Viaţa, troparul si acatistul Sfântului Mare Mucenic Mercurie (25 noiembrie)


Sf. M. Mc. Mercurie

Tropar, Glasul 2

Nevoințele muceniciei răbdându-le ca un ostaș nebiruit ai stătut înaintea împăratului celui nemuritor, Mare Mucenice Mercurie, unde împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbește cu rugăciunile tale spre ajutorul celor ce cu credință cinstesc pomenirea ta.

Viata Sf. Mare Mucenic Mercurie

Deciu şi Valerian, păgânii împăraţi ai Romei, chemând pe toţi domnii şi boierii lor, s-au sfătuit pentru întinderea şi înmulţirea cinstirii zeilor lor şi pentru pierzarea şi risipirea sfintei credinţe creştineşti. Şi toţi, cu un gând, s-au învoit la acel sfat fărădelege şi au dat o poruncă în capitala Romei, care era scrisă astfel:

    „Împăraţii Romei, biruitorii cei nebiruiţi, pururea cinstiţi, marii credincioşi Deciu şi Valerian, împreună cu toţi boierii, dau în ştire că de vreme ce facerile de bine şi darurile zeilor noştri le-am cunoscut şi ne-am îndulcit şi de biruinţele ce ne sunt date nouă de la dânşii asupra vrăjmaşilor noştri; apoi, că tot felul de roade primim de la dânşii cu îndestulare, prin bună prefacere a văzduhurilor şi i-am cunoscut pe ei a fi nouă mari făcători de bine şi de obşte rînduitori pentru cele de folosul nostru.

   Drept aceea cu un sfat împreună glăsuit cu boierii, poruncim ca toată rânduiala poporului, liberi şi robi, ostaşii şi neostaşii, să aducă jertfă zeilor, căzând la dânşii şi cu rugăciune plecându-se. Iar dacă va îndrăzni cineva a călca dumnezeiasca noastră poruncă ce este întărită de noi cu sfat de obşte, pe unul ca acela poruncim ca să-l arunce legat în temniţă, apoi să se omoare prin felurite munci. Şi de se va pocăi, plecându-şi genunchii, de mare cinste se va învrednici de la noi. Continuă lectura

Anunțuri

Troparul Sf. Ierarh Luca al Crimeii (11 iunie)


Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea 

Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

„Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de Sfântul Luca

„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.

    „De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”

    „Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: «De la Domnul e mântuirea mea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte din inimă, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu!” 

Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca 

Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn, înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile, adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească şi să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare şi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi şi noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toţi cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinţei, a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şi noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi, luaţi putere din numele lui Iisus!

***

Viaţa Sfântului ierarh luca, arhiepiscopul Crimeei am iubit pătimirea fiindcă mult curăţeşte sufletul

