Tâlcuire la Psalmul 50 (a Cuviosului Cleopa Ilie)


Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește.

Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.

Ție Unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu.

Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea.

Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie.

Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le.

Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău Cel Sfânt nu-l lua de la mine.

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește.

Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce.

Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta.

Că de ai fi voit jertfă, ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.

Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului.

Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

CHURC080 doarortodox

„Acest PSALM a fost alcatuit de catre PROOROCUL DAVID dupa caderea lui in cele 2 mari pacate: UCIDEREA si PREACURVIA.

Sfintii Parinti spun ca a ingaduit Dumnezeu sa faca aceste mari pacate pentru a lasa intregii lumi o RUGACIUNE DE POCAINTA, unica in felul ei, pentru toate generatiile carora li se va trezi constiinta despre starea pacatelor lor.

Sfintii Parinti atrag atentia ca David era prooroc si totusi a cazut in pacat, David era imparat si totusi a cazut in pacat, David era batran si totusi a cazut in pacat, ca om fiind, esti expus sa cazi in pacat.pr-Cleopa

Intelegem atunci cand savarsim un pacat, noi toti suntem urmasii lui Cain, caci urmasii lui Cain se numeau oameni, pe cand fiii lui Set se numeau „fiii lui Dumnezeu”.

Si trebuie remarcat ca CONSTIINTA LUI DAVID NU MAI ERA VIE, TREAZA, LUMINATA DE DUHUL SFANT, ci era incetosata, intunecoasa; nu mai era atent la faptele sale, ci s-a lasat impins de instinctul orb, dar puternic, catre fapta ce a urmat.

De aceea, nici nu a inteles aluzia Proorocului Natan, ci numai dupa ce Proorocul a strigat cu glas puternic, ca de tunet: „Tu esti acela care a savarsit fapta aceasta”, i s-a trezit constiinta si si-a recunoscut pacatul, zicand: „PACATUIT-AM DOMNULUI”, iar Natan a zis catre David: „Si Dumnezeu a iertat pacatul tau, nu vei muri…” (2 Regi 12,13)

PSALMUL 50 are 3 parti cu cate 7 idei fiecare parte:

  1. marturisirea facuta lui Dumnezeu, apeland cu multa umilinta si staruinta la indurarile Lui,
  2. mijloace pe care trebuie sa le foloseasca fiecare om pentru a-si asigura MANTUIREA, de fapt, cele 7 TAINE instituite de Mantuitorul spre curatie, sfintire si ajutor pentru a trai in virtute,
  3. arata ca omul trebuie sa faca si misiune; arata bucuria ce o are omul pentru tot ajutorul primit de la Dumnezeu, lauda ce e dator sa i-o aduca Domnului, cum si ce laude placute Lui; ce rugaciuni mai trebuie sa faca omul si pentru ce anume, ca sa fie de folos si placute lui Dumnezeu.

Si acum o oarecare explicatie:

Am gasit undeva o comparatie si afirmatie, ca DUMNEZEU A FACUT TOTUL DIN NIMIC; dar si omul a facut ceva tot din nimic, si anume, PACATUL, urmat de faradelege, PACATUL, fiind NEASCULTAREA DE DUMNEZEU.

Dupa ce primii oameni, Adam si Eva, au pacatuit, au fost scosi din Rai. In continuare, generatie dupa generatie, si in special dupa ce fiii lui Set, adica fiii lui Dumnezeu, s-au casatorit cu fetele oamenilor (din semintia lui Cain), au pacatuit din ce in ce mai mult, pana cand li s-a intunecat de tot constiinta si nu mai intelegeau nimic din cele placute lui Dumnezeu, a determinat pe Dumnezeu sa zica lui NOE:

„Sfarsitul la tot omul vine, ca s-a umplut pamantul de nedreptate si iata ii voi pierde pe ei de pe pamant”.(Facerea 6,13)

Si au pierit oamenii prin potop, afara de Noe si familia lui. Apoi iarasi s-au inmultit oamenii si tot mai mult pacatuiau.

Vazand Dumnezeu ca din cauza pacatelor li s-a intunecat mintea si constiinta incat nu mai inteleg nimic din cele ce trebuiesc facute dupa voia Sa, a socotit sa le dea o LEGE SCRISA si pe care, mai tarziu, au nesocotit-o si au incalcat-o, aparand in felul acesta alaturi de pacat si faradelege.

