12 aprilie 1204, armate ale cruciaților din Occident au ocupat capitala Imperiului Roman, Constantinopolul ortodox, pe care l-au supus jafului și distrugerii.


Papa Inocențiu al III-lea, care inițial a binecuvântat expediția, a descris în termeni duri ocupația catolică a Constantinopolului.

„Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (…) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve”.

Notă: Termenii de „latini” și de „greci” nu se referă la etnia celor în cauză, ci la ritul creștin de care aparțineau: latinii desemnau pe cei de religie catolică, ce aveau scaunul la Roma,  iar grecii erau ortodocșii cu scaunul patriarhal la Constantinopol.  De altfel, atât „latinii” cât și „grecii” formau imperii și regate multi-etnice. De asemenea, occidentalii se fereau să folosească numele oficial al Imperiului, respectiv Imperiul Roman, pentru că se dorea restaurarea ideii de romanitate în Vest. Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman din 330 și a rămas astfel până la cucerirea sa de către turci în 1453.

Atacarea Constantinopolului de cruciatiÎnstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost uciși 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.

Biblioteca din Constantinopol a fost distrusă. Valoarea celor furate din Constantinopol depășea, conform surselor vremii, peste 900.000 de mărci de arginți.

Iată descrierea jafului, după cum a văzut-o istoricul american Speros Vryonis în cartea Bizanțul și Europa:

Soldații latini au supus cel mai măreț oraș din Europa la un jaf de nedescris. Timp de trei zile au ucis, au violat, au furat și au distrus la o scară pe care nici măcar vechii vandali sau goți nu aspirau. Constantinopole devenise un muzeu al artei antice și bizantine, un magazin de bogăție pe care latinii nu-l credeau posibil. Deși venețienii aveau o apreciere pentru arta pe care au descoperit-o (până la urmă erau și ei semi-bizantini) și au salvat cât au putut, francezii și ceilalți au distrus totul, oprindu-se doar ca să bea, să violeze călugărițele și să ucidă clericii ortodocși. Cruciații și-au manifestat ura pentru greci în modul cel mai spectaculos: distrugând cea mai măreață biserică a creștinătății. Au distrus iconostasul, icoanele și cărțile sfinte din Aghia Sofia și au pus pe scaunul patriarhal o prostituată care cânta melodii porcoase. Înstrăinarea dintre Est și Vest care începuse de secole, a culimnat cu masacrul teribil care a acompaniat distrugerea Constantinopolului. Grecii erau convinși că până și turcii, dacă ar fi cucerit orașul, ar fi fost mai blânzi. Cucerirea Constantinopolului a accelerat căderea Bizanțului în mâinile turcilor. În ultimă instanță, a patra cruciadă a avut ca efect direct victoria Islamului, adică exact opusul intenției sale inițiale”.
Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogățiile Orașului în Apus, unde împodobesc și astăzi biserici, muzee și colecții particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogății a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneția. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse.

Mai rău, sursele apusene ale vremii descriu evenimentele ca pe o „victorie a creștinătății„: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiți și mai răi decât evreii”.

Cum au ajuns cruciații la Constantinopol

În august 1198, Papa Inocențiu a chemat la o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. emările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.

Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problema banilor. Aceștia nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.

Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.

Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae (Împărțirea Romaniei). Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. „Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Și astfel Constantinopolul, marea capitală a Imperiului Roman, cade răsunător. Constantinopolul a fost recâștigat în 1261, dar nu a mai fost niciodată cel dinainte.

Surse: historia.ro,  Căderea de la 1204 și consecințele ei – Gheorghe Metallinoswikipedia. activenews.ro

DoarOrtodox

Anunțuri

Sfantul Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie)


Troparul Sfantului Mucenic Sava de la Buzau

Mucenicul Tau Doamne, Sava, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.Sf Mc. Sava Buzau- (2)

DoarOrtodox

Viața Sf. Mucenic Sava de la Buzău

Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si „barbari” inchinatori la idoli.

Martiriul Sf Mc. Sava BuzauIn actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.

Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, „au fost trecute din tara barbara in Romania”, adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, „de a-i trimite moaste de sfinti”, prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul „Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.Sf Mc. Sava Buzau

DoarOrtodox

ACATISTUL SF. MUCENIC SAVA DE LA BUZĂU (12 APRILIE)

Rugăciunile începătoare: …

Condacul 1

Sfinte Mucenice al lui Hristos, care din pruncie ai slavit pe Dumnezeu prin a ta viata ingereasca, traita pe pamantul tarii noastre, cu credinta si cu dragoste iti cantam asa: Bucura-te, Sfinte Mucenice Sava, aparator al dreptei credinte!