Sf Luca al Crimeei copyNăscut la 14/27 aprilie 1877 la Kesţ, în Crimeea răsăriteană, se trăgea dintr-o familie cu rădăcini princiare. Din fragedă tinereţe Valentin Voino-Iaseneţki a fost atras de slujirea celor umili şi nevoiaşi, dorind să potolească durerile şi să salveze vieţile celor care abia aveau bucăţica zilnică de pâine. S-a vrut şi învăţător de ţară, spre a lumina mintea lucrătorilor nefericiţi ai pământului. Dar chemarea sa, aproape concomitentă, a fost către medicină,  dar şi către slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi iată, se va face medic, se va căsători şi va munci enorm ca medic în spitalele de ţară sau militare, având grijă şi de perfecţionarea sa profesională. Cercetarea medicală l-a acaparat, şi aceasta doar din dorinţa de a găsi metode pentru salvarea cât mai multor vieţi. Deşi familia i se măreşte, – soţia sa născând patru copii -, va rămâne singur prin moartea prematură a soţiei sale Ana bolnavă de tuberculoză, la aceea vreme greu de tratat. Dar viaţa i se schimbă total când episcopul Inochentie al Taşkentului îi spune că Biserica are nevoie de el. I se pare firesc să accepte propunerea de a fi preot, într-un moment de mare prigoană împotriva slujitorilor altarului. Pentru că şi sufletul lui a simţit această chemare, va fi hirotonit preot în anul 1921, iar în 1923, pentru că arhiereii Bisericii adevărate erau îndepărtaţi, deportaţi şi ucişi şi era nevoie de ierarhi, preotul Valentin Voino- Iaseneţki este tuns în monahism chiar în casa sa. Apoi, în mare taină, la 30 mai 1923 este hirotonit episcop de către alţi doi arhierei. Trebuie să spunem că se crease în Rusia bolşevică o Biserică aşa-zisă „vie”, a cărui cler era dirijat de noua putere. Din acel moment începe calvarul. Doar pentru faptul că era un medic excepţional şi aveau nevoie de el, i-a fost permis să profeseze în continuare, chiar dacă purta în permanenţă rasa pe el. Emblematic este faptul că întotdeauna a operat numai în prezenţa icoanei Maicii Domnului, iar când i-a fost interzis acest lucru, a părăsit pur şi simplu spitalul. Cu toate că îi iubea enorm pe pacienţii săi, care erau oameni, suflete şi nu „cazuri” pentru el. Medicii care i-au fost aproape vorbesc despre faptul că îi cunoştea pe fiecare dintre pacienţii săi, îşi amintea după mulţi ani cine era fiecare, de ce a suferit, cum a decurs operaţia. Iar dacă se întâmpla, foarte rar ce-i drept, să-i moară după operaţie un bolnav, plângea şi se ruga mult pentru el! Aşadar, pentru că aveau nevoie de el, au fost destule momente în care a fost îngăduit în spitale, pentru că era episcop, iar aceasta însemna un grav afront adus autorităţilor sovietice. Continuă lectura

Cântări bisericeşti întâlnite în slujbele ortodoxe


Poezia religioasa in cultul ortodox isi are radacinile in imnografia bizantina care este o adevarata enciclopedie teologica versificata sau o teologie popularizata sub forma imnelor. Prin aceasta imnografie, dogma ortodoxa si-a gasit cele mai frumoase formule de exprimare, in formele cultului ortodox.

In limba greaca, imnele bisericesti respecta, ca forma, legile compozitiei poetice (ritm, rima, numar de silabe). Prin traducerea in limba romana acestea au fost insa redate in proza, respectandu-se fondul, in dauna formei.

In continuare, ne propunem sa prezentam formele pe care le imbraca poezia imnografica in cantarile bisericesti din slujbele Bisericii Ortodoxe.

Troparul reprezinta forma cea mai veche si fundamentala a poeziei imnografice. Denumirea de tropar se da astazi unor compozitii imnografice izolate, care prezinta pe scurt si canta chipul sau icoana vietii unui sfant (unor sfinti), ori descriu sensul si importanta unui eveniment din viata Mantuitorului sau din istoria sfanta a mantuirii, care se comemoreaza in principalele sarbatori din cursul anului bisericesc.

Troparele se canta la sfarsitul Utreniei, Vecerniei, la Liturghie, la Vohodul mic, la slujba Ceasurilor. Din acest motiv, in cartile de slujba de azi, aceste tropare se numesc apolitikia (adica tropare finale, de incheiere), pentru ca se canta, de regula, inainte de apolisul slujbei (vecerniei si Utreniei).

Printre cele mai vechi tropare, intalnite in cult se numara “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te”, care se canta la Litie, si e atribuit Sfantului Chiril al Alexandriei si cele ale Nascatoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri.

Tot tropare, in sens mai larg sunt acele scurte unitati imnografice (din Minee) numite stihiri, idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoanele, svetilnele sau luminandele, numite si voscresne sau manecande.

Stihira este o compozitie imnografica in forma de versuri sau strofe, grupate in serie (numite si tropare in serie) care se canta la Vecernie (Doamne strigat-am si Stihoavna), la Utrenie (la Laude) dar si cadrul altor taine si ierurugii.

Se numesc stihiri, pentru ca origine sunt (ca structura externa) versuri sau strofe, cat si pentru ca ele sunt precedate de cate un stih sau verset din psalmi. Dupa continutul lor se deosebesc astfel: Stihiri ale Invierii, ale Crucii, ale Nascatoarei de Dumneseu, ale Sf. Treimi.

Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate in uzul liturgic sunt din sec V: stihirile numite anatolicesti (atribuite imnografului Anatolie, patriarh ala Constantinopolului, care se canta la Vecernie si Laude, care preamaresc, pogorarea la iad si Invierea Domnului, urmarind combaterea ereticilor nestorieni si eutihieni;

Condacul si icosul sunt in cantare psaltica, strofa poetica, asezata dupa cantarea a treia sau a sasea a Canoanelor (in Minee, Octoih si Triod), care se canta la Liturghie dupa troparele de la Vohodul mic, precum si la randuiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecernita, Miezonoptica)

Condacul de azi nu e decat un rest din cele de odinioara care erau niste compozitii poetice mari, poeme imnografice avand 18-24 de strofe sau tropare si fiecare strofa fiind compusa din 20-30 de versuri scurte, cu o structura identica privind numarul silabelor si locul accentelor, strofe legate intre ele prin aceeasi tema. Strofele erau legate intre ele printr-un acrostih.

Perioada de inflorire a condacului in imnografia bisericeasca este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la inceput o strofa care, ca fond, nu aveau nimic in comun cu restul strofelor, decat melodia si refrenul.

Aceasta strofa scurta se numea proimion (antestrofa). De fapt aceasta este strofa care se pastreaza pana azi sub numele de condac. Din sirul de strofe al vechilor condace s-a pastrat si prima strofa (ce urma antestrofei), al carei rol era de model pentru celelalte strofe si care se numea icos. Icosul se citeste dupa condac.

Restul strofelor din condac au iesit cu timpul din uzul cultului si n-au mai fost transcrise in cartile de ritual.

Cel mai vechi autor de condace si cel mai vestiti imnopgraf bisericesc este Sf. Roman Melodul (sec.VI). Lui i se astibuie singurele dintre poemele sau condacele vechi care s-au pastrat in intregime in cartile de ritual (Ceaslov si Triod) cunoscut sub numele de Acatistul Maicii Domnului si care se citeste, de obicei, in randuiala Utreniei din sambata a cincea a Postului Mare (Denia de vineri seara)

Podobia, numita si prosomie sau asemananda, este in muzica bisericeasca o stihira cu melodie tip, model, dupa care se executa toate cantarile bisericesti. Fiecare din cele opt glasuri isi are podobiile sale, care se insemneaza deasupra imnelor ce trebuie cantate intocmai cu podobia notata. Pana la trecerea pe note a imnelor, melodia se pastra prin traditie, podobia fiind un mijloc mnemotehnic a cantarii stihirilor.

Sedealna, sezanda sau catisma sunt psalmi care se canta sau se citesc in timpul slujbelor, ori izolati (ex Ps 103 la inceputul Vecerniei) ori in grupuri mici, ori insirati unul dupa altul, cum sunt cei sase psalmi de la inceputul Utreniei, ori grupati in cele 20 de sectiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecernei si Utreniei. Aceste catisme sunt numite si sedelne, pentru ca in timpul citirii sau cantarii lor credinciosii pot sedea pe scaune su in strana.

Tot sedelne se numesc acele scurte tropare care se pun la Utrenie dupa citirea Psalmilor, dupa polieleu si la oda a treia a canonului.

Ipacoi sau subascultator este denumirea care se dadea in vechime raspunsurilor (refrenelor ) cantate de popor in cantarea responsorila a psalmilor. Ipocoi este o stihira izolata, constand in anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute si consacrate in uzul liturgic, care se repetau ca un refren dupa fiecare verset al psalmului, asa cum a ramas pana azi in finalul Cantarilor Tremii, cantarilor finale din icoasele si condacele Acatistelor si in cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau a Vecerniei Mari („Bine esti cuvantat, Doamne, Cel ce ai facut toate”)

Astazi ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc inaite de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor si praznicului respectiv. Au acest nume pentru ca rostirea lor trebuie ascultata cu multa atentie, ca o vestire sau proclamare solemna. Sa mai intalneste si la Pavecernita Invierii si la Miezonoptica dupa canon.

