Scrisoare deschisă, publică, adresată IPS Părinte Ioan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului…


Scrisoare deschisă, publică, adresată IPS Părinte Ioan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului… 
IPS Ioan Selejan-

Foto: Adrian Pîclişan

 
Înaltpreasfinţia Voastră,
 
Am citit şi eu scrisoarea domnului Vasile (Basil) Popovici, apărută/publicată în ziua de luni – 08.10.2018 – distins profesor şi diplomat care s-a apucat, nevoie mare, să-i facă observaţii şi să-l tragă de urechi pe Arhipăstorul Spiritual al Banatului, iar din această „uriaşă epistolă”, eu unul desprind, cel puţin, câteva concluzii:
 
– Un diplomat de carieră nu compune/nu alcătuieşte asemenea scrisori cu valoare de interogatoriu/rechizitoriu!…
 
– Un diplomat de carieră se documentează, fundamentează, argumentează, verifică şi îşi evaluează/cuantifică extrem de minuţios, de meticulos şi de atent, partenerul, eventual adversarul, înaintea realizării vreunei eventuale confruntări cu acesta, fie ea şi de natură epistolară sau, mai ales, publică, cum este (în) cazul de faţă!…
 
– Altfel spus, un profesor erudit şi un diplomat consacrat ar fi trebuit să ştie şi numărul de la pantofii, uzaţi, pe drumurile eparhiei/judeţului, pe care îi purtaţi Înaltpreasfinţia Voastră, aceea – modeşti şi simpli de postav veritabil, nemaivorbind de toată activitatea dumneavoastră, în ţinutul pluriconfesional şi multietnic al Banatului, după ce aţi slujit, vreme de douăzeci de ani, în ţinuturile muntoase, carpatine şi Româneşti ale Covasnei şi Harghitei, de unde, când aţi plecat, în urmă cu aproape patru ani, v-au plâns, regretat şi pomenit până şi mulţi trăitori, vieţuitori şi conducători locali de alte etnii şi confesiuni – nota bene, distinse Domnule Profesor şi Diplomat!…
IPS Ioan Selejan__

sursa foto: evz.ro

 
– Totodată, a se lua aminte, un distins diplomat dacă ar fi avut ceva să vă spună ori chiar să vă adreseze, fie o recomandare, o sugestie sau chiar un reproş, ar fi pus mâna pe telefon şi ar fi solicitat o scurtă întrevedere, întâlnire sau audienţă cu Înaltpreasfinţia Voastră căci, eu unul, care vă cunosc din anul 1987, de când, în halat de inginer fiind, munceaţi la restaurarea Mănăstirii Tismana din judeţul Gorj, ştiu că sunteţi un veritabil partener al dialogului şi un sincer artizan al dezbaterii, sincere, oneste şi corecte şi, deci, distinsul diplomat ar fi putut lămuri, clarifica şi limpezi orice problemă ar fi avut-o cu sau faţă de Înaltpreasfinţia Voastră, în mod sincer şi personal, pozitiv şi constructiv, sunt absolut convins de acest lucru!…
 
Or, astăzi, şi să vedeţi de acum încolo, de aici înainte, Înaltpreasfinţia Voastră, este mai interesant să ne spălăm rufele în public, să ne punem poalele în cap şi să ne aruncăm invective, injurii şi calomnii peste gard căci aşa este la modă, mai nou, şi, mai mult decât atât, auziţi: vocea străzii trebuie auzită şi, îndeosebi, ascultată şi, mai abitir, chiar respectată, fiindcă aşa este political correct!…

IPS Ioan Selejan

sursa foto: opiniatimisoarei.ro

 
Deh, acestea sunt, astăzi, vremurile!…
 
Înaltpreasfinţia Voastră, dacă Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos – Domnul şi Omul a fost prigonit, batjocorit, huiduit, contestat şi relativizat apoi, noi, urmaşii şi slujitorii Săi la ce altceva să ne aşteptăm, mai ales acum, în aceste vremuri, când lucrarea, ştim noi toţi, a cui, este vădită, este pe faţă, este fără de ruşine, manifestându-se la lumina zilei, ea – care vine din tenebrele şi din umbrele întunecoase ale nopţii!…
 
