaeSfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, ori­ce duplicitate, spune Sfantul Maxim Martu­risitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru ca s-au daruit in intre­gime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciuni­le acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, deli­catetea, recunostinta, simplitatea si sinceri­tatea.

Sfintii dau intotdeauna curaj. Uneori ei micsoreaza pentru aceasta proportiile exa­gerate de inchipuire pe care oamenii le atri­buie prin imaginatie slabiciunilor lor, paca­telor si patimilor lor. Ei ii vindeca de senti­mentul deznadejdii sau al neputintei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea si orgoliul celorlalti cu un umor delicat. Ei surad dar nu rad cu zgomot sau sarcastic. Alteori in fata faptelor imorale si a patimilor condam­nabile ei isi arata seriozitatea dar nu inspira niciodata spaima. Ei acorda o valoare infinita celor mai sarmani oameni, pentru ca intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu insusi a dat aceasta valoare infinita tuturor oamenilor, in fiecare om ei il vad pe Hristos, cum spun in cugetarile lor unii parinti duhovnicesti. Dar, in acelasi timp, ei injosesc orgoliul ce­lorlalti dandu-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neincetat egalitatea na­turala dintre oameni.

Prin smerenia sa sfantul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent cand e nevoie de sprijin, de mangaiere, de incurajare. El ramane alaturi de cel pe care toti l-au parasit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedica de neinvins, cand e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situatie disperata. El vadeste atunci o putere si o dibacie uimitoare, ingemanate cu un elan si o incredere de nezdruncinat, pentru ca el crede cu tarie in ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugaciune staruitoare.

El este fiinta umana cea mai smerita dar, in acelasi timp, el este o figura neobisnuita si uimitoare. El provoaca la ceilalti senti­mentul ca au descoperit in el, si prin el in ei insisi, umanitatea adevarata.

DoarOrtodox

Anunțuri

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, ”atletul lui Hristos”


Sf Stefan cel Mare„ Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără  să uite şi viteaz fără cruzime, strajnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”

                                                                  (Nicolae Iorga)

  Domnia de 47 de ani a lui Stefan cel Mare şi Sfânt reprezintă punctul culminant al luptei pentru neatârnare, apărare a credinţei stămoşeşti ortodoxe şi afirmare suverană a românilor în sec. al XV-lea. Suveranul moldovean a pus capăt puterii anarhice a unor mari boieri, acţionând hotărât în sensul centralizării statale. În politica sa el s-a sprijinit pe pătura mijlocie şi pe Biserica Ortodoxă.

  În relaţiile internaţionale a fost călăuzit de voinţa de a asigura ţării sale mici şi lipsită de potenţialul militar al vecinilor săi o poziţie cât mai avantajoasă, care să-i asigure independenţa. El a avut şi a  promovat bune relaţii cu regatele catolice Ungaria şi Polonia, cu Imperiul Otoman, atâta timp cât au respectat libertatea ţării sale, dar a fost duşmanul necruţător, ori de câte ori au atentat la integritatea teritorială şi neatârnarea Moldovei.

  Marele domn şi voievod a înţeles că adevărata putere nu o dă întinderea teritoriului sau abundenţa resurselor, ci munca, principiile morale cu care un popor îşi croieşte destinul. Datorită unei politici externe de mare inteligenţă şi fermitate, statul românesc a reuşit, în timpul domniei lui Ştefan, să-şi schimbe condiţia de obiect în disputa dintre Marile Puteri cu aceea de subiect de sine stătător, capabil să-şi afirme suveranitatea şi independenţa.

  Marele istoric Nicolae Iorga are cea mai elocventă caracterizare: „Ştefan va fi chibzuit toate aceste lucruri. El nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântăreşte puterile, prevede sfârşitul încăierărilor şi, rece între prieteni şi duşmani, între creştin şi popor se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare ţării sale”. Mircea Eliade îl consideră „ cel mai mare conducător român cunoscut vreodată”!

  Victoria lui în 1475 la Vaslui (Podul Înalt): „cel mai mare dezastru suferit de turci de la începutul islamului”, l-a făcut pe Mehmed II Cuceritorul Constantinopolului (1453) să stea închis, 5 zile, refuzând să discute cu cineva din anturajul său.

                                              Moldova- Poarta creştinătăţii!

  Domnul Moldovei ştia că greul abia începe şi de aceea el adresează celebra scrisoare către capetele încoronate ale apusului şi papei pentru a-l sprijini în lupta cu islamul şi a ţine ferecată „ Poarta creştinătăţii” care era Moldova. Papa Sixit al IV-lea într-o scrisore din ianuarie 1477 îi mulţumea şi-l elogia pe Ştefan, numindu-l „Atlet al lui Cristos”. În toată politica şi viaţa sa s-a sprijinit pe Bierica Ortodoxă confundându-se cu ea, a fost un creştin ctitor de lăcaşuri de cult şi de cultură. Tradiţia populară îi atribuie 44 de lăcaşuri de cult, analizele şi cercetările pisaniilor au dus la identificarea a 32 de biserici, mănăstiri şi schituri. Acestea au fost construite în  renumitul stil moldovenesc, frumos pictate şi dotate cu tot necesarul de odoare. Mai mult unele au devenit centre de cultură, adevărate focare de învăţătură  ortodoxă, de românism. Să amintim câteva: Putna, Neamţ, Voroneţ, Tazlău, Dobrovăţ, Războieni, etc. Tot el a ctitorit Biserica din Feleac şi pe cea de la Vad din Transilvania, sau cea din Râmnicu Sărat din Ţara Românească, precum daniile date Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos.

                                    Cu un dangăt plin de jale

                                    Mii de clopote dau de veste,

                                    Ştefan Vodă al Moldovei

                                    Ştefan vodă nu mai este!