De aceea, si David, INSUFLAT DE DUHUL SFANT, isi da seama ca a pacatuit inaintea lui Dumnezeu, dar a facut si faradelegea. Pentru ca legea era data de Dumnezeu si scrisa mai recent si trebuia sa o respecte.
(…)

… cele 7 TAINE:

„Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati” – BOTEZUL;

„Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi” – MIRUNGEREA;

„Auzului meu vei da bucurie si veselie, Bucura-se-vor oasele cele smerite” – TAINA SFANTULUI MASLU

„Intoarce fata ta de catre pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le” – TAINA SPOVEDANIEI

„Inima curata zideste intru mine Dumnezeule si Duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” – TAINA IMPARTASANIEI

„Nu ma lepada pe mine de la fata ta si Duhul tau cel Sfant nu-L lua de la mine” – TAINA CASATORIEI

Din cauza multor pacate mari, omul e lepadat de Dumnezeu si-l paraseste si Duhul Sfant; dar cel mai mult din cauza desfranarii. De aceea a randuit Dumnezeu aceasta TAINA.

„Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu Duh stapanitor ma intareste” – TAINA PREOTIEI

Mantuirea si indeosebi bucuria mantuirii o poate avea omul dupa ce mai intai si-a insusit toate tainele randuite de Dumnezeu si implinite prin mana preotului, caruia i s-a dat de la Dumnezeu Harul si Puterea de a le savarsi.

Omul va simti in sufletul lui starile bune descrise mai sus si cere in continuare sa i se dea „DUH STAPANITOR” si sa fie intarit in el. De ce cere acest lucru? Cere ca simte in el, in fiinta si sufletul sau, indemnul DUHULUI SFANT, ca el omul, dupa ce, mai intai cu ajutorul Harului lui Dumnezeu si-a rezolvat problema mantuirii sale, sa faca si misiune – adica sa ajute si el de-acum pe altii sa se mantuiasca – caci zice in versetul urmator:

(14) „Invata-voi pe cei faradelege caile tale si cei necredinciosi la tine se vor intoarce”
(…)

(19) „Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului”

Sionul este Muntele in care se afla orasul Ierusalim. Dar aici nu este vorba de munte, nici de oras, ci este vorba de om care are mintea in cap, deci in partea cea mai inalta sau mai de sus a lui; de inima omului, care se afla ca si Ierusalimul in acest munte, adica in om, si in care inima se afla Templul sau Biserica lui Dumnezeu cu Altarul Domnului, unde se aduce jertfa de lauda dreptatii Lui Dumnezeu.

De aceea zice: „Fa bine, Doamne, intru bunavoirea TA Sionului”, adica, LUMINEAZA DOAMNE MINTEA MEA CA SA TE POT VEDEA PE TINE SI SA INTELEG SENSUL DUHOVNICESC AL INVATATURILOR TALE SI SA MA INCHIN TIE.

„Si sa se zideasca zidurile Ierusalimului” – INCONJOARA DOAMNE CU HARUL TAU INIMA MEA, CA SI CU UN ZID, CA SA NU MAI POATA INTRA VRAJMASUL CU SFATURILE LUI CA ATUNCI CAND ERA FARA ZID INCONJURATOR

(20) „Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot, atunci vor pune pe altarul tau vitei” CAND OMUL CU MINTEA SA LUMINATA DE DUHUL SFANT VA VEDEA PE DUMNEZEU, FIE PERSONAL, FIE PRIN SIMTIREA INIMII SALE, FIE PRIN INTELESUL DUHOVNICESC AL INVATATURILOR SALE, CUM NU SE VA UMPLE DE BUCURIE DUHOVNICEASCA SI VA STI SA-I MULTUMEASCA PENTRU TOATE ACESTEA? Sa-l binecuvanteze, sa-L laude, sa-L slaveasca, sa-I multumeasca, sa I se inchine, sa-L roage pentru tot ce are nevoie.

Deci, avand omul MINTEA, INIMA si toata fiinta sa, curatite si sfintite, fiind cu totul nevinovat, atunci DUMNEZEU VA BINEVOI SI VA PRIMI ACESTE JERTFE aduse cu dreptatea Lui ca pe niste vitei nevinovati si curati. „

CHURC080 doarortodox

Reclame

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului


Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!


CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.


ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

papa semn demonic satanistAşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

papa benedict demisionarToţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.papa paul al II lea semne oculte

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.


Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.

Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)

RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU

După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.


PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC

Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal. Continuă lectura

12 aprilie 1204, armate ale cruciaților din Occident au ocupat capitala Imperiului Roman, Constantinopolul ortodox, pe care l-au supus jafului și distrugerii.


Papa Inocențiu al III-lea, care inițial a binecuvântat expediția, a descris în termeni duri ocupația catolică a Constantinopolului.

„Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (…) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve”.