În altă ordine de idei, trebuie luat, Înaltpreasfinţia Voastră, ceea ce este bun din orice situaţie sau împrejurare căci, cel puţin, în cea de faţă, unde dai şi unde crapă, în tot răul este şi un bine, în fond şi la urma urmei, acest distins domn diplomat cu vădit aer contestar şi ţinută de revoluţionar sau reformator, v-a făcut, practic, un foarte mare bine, aducându-vă, de fapt, în chip real, un serviciu, nu un deserviciu, deoarece iată, (măcar) în aceste condiţii, mai aflăm şi noi ce aţi mai făcut, între sau în ultimul timp, de parcă nu am şti, şi, cel mai important lucru: în acest fel ne mai apărăm, încurajăm, îmbărbătăm şi întărim şi noi unii pe alţii, în mod reciproc şi solidar, nu solitar, aşa încât mai avem puţin şi, chiar îi putem mulţumi domnului Popovici pentru această nesperată ocazie şi neaşteptat prilej!…
 
– Şi, de asemenea, în finalul acestei scrisori deschise, publice, aş dori, totuşi, să îi atrag, respectuos, atenţia domnului Popovici, anume: că niciodată un distins diplomat, fie el şi pensionar, nu va taxa, amenda şi sancţiona, public, nici măcar mediatic, pe un om care lucrează, trudeşte şi munceşte, pentru binele acestei ţări, pentru prosperitatea acestui neam şi pentru neatârnarea acestui popor, la un proiect de ţară – unul durabil, trainic şi veritabil, în momentele şi în condiţiile în care această naţiune este saracă dacă nu lipsită total de asemenea proiecte, de lung parcurs, iar când un vrednic călugăr, un distins monah, un Arhiereu al lui Hristos şi un Slujitor – Ierarh al Bisericii face şi doreşte, cu adevărat, acest lucru, între altele, al apărării familiei în această ţară, apoi, un asemenea demers/deziderat nu trebuie altceva decât a fi salutat, încurajat, apreciat şi admirat iar nu sancţionat şi amendat!…
 
Prin urmare, distinse domnule Popovici, vă recomand, sincer şi onest, chiar călduros, ca, altădată, să fiţi mai atent, mai precaut şi mai prudent, ca un bun profesionist şi veritabil diplomat ce vă pretindeţi a fi, chiar dacă, acum, sunteţi pensionar!…
 
Altminteri, din partea mea aveţi parte de toată preţuirea şi consideraţia mea!…
 
Atât, şi nimic mai mult sau nimic altceva!…
 
În rest, Înaltpreasfinţia Voastră, râmâne(m la) mila lui Dumnezeu, în tot şi în toate!…
 
Căci, „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!”…
 
 

Dumnezeu să vă poarte de grijă şi să vă ajute, în continuare, Înaltpreasfinţia Voastră, în tot lucrul cel bun! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie,
 
dr. Stelian Gomboş
DoarOrtodox
Reclame

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 115 ani de la naşterea sa pământească şi 25 ani de la naşterea sa în ceruri…


Prolog – Introducere, prezentare şi evocare…

dumitru-staniloaeIată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Anul acesta – 2018 prăznuim împlinirea a 115 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 25 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!…

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a închinat şi dedicat anul 2013, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!…

Totodată, pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui.

Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El.

Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

Teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze.

Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi.

Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. Continuă lectura

Personalităţi de seamă care au contribuit, decisiv, la realizarea Marii Uniri de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918!


Regele Ferdinand I – Întregitorul, Regina Maria, I.I.C Brătianu, Tache Ionescu, Mareşalul Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere, Pan Halippa, Pavel Gore, Iancu Flondor, Iuliu Maniu, Alexandru Lapedatu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Episcopul Iuliu Hossu, Nicolae Titulescu, Sever Bocu, Ion Nistor, să-i numim doar pe cei mai influenţi şi vizibili. Dar au fost mult mai mulţi cei care s-au împărţit prin capitalele europene sau prin oraşele şi satele noastre pentru a ridica un curent unionist.