Icosul 1

 

Ingereasca viata din copilarie ai trait, Sfinte Mucenice Sava, caci, prin cuvant, cu fapte bune si prin cantare sfanta, meleagurile Buzaului le-ai luminat in duhul Evangheliei lui Hristos si pe stramosii nostri la dreapta credinta i-ai indemnat, pentru care iti cantam, zicand:

Bucura-te, caci cu ingerii vietuiesti, acum, in ceruri;

Bucura-te, ca de acolo neincetat te rogi pentru noi;

Bucura-te, ca ale tale sfinte rugaciuni sunt bineprimite;

Bucura-te, grabnic ajutator in nevoi si necazuri;

Bucura-te, ca te-ai facut pe tine pilda vie de slujire lui Hristos;

Bucura-te, ca la Dumnezeu ai cugetat ziua si noaptea;

Bucura-te, ca ale tale tinereti lui Iisus le-ai inchinat;

Bucura-te, caci cu glasul tau cel dulce in biserica ai cantat;

Bucura-te, Sfinte Mucenice Sava, aparator al dreptei credinte!

 

Condacul 2

 

Cu nespusa dragoste si evlavie crestina, L-ai slujit pe Dumnezeu in Biserica, prin rugaciune si post, asemanandu-te prin aceasta cu ingerii din ceruri, unde neincetat canti impreuna cu ei lui Dumnezeu: Aliluia!

 

Icosul 2 Continuă lectura

„27 martie 1918 – Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”


Actul Unirii Romaniei cu Basarabia 1918.jpg

Politica expansionistă a Rusiei şi Austriei, doritoare de noi teritorii, ori sfere de influienţă, pe seama „Omului bolnav- Imperiul Otoman- aflat în plină decădere economică şi militară, se va răsfrânge negativ asupra Ţărilor Române, la începutul secolului al XX-lea. Războaiele ruso- austro- turce, se desfăşurau şi pe teritoriul românesc, mai mult, acesta va ajunge sub ocupaţie străină ; Oltenia peste 20 de ani sub austrieci, iar Basarabia sub ruşi, între 1812 şi 1918. Principatele Române vor suporta două stăpâniri: suzeranitatea otomană şi potectoratul rus. Mai tragic este  suferinţa românilor basarabeni după  Tratatul de pace de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia 1812 , rupţi pe nedrept din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Erau încălcate grosolan vechile tratate (Capitulaţiile) dintre Poarta Otomană ţi Tările Române! De fapt ţarul Rusiei dorea întreaga Moldovă şi Tara Românească! Basarabia va deveni gubernie (provincie imperială). Basarabenii vor fi supuşi slavizării (rusificării), iar pentru modificarea structurii naţionale a populaţiei se vor face mutări de români, colonizări de ruşi şi alte naţionalităţi de sorginte slavă. Nicolae Iorga ( A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei, după unele surse ruseşti, nr. 10, 1991 p. 87) arată că 30.000 de ţărani (răzeşi şi mazili) vor fi strămutaţi în imperiu. Elocvent pentru a demonstra „efectul” acestei politici  este că primul recensământ din 1817 a consemnat o pondere a românilor de 86%, ca la sfârşirul secolului XX procentul românilor să scadă la 75% ( M.Muşat, I. Ardeleanu – De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti 1983, p.406).

            Primul război mondial ( 1914-1918), Revoluţia bolşevică din 1917, vor constitui împrejurări istorice favorabile pentru oprirea suferinţelor românilor din provinciile aflate sub vremelnică stăpânire străină. Se cuvine însă să precizăm că realizarea Unirii şi desăvârşirea statului naţional unitar a fost opera naţiunii române, a acţiunii energice a acesteia, având ca bază acumulările istorice, seculare, încă de la naşterea poporului român ca popor romanic şi creştin.

            În Basarabia se crease o situaţie favorabilă în urma ieşirii Rusiei lui Lenin din război şi a declarării de către acesta a principiului autodeterminării, „ca noroadele singure să-şi hotărască soarta. Ion G. Pelivan în „ La Bessarabie sous le regime russe”, Paris,1919.p.58 îl cita pe mareşalul rus Prozorovski care arăta că „Basarabia a  fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total”.

            Rolul principal în revenirea acestei provincii româneşti la Regatul României îl va juca Sfatul Ţării constituit la 25 septembrie 1917 ca Reprezentanţă naţională, 156 de deputaţi, din care 105 români, 51 reprezentanţi ai naţionaliăţilor. Preşedinte a fost ales Ioan Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa iar secretar I.Buzdugan.