Notă: Termenii de „latini” și de „greci” nu se referă la etnia celor în cauză, ci la ritul creștin de care aparțineau: latinii desemnau pe cei de religie catolică, ce aveau scaunul la Roma,  iar grecii erau ortodocșii cu scaunul patriarhal la Constantinopol.  De altfel, atât „latinii” cât și „grecii” formau imperii și regate multi-etnice. De asemenea, occidentalii se fereau să folosească numele oficial al Imperiului, respectiv Imperiul Roman, pentru că se dorea restaurarea ideii de romanitate în Vest. Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman din 330 și a rămas astfel până la cucerirea sa de către turci în 1453.

Atacarea Constantinopolului de cruciatiÎnstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost uciși 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.

Biblioteca din Constantinopol a fost distrusă. Valoarea celor furate din Constantinopol depășea, conform surselor vremii, peste 900.000 de mărci de arginți.

Iată descrierea jafului, după cum a văzut-o istoricul american Speros Vryonis în cartea Bizanțul și Europa:

Soldații latini au supus cel mai măreț oraș din Europa la un jaf de nedescris. Timp de trei zile au ucis, au violat, au furat și au distrus la o scară pe care nici măcar vechii vandali sau goți nu aspirau. Constantinopole devenise un muzeu al artei antice și bizantine, un magazin de bogăție pe care latinii nu-l credeau posibil. Deși venețienii aveau o apreciere pentru arta pe care au descoperit-o (până la urmă erau și ei semi-bizantini) și au salvat cât au putut, francezii și ceilalți au distrus totul, oprindu-se doar ca să bea, să violeze călugărițele și să ucidă clericii ortodocși. Cruciații și-au manifestat ura pentru greci în modul cel mai spectaculos: distrugând cea mai măreață biserică a creștinătății. Au distrus iconostasul, icoanele și cărțile sfinte din Aghia Sofia și au pus pe scaunul patriarhal o prostituată care cânta melodii porcoase. Înstrăinarea dintre Est și Vest care începuse de secole, a culimnat cu masacrul teribil care a acompaniat distrugerea Constantinopolului. Grecii erau convinși că până și turcii, dacă ar fi cucerit orașul, ar fi fost mai blânzi. Cucerirea Constantinopolului a accelerat căderea Bizanțului în mâinile turcilor. În ultimă instanță, a patra cruciadă a avut ca efect direct victoria Islamului, adică exact opusul intenției sale inițiale”.
Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogățiile Orașului în Apus, unde împodobesc și astăzi biserici, muzee și colecții particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogății a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneția. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse.

Mai rău, sursele apusene ale vremii descriu evenimentele ca pe o „victorie a creștinătății„: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiți și mai răi decât evreii”.

Cum au ajuns cruciații la Constantinopol

În august 1198, Papa Inocențiu a chemat la o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. emările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.

Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problema banilor. Aceștia nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.

Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.

Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae (Împărțirea Romaniei). Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. „Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Și astfel Constantinopolul, marea capitală a Imperiului Roman, cade răsunător. Constantinopolul a fost recâștigat în 1261, dar nu a mai fost niciodată cel dinainte.

Surse: historia.ro,  Căderea de la 1204 și consecințele ei – Gheorghe Metallinoswikipedia. activenews.ro

DoarOrtodox

Sfantul Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie)


Troparul Sfantului Mucenic Sava de la Buzau

Mucenicul Tau Doamne, Sava, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.Sf Mc. Sava Buzau- (2)

DoarOrtodox

Viața Sf. Mucenic Sava de la Buzău

Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si „barbari” inchinatori la idoli.

Martiriul Sf Mc. Sava BuzauIn actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.

Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, „au fost trecute din tara barbara in Romania”, adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, „de a-i trimite moaste de sfinti”, prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul „Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.Sf Mc. Sava Buzau

DoarOrtodox

ACATISTUL SF. MUCENIC SAVA DE LA BUZĂU (12 APRILIE)

Rugăciunile începătoare: …

Condacul 1

Sfinte Mucenice al lui Hristos, care din pruncie ai slavit pe Dumnezeu prin a ta viata ingereasca, traita pe pamantul tarii noastre, cu credinta si cu dragoste iti cantam asa: Bucura-te, Sfinte Mucenice Sava, aparator al dreptei credinte!