 

La 2 iulie 1504, la moartea sa, Ştefan lasă urmaşilor o ţară bogată  şi cu un prestigiu recunoscut. Cronicarul descrie momentul: „atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”. Aşa cum  la urcarea pe ton în 1457 a fost uns ca domn de Mitropolitul Moldovei Teoctist în faţa mulţimii de norod strâns pe Câmpul Dreptăţii, ca semn al „milei lui Dumnezeu” într-o chibzuită ocârmuire a ţării şi la moarte tot poporul ortodox cu ierarhi, călugări şi preoţi l-au însoţit pe ultimul drum. El rămâne în conştiinţa sa fiind cântată în colinde, pricesne, cântece patriotice, sau în ample şi valoroase opere literare (romane, opere dramaturgice, poezie), sau în pictură şi sculptură. Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de domn la intrarea în Mănăstirea Putna străluceşte inscripţia: „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului”! Aici îşi odihneşte somnu de veci, la  „Putna-Ierusalimul neamului românesc”!

Prof. Clement Gavrilă-Sălăuţa – pentru Doar Ortodox, iunie 2016

Când a fost să moară Ştefan

Multă jale-a fost în ţară

Şi la patul lui de moarte

Toţi boierii s-adunară.

 

Cu un dangăt plin de jale

Mii de clopote dau viaţă

 Ştefan Vodă al Moldovei

Ştefan Vodă nu mai este!

~

Tristă-i Mănăstirea Putna

Porţile deschise-aşteaptă

Strălucit convoi ce vine

Şi spre ea încet se-ndreaptă.

                       

Este Ştefan, azi străbate

Cel din urmă drum din ţară

Dar pe undde Trece-acum

În măreaţa zi de vară?

 

-Eu vă las în grijă mare

A lui Dumnezeu cel Sfânt

Să daţi strajă la hotară,

Să păziţi acest pământ!

 

Şi de veţi vedea că vine

Vreun duşman nesăbuit,

Să strigaţi atunci la mine,

Voi sări si din mormânt!

 

Toţi copii României

Sunt din neamul lui Traian

Şi în fiecare suflet

Se mai naşte un Ştefan!

 

 Jos în vale sus pe creste,

Tuturora daţi de veste

Ştefan Vodă al Moldovei

Ştefan Vodă mai trăieşte.

Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor. Că aici, oricat am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie.


Îmi spunea cineva venit din ţară că s-o dus cinci demnitari de afară la Patriarh [Teoctist] şi i-au spus:

„- Noi suntem toţi sodomişti, niciunul n-avem femeie. Aşa vrem noi, aşa ne place, şi aşa să le daţi voie tuturor, ca să vă băgăm în Uniunea Europeană.”

Patriarhul le-ar fi zis:

,,- Voi faceţi ce vreţi, eu sub nici un motiv nu aprob lucrul ăsta.”

„- Dacă n-aprobi, n-o să te mai băgăm în Uniunea Europeană.”

„- Eu sunt apostolul neamului, apostolul Bisericii, sub nici un motiv nu aprob asta.”

Au zis: „ – Ei, nu-i nimica”, şi apoi s-au dus la conducătorii Parlamentului. Vezi? Sunt lucruri înfricoşat de serioase, adică clar ne declarăm împotriva lui Dumnezeu. Ce să mai zici? O venit timpurile din urmă, o venit timpurile acelea.

– Dar sunt oameni, atei, care spun: ”Eu nu vreau să cred în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeu. Ε dreptul meu, nu?” Cum vine asta?

– Cum îi asta? Na, drepturile omului. Vezi că o proorocit Sfinţii Părinţi că în timpurile astea, al optulea veac, lumea va ajunge să spună… „eu nu vreau să cred”. Dar pe ei nu i-a silit nimeni, cum a fost în timpul comuniştilor. Ei singuri se declară aşa.

– Cum poate omul să facă asta când el e creat de Dumnezeu? Dumnezeu e izvorul vieţii lui, e totul pentru el.

– Pentru cel care crede. Cel care nu crede în Dumnezeu crede că aşa trebuie să fie, cum fac acuma ăştia, „europenii”. Dacă nu crede omul în Dumnezeu s-a terminat, orice i-ai face. Eh, să lăsăm astea, să nu iscodim noi astea, că ne dărâmăm. Aşa-i, aşa-i, că acuma-i libertate. „Libertate”.

Acuma-i o diplomaţie satanicească. Vezi, în timpurile de demult şi-o vărsat sângele atâtea sute de mii şi milioane de oameni, fiindcă credeau in Hristos. Aşa era atuncea, era idolatrie şi, dacă nu erai ca idolatrii, îţi tăiau capul. Dar conducătorii de acuma, toată răutatea aceea au luat-o cu diplomaţie. Nu-ţi mai taie capul, dar te conving sa zici ca ei, să te atragă de partea lor, ca tu singur sa lepezi adevărul şi să te întorci după dânşii. Când s-o mai pomenit sau cine ar fi prooro­cit vreodată ca neamurile astea care conduc acum omenirea – ştim că sunt oameni depărtaţi de adevăr – să dea miliarde de euro; unde? In Sfântul Munte, să se reînnoiască mănăstirile. Vezi ce diplomaţie? Astea toate vin de la Uniunea Europeană. Dar ce face Uniunea Europeană? Cele mai mari fărădelegi. Conducătorii Uniunii Europene sprijină făţiş păcatul ăsta, cu sodomia. Cică aşa trebuie: „Aşa am plăcerea eu, nu-mi trebuie femeie, dă-o încolo că-i spurcată. Eu vreau băiat, vreau bărbat”. Dar te convinge în aşa fel, e aşa un curent satanicesc, că lumea acuma mai mult iubeşte fără­delegea asta cu bărbaţii decât cu femeile. (18-11-2003).

Lumea în cel rău zace. Mântuitorul însuşi a zis: „Iată, vine stăpânitorul lumii acesteia, şi întru Mine nu află nimic”. Vezi? Stăpânitorul lumii acesteia este ispititorul. De aceea trebuie să ne osârduim să nu ne depărtăm de adevăr, că acuma conducăto­rii lumii acesteia vor ca omenirea să meargă după ideile lor. Nu mai ţin cont de păcat, şi nici oame­nii nu mai ţin cont decât numai de ceea ce ordonă conducătorii. Cum îmi spunea un părinte: „O să devină tim­pul ca noi, creştinii, să nu mai zicem: «Aşa zice Sfânta Scriptură, ş-aşa zice şi în Sfânta Evanghelie.» O să zicem: «Aşa ne ordonă Uniunea Europeană.» Acolo au ei scopul să aducă omenirea.