            În acelaşi început de an se crease Partidul Naţional Moldovean care va folosi ziarul „ Cuvânt Moldovenesc” ca tribună de propagare a ideilor unioniste. După proclamarea Republicii Democraticii Moldoveneşti aceasta îşi declaraă independenţa, iar Consiliul Directorilor ( organul executiv) cere sprijinul armatei române pentru a proteja populaţia împotriva soldaţilor ruşi constituţi în bande ce jefuiau localităţile basarabene căci armata imperială se afla într-un proces de bolşevizare şi descompunere.

            Sfatul Ţării întrunit la 27 martie 1918 avea ca subiect de dezbatere Unirea cu România.

C.Stere, cooptat în sfat declara: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra sortii viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. Cu 86 de voturi pentru Unire din cei 136 de deputaţi prezenţi aceasta este aprobată;  reproducem o parte din Hotărârea Sfatului Ţării : „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia) în hotarelei ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 de ani mai bine ( 106 ani s.n.) din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

                   Trăiasca Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”! (M.Manea, B.Teodorescu – Istoria românilor, Bucureşti 1996, p. 232).

            Primul Ministru Al. Marghiloman recunoaşte acest act: „ în numele poporului român şi al regelui său Majestatea sa Ferdinand I i-au act de unirea Basarabiei cu România  şi proclam Basarabia  Unită  de data aceasta pentru totdeauna cu România şi nedivizibilă” ( I.Nistor – Istoria Basarabiei, p. 285). La 9 aprilie 1918 Regele Ferdinand I prin decret regal  sansţionează Unirea. Conferinţa de pace de la Paris din 1920, prin Tratatul României cu Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia este recunoscută de jure şi de facto ( juridic internaţional) unirea Basarabiei cu Patria mamă.

            Rusia sovietică nu va accepta aceasta realitate şi va căuta să-şi „recupere” teritoriul care istoric şi  juridic, cum am arătat anterior, aparţinea Moldovei lui Ştefan. În 1940 după două ultimatum-uri Basarabia este ocupată de armata roşie, la fel ca şi Bucovina de Nord. Începe Golgota românilor: depotări în Gulagul siberian, mutări de sate întregi în Asia Centrală, asasinate, închisori, luarea pământurilor în colhozuri şi dărâmarea bisericilor. Se produce o sovietizare şi rusificare a basarabenilor, limba rusă înlocuieşte româna în şcoli, istoria este mutilată. Urmele acestei politici au fost atât de adânci încât se văd şi astăzi. Nădăjduim însă că Dumnezeu va ocroti neamul nostru şi că va veni iar o zi măreaţă pentru fraţii din stânga Prutului de a reveni la patria strămoşească.

Prof.  Clement Gavrilă– Sălăuţa

Scrisoare din Basarabia, de Grigore Vieru

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Iisus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimii
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

DoarOrtodox

Canon de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos


Domnul-Iisus-Hristos.jpgSlavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Cântarea 1: ,Glasul al 6-lea:

Irmos: Ajutor și acoperitor…

Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Acum mă apropii eu, păcătosul și îm­povăratul, către Tine, Stăpânul și Dum­nezeul meu, și nu îndrăznesc să mă uit la cer; numai mă rog și grăiesc: Dă-mi, Doamne, mai înainte, ca să plâng faptele mele cu amar.

O, amar mie, păcătosului, că sunt ti­călos mai mult decât toți oamenii; po­căință nu este întru mine. Ci-mi dă mie, Doamne, lacrimi, ca să plâng fap­tele mele cu amar.

Slavă…

Omule nebun și ticălos, pentru ce-ți pierzi vremea în lene? Gândește-te la viața ta și te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Maica lui Dumnezeu Preacurată, caută spre mine, păcătosul, și mă iz­bă­vește de lațul vrăjmașului, îndrep­tân­du-mă pe ca­lea pocăinței, ca să plâng faptele mele cu amar.

Cântarea 3:

Irmos: Întărește, Doamne, pe piatra mărturisirii Tale…

Când se vor pune scaunele la judecata cea înfricoșătoare, atunci faptele tuturor oamenilor se vor vădi; amar va fi atunci de cei păcătoși, căci vor fi trimiși la chinuri. Deci, aceea știind, suflete al meu, pocăiește-te de faptele tale cele rele.

Drepții se vor bucura, iar păcătoșii vor plânge; ci atunci nimeni nu ne va putea ajuta, că faptele noastre ne vor osândi pe noi. Drept aceea nu întârzia, ci, mai înainte de sfârșit, pocăiește-te de faptele tale cele rele.