 

Regele Ferdinand I al României (24 august 1865 – 20 iulie 1927) 

 Majestatea sa Ferdinand I, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Sinaia–Castelul Peleş) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

Istoria menţionează că, datorită admiraţiei sale pentru România, Regele Ferdinand, în numai 13 ani de domnie, dintr-un „necunoscut”, avea să devină regele României Mari, supranumit fie „Întregitorul”, fie „Ferdinand cel Loial”, pentru felul în care şi-a dedicat viaţa ţării sale. A trecut peste originea sa germană pentru a urma voinţa de unitate a poporului său, în timpul primului război mondial.

Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, acelaşi cu al milioanelor de români – crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului român. Însă la acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii, care erau cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi.

Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanşarea primului război mondial.

Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.

În anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasă, Ferdinand este încoronat rege al României Mari la Alba Iulia, oraşul care avea să trăiască a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania şi Bucovina de Nord.

El a fost cu adevarat un „bun român” aşa cum a jurat în momentul încoronării sale. Unii istorici insistă că ar fi fost de fapt cel mai strălucit rege al Romaniei, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă şi introvertită.

După război, în ciuda gravei crize economice şi a instabilităţii politice, a condus ţara pe drumul reconstrucţiei şi al armonizarii administrative. A realizat reforma agrară împărţind pământ ţăranilor, prioritate având veteranii de război şi familiile celor căzuţi în războiul pentru reintregirea ţării şi a promulgat Constituţia din 1923. În urma acestor măsuri, Ferdinand îşi adaugă pe lângă renumele de „Lealul” şi „Întregitorul” şi pe cel de „Rege al Ţăranilor”.

Ion I.C. Brătianu  (20 august 1864 – 24 noiembrie 1927)

 Ion I.C. Brătianu, cunoscut şi ca Ionel Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ştefăneşti, Argeş – d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti) a fost inginer, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Naţional Liberal încă din 1895.

A condus guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român.

În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Naţional Liberal, în anul 1910, se prefigurează şi opţiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla Alianţă şi de a o orienta spre tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni pe toţi românii în graniţele aceluiaşi stat.

Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră.

La 29 noiembrie 1918 se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în componenţa lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria ţării, şi miniştrii din provinciile istorice româneşti unite cu ţara mamă.

Acest guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România (Decretul-lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României) şi cel al unirii cu Bucovinei cu România (decretul-lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european.

Ion I.C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător.

Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I.C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale.

El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor şi a demnităţii poporului român.

Alexandru Vaida Voevod (27 februarie 1872 – 19 martie 1950)

 Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu) a fost un om politic, medic, publicist şi unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.

Aexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român.

În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie.

Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Continuă lectura

27 septembrie 2011, nașterea în Cer a părintelui nostru duhovnicesc Adrian Făgețeanu


adrian-fageteanu.jpgPărintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 -27.09.2011) s-a înălțat, în urmă cu şapte ani, cu sufletul la Domnul nostru Iisus Hristos în seara zilei de marţi – 27 septembrie 2011, în jurul orei 19.30, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie anul 2010, cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (şi greu de găsit) la spitalele din oraşele Târgu Jiu şi Bucureşti. În spitalul bucureştean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele Adrian Făgeţeanu se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care respira foarte greu.

Aşadar, din seara zilei de marţi – 27 septembrie anul 2011, adică în urmă cu şapte ani, am mai câştigat un rugător în ceruri, lângă Scaunul Preasfintei Treimi. Fiindcă Părintele Adrian Făgeţeanu, vieţuitor la Schitul Locurele şi Mănăstirea Lainici, din Defileul Jiului, a trecut la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care l-a ascultat, urmat şi slujit întreaga lui viaţă, cu toată dragostea, devotamentul, fidelitatea, credincioşia şi loialitatea. Prohodirea Preauviosului Părinte Adrian Făgeţeanu a avut loc în ziua de sâmbătă – 01 octombrie 2011, la Mănăstirea Lainci, judeţul Gorj. Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă în ziua de marţi seara, la orele 19:30, în Bucureşti, pe patul spitalului ”Dr. Marius Nasta”, unde a fost internat cu mai mult timp în urmă, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie a anului 2010, cu complicaţii neurologice severe.