Dar noi să facem răbdare, că nădejdea-i la Bunul Dumnezeu, cum a hotărî Părintele ceresc. Totuşi, noi trebuie să ne osârduim. ,,Osârduiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor”, ne spune Mântuitorul. Ştim. Da’ acestea trebuie să fie, căci după toate proorociile Sfinţilor Prooroci, trebuie să vină împărăţia lui Antihrist. Vezi? S-o apropiat. Si acuma, conducătorii şi ascultătorii împărăţiei lui Antihrist se osârduiesc să îngenuncheze Ortodoxia, că, dacă ar îngenunchea Ortodoxia, mai uşor ar veni împărăţia lui Antihrist. Eh!… Bunul Dumnezeu să ne fie de ajutor şi să avem nădejde la Bunul Dumnezeu. (26-12-2003)

Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist. Şi ca să fie lesnicios drumul, na!… fac şărlătăniile lor.

– Ei mai susţin că Biserica n-are voie să se ames­tece în treburi politice.

Apoi vezi? „N-are dreptul”. Biserica n-are drep­tul să spună adevărul. Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor. Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu. Numai Dumnezeu e fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.

– Dar Biserica are voie să se amestece în tre­buri de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii? Conducătorii lumii spun că nu are voie.

– Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşni­cie, ci numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate poftele. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. Incet, încet…

– Despărţirea Bisericii de problemele sociale, de stat, asta a cui lucrare e?

– Asta e direct lucrarea Satanei, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei, nu vezi că deoda­tă au pus „Drepturile Omului”, ca prin ele să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia. Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului ar face, aşa zice: „Aşa e dreptul omu­lui, aşa doresc eu“. N-a fost poate de când lumea legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi „Drepturile Omului” contra nedreptăţilor care se fac pe faţa pă­mântului, atuncea da… Da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău. Orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nime­nea să-i zică ceva.

Dacă te amesteci în treburi de-astea politice de-acuma, te omoară, da’ dacă mergi după drep­turile omului, astea trupeşti, nu, nu! Ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, toate acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Impărăţia lui Antihrist este, părinte. (19-01-2004)

Lumea acuma s-o amestecat, naţiuni cu alte naţiuni, şi încep oamenii a spune: „Nu-i nimic cuta­re, nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare”. Avorturile le fac întru nimic, fel de fel de necuraţii de mici copii… Ei, cum să se pogoare harul Sfântului Duh peste tine dacă tu, de mic copil, eşti spurcat, eşti dedat în mâinile vrăjmaşului? „Fiţi sfinţi“, zice Sfânta Scriptură, însuşi Mântuitorul. „Fiţi sfinţi”, adică fiţi curaţi, „fiţi sfinţi că Eu sfânt sunt, şi aşa puteţi veni către Mine“. Da’ dacă lumea merge după cum e moda astăzi…

Vezi, chiar conducătorii omenirii, astăzi, nu se gândesc deloc la adevăr. Ei fac propagandă titanica că aici e iadul şi aici e raiul. Nu zic asta pe faţă, dar ăsta e scopul lor. Cele mai mari păcate, strigătoare la cer, păcate de care Biserica nici să n-audă, nici cu gândul, acuma conducătorii omenirii, Uniunea Europeană le socoteşte o nimica toată. „Dreptul omului!” Ei, se poate? Cum dreptul omului? Dreptul omului, adică omul s-o dedat în braţele Satanei. Şi ce-i zice Satana, aceea vrea să facă omul: „Ei, şi, daca vreau să fac orice fărădelege, aceea o fac, că aşa îmi place mie! Nu vreau să mă căsătoresc cu o fată cu frica lui Dumnezeu, vreau să mă căsătoresc cu alt bărbat”.

Şi ceea ce nici prin gând n-o fost până acuma in omenire, acuma îţi dă voie să faci, cea mai mare fărădelege pe faţa pământului. Asta învaţă conducătorii actuali, cu Uniunea Europeană. Ei, ce aştepţi? Aştepţi mila lui Dumnezeu? O făcut Dumnezeu aşa de mare minune, Sodoma şi Gomora le-o afundat în fundul iadului, toată omenirea ştie că acolo o fost fărădelegile cele mai mari, şi acum ei zic: „Nu-i nimic, nu contează, nu-i nimica asta.” Şi lumea îi ascultă.

Vezi? E sfârşitul. Am intrat în al VIII-lea veac. Să ştii că urgiile cele mai mari încep de-acum înainte. Aşa scriu Sfinţii Prooroci, aşa scriu Sfinţii Apostoli. Aşteptăm pe Antihrist. Dar apostolii lui Antihrist ştiu cum să se poarte ca să îngenuncheze adevărul, să îngenuncheze Ortodoxia. Cât timp va fi Ortodoxia la înălţime ei ştiu că nu poate împărăţia lui Antihrist să guverneze, să conducă, şi se osârduiesc cu fel de fel de meşteşugiri ca foarte cu înlesnire să vină Satana ca să conducă omenirea.

Eh!… Cât putem şi cât am auzit şi cât ne luminează Dumnezeu, să ne ţinem de adevăr. Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor. Că aici, oricat am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie. (2003)

Staretul Dionisie, Extras din ”Lumea în vremurile de pe urma”, Ed. Prodromos, 2010

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Neamurile toate…


Sf. Imp. Constantin cel Mare„Va veni o vreme cand toate neamurile pamantului vor invia, cu toti mortii si cu toti regii si imparatii lor.
Avand fiecare neam locul sau inaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „invierea din morti”, este telul cel mai inalt si cel mai sublim catre care se poate inalta un neam !” (Corneliu Zelea Codreanu)

 „Care este telul final al neamului? Este viata?
Daca este viata, atunci nu intereseaza mijloacele pe care neamurile le intrebuinteaza spre a si-o asigura.
Toate sunt bune, chiar si cele mai rele.
Se pune deci problema:

Dupa ce se conduc natiunile in raport cu celelalte natiuni ?