Slavă…

O, vai de mine, cel mult păcătos, care m-am spurcat cu faptele și cu gândurile, neavând picături de lacrimi de la învârtoșarea inimii mele; ci acum caută la pământ, suflete al meu și te pocăiește de faptele tale cele rele.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Iată, Doamnă, Fiul tău ne învață spre bine; iar eu, păcătosul, pururea fug de cele bune; ci tu, ca o milostivă, miluiește-mă ca să mă pocăiesc de faptele mele cele rele.

Cântarea 4:

Irmos: Auzit-a prorocul…

Desfătată și plăcută este aici calea dez­mierdărilor, dar amară va fi ziua cea de apoi, când se va despărți sufletul de trup. Deci, pocăiește-te de acestea, suflete al meu, pentru împărăția lui Dumnezeu.

Pentru ce faci strâmbătate celui sărac? De ce oprești plata slugilor? Pe fratele tău nu-l iubești; desfrânarea și amărăciunea iubești. Deci, lasă acelea, suflete al meu, și te pocăiește pentru împărăția lui Dumnezeu.

Slavă…

O, nebune om! Până când te vei afunda și ca o albină vei aduna bo­gă­ția ta, care degrab va pieri ca praful și ca cenușa? Ci caută mai vârtos îm­părăția lui Dumnezeu.

Și acum…, Născătoarei de Dumnezeu:

Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, miluiește-mă pe mine păcătosul și mă întărește spre fapte bune și mă păzeș­te ca să nu mă răpească pe mine ne­pre­­gătit moartea cea urâtă; ci mă po­vă­­țu­iește, Fecioară, la împărăția lui Dumnezeu.

Cântarea 5:

Irmos: Pe mine, cel ce mânec…

Adu-ți aminte, ticălosule om, că de păcate ești robit: cu minciuna, cu cle­ve­tirea, cu vrajba, cu neputința, ca de o fiară cumplită. Suflete al meu pă­cătos, au doară aceea ai voit?

Mi se cutremură mădularele și cu totul sunt vinovat, privind cu ochii, auzind cu urechile și cu totul dându-mă pe mine gheenei. Suflete al meu păcă­tos, au doară aceea ai voit?

Slavă…

Pe desfrânatul și pe tâlharul care s-au pocăit i-ai primit, Mântuitorule, iar eu cu lenea păcatului m-am îngreuiat și de cel rău sunt robit. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Ajutătoare minunată și grabnică tu­turor oamenilor, Maica lui Dumne­zeu, ajută-mi mie, nevrednicului, că sufletul meu cel păcătos aceasta a voit.

Cântarea 6:

Irmos: Strigat-am cu toată inima mea…

Pe pământ viață desfrânată am viețuit și sufletul la întuneric l-am dat; dar acum, milostive Stăpâne, izbăvește-mă de toată robia vrăjmașului și mă înțelepțește ca să fac voia Ta.

Cine face unele ca acestea, precum fac eu? Precum zace porcul în tină, așa și eu slujesc păcatului; ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-mă din trândăvia aceasta și-mi dă inimă ca să fac voia Ta.

Slavă…

Scoală-te, omule ticălos, aleargă că­tre Dumnezeu mărturisind păcatele tale și cazi lăcrimând și suspinând; iar Acela, ca un îndurat, va da ție ajutor ca să faci voia Lui.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Preacurată, păzește-ne pe noi de rău­tățile vrăjmașului celui văzut și celui nevăzut și primește rugăciunile noastre și le du pe acestea Fiului tău, și-mi dă înțelepciune ca să fac voia ta.

Condacul, glasul al 6-lea:

Suflete al meu, pentru ce te îmbo­gă­țești în păcate? Pentru ce faci voia dia­volului? În ce-ți pui nădejdea? Pără­sește-te de acestea și te întoarce către Dumnezeu strigând: Îndurate Doam­­ne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Gândește, suflete al meu, la ceasul cel amar al morții și la judecata cea înfricoșătoare a Făcătorului Dumne­zeu; că îngerii cei întunecați te vor lua pe tine, suflete, și te vor duce în focul cel de veci. Iar tu, mai înainte de moarte te pocăiește, strigând: Miluiește-mă, Doamne, pe mine, păcătosul!

Cântarea 7:

Irmos: Greșit-am, fărădelege am făcut…

Nu nădăjdui, suflete al meu, în bo­gă­ția cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă, că toate acestea nu știi cui le vei lăsa, ci strigă: Miluiește-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, pă­că­tosul!

Nu nădăjdui, suflete al meu, în să­nă­tatea trupească cea trecătoare, nici în frumusețea cea degrab trecă­toare, că vezi cum și cei puternici și cei tineri mor; ci strigă: Miluiește-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, ne­vred­nicul!