Icosul 1

 

Ingereasca viata din copilarie ai trait, Sfinte Mucenice Sava, caci, prin cuvant, cu fapte bune si prin cantare sfanta, meleagurile Buzaului le-ai luminat in duhul Evangheliei lui Hristos si pe stramosii nostri la dreapta credinta i-ai indemnat, pentru care iti cantam, zicand:

Bucura-te, caci cu ingerii vietuiesti, acum, in ceruri;

Bucura-te, ca de acolo neincetat te rogi pentru noi;

Bucura-te, ca ale tale sfinte rugaciuni sunt bineprimite;

Bucura-te, grabnic ajutator in nevoi si necazuri;

Bucura-te, ca te-ai facut pe tine pilda vie de slujire lui Hristos;

Bucura-te, ca la Dumnezeu ai cugetat ziua si noaptea;

Bucura-te, ca ale tale tinereti lui Iisus le-ai inchinat;

Bucura-te, caci cu glasul tau cel dulce in biserica ai cantat;

Bucura-te, Sfinte Mucenice Sava, aparator al dreptei credinte!

 

Condacul 2

 

Cu nespusa dragoste si evlavie crestina, L-ai slujit pe Dumnezeu in Biserica, prin rugaciune si post, asemanandu-te prin aceasta cu ingerii din ceruri, unde neincetat canti impreuna cu ei lui Dumnezeu: Aliluia!

 

Icosul 2 Continuă lectura

„27 martie 1918 – Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”


Actul Unirii Romaniei cu Basarabia 1918.jpg

Politica expansionistă a Rusiei şi Austriei, doritoare de noi teritorii, ori sfere de influienţă, pe seama „Omului bolnav- Imperiul Otoman- aflat în plină decădere economică şi militară, se va răsfrânge negativ asupra Ţărilor Române, la începutul secolului al XX-lea. Războaiele ruso- austro- turce, se desfăşurau şi pe teritoriul românesc, mai mult, acesta va ajunge sub ocupaţie străină ; Oltenia peste 20 de ani sub austrieci, iar Basarabia sub ruşi, între 1812 şi 1918. Principatele Române vor suporta două stăpâniri: suzeranitatea otomană şi potectoratul rus. Mai tragic este  suferinţa românilor basarabeni după  Tratatul de pace de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia 1812 , rupţi pe nedrept din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Erau încălcate grosolan vechile tratate (Capitulaţiile) dintre Poarta Otomană ţi Tările Române! De fapt ţarul Rusiei dorea întreaga Moldovă şi Tara Românească! Basarabia va deveni gubernie (provincie imperială). Basarabenii vor fi supuşi slavizării (rusificării), iar pentru modificarea structurii naţionale a populaţiei se vor face mutări de români, colonizări de ruşi şi alte naţionalităţi de sorginte slavă. Nicolae Iorga ( A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei, după unele surse ruseşti, nr. 10, 1991 p. 87) arată că 30.000 de ţărani (răzeşi şi mazili) vor fi strămutaţi în imperiu. Elocvent pentru a demonstra „efectul” acestei politici  este că primul recensământ din 1817 a consemnat o pondere a românilor de 86%, ca la sfârşirul secolului XX procentul românilor să scadă la 75% ( M.Muşat, I. Ardeleanu – De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti 1983, p.406).

            Primul război mondial ( 1914-1918), Revoluţia bolşevică din 1917, vor constitui împrejurări istorice favorabile pentru oprirea suferinţelor românilor din provinciile aflate sub vremelnică stăpânire străină. Se cuvine însă să precizăm că realizarea Unirii şi desăvârşirea statului naţional unitar a fost opera naţiunii române, a acţiunii energice a acesteia, având ca bază acumulările istorice, seculare, încă de la naşterea poporului român ca popor romanic şi creştin.

            În Basarabia se crease o situaţie favorabilă în urma ieşirii Rusiei lui Lenin din război şi a declarării de către acesta a principiului autodeterminării, „ca noroadele singure să-şi hotărască soarta. Ion G. Pelivan în „ La Bessarabie sous le regime russe”, Paris,1919.p.58 îl cita pe mareşalul rus Prozorovski care arăta că „Basarabia a  fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total”.

            Rolul principal în revenirea acestei provincii româneşti la Regatul României îl va juca Sfatul Ţării constituit la 25 septembrie 1917 ca Reprezentanţă naţională, 156 de deputaţi, din care 105 români, 51 reprezentanţi ai naţionaliăţilor. Preşedinte a fost ales Ioan Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa iar secretar I.Buzdugan.

            În acelaşi început de an se crease Partidul Naţional Moldovean care va folosi ziarul „ Cuvânt Moldovenesc” ca tribună de propagare a ideilor unioniste. După proclamarea Republicii Democraticii Moldoveneşti aceasta îşi declaraă independenţa, iar Consiliul Directorilor ( organul executiv) cere sprijinul armatei române pentru a proteja populaţia împotriva soldaţilor ruşi constituţi în bande ce jefuiau localităţile basarabene căci armata imperială se afla într-un proces de bolşevizare şi descompunere.