Dupa tigrul din ele?
Dupa legea pestilor din mare sau a fiarelor din padure?

Telul final nu este viata. Ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului Iisus Hristos.”

  ” Neamul are:

  • Un patrimoniu fizic, biologic: carnea si sangele.
  • Un patrimoniu material: pamantul tarii si bogatiile lui.
  • Un patrimoniu spiritual care cuprinde:

a) Conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata.

b) Onoarea lui ce straluceste in masura in care neamul s-a putut conforma, in existenta lui istorica, normelor izvorate din conceptia lui despre Dumnezeu.

c) Cultura lui: rodul vietii lui, nascut din propriile sfortari in domeniul gandirii si artei. Aceasta cultura nu este internationala. Ea este expresia geniului national, a sangelui.

         Toate aceste trei patrimonii isi au importanta lor. Pe toate un neam trebuie sa si le apere. Un neam traieste in vesnicie prin conceptia, onoarea si cultura lui. De aceea conducatorii natiilor trebuie sa judece si sa actioneze nu numai dupa interesele fizice sau materiale ale neamului, ci tinand seama de linia lui de onoare istorica, de interesele sale. Prin urmare, nu paine cu orice pret, ci onoare cu orice pret.

       Individul in cadrul si in slujba neamului sau

       Neamul in cadrul si in slujba lui Dumnezeu si a legilor dumnezeiesti.”

Rugăciunile unor părinţi pentru copilul lor bolnav şi ajutorul neîntârziat primit


rugaciuneMa numesc Gabriela si vreau sa marturisesc minunea pe care am trait-o dupa anul nou, in 2016.
Pe 2 ianuarie baietelul meu de 4 ani si 10 luni a facut indigestie, vomita apa si mal verde si facea scaune apoase. Am mers la spital, l-au pus in pefuzie dupa care s-a simtit mai bine si am plecat acasa. Peste noapte a mai vomitat de vreo sase ori, iar dimineata ne-am intors la spital. L-au trecut pe antibiotic si i-au facut din nou perfuzie, facea febra si nu putea sa manance nimic. A treia zi s-a simtit si mai rau,nu s-a mai ridicat din pat, iar manutele si piciorusele capatasera o culoare galbuie. Febra nu-i mai scadea cu nimic.
Am alertat medicul de garda si ne-au trimis la radiografie cu suspiciunea de sindrom subocluziv (se incurcasera matele si nu elimina scaunul toxic). Ne-au spus ca este posibil sa fie nevoie de operatie, daca nu va iesi cu scaun.
Noi suntem din Tecuci, un orasel mic, si nu avem chirurg pediatru asa ca ne-au facut transerul la Galati, cu ambulanta. Am avut ghinionul sa prindem schimbul de tura si ambulanta tot intarzia sa apara. Intre timp baiatul isi pierduse aproape de tot puterile, nu mai putea sa vorbeasca, ii citeam pe buze ”mi-e rau!!!” iar fetisoara lui schita un planset fara lacrimi. Manutele i se invinetisera si erau reci.
In neputinta mea de a-l ajuta am sunat un prieten drag care este frate de manastire si s-a rugat pentru David, iar eu nu mai conteneam cu insistentele la MAICA DOMNULUI, la SF NECTARIE si la SF PARASCEVA sa nu ma lase si sa-l faca pe David sanatos, fagaduindu-le ca daca se insanatoseste voi da marturie despre minunea traita.
Iar minunea nu a intarziat, la putin timp a venit ambulanta, iar David a cerut la baie. Facuse foarte putin, dar era semn bun. In ambulanta a dormit tot drumul, iar manutele si obrajorii se colorase in roz. Cand am ajuns la Galati s-a trezit si a vorbit cu noi. La scurt timp a cerut la baie si a facut doua scaune si astfel a scapat de operatie. Si a mers pe piciorusele lui. Eu si sotul eram atat de bucurosi ca le spuneam asistentelor ca „DAVID al nostru A INVIAT!!!”. A doua zi a cerut de mancare si a inceput sa fie vioi si vesel.
A trecut ceva timp de atunci, iar eu abia acum am reusit sa scriu despre minunea pe care am trait-o.
MAICA DOMNULUI este grabnic ajutatoare si mare putere au rugaciunile ei inaintea DOMNULUI.
La fel si SF NECTARIE care este sfantul nostru de suflet. A facut mai multe minuni in familia noastra, iar fetita noastra de un an si jumatate ii poarta numele – Nectaria.

Minunat este DOMNUL intru Sfintii Lui!
Cred cu tarie in puterea rugaciunii si in minuni!!
Sunt dovada vie!

Fratilor, in necazuri rugati-va, ca DOMNUL ESTE BUN !!

Mărturia unui psiholog: Singura fericire am găsit-o în Ortodoxie!


Iată un comentariu din rubrica „Minuni şi mărturisiri” al unei doamne psiholog convertită la ortodoxie împreună cu soţul ei:

foto: Codre Isac

foto: Codre Isac

Minunat este Domnnul şi minunaţi sunt Sfinţii Săi! Trecerea mea la Ortodoxie, de acum un an se datoreaza mijlocirii Maicii Domnului, Sfântului Arsenie Boca şi Sfantului Nectarie. În drum spre Prislop, cand încă eram catolică, mi-am pus dorinţa de a cunoaste Calea adevarată şi de a-mi gasi un duhovinc. La scurt timp, prin scrierele Parintelui Arsenie Papacioc, am realizat ca Ortodoxia este singura Cale şi mi-am întâlnit duhovnicul, un om minunat, care l-a cunoscut pe Sf Arsenie! Fără să cred că a fost o coincidenţă, îi mulţumesc Sfântului pentru ca mi-a răspuns la toate cererile cele bune! După cateva luni, urma să imi operez un nodul apărut la mână. Întrucât soţul meu era reformat, cand a trecut prin camera, eu l-am rugat cu voce tare pe Sf Nectarie să îmi vindece mâna, ceea ce soţului meu i s-a părut ciudat şi mi-a spus ca de acum să mă rog doar pentru mine. A doua zi la control, chirurgul mi-a spus că el crede că mâna se poate vindeca singură, pentru că nodulul se retaragea! Soţul meu, deşi s-a mirat, încă nu credea ca prin mijlocirea Sf. Nectarie m-am vindecat, deşi m-a auzit cerându-i lucrul acesta. În cateva luni, soţul meu Continuă lectura