Deci, Părintelui Adrian i s-au agravat în ultimul timp şi problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou. Trupul neînsufleţit al Părintelui Adrian a fost depus, în următoarea zi, în Paraclisul Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde credincioşii i-au putut aduce un ultim omagiu. El a rămas la Mănăstirea Antim timp de două zile, după care a fost transportat înapoi la Mănăstirea Lainici, unde a avut loc şi slujba de înmormântare, după cum a relatat Stareţul Mănăstirii Antim, Părintele Arhim. Vicenţiu Oboroceanu.

Despre valoarea personalităţii sale, Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu – Stareţul Mănăstirii Lainici, din judeţul Gorj, a afirmat următoarele: „Este foarte interesant că mutarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru, pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din Mişcarea „Rugul Aprins”, alături de Stareţul nostru, Preacuviosul Părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, Părintele Adrian Făgeţeanu va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului – 01 Octombrie. Pentru noi, plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al Părintelui Calinic Cărăvan, Stareţul său iubit”.parintele-adrian-fageteanu.jpg

În altă ordine de idei, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost un trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi a (mai) avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie, ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie.

Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1].

Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

Altfel spus, Părintele Adrian Făgeţeanu a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi oameni, credincioşi de toate vârstele şi tineri, la sfat, atât la Mănăstirea Antim din Bucureşti cât şi la Schitul Locurele – Gorj, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părinte Adrian Făgeţeanu a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Adrian de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor, ale Sfinţilor Părinţi şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Podalionul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Revenind puţin, vom spune că Părintele Adrian Făgeţeanu s-a născut la data de 16 noiembrie anul 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernăuţi, tatăl său fiind preot. Dragostea pentru învăţătură a dobândit-o din familie, paşii fiindu-i călăuziţi spre cele mai de seamă şcoli ale Basarabiei străbune: Liceul „Aron Pumnul” şi Facultatea de Drept din Cernăuţi (1931 – 1937) fiind doar începutul.

După finalizarea stagiului de avocatură, a funcţionat o vreme ca avocat la Fălticeni şi Bacău. Trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi ancorat temeinic în viaţa Bisericii, tânărul comisar a lăsat deoparte cele ale lumii şi s-a înrolat definitiv în armata lui Iisus Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mănăstirea Putna – Suceava, în anul 1943. În acelaşi an a început şi cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în anul 1947. Cercetător neobosit, Părintele Adrian a ajuns în Bucureşti pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Filosofie (1947). Făcea cunoştinţă cu o cu totul altă dimensiune duhovnicească, implicându-se în Mişcarea „Rugul Aprins” alături de Părintele Sandu Tudor, Mitropolitul Tit Simedra, Monahul cărturar Benedict Ghiuş sau Profesorul Alexandru Mironescu. În consecinţă, a fost răsplătit cu şase ani de temniţă grea pe care i-a ispăşit la Aiud, între anii 1950 – 1956.

După eliberare a bătut la porţile mai multor mănăstiri, însă nu a fost primit nicăieri. Bolnav de o tuberculoză avansată, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a îndreptat către Lavra Lainiciului unde a găsit ajutor şi alinare, sub mantia Preacuviosului Părinte Calinic Cărăvan. Aici Părintele Adrian s-a ocupat de şcolirea fraţilor din mănăstire, mulţi dintre ei fiind neştiotori de carte. A doua oară a fost ridicat la 8 noiembrie anul 1958 şi condamnat la „două zeci de ani de muncă zilnică, zece ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale”.