            Sfatul Ţării întrunit la 27 martie 1918 avea ca subiect de dezbatere Unirea cu România.

C.Stere, cooptat în sfat declara: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra sortii viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. Cu 86 de voturi pentru Unire din cei 136 de deputaţi prezenţi aceasta este aprobată;  reproducem o parte din Hotărârea Sfatului Ţării : „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia) în hotarelei ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 de ani mai bine ( 106 ani s.n.) din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

                   Trăiasca Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”! (M.Manea, B.Teodorescu – Istoria românilor, Bucureşti 1996, p. 232).

            Primul Ministru Al. Marghiloman recunoaşte acest act: „ în numele poporului român şi al regelui său Majestatea sa Ferdinand I i-au act de unirea Basarabiei cu România  şi proclam Basarabia  Unită  de data aceasta pentru totdeauna cu România şi nedivizibilă” ( I.Nistor – Istoria Basarabiei, p. 285). La 9 aprilie 1918 Regele Ferdinand I prin decret regal  sansţionează Unirea. Conferinţa de pace de la Paris din 1920, prin Tratatul României cu Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia este recunoscută de jure şi de facto ( juridic internaţional) unirea Basarabiei cu Patria mamă.

            Rusia sovietică nu va accepta aceasta realitate şi va căuta să-şi „recupere” teritoriul care istoric şi  juridic, cum am arătat anterior, aparţinea Moldovei lui Ştefan. În 1940 după două ultimatum-uri Basarabia este ocupată de armata roşie, la fel ca şi Bucovina de Nord. Începe Golgota românilor: depotări în Gulagul siberian, mutări de sate întregi în Asia Centrală, asasinate, închisori, luarea pământurilor în colhozuri şi dărâmarea bisericilor. Se produce o sovietizare şi rusificare a basarabenilor, limba rusă înlocuieşte româna în şcoli, istoria este mutilată. Urmele acestei politici au fost atât de adânci încât se văd şi astăzi. Nădăjduim însă că Dumnezeu va ocroti neamul nostru şi că va veni iar o zi măreaţă pentru fraţii din stânga Prutului de a reveni la patria strămoşească.

Prof.  Clement Gavrilă– Sălăuţa

Scrisoare din Basarabia, de Grigore Vieru

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Iisus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimii
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

DoarOrtodox

Canon de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos


Domnul-Iisus-Hristos.jpgSlavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Cântarea 1: ,Glasul al 6-lea:

Irmos: Ajutor și acoperitor…

Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Acum mă apropii eu, păcătosul și îm­povăratul, către Tine, Stăpânul și Dum­nezeul meu, și nu îndrăznesc să mă uit la cer; numai mă rog și grăiesc: Dă-mi, Doamne, mai înainte, ca să plâng faptele mele cu amar.

O, amar mie, păcătosului, că sunt ti­călos mai mult decât toți oamenii; po­căință nu este întru mine. Ci-mi dă mie, Doamne, lacrimi, ca să plâng fap­tele mele cu amar.

Slavă…

Omule nebun și ticălos, pentru ce-ți pierzi vremea în lene? Gândește-te la viața ta și te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Maica lui Dumnezeu Preacurată, caută spre mine, păcătosul, și mă iz­bă­vește de lațul vrăjmașului, îndrep­tân­du-mă pe ca­lea pocăinței, ca să plâng faptele mele cu amar.

Cântarea 3:

Irmos: Întărește, Doamne, pe piatra mărturisirii Tale…

Când se vor pune scaunele la judecata cea înfricoșătoare, atunci faptele tuturor oamenilor se vor vădi; amar va fi atunci de cei păcătoși, căci vor fi trimiși la chinuri. Deci, aceea știind, suflete al meu, pocăiește-te de faptele tale cele rele.

Drepții se vor bucura, iar păcătoșii vor plânge; ci atunci nimeni nu ne va putea ajuta, că faptele noastre ne vor osândi pe noi. Drept aceea nu întârzia, ci, mai înainte de sfârșit, pocăiește-te de faptele tale cele rele.

Slavă…

O, vai de mine, cel mult păcătos, care m-am spurcat cu faptele și cu gândurile, neavând picături de lacrimi de la învârtoșarea inimii mele; ci acum caută la pământ, suflete al meu și te pocăiește de faptele tale cele rele.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Iată, Doamnă, Fiul tău ne învață spre bine; iar eu, păcătosul, pururea fug de cele bune; ci tu, ca o milostivă, miluiește-mă ca să mă pocăiesc de faptele mele cele rele.