Minunea, o abordare teologică ortodoxă (pr. Vasilios Thermos)


Βασίλειος ΘερμόςCum am putea defini teologic minunea? Mulți o consideră ca pe o întâmplare sau faptă neobișnuită, ieșită din comun, pe care o aduce cu ea credința. Dar ce este credința? Încredere? Voință? Dorință? Așteptare? Certitudine? Proiecție? Atunci diferă puțin de terapia sau vindecarea care vine din efectul placebo, adică din medicamentul imaginar pe care-l folosim în mostrele de medicamente pentru a cuantifica rezultatele lor. Unii bolnavi care iau falsele medicamente se vindecă sau își îmbunătățesc starea, deoarece cred că dețin unul din elementele amintite mai sus.

Atunci ce este minunea? Ce definiție exprimă mai autetntic înțelesul teologic creștin ortodox?

În Noul Testament, minunile sunt numite semne. Dar semne ale cui? Semne ale viitoarei Împărății a lui Dumnezeu, pe care o și vestesc. Când Hristos deschide pentru prima oară în siangogă Vechiul Testament să citească în auzul tuturor, alege locul care face referire la misiunea lui Mesia. Acolo, El mărturisește că a venit pentri a-i elibera pe cei robiți, pentru a-i lumina pe cei orbi, pentru a-i îmbogați pe cei săraci, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, etc. (v. Luca 4, 16-21). Iisus Mântuitorul completează, spunând că toate acestea se împlinesc acum deplin în persoana Lui.

De atunci Hristos începe să săvârșească minuni, nu pentru a impresiona, ci pentru a arăta care va fi starea în viitoarea Împărație a Sa: nu va exista durere sau boală, nici măcar legile fizicii nu vor mai fi valabile; va fi vorba despre o stare a harului, pentru care de fapt a și fost hărăzit omul, dintru început.

Deoarece minunile sunt semne ale Împărației, atenția trebuie să se îndrepte către ceea ce arată ele. Când degetul este îndreptat către Lună, ești liber să privești și Luna, și degetul. Asta înseamnă că omul nu trebuie să facă greșeala de a pune minunea în centrul interesului său, deoarece astfel eșuează și nu ajunge să se maturizeze duhovnicește. Pentru cei care se îndoiesc de minuni sau, dimpotrivă, pentru cei ce reproșează puținătatea minunilor sau faptul că nu se petrece și cu ei înșiși vreo minune, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Atunci când, în imaturitatea lor, iudeii cereau minuni pentru a crede, Hristos le-a dat minuni. Dacă acum nu dă multe minuni, este semn că ne cinstește, ne prețuiește, căci ne arată superioritatea maturității către care ne și cheamă.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I la Cincizecime, IV E.P.E., 36, pp. 315-317).

Dacă omul consideră doar minunile drept criteriu al adevărului, rămâne nedezvoltat sau subdezvoltat și poate cădea ușor în înșelare duhovnicească, adică să fie înșelat de diavolul, cel care îi va prezenta evenimentele supranaturale și în alte religii sau proceduri. Însă celelalte religii nu constituie descoperirea lui Dumnezeu și nu învedereză Împărația Sa. Dacă gândul și inima omului rămân în priveghere, atunci minunile ajută la la descernerea învățăturii, iar învățătura rămâne revelatoarea minunilor. Asta nu s-a petrecut cu fariseii, cei care au văzut multe minuni, dar a căror inimă a rămas de piatră. Scopul este ca să ne fie de ajuns Cuvântul lui Hristos.

Minunea nu este folosirea autonomă a unei puteri din afară, ci participarea la atributele și lucrările Mântuitorului Hristos. Totdeauna minunile se săvârșesc în numele Său și de către oameni care cred în dumnezeirea și umanitatea Sa. (v. Ioan 14,12). În Biserică, dintotdeauna credința a însemnat încrederea existențială mărturisită prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt cuvinte ale vieții. Când minunea determină pocăință, atunci ea își împlinește cu adevărat menirea.

Dar minunea poate deveni, în mod eronat, scop în sine. Minunea fără morala unei vieți noi, pe care o aduce Iisus Hristos, este deșartă, nefolositoare. Acest lucru îl exprimă Sfântul Apostol Pavel când scrie că, deși ar putea să vorbească toate limbile oamenilor sau ale îngerilor, sau să aibă credința aceea care mută munții, dar dacă nu ar avea dragoste, totul ar fi inutil (v. I Corinteni 13,12). Doar dragostea dă ipostas omului, numai dragostea îl introduce în Împărația lui Dumnezeu (v. Matei 25, 31-46). Minunea are valoare doar în gradul în care arată sau revelează dragostea lui Dumnezeu și a celui ce o săvârșește. De aceea și este semn al Împărației viitoare, căci esența și scopul ei îl reprezintă întotdeauna dragostea.

Astăzi, spiritualitatea este despărțită de matca ei creștină (de unde i-a venit și numele, de vreme ce este legată de Duhul Sfânt) și e folosită pentru a arăta un întreg de semne impresionante și de experiențe psihologice. Este vorba în special de eliberarea sau ușurarea conștiinței în vederea sentimentului de putere și a așa-zisei autodesăvârșiri sau autoîmpliniri. Problema este că folosește un nume care nu-i aparține și, în acest context deviat, devine termen central al Noii Ere (New Age). Se vorbește deseori despre minuni ori ca mărturii înalte ale depășirii de sine, ori ca reușite impresionante ale unui simț nou, deosebit.