A fost eliberat în anul 1964 reluându-şi activitatea misionară, trecând prin mai multe parohii, pe la Mănăstirea Viforâta – Dâmboviţa şi mai apoi stabilindu-se la Mănăstirea Antim din centrul capitalei, povăţuind duhovniceşte multă lume, alături de un alt mare duhovnic – Părintele Arhimandrit şi Stareţ Sofian Boghiu. Din anul 2000, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mănăstire Lainici, căutând de data aceasta liniştea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Referindu-ne acum, la câteva dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Adrian Făgeţeanu, pe lângă cele deja enumerate şi menţionate mai sus, vom remarca şi reţine că înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există „nu pot”. Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: „Nu vă puneţi nădejdea în oameni” şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: „Fie mie după cuvântul tău! ”Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.”

adrian fageteanu - mormant

foto: Roxana Ursache

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Adrian Făgeţeanu, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem, în continuare, prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!

Parintele-Adrian-Fageteanu-.jpg

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Invitaţie – Lansare de carte şi dezbatere, dedicate anului centenar…


Locul desfăşurării evenimentului: Curtea Brâncovenească din municipiul Constanţa, Strada Vasile Lupu nr. 43-45

Ziua, data şi ora desfăşurării acestui moment cultural – spiritual: joi – 04.10.2018, orele 18,00

Invitaţi şi vorbitori: ÎPS Părinte Teodosie – Arhiepiscopul Tomisului, Părintele Eugen Tănăsescu, Doamna Dr. Floare Damaschin şi autorul

Titlul cărţii: „România în şi din noi” – Culegere de eseuri dedicate anului centenar

Anul şi locul apariţiei: 2018, la Editura „Magic Print” din municipiul Oneşti, judeţul Bacău

Autor: Teologul şi publicistul Stelian Gomboş

Vă aşteptăm, pe toţi, cu multă bucurie şi aleasă preţuire!… Intrarea este liberă!

stelian gombos

DoarOrtodox

 

 

 

Să fim noi, oare, generația care să consimtă la legalizarea păcatelor strigătoare la Cer? Cuvânt către tinerii Sfintei noastre Biserici (PS Calinic Botoșăneanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor)


Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi și să apere Biserica și Ţara de toată influ­ența cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde și neamul. Să nu fie!

TINERI FAMILIE

Vă scriu, iubiți tineri, câteva gânduri, cu aceeași dragoste cu care vă pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, în numele Arhieriei la care m-a chemat Hristos și al Bisericii Sale, care poartă în ea desăvârșirea, precum și din do­rința de a ne întări în dragostea față de Bise­rica părinților noștri și față de valorile spirituale și morale ale neamului nostru românesc. În acest An Centenar cu toții vom fi chemați să ne ex­pri­măm, prin vot, așa cum ne va dicta con­ști­ința, adeziunea noastră pentru Familia creștină, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, după rânduiala lui Dumnezeu, și care a fost binecuvântată și sfințită prin Taina Nun­ții de Domnul Iisus Hristos în Duhul Lui cel Sfânt. Și pentru că, de-a lungul timpului, lucrarea atâ­tor generații de tineri a fost apre­ciată și plă­cută înaintea lui Dumnezeu – Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat pe copii și i-a dat ca exemplu de nevinovăție (Marcu 9, 36), iar pe tineri i-a iubit, după cuvântul profe­tului care zice: „Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam” (Osea 11, 1); de aceea pe unii i-a înviat din moartea trupească (Marcu 5, 41; Luca 7, 14; Ioan 11, 1-45), pe alții din cea sufletească (Ma­tei 19, 20) – suntem încredințați că și lucrarea generației voastre, în aceste momente de o im­­portanță majoră din viața Bisericii, va stărui în aceeași iubire de Hristos și de semeni, după îndemnul Apostolului, care zice: „Și acum, co­pii, rămâneți întru El, ca să avem îndrăz­neală când Se va arăta și să nu ne rușinăm de El, la venirea Lui” (I Ioan 2, 28).