Cântarea 4:

Irmos: Auzit-a prorocul…

Desfătată și plăcută este aici calea dez­mierdărilor, dar amară va fi ziua cea de apoi, când se va despărți sufletul de trup. Deci, pocăiește-te de acestea, suflete al meu, pentru împărăția lui Dumnezeu.

Pentru ce faci strâmbătate celui sărac? De ce oprești plata slugilor? Pe fratele tău nu-l iubești; desfrânarea și amărăciunea iubești. Deci, lasă acelea, suflete al meu, și te pocăiește pentru împărăția lui Dumnezeu.

Slavă…

O, nebune om! Până când te vei afunda și ca o albină vei aduna bo­gă­ția ta, care degrab va pieri ca praful și ca cenușa? Ci caută mai vârtos îm­părăția lui Dumnezeu.

Și acum…, Născătoarei de Dumnezeu:

Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, miluiește-mă pe mine păcătosul și mă întărește spre fapte bune și mă păzeș­te ca să nu mă răpească pe mine ne­pre­­gătit moartea cea urâtă; ci mă po­vă­­țu­iește, Fecioară, la împărăția lui Dumnezeu.

Cântarea 5:

Irmos: Pe mine, cel ce mânec…

Adu-ți aminte, ticălosule om, că de păcate ești robit: cu minciuna, cu cle­ve­tirea, cu vrajba, cu neputința, ca de o fiară cumplită. Suflete al meu pă­cătos, au doară aceea ai voit?

Mi se cutremură mădularele și cu totul sunt vinovat, privind cu ochii, auzind cu urechile și cu totul dându-mă pe mine gheenei. Suflete al meu păcă­tos, au doară aceea ai voit?

Slavă…

Pe desfrânatul și pe tâlharul care s-au pocăit i-ai primit, Mântuitorule, iar eu cu lenea păcatului m-am îngreuiat și de cel rău sunt robit. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Ajutătoare minunată și grabnică tu­turor oamenilor, Maica lui Dumne­zeu, ajută-mi mie, nevrednicului, că sufletul meu cel păcătos aceasta a voit.

Cântarea 6:

Irmos: Strigat-am cu toată inima mea…

Pe pământ viață desfrânată am viețuit și sufletul la întuneric l-am dat; dar acum, milostive Stăpâne, izbăvește-mă de toată robia vrăjmașului și mă înțelepțește ca să fac voia Ta.

Cine face unele ca acestea, precum fac eu? Precum zace porcul în tină, așa și eu slujesc păcatului; ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-mă din trândăvia aceasta și-mi dă inimă ca să fac voia Ta.

Slavă…

Scoală-te, omule ticălos, aleargă că­tre Dumnezeu mărturisind păcatele tale și cazi lăcrimând și suspinând; iar Acela, ca un îndurat, va da ție ajutor ca să faci voia Lui.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Preacurată, păzește-ne pe noi de rău­tățile vrăjmașului celui văzut și celui nevăzut și primește rugăciunile noastre și le du pe acestea Fiului tău, și-mi dă înțelepciune ca să fac voia ta.

Condacul, glasul al 6-lea:

Suflete al meu, pentru ce te îmbo­gă­țești în păcate? Pentru ce faci voia dia­volului? În ce-ți pui nădejdea? Pără­sește-te de acestea și te întoarce către Dumnezeu strigând: Îndurate Doam­­ne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Gândește, suflete al meu, la ceasul cel amar al morții și la judecata cea înfricoșătoare a Făcătorului Dumne­zeu; că îngerii cei întunecați te vor lua pe tine, suflete, și te vor duce în focul cel de veci. Iar tu, mai înainte de moarte te pocăiește, strigând: Miluiește-mă, Doamne, pe mine, păcătosul!

Cântarea 7:

Irmos: Greșit-am, fărădelege am făcut…

Nu nădăjdui, suflete al meu, în bo­gă­ția cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă, că toate acestea nu știi cui le vei lăsa, ci strigă: Miluiește-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, pă­că­tosul!

Nu nădăjdui, suflete al meu, în să­nă­tatea trupească cea trecătoare, nici în frumusețea cea degrab trecă­toare, că vezi cum și cei puternici și cei tineri mor; ci strigă: Miluiește-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, ne­vred­nicul!

Slavă…

Adu-ți aminte, suflete al meu, de viața cea de veci, de împărăția cerului cea gătită sfinților, de întunericul cel mai din afară și de mânia lui Dumne­zeu, care este asupra celor răi, și strigă: Mi­luiește-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine, nevrednicul!

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Cazi, suflete al meu, la Maica lui Dumnezeu și te roagă ei, că este grabnic ajutătoare celor ce se pocăiesc, să roage pe Hristos, Dumnezeul nostru, să mă miluiască pe mine, nevrednicul.