În cadrul acestei false duhovnicii, adevărurile fundamentale ale Evangheliei sunt deformate, așa încât minunea este tâlcuită de obicei ca o reușită a puterilor omului și ale firii, până acum ascunse și nepuse în valoare. Astfel, omul se lovește iremediabil, căzând între autoidolatrie și venerare a naturii. La adevărații făcători de minuni, adică la sfinți, accentul nu se pune pe reușită, pe rezultat sau pe săvârșirea faptei omului, ci pe ceea ce provine din lucrarea Duhului Sfânt  asupra cei ce se pocăiește – să ne amintim că Hristos a legat întotdeauna Împărația lui Dumnezeu de pocăință (v. Marcu 1, 15)

Lucrarea credinciosului este să se pocăiască, iar lucrarea lui Dumnezeu este să-l învețe prin diferite semne.

Să notăm aici că rodirea duhovnicească are rădăcini puternice, deoarece s-a dat creștinilor Duhul Sfânt ca o sămânță. Toate lucrările harului – ori că este vorba de minuni săvârșite săvârșite în exterior, ori că este vorba de înnoirea și renașterea interioară – izvorăsc din mirungere, prin puterea Duhului Sfânt, fapt subliniat şi de teologul tainelor, Sfântul Nicolae Cabasila: „Dacă cineva din creştinii luptători se deosebeşte prin dragoste şi curăţie, prin marea sfinţenie sau prin multa smerenie, prin deosebita lui credinţă sau prin altele care depăşesc măsurile omeneşti, trebuie să considerăm cauză a acestora mirul cel preasfânt şi să credem că darul i-a fost dat atunci când a devenit părtaş al tainei, dar lui s-a arătat mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu cei care au arătat că au puternic şi lucrător darul prorociei sau se fac izbăvitori ai celor stăpâniţi de diavol sau vindecători celor bolnavi, dincolo de orice meşteşug sau de faptul că săvârşeau astfel de fapte.”

Însă, la vedere, lucrările minunate ale harului lui Dumnezeu lasă să se observe ceva ciudat. În unanimitate, Sfinţii Părinţi şi teologii plasează minunea mai prejos decât virtutea cea înaltă a dragostei. Locul inferior se datprează faptului că semnele impresionante sunt în mod fundamental adresate necredincioşilor. În mod real, ele constituie stimuli introductivi pentru cei îndoielnici (şi nu întotdeauna necesari, având în vedere că destui au urmat credinţei prin mijlocirea contractului cu o personalitate sfinţită sau prin mijlocirea unei lecturi, şi nu neapărat a unei minuni). În principiu, Sfântul Grigorie Palama subliniază că minunea cea mai mare constă în renaşterea, zidirea şi sfinţirea omului, care îl şi instituie în cele dumnezeieşti.

„Şi să nu iei în seamă puterea care i-a curăţit pe leproşi, i-a luminat pe orbi, i-a îndreptat pe gârbovi, i-a susţinut pe paralitici, căci aceasta ar fi semnul miopiei fariseice, ca cineva să vadă întâi aceasta; ci să iei aminte întâi la putearea care dezlegat legăturile păcatelor, care a deschis calea duhului către sfinţenie, care îndreaptă şi luminează adâncul omului, care, pentru îndreptarea către Dumnezeu, învie din morţi şi face sufletul să trăiască dumnezeieşte, dându-i adevărata viaţă, dumnezeiască şi nestricăcioasă. (Sf. Grogorie Palama, Despre dumnezeiasca şi îndumnezeitoarea împărtăşire)

Problema este că noi perseverăm în mod miop într-o axiologie greşită. Aşa cum oamenii, ca nişte copii înaintaţi în vârstă, caută lucrurile impresionante, şi noi suntem în pericol permanent de a ne concentra pe faptele minunate, deosebite la vedere, şi nu pe virtute.

Darul sau harisma facerii de minuni este dăruită de Dumnezeu atunci când hotărăşte El. „Unii oameni n-au primit acest dar, deşi aveau o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Din ce motiv? Ca să nu fie înşelaţi, ca să nu se trufească, să nu devină dezinteresaţi, să nu se strice la minte, deoarece, chiar şi fără acest dar, însăşi conştientizarea propriei vieţi curate poate conduce la cădere, cu atât mai mult atunci când există şi harul facerii de minuni. Aşa că aceste daruri sunt rânduite mai mult celor smeriţi şi celor simpli. Cel ce este simplu şi nu are o părere prea bună despre sine se face mai silitor atunci când primeşte un dar, deoarece îl primeşte fără să-l merite şi deoarece se consideră pe sine nevrednic de el. Cel care crede însă că a reuşit ceva prin propriile puteri consideră harul ca un folos propriu şi se umflă în pene de mulţumire de sine, aşa încât Dumnezeu iconomiseşte lucrurile către folosul fiecăruia… Nimeni deci să nu se întristeze pentru aceasta, pentru că fiecaruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12,7) […], doar pentru un singur lucru este bine să ne întristăm: pentru păcat. Pentru nimic altceva. (Sf. Ioan Gură de Aur)

[…] Accentul furibund pus pe minuni poate fi şi semnul pierderii dragostei autentice, lucru de care vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur: „Avem botezul, cel mai important dintre toate bunurile; am primit iertarea păcatelor, sfinţirea, comuniunea Duhului, infierea şi viaţa de veci. Ce puteţi dori mai mult? Minuni? Dar acestea sunt trecătoare. Ai credinţa, nădejdea, dragostea. Acestea unde rămân? Cereţi-le pe acestea, acestea sunt mai mari decât minunile. Nimic nu este egal cu dragostea. Astăzi însă dragostea este în pericol, deoarece i-a rămas numai numele, căci nu se vede niciunde mărturisirea ei practică, ci suntem doar în schisme şi dezbinări.”

[…] Sfântul Nicolae Cabasila conchide: „Minunile nu sunt întotdeauna manifestarea evidentă a unei vieţi virtuoase. Într-adevăr,  nu au fost minuni în vieţile tuturor sfinţilor şi nici toţi făcătorii de minuni nu au fost lucrători ai virtuţii. Mulţi sfinţi mari, care au reuşit lucruri minunate înaintea lui Dumnezeu, nu au făcut minuni niciunde. Iar celor ce săvârşesc minuni chemând numele Domnului Hristos li se dăruieşte aceasta nu pentru viaţa lor virtuoasă, ci ca să Se descopere şi să Se slăvească Domnul cel invocat.