II

Tinerețea, care la evrei începea la vârsta de 12 ani, este o treaptă a vieții: „tânăr am fost și iată am îmbătrânit” (Psalmi 36, 25), așa cum sunt pruncia, copilăria, adolescența, matu­rita­tea și bătrânețea și este cea mai frumoasă pe­rioadă din viața noastră pentru că ea este pri­vire spre Cer, vis și jertfelnicie, ideal și dăruire, entuziasm și faptă. De tinerețe, ca aspirație spre Cer, putem beneficia sau nu; totul depinde de modul nostru de viață și de vrerea lui Dum­nezeu. „Bucură-te, omule, cât ești tânăr – zice Scriptura – și inima ta să fie veselă în zilele ti­nereții tale și mergi în căile inimii tale (…) dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecclesiastul 11, 9). Interesant este faptul că Ecclesiastul nu îngră­dește libertatea de mișcare a tinereții, ci doar o așază sub grija răspunsului bun la înfri­coșă­toarea judecată a lui Hristos. Oricât de lungă ne-ar fi viața aici pe pământ, ea pălește în fața veșniciei, pe care o câștigăm numai prin lu­crarea poruncilor (Marcu 10, 19). Desigur, nu este ușor să fii virtuos, să împlinești porun­cile, într-o lume desacralizată; virtuțile se pot ofili, dacă pornirile sau pasiunile din noi nu vor fi ținute sub control. Or, tinerețea este ple­nitudine de viață doar atunci când benefi­ciarul acesteia este conectat, prin credință, la Dumnezeu ‒ cauza și finalitatea oricărei exis­tențe (Apocalipsa 1, 8). Noi știm că armonia desăvârşită între cuvânt și faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu și Om desăvârşit, dar știm, de asemenea, că Dumnezeu vrea ca noi să ne străduim să-L iubim, să-L imităm și să-L urmăm. De aici și îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spunea ucenicului său Timotei: „fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu pur­tarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Timotei 4, 12). Adică, lucrează la desăvârșirea propriului tău caracter.

III

Cum își va păstra un tânăr viața sa curată? Răspunsul este unul singur: Urmându-L pe Hristos! Cel Care a zis: „Cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lu­mina vieții” (Ioan 8, 12). Însă, sunt și multe alte modalități de înălțare a tânărului deasupra lumii instinctelor, printre care amintim: parti­ciparea la Sfânta Liturghie, unde prin Sfânta Împărtășanie tânărul se unește cu tinerețea și cu veșnicia lui Iisus Hristos, șansa plăsmuirii personalității sale până „la măsura vârstei de­plinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13); citirea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți; practica rugăciunii ‒ tinerețea fără rugăciune este un nonsens; postul şi spovedania ‒ ar­mele purificării; pelerinajele la biserici și mănăstiri – cetăți ale credinței, tradiției și spiritualității su­fletului românesc ‒, precum și la alte locuri sfinte din țară și străinătate; vizitarea unor mu­zee și colecții de artă și, de ce nu, citirea unei literaturi, care să nu deterioreze propria cre­dință, ci din care să poată decripta duhul ce dă viață și să extragă cu hărnicie și discer­nă­mânt de albină nectarul Duhului Sfânt pentru hrana sufletului. În toate, deopotrivă, Îl va pu­tea tânărul afla pe Dumnezeu. Continuă lectura

Mesajele Părinților Mitropoliți Teofan, Laurențiu, Andrei, Irineu și Ioan cu privire la Rerefendumul pentru redefinirea căsătoriei în Constituție, din 6-7 octombrie 2018