Slavă…

Adu-ți aminte, suflete al meu, de viața cea de veci, de împărăția cerului cea gătită sfinților, de întunericul cel mai din afară și de mânia lui Dumne­zeu, care este asupra celor răi, și strigă: Mi­luiește-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine, nevrednicul!

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Cazi, suflete al meu, la Maica lui Dumnezeu și te roagă ei, că este grabnic ajutătoare celor ce se pocăiesc, să roage pe Hristos, Dumnezeul nostru, să mă miluiască pe mine, nevrednicul.

Cântarea 8:

Irmos: Pe Care oștile cerești…

Cum nu voi plânge când îmi aduc aminte de moarte? Că am văzut pe fra­tele meu în groapă, zăcând fără de mărire și fără de chip. Dar ce aștept? Și în cine nădăjduiesc? Numai în Tine, Doamne, pe Care Te rog ca, mai în­a­inte de sfârșit, să mă îndreptezi.

Cu ochiul Tău cel milostiv caută spre mine când voi sta înaintea Ta și voi fi judecat, Unule lesne iertătorule!

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Cred că vei veni să judeci viii și morții și toți vor sta întru a lor rân­du­ială: bătrânii și tinerii, conducătorii și supușii lor, domnii și judecătorii, bo­gații și săracii, femeile și bărbații. Oare cum mă voi afla eu atunci? Drept aceea, strig Ție: Dă-mi, Doam­ne, mai înainte de sfârșit să mă pocăiesc!

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Preacurată Născătoare de Dum­ne­zeu, primește rugăciunea mea cea ne­vred­nică, păzește-mă de moartea cea urâtă și-mi dăruiește mai înainte de sfârșit să mă pocăiesc.

Cântarea 9:

Irmos: Nașterea cea fără de sămânță…

Acum scap la voi, îngeri, arhangheli și toate puterile, care stați înaintea scaunului lui Dumnezeu: Rugați-vă către Făcătorul vostru să fie izbăvit sufletul meu de chinurile cele veșnice.

Acum plâng către voi, sfinților, pa­triarhilor, împăraților și prorocilor, apos­tolilor și arhiereilor și toți aleșii lui Hristos, ajutați-mi mie la judecată, ca să se mântuiască sufletul meu de în­tunericul vrăjmașului.

Slavă…

Acum ridic mâinile mele către voi, sfinților mucenici, pustnicilor, prea­cuvioșilor și toți sfinții, care vă rugați către Dumnezeu pentru toată lumea, ca să se mântuiască sufletul meu în ceasul morții.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Maica lui Dumnezeu, ajută-mi mie, celui ce cu totul întru tine nădăjduiesc, și roagă pe Fiul tău ca să mă pună pe mine, nevrednicul, de-a dreapta Sa, când va ședea să judece viii și morții.

Apoi: Rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea puru­rea fe­ricită și prea nevinovată și Maica Dumne­zeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de ase­mănare decât serafimii, ca­re fără stri­că­ciune pe Dumnezeu Cu­vântul ai născut, pe tine, cea cu ade­vărat Năs­cătoare de Dumnezeu, te mărim.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție.

Slavă…, Și acum…, Doamne, miluiește (de 3 ori). Părinte, binecuvintează, și apolisul.

doar ortodox candle light_church00

~ Vezi si  Rânduiala Sfintei Spovedanii

doar ortodox candle light_church00

Vecernia iertării – prima slujbă a Postului Mare


foto Anna Jakimiuk

foto: orthphoto.net

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica a Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Iertarii. Slujba incepe solemn, preotul fiind imbracat in vesminte luminoase. Stihirile care urmeaza dupa “Doamne, strigat-am…” anunta venirea postului si, dincolo de Post, apropierea Pastelui. Urmeaza apoi vohodul cu cantarea “Lumina lina”. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel mai inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminoase sunt puse deoparte, preotul imbraca vesminte de culoare inchisa. Luminile se sting si se intra in atmosfera Postului Mare, acea “tristete stralucitoare” caracteristica. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sf. Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerandu-si iertare unii altora.

Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare pentru mantuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o fapta buna, ca pe un dar. Darul pentru a putea fi insa primit trebuie sa indeplineasca conditia evanghelica a darului, sa fim impacati cu aproapele nostru. De aici vine asa de frumoasa randuiala a iertarii obstesti cand ne spunem unii altora: “Iarta-ma frate!”, “Dumnezeu sa te ierte!”. Acum ne iertam cu cei din casa, cu vecinii si cu cei cu care avem vreo pricina. Stergem astfel toata rautatea cea de la inima si putem aduce in pace si cu buna nadejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.