De aceea, pentru dobândirea virtuţii este nevoie de Sfintele Taine şi de osteneală. Nici unul dintre sfinţi nu s-a preocupat însă vreodată de felul în care se poate osteni pentru a dobândi putinţa de a face minuni. Ce zic eu? Mulţi, neavând minuni în viaţa lor, nici nu le-au dorit, iar când le-au săvârşit, nici nu-şi permiteau să se bucure de ele.”

[…] Cele prezentate mai sus pot părea ciudate şi îndepărtate celui ce doreşte neîncetat o minune în viaţa lui, deoarece e ndurerat în adânc de boala proprie sau, mai rău, de cea a unei persoane iubite. Dacă minunea s-ar petrece s-ar putea crede că ar conduce la o trezire duhovnicească, deoarece sunt mulţi cei care mărturisesc: „Dacă mi-ar fi făcut minunea pe care am cerut-o şi mi-ar fi descoperit Dumnezeu aceasta, m-ar fi adus mai aproape de El.”

Eu vreau să-mi arăt îndoaiala în această credinţă. S-a scris cândva: „Nimic nu se primeşte în dar.” Iar eu aş adăuga: şi de le-ar primi, puţini le-ar valorifica. Cred că cei mai mulţi dintre noi, după începutul emoţionant al unei vindecări minunate, am continua viaţa noastră la fel ca şi înainte, dedicaţi aceloraşi obişnuinţe împovărătoare.

Dacă nu putem descoperi prezenţa lui Dumnezeu în adâncul durerii, nici în eliberarea de durere nu o vom vedea. Dacă putem distinge prezenţa lui Dumnezeu în adâncul durerii, atunci minunea s-a petrecut. este culmea învârtoşării şi neroziei noastre să nu vedem că au ajuns până la noi razele cele line ale soarelui lui Dumnezeu. Mii de sfinţi mărturisesc că acest  lucru este uluitor.

[…] Din întregul nod de viaţă al Bisericii se manifestă faptul că reuşita ce înaltă a omului o reprezintă dragostea şi smerenia. „De vei vedea un om care trăieşte în curăţie şi smerenie, în blândeţe, compasiune şi care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni, concentrând în sine multele virtuţi, îţi va fi ţie aceasta vedenie mare: te-ai învrednicit să-L vezi pe Însuşi Dumnezeu în Biserica Sa.” (Viaţa Sfantului Pahomie, B.E.P.E.S, 41, p.110) Aceasta este minunea cea adevărată: când inima omului se face sălaş al lui Dumnezeu, întrupându-L pe Hristos din nou.

Logica lui Dumnezeu diferă mult de logica obişnuită a vedeniilor. Minunea săvârşită în sufletul omenesc cântăreşte mult mai mult decât depăşirea legilor firii, deoarece în cazul sufletului sunt depăşite legile păcatului. „Cel ce-şi simte într-adevăr păcatele sale este mai înalt decât cel ce învie morţii cu rugăciunea sa. Cel ce a fost învrednicit să vadă bolile sale este mai înalt decât cel ce a fost învrednicit să vadă îngeri, deoarece vede cu ochii duhovniceşti ai sufletului său.” (Sf. Isaac Sirul)

Vasilios Thermos_despre_problemele_vietii_crestine_contemporaneÎn vremurile noastre, aşa-zici conducători harismatici de grup săvărşesc anumite fapte excepţionale, cu scopul de a atrage lumea în gruparea lor. Trăim în vremea unei tulburări generalizate care confundă minciuna cu adevărul. În acelaşi timp, este vorba şi despre o epocă foarte teatrală. Cel care are capacitatea de a prezenta o punere în scenă cât mai potrivită va câştiga lupta impresionării publicului. Într-o asftel de situaţie, oricene poate uşor confunda fierul cu aurul şi cărbunele cu diamantul. Încă din vremurile de demult, Părinţii Bisericii ne-au atenţionat să nu credem când vom auzi minuni, pentru a nu fi înşelaţi. Minunile (pentru a fi autentice) trebuie să se săvârşească: a) în numele lui Iisus Hristos, pe Care să-L mărturisească ca Dumnezeu şi Om, şi b) să fie săvârşite în pocăinţă şi în Biserică; c) să constituie faptele dragostei smerite şi nu vreo reprezentaţie publică.

Când toate manifestările vieţii sunt acoperite de prezenţa şi acţiunea lucrării lui Dumnezeu, atunci creştinul îşi dezvoltă în mod firesc simţirea şi conştiinţa că trăieşte neîncetat în spaţiul minunii. Atunci minunea încetează să fie o lucrare excepţională şi devine un mod de viaţă. Devine consecinţă a credinţei nu în înţelesul dobândirii vreunei puteri interioare neclare, precum se crede deseori, ci în înţelesul încrederii personale şi al instruirii relaţiei organice a persoanei omului cu Persoana lui Hristos, Dumnezeul-Om.

Minunea înseamnă fiecare lucru primit în dar, înseamnă viaţa trăită în Dumnezeu, precum a subliniat şi Dumnezeu în Vechiul Testament, când vestea Împărăţia Sa: De aceea, să ştiţi astăzi că nu pentru dreptatea ta îţi dă Domnul Dumnezeul tău să moşteneşti acest pământ bun… (Deuteronom 9,6)

Despre problemele vietii crestine contemporane – Vasilios Thermos, Ed. Sophia, 2012

Troparul Sf. Cuvios Stelian Paflagonul (26 noiembrie)


Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Steliane; cu postul, cu privegherea, și cu rugăciunea, cereștile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credintă. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri. (gl. 1)

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Steliane, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele oastre. (glasul al 8-lea)