Mitropolitul Olteniei Irineu.jpg

„Trebuie să  luptăm cu toții pentru a înscrie în Constituția noastră mențiunea clară și explicită că familia este formată prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie”, spune  Mitropolitul Irineu al Olteniei, potrivit basilica.ro.
Subliniind că„taina căsătoriei este o realitate divino-umană și de aceea numai în familie copilul poate să aibă o identitate, un viitor și o educație”, Mitropolitul Irineu a precizat că familia nu este un subiect pe care să îl tratăm cu indiferență sau cu neputință.
Ierarhul a explicat că prin acest demers al Referendumului, „ne gândim clar asupra viitorului nostru și nu dorim să înfierăm sau să acuzăm pe nimeni”, ci „dorim mai cu seamă să arătăm că suntem oameni responsabili față de prezentul și viitorul nostru”.
Mitropolitul Irineu a spus că „prin participarea la actul nașterii, mama devine prelungirea Mâinii Creatorului, care colaborează cu ea și o poartă în grijă”.
„Venirea pe lume a unui prunc este o binecuvântare și în același timp o speranță pentru noi, căci s-a născut încă un luptător, încă un om în care Dumnezeu a așezat darurile Sale”, a evidențiat ierarhul.
Este important să înțelegem cât de valoroasă este familia creștină pentru societatea noastră.
Înaltpreasfințitul Părinte Irineu a subliniat că „dincolo de toate, în Biserica Ortodoxă, Căsătoria este o Taină și nici pe departe un contract social, un acord între parteneri”.

doar ortodox 12

mitropolitul-banatului-parintele-ioan-640x400.jpgNu putea face excepție, Mitropolitul Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei. Într-un mesaj trimis poporului român din Banat, ÎPS Ioan spune că „familia este pentru noi un proiect de țară, pe care nu-l putem abandona”.

Acesta se întreabă, „ce fel de idei și gânduri semănăm azi în mintea copiilor? Spre ce fel de civilizație ne îndreptăm: spre cea a luminii sau spre cea a întunericului?”.

„Azi asistăm parcă la o implozie a istoriei și fără să ne dăm seama ne îndreptăm spre o sclavie a păcatului și a depărtării de Hristos Domnul, Cel ce ne-a cercetat prin Întrupare”, a spus Mitropolitul.

Acesta încheie mesajul său prin îndemnul de a valida efortul celor care au semnat inițiativa de modificare a Constituției și să voteze „Da” la Referendumul de pe 6-7 octombrie.

„Familia este o instituție sacră, un templu sacru, în care nu putem să intrăm fără să privim în ochii părinților noștri, mamă și tată. Vă îndemnăm, iubiți credincioși, să susțineți activ acest demers și să dați curs solicitării noastre de a participa la Referendumul pentru familie. Rămâneți statornici în credința strămoșească, votând „Da”, pentru apărarea familiei și copiilor României”, se încheie mesajul ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului.

doar ortodox 12

Semnificaţiile creştine, teologice, spirituale şi duhovniceşti ale Crucii


foto Saran Srimee

foto: Saran Srimee

Introducere

            Crucea este simbolul de căpătâi al Creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului. Indentificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arată calea urmării lui Hristos (imitaţio Christi).

            Toţi mucenicii şi martirii au ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Care „a suferit crucea“, mărturisind că nu există experienţă a împărăţiei Lui Dumnezeu fără cruce.

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că toate creaturile, prin însăşi finalitatea existenţei lor, „se cer după Cruce“.

            În evlavia şi pietatea ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

            Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale/misiune de urmat.

            Sfânta Cruce – semn spiritual, creștin, distinct, deosebit și distinctiv

            Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul.

            În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, considerate reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc!…

            Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, Creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce.

            Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.

            Deci, Sfinţii Părinți ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau ‘ușa tainelor’ – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință.

            Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: ‘Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască’. Înțelegem, astfel, că Iisus Hristos ne mântuiește (și) cu puterea Crucii.

            Principalele tipuri de cruci consemnate din perspectivă etimologică şi tradiţională

            Crucea – Vechi simbol cosmic, dar şi instrument de supliciu

            Crucea este un vechi simbol cosmic (mult anterior apariţiei creştinismului) care reprezenta soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere a braţelor ei simboliza centrul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale. „Cruce“ vine de la cuvântul latin crux-ucis. Termenii stavros (în limba greacă) şi crux (în limba latină) inseamnau însă numai stâlpul vertical (crux simplex) de lemn, pe care mulţi condamnaţi la moarte erau răstigniţi.

            „Cuvântul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard, de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (…) Şi la romani termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible Dictionary). Romanii au preluat metoda execuţiei pe cruce de la cartaginezi.

            Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită şi crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa.Rastignirea Domnului Iisus Hristos

            Acest fapt apare şi în Sfânta Scriptură, unde Sfinţii Evanghelişti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Iisus Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).

            În Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură. Crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare şi ruşinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor şi răzvrătiţilor. Moartea era lentă şi chinuitoare. Imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, l-a determinat pe un înţelept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui“ (Cicero, Verr. V, 64, 66 appud Vasile Tarnavski, Arheologia biblică, Cernăuţi, p. 314).

            Crucea – Simbol creştin al mântuirii

            Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă.  Închinându-se Jertfei şi Învierii Domnului, creştinii au făcut analogia între forma crucii şi poziţia de rugăciune cu braţele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mântuirii şi al biruinţei întru Iisus Hristos, „Soarele Dreptăţii“.

            Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfânta Împărateasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi a adoptat deja crucea ca emblema pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca promisiune de biruinţă (În hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“). El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai târziu).

            Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poarta crucea în vârf, ca semn distinctiv şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creştine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se dă o destinaţie sau alta.

            Depre dimensiunea creştină a Crucii

            Crucea (lat. crux) apare drept simbol creştin pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte scrijelit chiar şi în peşterile preistorice, din perioada epocii de piatră.

            Înainte de apariţia creştinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul şi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale.

            În perspectiva liturgică sau bisericească, „cruce“ poate avea înţelesul de crucifix ori de cruce manuală. În sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeşte de dogma creştină a ispăşirii.

            Se cunosc aproximativ patru sute de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee; crucea ortodoxă, greacă; crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită); crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Iisus Hristos nu s-a prezentat corpul Acestuia pe cruce.

            La Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr pe cruce. Ulterior, prin secolul al X-lea, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, când din memoria colectivă a creştinilor a început să dispară asociaţia negativă a crucii cu chinurile crucificării, s-a pus trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim).

            „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…“

             „O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

            Aşadar, Creştinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj şi speranţă. Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, cel ce reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfinţită înainte de a i se atribui o destinaţie sau alta.

            Altminteri, odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a dpbândit, căpătat o (mai) mare importanţă.

            După cum am mai spus, chiar Împăratul Constantin a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monedele sale. El a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiţelor de mai târziu).

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are originea în lemnul crucii, iar creştinii sunt ramurile ei. Venerarea Sfintei Cruci este legată de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

                        „Semnul Fiului Omului“ în Creştinism

             În Noul Testament, crucea este legată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin jertfa Lui pe cruce, aceasta a devenit simbolul mântuirii neamului omenesc.

            După cum am mai spus, braţele crucii au o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa lui Iisus se răsfrânge asupra întregii lumi, iar braţul vertical arată actul de refacere dintre ceresc şi pământesc.

            În sens spiritual – duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens şi arată esenţa iubirii creştine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi“, spune Iisus (Ioan 15, 13).

            Sfânta Scriptură vorbeşte despre „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) şi al creştinilor ca o dovada a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

foto Николай Чулев

foto: Николай Чулев

            Cu alte cuvinte, credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulţi, şansa de a obţine viaţa veşnică.

            Altfel spus, omul are posibilitatea să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea Crucii.   Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ.

            Părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii.

 foto Marian Stoenica.jpg

            În loc de concluzii sau încheiere – Pământul Românesc, expresia suferinţei Crucii de secole

 

            Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu.

            Ca să luăm doar un singur exemplu, troiţele ridicate la răscruci, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate şi oraşe, sunt mărturii ale credinţei în puterea supremă.

         foto Roxana Ursache.jpg   Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea troiţe şi răstigniri ca cele din ţara noastră.

            Cinstirea Crucii în felul acesta, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul.

            Prin urmare, Praznicul înălţării Sfintei Cruci este pentru noi, românii, una dintre sărbătorile creştine cele mai vechi, care se serbează la 14 septembrie, cu începere din secolele VII-VIII.

Dr. Stelian Gomboş