Antifoanele numite si Treptele antifoanelor, sunt cantari scurte din Octoih. Se numesc astfel deoarece in vechime se cantau antifonic, alternativ, de catre cele doua strane, adica alternativ. Aceste cantari sunt compuse pe baza psalmilor 119-133, care formeaza catisma a 18-a numita si „Cantarea treptelor” pentru ca la iudei se canta pe treptele templului din Ierusalim, de catre doua grupe de cantareti, care stataeau fata in fata si cantau pe rand. Fiecare antifon din cele opt glasuri e format din noua tropare, grupate trei cate trei, in antifoane pentru fiecare glas. Aceasta impartire a antifoaneleor are un caracter trinitar, facand referire la cele noua cete ale ingerilor, in ierarhia cereasca, cantand Sfintei Treimi. Compunerea antifoaneleor e atribuita Sfantului Ioan Damaschin si Sfantului Teodor Studitul.

Prochimenul este in cantarea bisericeasca, stihul (versetul) ramas din psalmul care odinioara preceda lecturile biblice: Paremiile, Apostolul, Sfanta Scriptura. Il intalnim in randuiala Vecerniei, Utreniei si Sfintei Liturghii.

Canonul, in cantarea psaltica, este o compozitie din mai multe cantari (ode, tropare, catavasii), care respecta anumite reguli privind forma si legatura dintre ele, astfel incat impreuna sa formeze un tot. Canonul este format, atunci cand este complet din noua ode; cand este mai restrans e format din doua ode (diode) sau din trei (triode); fiecare oda este si ea formata din trei, pana la noua tropare, care respecta structura primului tropar (privind numar silabelor si locul accentelor), adica a primei strofe din oda numita (irmos sau catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe carora la imprima melodia si numarul sau de versuri si de silabe.

Dupa tema canoanele pot fi: ale Invierii, ale Crucii, Treimic, ale sfintilor. Cel mai mare numar de canoane e incadrat in slujba Utreniei, dar sunt canoane si in slujba Pavecernitei, a Miezonopticii de duminica si a unor Sfinte Taine (Maslul) si ierurgii (ca Inmormantarea). Si la Liturghie sunt canoane (Cantarea a treia si a sasea din Canonul Utreniei).

Luminanda sau svetilna reprezinta o categorie de stihiri sau tropare izolate care se canta inainte de Laude (in randuiala Utreniei).

Se umesc asa deoarece odinioara se cantau in momentul cand incepea sa se lumineze de ziua si pentru ca, in mai toate cantarile care poarta acest nume e vorba de lumina. Svetilnele au, dupa text, si ideea de „lumina”, si pe cea de „trimitere”. Denumirea de „luminanda” se potriveste, dupa continut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri pentru Postul Mare (din Triod si Ceaslov). Pentru svetilnele din restul anului, si indeosebi pentru cele 11 svetilne ale Invierii, care se canta la Utrenia de duminica, termenul de trimitere este mai potrivit pentru continutul lor, in care se vorbeste despre trimiteea Sfintelor Mironosite la Apostoli, de catre Iisus, in ziua Invierii Lui, precum si de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovaduire dupa Inviere.

Cele 11 svetilne ale Invierii sunt in legatura cu cele 11 Evanghelii ale Invierii, care se citesc la Utrenia duminicilor, pe care le comenteaza (parafrazeaza); Luminandele Invierii au fost alcatuite de imparatul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, in secolul al X-lea.

Voscreasnele, eotinalele sau manecandele, sunt cantari matinale, pentru ca in toate este vorba de „manecarea”, adica mergerea la mormantul Domnului, dis-de-dimineata, in ziua Invierii, a femeilor mironosite. Voscreasna se canta la Slava Laudelor, in randuiala Utreniei duminicilor. Aceste 11 stihiri ale Invierii stau in stransa cu cele 11 Evanghelii ale Invierii pe care le comenteaza. Au fost compuse in secolele IX-X, de catre imparatul bizantin Leon Filozoful.