Sf Stelian Paflagonul (4)Sfântul Stelian Paflagonul s-a nascut în veacul al saselea în Adrianopole, în provincia Paflagonia (în Turcia de astazi) într-o familie foarte bogata. La o vârsta frageda, Stelian s-a alaturat eremitilor din pustie, cu gândul de a-si curati sufletul printr-o perioada de meditatie si rugaciune precum si prin vietuirea alaturi de oameni care, precum el însusi, doreau a-si darui viata Domnului Iisus Hristos.
Spre deosebire de alti pustnici însa, el nu s-a retras complet din lume, preferând sa mearga între oameni pentru diverse faceri de bine, pentru a se întoarce apoi în mica lui pestera pentru linistire si rugaciune.
Conform traditiei, rugându-se într-o noapte pentru îndrumare în a-i ajuta pe ceilalti, sfântul Stelian a simtit o prezenta dumnezeiasca, fiind cuprins de slava cea mare a Sfântului Duh. A doua zi, a iesit din pestera sa cuprins de o bucurie si pace duhovniceasca pe care nu le mai cunoscuse înainte.
În peregrinarile lui obisnuite, în care sfatuia si mângâia, s-a simtit atras sa-si aseze mâna pe un copil ranit, ceea ce înainte nu îndraznise sa faca; a simtit puterea Domnului trecând asupra copilasului suferind prin mâna sa cea întinsa. Copilul si-a revenit imediat, iar de atunci Sf. Stelian a fost cautat de catre fiecare suflet aflat în suferinta din împrejurimi, tineri sau batrâni. Pestera sa a devenit un loc de atractie pentru bolnavi si oameni aflati în diverse suferinte, multi dintre ei primind vindecari complete nu doar prin puterea lui, ci chiar si prin propria lor credinta, fara de care oricum cel care suferea nu putea fi ajutat.
În aceasta perioada, Sfântul Stelian s-a preocupat în principal de copii, nu doar de cei neputinciosi trupeste, ci si de cei care aveau nevoie de îndrumare duhovniceasca. Familii din toate categoriile sociale se spune ca au încredintat Sf. Stelian educarea copiilor lor, iar el a fost constrâns sa caute un spatiu mai mare si sa aleaga dintre prietenii sai ermiti asistenta de care avea nevoie pentru a se îngriji de atât de multi oameni. El a creat probabil prima gradinita din lume, unde mamele îsi puteau lasa copiii în siguranta, în timp ce se îngrijeau de treburile zilnice. Stelian va deveni si sfântul protector al copiilor înca nenascuti, datorita povestirilor despre rugaciunile sale miraculoase pentru o tânara femeie care îl ajuta cu îngrijirea copiilor, dar care nu putea avea copii. Când femeia a ramas însarcinata, sotul ei a raspândit vestea despre aceasta minune si femei care nu puteau naste de multi ani au venit la pustnic. Cele care au avut credinta adevarata în Mântuitorul Iisus Hristos au primit darul nasterii de prunci.
Sf Stelian Paflagonul (1)  Bucuria senina a chipului Sf. Stelian a fost caracteristica sa definitorie, pentru ca zâmbea mereu. Conform povestirilor orale, a fost cautat de catre mercenari lacomi si ispitit cu tot felul de propuneri pentru a-si vinde darurile si a-l jefui de bogatia sa cea curata, dar pentru acesti oameni, el a avut întotdeauna acelasi raspuns: ca a fost platit în avans pentru munca sa când pacea Sfântului Duh a venit peste dânsul. Iar în timp ce ei se îndepartau, el continua sa zâmbeasca.
A trait pâna la adânci batrânete si se spune ca atunci când a fost înmormântat, chipul sau înca pastra stralucirea unui zâmbet discret al luminii Domnului.
Sfinte Moaste ale Sfântului Stelian se pastreaza la Biserica Sf. Stelian – Lucaci din Bucuresti (str. Logofat Udriste nr. 6-8), unde se afla din anul 1736, fiind daruite acestei biserici de catre Mitropolitul stefan al tarii Românesti, ctitorul acesteia. În ziua de pomenire a Sfântului, racla este scoasa în curtea sau pridvorul bisericii, spre închinare credinciosilor. Fragmente ale moastelor Sfântului mai sunt si la Biserica Mihai-Voda si la Biserica Icoanei din Bucuresti. (http://tineriortodocsi.webs.com)

deco9

ACATISTUL CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU STELIAN (26 noiembrie)

După obişnuitul început, se zic: CONDACELE şi ICOASELE:
Condacul 1

Iubite al lui Hristos, făcătorule de minuni, grabnic ajutătorule al nostru, cuvioase părinte, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce te-a sfinţit pe tine din sânul maicii tale, cele de laudă aducem ţie. Din toate nevoile scapă-ne pe noi, cei ce grăim către tine:Bucură-te, Sfinte Steliane, mare făcător de minuni!

Icosul 1
Făcătorul îngerilor şi al oamenilor te-a ales pe tine dintru început ca să preamăreşti cu viaţa ta îngerească numele Sfintei Treimi şi lepădând purtarea de grijă a lumii, că o rază prealuminoasă a Soarelui dreptăţii strălucind viaţa ta, noi privind preacinstitele tale nevoinţe, cu smerenie şi cu bucurie zicem unele ca acestea:
Bucură-te, cinstea Bisericii Sfinte;
Bucură-te, stâlpul cel puternic al Paflagoniei;
Bucură-te, rugătorul cel mare al pustiei;
Bucură-te, îndreptătorul credinţei şi al iubirii;
Bucură-te, chipul cel blând al smereniei;
Bucură-te, mângâierea credincioşilor;
Bucură-te, îndreptătorul cel bun al păcătoşilor;
Bucură-te, alinarea cea blândă a bolnavilor;
Bucură-te, lauda cea curată a credincioşilor;
Bucură-te, îngrădirea cea lină a pustnicilor;
Bucură-te, Sfinte Steliane, mare făcător de minuni!

Condacul al 2-lea
Văzându-te pe tine Dumnezeu a fi sămânţă Sfântă şi aleasă, de la sânul maicii tale te-a sfinţit pe tine, şi vas al Sfântului Duh te-a arătat. Îndreptându-ţi viaţa spre însingurare, cu Sfânta Cruce pe care ai purtat-o până la sfârşitul vieţii, ai însemnat dragostea cea mare pentru noi a lui Hristos-Dumnezeu, Căruia Îi aduci cântare: Aliluia!

Continuă lectura