Asadar ritualul iertarii care se savarseste la sfarsitul vecerniei nu este doar un ritual exterior ci ne pregateste efectiv pentru a intra in Post impacati cu semenii, in relatie de fratietate, de unitate. Aceasta iertare pe care o cerem unii altora nu este altceva decat prima incercare de a sparge fortareata pacatului si reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si semenul meu iertarea lui Dumnezeu insusi.

Aceasta vecernie a iertarii se savarseste in bisericile noastre si este de datoria noastra de a participa la aceasta slujba pentru a primi iertare unii de la altii spre a intra impacati in Post. Chiar si cei care de obicei nu participa la slujbele de seara, se cuvine sa fie prezenti la slujba de inceput a Postului Mare, deoarece, precum spunea parintele Schmemann: “nimic nu destainuie mai bine «tonalitatea» Postului Mare in Biserica Ortodoxa: nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda de catre om.” Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

DoarOrtodox

 

Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii creștini din temnițele comuniste, a trecut la cele veșnice


Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, a murit în noaptea de luni spre marți la vârsta de 94 de ani.
Aspazia Oțel Petrescu se naște la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi) 1923, în comuna Cotul Ostriței, în casa bunicilor materni; primul copil din cei trei (fratele – Anatolie, sora – Ariadna, decedată la opt luni) al învățătorilor Ioan și Maria Oțel (născută Axani).
Aspazia Otel Petrescu

foto: Cristina Nichituș Roncea / precum-in-cer.ro

Urmează cursurile primare la școala din comuna Ghizdita (Fântânele), județul Soroca, județ de baștină al familiei Oțel.
Este înscrisă la Liceul din Bălți, oraș mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală.
Între 1936-1940 urmează cursurile la Liceul de fete ortodox Elena Doamna din Cernăuți. În frământările anului 1940 (prima cedare la opresiunea rusească) pierde din nou un an școlar. În 1941 reia cursurile la același liceu, recuperând anul pierdut și urmând regulat clasa a 5-a și în particular, concomitent, clasa a 6-a. Își ajunge din urmă generația în clasa a 7-a. La 18 martie 1944 se întrerupe școala, luând calea refugiului, dramatic și definitiv de data aceasta. Își ia bacalaureatul la Orăștie, în 1944, sub bombardamente.
dna-Aspazia-OtelÎntre 1944-1948 urmează Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată și apoi la Cluj. În timpul facultății conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Studențească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-și cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidența unei rânduieli tainice a făcut ca și Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie și caldă amintire, să aibă parte de o asiduă și nedreaptă prigoană comunistă, asemenea întregii sale generații de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniță, exil și marginalizare.
Între 1946-1948 a funcționat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii și Cercetări Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir.
La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă și fără posibilitatea de a susține examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniță grea pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Motivul arestării a fost unul simplu și devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: și anume aderența la Cetățuia – organizația de tineret a femeilor din Mișcarea Legionară, similară FDC-ului – organizația de tineret a bărbaților – activează în cadrul Liceului de fete ortodox Elena Doamna, din Cernăuți, și apoi în Centrul Studențesc Legionar din Cluj (C.S.L.).
În 1958, în loc de eliberare, i se acordă încă 4 ani de detenție, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoșani, Arad, de unde este eliberată.
În 1962 se stabilește cu mama (pensionară) în orașul Roman, tatăl fiind decedat (1958). Cu foarte multă dificultate reușește să funcționeze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătorește cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soția. Împreună cu acesta cresc pe cei doi copii orfani, care ajung calificați (fiul, inginer, iar fiica, medic).
În 1977 îi moare mama, în 1987 soțul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor și mucenicilor din temnițele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor și sfintelor din temnițele comuniste – a se vedea în acest sens volumul autoarei „Adusu-mi-am aminte” (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oțel Petrescu, rostite cu prilejul sfințirii Hramului Paraclisului Nașterea Maicii Domnului de la Mislea și la fiecare hram (8 septembrie).
În 2007 primește Premiul Fundației Culturale „LUCIAN BLAGA” pentru creație literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internațional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeș-Alba. Prețuiește enorm Diploma „Mihai Eminescu – Românul Absolut”, conferită pentru „restaurarea chipului creștin al lui Mihai Eminescu”, cea mai importantă printre altele.
Dna-Aspazia-Otel-Petrescu-si-Episcopul-Macarie-DragoiVolume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne…, prima ediție, (București, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefață a profesorului Ion Coja, carte apărută grației îndemnului neobosit și generos al colegului de suferință, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul Nașterea Maicii Domnului (București, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2008), In memoriam. Spice. (București, Editura Elisavaros, 2009), A fost odată (București, 2011).
A îngrijit și coordonat pentru publicare volumele de memorii ale unor foști deținuți politic: „Starțun între temniță și vecie” de Victor Leahul, „Pe firul amintirilor” de Sofia Cristescu Dinescu, „Ale Tale dintru ale Tale” de Maica Patricia Codău.
Este menționată (ca scriitoare) în antologia literaturii nemțene, în Analele Bucovinei și altele.
doar ortodox candle light_church00