Doxologia Mare, slavoslovia, marinda sau imnul ingeresc,  este un imn de slavire a lui Dumnezeu care se canta atat la slujba Utreniei, („Slava celui ce ne-ai aratat noua lumina!”) In forma de azi, Doxologia este un imn cu caracter trinitar, un imn de lauda catre Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Prin secolul al IV-lea , el a devenit un mijloc de lupta impotriva ereziilor antitrinitare (ariena si pnevmatomaha).

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 august)


muzica: pr. Mihail Buca

Troparul Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)

Pe tine, Parinte, te cinstim, caci lasand lumea si patria ta, ai luat crucea, urmand lui Hristos, si in Valea Iordanului, in pestera pustniceasca, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta impreuna cu ingerii se bucura, Preacuvioase Parinte Ioane, duhul tau.

Continuă lectura

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie)


Troparul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

„Ca un apărător al celor robiţi şi celor săraci ocrotitor, celor bolnavi doctor, împăraţilor ajutător, Purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mantuiască sufletele noastre.”

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, icoana bizantina

Slava la Laude pe gl. 5 în interpretarea grupului psaltic „Sf.M.Muc.Dimitrie” condus de protopsaltul Victor Șapcă.
Această cântare este parte din Cd-ul „Sărbătorile de peste an pe note bizantine” înregistrat în luna septembrie 2010.

„Răsărit-a primăvara…“ este cea mai frumoasă cântare bisericească închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, pe care Biserica noastră îl prăznuieşte astăzi. Ea se cântă însă numai dacă sărbătoarea Sfântului cade în perioada pascală (adică după Paşti). Atunci când 23 aprilie cade în Vinerea sau în Sâmbăta Mare (din Săptămâna Patimilor), Tipicul bisericesc („Capetele lui Marcu“) menţionează că slujba Sfântului Mare Mucenic Gheorghe se va face luni (a doua zi de Paşti) în Săptămâna Luminată; aşadar, stihira de la Slavă… de la Laude va fi „Răsărit-a primăvara…“.

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

Continuă lectura

1 aprilie şi Duminica a 5-a din Post, a Sf. Cuv. Maria Egipteanca


Această preacuvioasă maică a fost din Egipt şi mai înainte trăia cu neînfrânare şi cu neastâmpăr, chemând sufletele multor oameni spre pierzare la desfătarea împreunării desfrânate. Petrecând ea şaptesprezece ani întru necurăţie, că dintâiaşi dată de mică a fost căzută în faptele cele rele, pe urmă s-a dat cu totul spre nevoinţe şi virtute. Şi atâta s-a înălţat prin nepătimire, cât trecea şi apa Iordanului pe deasupra şi, când stătea pe pământ la rugăciune, era ridicată şi înălţată în sus. Iar pricina întoarcerii ei a fost aceasta: când a fost pe vremea închinării cinstitei Cruci, mergând mulţi din multe locuri la Ierusalim, a mers şi ea împreună cu tineri desfrânaţi. Sosind acolo şi fiind oprită în chip nevăzut de la intrarea cinstitei biserici, a pus chezaş pe preacurata Fecioară Maica lui Dumnezeu că de va fi lăsată să intre înăuntru, va trăi cu înţelepciune, şi nu va mai sluji vieţii celei rele, şi nici poftelor şi dezmierdărilor trupeşti. Dobândindu-şi dorinţa după rugăciunea ei, n-a minţit la făgăduinţa ce a făcut, ci trecând Iordanul şi mergând în pustiu, s-a nevoit patruzeci şi şapte de ani, neavând pe nici un om ca să o vadă, fără numai pe Dumnezeu, cu ajutorul Căruia s-a depărtat de la firea omenească şi a dobândit îngereasca petrecere, cea mai presus de om, pe pământ.

Iar sfântul Zosima, care a împărtăşit-o şi îngropat-o pe sfânta Maria Egipteanca este prăznuit pe 4 aprilie.