Cântarea 8:

Irmos: Pe Care oștile cerești…

Cum nu voi plânge când îmi aduc aminte de moarte? Că am văzut pe fra­tele meu în groapă, zăcând fără de mărire și fără de chip. Dar ce aștept? Și în cine nădăjduiesc? Numai în Tine, Doamne, pe Care Te rog ca, mai în­a­inte de sfârșit, să mă îndreptezi.

Cu ochiul Tău cel milostiv caută spre mine când voi sta înaintea Ta și voi fi judecat, Unule lesne iertătorule!

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Cred că vei veni să judeci viii și morții și toți vor sta întru a lor rân­du­ială: bătrânii și tinerii, conducătorii și supușii lor, domnii și judecătorii, bo­gații și săracii, femeile și bărbații. Oare cum mă voi afla eu atunci? Drept aceea, strig Ție: Dă-mi, Doam­ne, mai înainte de sfârșit să mă pocăiesc!

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Preacurată Născătoare de Dum­ne­zeu, primește rugăciunea mea cea ne­vred­nică, păzește-mă de moartea cea urâtă și-mi dăruiește mai înainte de sfârșit să mă pocăiesc.

Cântarea 9:

Irmos: Nașterea cea fără de sămânță…

Acum scap la voi, îngeri, arhangheli și toate puterile, care stați înaintea scaunului lui Dumnezeu: Rugați-vă către Făcătorul vostru să fie izbăvit sufletul meu de chinurile cele veșnice.

Acum plâng către voi, sfinților, pa­triarhilor, împăraților și prorocilor, apos­tolilor și arhiereilor și toți aleșii lui Hristos, ajutați-mi mie la judecată, ca să se mântuiască sufletul meu de în­tunericul vrăjmașului.

Slavă…

Acum ridic mâinile mele către voi, sfinților mucenici, pustnicilor, prea­cuvioșilor și toți sfinții, care vă rugați către Dumnezeu pentru toată lumea, ca să se mântuiască sufletul meu în ceasul morții.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Maica lui Dumnezeu, ajută-mi mie, celui ce cu totul întru tine nădăjduiesc, și roagă pe Fiul tău ca să mă pună pe mine, nevrednicul, de-a dreapta Sa, când va ședea să judece viii și morții.

Apoi: Rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea puru­rea fe­ricită și prea nevinovată și Maica Dumne­zeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de ase­mănare decât serafimii, ca­re fără stri­că­ciune pe Dumnezeu Cu­vântul ai născut, pe tine, cea cu ade­vărat Năs­cătoare de Dumnezeu, te mărim.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție.

Slavă…, Și acum…, Doamne, miluiește (de 3 ori). Părinte, binecuvintează, și apolisul.

doar ortodox candle light_church00

~ Vezi si  Rânduiala Sfintei Spovedanii

doar ortodox candle light_church00

Vecernia iertării – prima slujbă a Postului Mare


foto Anna Jakimiuk

foto: orthphoto.net

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica a Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Iertarii. Slujba incepe solemn, preotul fiind imbracat in vesminte luminoase. Stihirile care urmeaza dupa “Doamne, strigat-am…” anunta venirea postului si, dincolo de Post, apropierea Pastelui. Urmeaza apoi vohodul cu cantarea “Lumina lina”. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel mai inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminoase sunt puse deoparte, preotul imbraca vesminte de culoare inchisa. Luminile se sting si se intra in atmosfera Postului Mare, acea “tristete stralucitoare” caracteristica. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sf. Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerandu-si iertare unii altora.

Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare pentru mantuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o fapta buna, ca pe un dar. Darul pentru a putea fi insa primit trebuie sa indeplineasca conditia evanghelica a darului, sa fim impacati cu aproapele nostru. De aici vine asa de frumoasa randuiala a iertarii obstesti cand ne spunem unii altora: “Iarta-ma frate!”, “Dumnezeu sa te ierte!”. Acum ne iertam cu cei din casa, cu vecinii si cu cei cu care avem vreo pricina. Stergem astfel toata rautatea cea de la inima si putem aduce in pace si cu buna nadejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.

Asadar ritualul iertarii care se savarseste la sfarsitul vecerniei nu este doar un ritual exterior ci ne pregateste efectiv pentru a intra in Post impacati cu semenii, in relatie de fratietate, de unitate. Aceasta iertare pe care o cerem unii altora nu este altceva decat prima incercare de a sparge fortareata pacatului si reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si semenul meu iertarea lui Dumnezeu insusi.