Troparul, viețile și rugăciuni către Sf. Ierarhi ai Alexandriei, Atanasie și Chiril (18 ianuarie)


Glasul 3 Pe ierarhii Domnului, pe tâlcuitorii dogmelor; pe păstorii alexandrinilor propovăduitori ai adevărului, perechea cea iubită de Dumnezeu; pe străluciţii luminători, risipitori ai întunericului celor nelegiuiţi: pe Sfântul Atanasie cel Mare, secerătorul ereticilor, împreună cu Sfântul Ierarh Chiril, cel ce a cinstit precum se cuvine pe Născătoarea de Dumnezeu, veniţi toţi iubitorii de prăznuire şi adunându-ne cu veselie şi cu cântări să-i cinstim; că ei se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei (18 ianuarie)

DoarOrtodoxsf_atanasie_cel_mareAcatistul Sf. Ierarh Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei ~18/31 ianuarie~

Rugăciunile începătoare, obligatorii:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Condacul 1

Alesule al lui Hristos, Sfinte Patriarh Atanasie, pomenind nevoinţele, viaţa plină de necazuri şi iubirea ta, te cinstim cu cântări ca pe un bun păstor şi al nostru apărător. Tu, însă, având îndrazneală către Dumnezeu, izbăveşte-ne pe noi de toate necazurile ca să-ţi cântăm:

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!

Icosul 1

Făcătorul îngerilor şi Domnul puterilor văzând mai dinainte bunătatea sufletului tău roditor de fapte bune, Sfinte Ierarhe Atanasie, ţi-a luminat mintea cu gândirea la cele înalte şi paşii tăi încă din tinereţe i-a îndreptat spre căutarea singurului lucru de folos. Tu, însă, pricepând nestatornicia acestei lumi, ai dorit să slujeşti Unului Dumnezeu în cinul călugăresc. De aceea, primeşte de la noi aceste laude:

Bucură-te, rob credincios al lui Hristos, că din anii tinereţii ai slujit împăratului ceresc;

Bucură-te, om dumnezeiesc, căci prin viaţa ta neîntinată îngerilor te-ai asemănat;

Bucură-te, rod îmbelşugat al darurilor sfinţeniei;

Bucură-te, că te-ai născut şi ai crescut în insula Creta;

Bucură-te, că ai primit tunderea călugărească într-un loc liniştit;

Bucură-te, că nevoitorii te-au învăţat evlavia;

Bucură-te, că te-ai hrănit cu laptele adevăratei învăţături a Evangheliei;

Bucură-te, că dogmele teologiei ortodoxe bine le-ai deprins;

Bucură-te, că prin rugăciune neîncetată ai ajuns la înălţimea cugetării de Dumnezeu;

Bucură-te, că prin post şi înfrânare ai potolit patimile păgubitoare de suflet;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!

  Continuă lectura

REGELE MIHAI ESTE ŞI VA FI REGELE ROMÂNILOR


Motto:

„Nu văd România de ASTĂZI ca pe o moştenire de la părinţii noştrii, ci ca pe o ŢARĂ pe care AM LUAT-O CU ÎMPRUMUT de la copiii noştrii.”

REGELE MIHAI

 MS Regele Mihai I al Romaniei

România acum este o ţară cernită, în care dangănul clopotelor bisericilor ortodoxe anunţă plânsul, bocetul românilor la moartea REGELUI LOR, aşa cum au făcut-o şi în vara anului 1504 la ultimul drum pământean a celui care a ţinut închisă „Poarta Creştinătăţii”, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Majestatea Sa este ultimul rege uns, puterea de monarh derivând de la Biserică, implicit de la Dumnezeu, aşa cum a moştenit de la voievozii români care au domnit „din mila lui Dumnezeu”. Dacă Mihai I nu a fost rege constituţional dupa barbarismul din 30 decembrie 1947, a rămas Suveranul poporului român şi al Ţării, adevăratul Şef de Stat.

Semnificativ este faptul că nu i s-au putut lua alte atribuţiuni:

  • Episcop al treburilor din afară (ca Rege uns şi moştenitor – în zilele noastre- a Bizantinilor în virtutea unei legături ce durează tocmai din preajma Sinodului IV Calcedon din 451;
  • Ultimul Mareşal al Armatei Române (din cei cinci) şi singurul deţinător în viaţă a Ordinului Mihai Viteazul Clasa I-a;

În calitatea de episcop al treburilor din afară avea anumite prerogative: putea să împărtăşească enoriaşi, să intre pe uşa împărătească şi să înmâneze cârja ierarhilor, mitropoliţilor, episcopilor. Patriarhul întru veşnică pomenire Teoctist spunea că: „Regele Mihai I reprezintă simbolul unităţii românilor”. A fost un creştin ortodox, profund devotat iubirii faţă de Iisus Mântuitorul spunându-se că: „a fost cel mai apropiat român de Dumnezeu” ( Teoctist Patriarhul).

Regele nostru a condus ţara în cele mai grele momente ale istoriei neamului, România fiind salvată prin Actul istoric de la 23 august 1944, ca ţară şi stat, de un dezastru economic şi de imense pierderi umane şi materiale. Prin acţiunea sa a scurtat războiul mondial cu 6 luni, salvând de la moarte milioane de vieţi. Iată că regele Mihai, deşi nu a primit premiul Nobel pentru pace, Suveranul îl deţine prin fapta sa.

S-a opus restaurării regimului comunist, iar în exil a trăit pentru poporul pe care l-a iubit nemărginit. Georgeta Filotti afirmă că: „Regele Mihai rămâne o personalitate nefericită, puternică, un om care şi-a iubit profund ţara, punând-o deasupra oricăror interese.”

Regele s-a născut la Sinaia în 25 octombrie 1921 ca fiu al Regelui Carol al II-lea şi Reginei – Mamă Elena a moştenit din naştere titlurile de Principe al României şi Principe de Hohenzollern –Sigmaringen.

Deşi a fost lipsit de dragostea maternă, Regina – Mamă Elena fiind exilată la Florenţa, singurele zile luminoase erau cele petrecute cu regina, a primit o educaţie aleasă, a fost pregătit pentru a fi rege. Era înconjurat şi învăţa alături de copii din toate stările sociale. În 1927 devine rege prin renunţarea lui Carol la calitatea de prinţ moştenitor, dar fiind minor se constituise o Regenţă  regală formată din Prinţul Nicolae, Patriarhul Bisericii Orotodoxe Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie Ge. Buzdugan.

Tatăl său îl detronează în 1930, pentru ca în cel mai greu moment din istoria românilor, 1940, destrămarea României Mari să revină pe tron, după abdicarea lui Carol II. Din 1947 şi până în zilele noastre a suferit pentru noi iubindu-ne profund, trăind modest, dar cu o speranţă vie că libertatea va veni. A trecut cu demnitate umilinţa de a nu i se permite să se reântoarcă în ţară, pentru noi  de urmat pilda lui: NU A URÂT pe prigonitori, căci avea în suflet şi în minte cuvintele Mântiutorului Iisus: „Iartă-i că nu ştiu ce fac”!

Când un milion de oameni îl ovaţionau, exclamau: „Monarhia salvează România” sau „Majestate nu pleca, România-i ţara ta”, a refuzat să preia puterea , de fapt nici nu s-a gândit, căci considera o faptă ilegală să revină pe tron prin forţă. Aştepta hotărârea poporului, popor care a mai ratat o ocazie ca să-şi croiască un alt viitor, decât cel pe care îl trăim în prezent!

Regele Mihai este un model, un reper al României. Testamentul său politic îl reprezintă cuvântarea din Parlament 2011. Majestatea Sa vedea că: „Lumea de mâine nu poate rezista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. Românii nu vor clădi o Românie dacă nu ţin cont de dorinţa Suveranului nostru: „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul!” La cele afirmate de Rege, trebuie să adăugăm alte nestemate lăsate pentru timpurile prezente şi viitoare: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea”.

Despre Coroana Regală, Regele Mihai I afirma: „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului în continuitatea lui istorică şi a Naţiunii în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”

Cu renumita înţelepciune şi simplitate de ţăran român Majestatea Sa ne îndeamnă: „Vom avea o şansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele!”

Ca ortodocși, să relevăm şi faptul că Regele nostru ne-a arătat ce înseamnă familia ortodoxă şi credinţa, mai ales în aceste vremuri în care ea este pusă în pericol de idei veninoase şi bolnave.

Dar ce este şi cine a fost Mihai I? A fost, este şi va fi românul care rămâne Rege, omul care a plecat la Domnul ca să fie mai aproape de EL , să se roage pentru poporul său.

Radu Ciuceanu afirmă că: „Regele Mihai, contemporanul nostru, va rămâne în cronica veşnică a poporului român, un model de curaj şi înţelepciune atunci când hotarele răsăritului ne-au cotropit ţara.”

Bunul  Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 Prof. Clement Gavrilă-Sălăuţa

DoarOrtodox