Aceasta vecernie a iertarii se savarseste in bisericile noastre si este de datoria noastra de a participa la aceasta slujba pentru a primi iertare unii de la altii spre a intra impacati in Post. Chiar si cei care de obicei nu participa la slujbele de seara, se cuvine sa fie prezenti la slujba de inceput a Postului Mare, deoarece, precum spunea parintele Schmemann: “nimic nu destainuie mai bine «tonalitatea» Postului Mare in Biserica Ortodoxa: nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda de catre om.” Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

DoarOrtodox

 

Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii creștini din temnițele comuniste, a trecut la cele veșnice


Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, a murit în noaptea de luni spre marți la vârsta de 94 de ani.
Aspazia Oțel Petrescu se naște la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi) 1923, în comuna Cotul Ostriței, în casa bunicilor materni; primul copil din cei trei (fratele – Anatolie, sora – Ariadna, decedată la opt luni) al învățătorilor Ioan și Maria Oțel (născută Axani).
Aspazia Otel Petrescu

foto: Cristina Nichituș Roncea / precum-in-cer.ro

Urmează cursurile primare la școala din comuna Ghizdita (Fântânele), județul Soroca, județ de baștină al familiei Oțel.
Este înscrisă la Liceul din Bălți, oraș mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală.
Între 1936-1940 urmează cursurile la Liceul de fete ortodox Elena Doamna din Cernăuți. În frământările anului 1940 (prima cedare la opresiunea rusească) pierde din nou un an școlar. În 1941 reia cursurile la același liceu, recuperând anul pierdut și urmând regulat clasa a 5-a și în particular, concomitent, clasa a 6-a. Își ajunge din urmă generația în clasa a 7-a. La 18 martie 1944 se întrerupe școala, luând calea refugiului, dramatic și definitiv de data aceasta. Își ia bacalaureatul la Orăștie, în 1944, sub bombardamente.
dna-Aspazia-OtelÎntre 1944-1948 urmează Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată și apoi la Cluj. În timpul facultății conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Studențească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-și cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidența unei rânduieli tainice a făcut ca și Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie și caldă amintire, să aibă parte de o asiduă și nedreaptă prigoană comunistă, asemenea întregii sale generații de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniță, exil și marginalizare.
Între 1946-1948 a funcționat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii și Cercetări Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir.
La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă și fără posibilitatea de a susține examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniță grea pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Motivul arestării a fost unul simplu și devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: și anume aderența la Cetățuia – organizația de tineret a femeilor din Mișcarea Legionară, similară FDC-ului – organizația de tineret a bărbaților – activează în cadrul Liceului de fete ortodox Elena Doamna, din Cernăuți, și apoi în Centrul Studențesc Legionar din Cluj (C.S.L.).
În 1958, în loc de eliberare, i se acordă încă 4 ani de detenție, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoșani, Arad, de unde este eliberată.
În 1962 se stabilește cu mama (pensionară) în orașul Roman, tatăl fiind decedat (1958). Cu foarte multă dificultate reușește să funcționeze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătorește cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soția. Împreună cu acesta cresc pe cei doi copii orfani, care ajung calificați (fiul, inginer, iar fiica, medic).
În 1977 îi moare mama, în 1987 soțul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor și mucenicilor din temnițele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor și sfintelor din temnițele comuniste – a se vedea în acest sens volumul autoarei „Adusu-mi-am aminte” (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oțel Petrescu, rostite cu prilejul sfințirii Hramului Paraclisului Nașterea Maicii Domnului de la Mislea și la fiecare hram (8 septembrie).
În 2007 primește Premiul Fundației Culturale „LUCIAN BLAGA” pentru creație literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internațional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeș-Alba. Prețuiește enorm Diploma „Mihai Eminescu – Românul Absolut”, conferită pentru „restaurarea chipului creștin al lui Mihai Eminescu”, cea mai importantă printre altele.
Dna-Aspazia-Otel-Petrescu-si-Episcopul-Macarie-DragoiVolume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne…, prima ediție, (București, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefață a profesorului Ion Coja, carte apărută grației îndemnului neobosit și generos al colegului de suferință, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul Nașterea Maicii Domnului (București, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2008), In memoriam. Spice. (București, Editura Elisavaros, 2009), A fost odată (București, 2011).
A îngrijit și coordonat pentru publicare volumele de memorii ale unor foști deținuți politic: „Starțun între temniță și vecie” de Victor Leahul, „Pe firul amintirilor” de Sofia Cristescu Dinescu, „Ale Tale dintru ale Tale” de Maica Patricia Codău.
Este menționată (ca scriitoare) în antologia literaturii nemțene, în Analele Bucovinei și altele.
doar ortodox candle light_church00