Troparul Sfintei Maria Egipteanca:

Întru tine maica, cu osârdie s-a mântuit cel dupa chip; ca luând crucea ai urmat lui Hristos; si lucrând ai învatat sa nu se uite la trup, ca este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreuna se bucura, cuvioasa maica Marie, duhul tau.

Tot în această zi (n.ed. 1 aprilie), pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Macarie, egumenul Peleichitului.

Acest între sfinţi părintele nostru Macarie, în Constantinopol fiind născut, şi prunc sărman rămânând după părinţii săi, a fost crescut de un moş adevărat al său, fiind dat la învăţătura Sfintelor Scripturi. Şi având firească isteţime, şi multă osârdie arătând, în scurtă vreme petrecând toată Scriptura, a cunoscut nimicnicia şi grabnica stricăciune a celor vremelniceşti, precum şi veşnicia celor cereşti. Pentru aceasta, ieşind din cetate, s-a dus la Mânăstirea numită Pelechiti, şi amestecându-se cu monahii de acolo, lepădând numele Hristofor, căci aşa se numea mai înainte, Macarie de acum înainte s-a numit. Deci slujind mai la toate trebuinţele chinoviei şi săvârşind virtuţile prin multa smerenie, s-a făcut începător şi făcător de minuni preaminunat. Căci Dumnezeu prin el a vindecat patimi nevindecate; şi ploaie din cer a pogorât peste pământ prin rugăciune, şi mare şi vestit făcându-se el în zilele acelea, multă mulţime năzuia către el. Unii adică durerile sufleteşti prin el curăţindu-le, iar alţii trupeşti vindecări dobândind; însă alţii sufleteşte şi trupeşte de el întărindu-se, se întorceau la casele lor. Auzind vestea aceasta, Tarasie preasfântul patriarh al Constantinopolului a trimis de la chemat ca să vindece pe Pavel patriciul, ce avea boală primejdioasă şi era deznădăjduit de vindecare. Sfântul l-a vindecat. După aceea şi pe soţia lui, de asemenea boală pătimind şi deznădăjduită fiind de doctori, iarăşi a vindecat-o sfântul, pe care şi binecuvântându-l patriarhul, l-a făcut slujitor Domnului, căci nu bolea cu boala neascultării, ca cei mulţi. Ducându-se la mânăstirea sa, smerenia ce o avea mai mult înmulţită a pus-o în lucrare. Atunci lucrătorul de sminteli, diavolul, a pus în Bizanţ împărat tiran, care a dat cinstitele icoane în foc şi în apă. Acesta era Leon Armeanul, care a trimis în surghiunie pe preasfântul patriarh Nichifor, şi care chinuia pe arhierei şi arhimandriţi cu izgoniri şi închisori şi cu cumplite bătăi. Atunci şi acest minunat bărbat, fiind din pomeniţii mai sus sfinţi părinţi, la felurite chinuri a fost dat, şi în închisoare a petrecut până la sfârşitul acelui împărat. Iar după acela împărăţind Mihail Gângavul, şi acesta de aceeaşi spurcată credinţă fiind, a scos pe sfântul de la închisoare, şi prin alţii mult măgulindu-l şi îngrozindu-l, nu a reuşit să-l înduplece de partea lui a fi. Pentru care şi izgonindu-l la Ostrovul Afusie îl avea în pază. Iar sfântul suferind toate vitejeşte, mulţimea lui Dumnezeu. Deci zăbovind în acea izgonire şi mult nevoindu-se, şi de minuni făcător acolo făcâdu-se, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi (n.ed. 1 aprilie), pomenirea sfinţilor mucenici Gherontie şi Vasilid, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi (n.ed. 1 aprilie), pomenirea sfântului şi dreptului Ahaz.

Tot în această zi (n.ed. 1 aprilie), pomenirea sfântului Varsanufie de la Optina.

Paul I. Plikhanov, fiul lui Ioan şi Natalia Plikhanov, s-a născut în oraşul Samara în 5 iulie 1845. Mama i-a murit pe când era încă prunc şi tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă. Deşi severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă şi copilul a îndrăgit-o mult.

Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Paul s-a înrolat în armata cadeţilor din Polotsk. Şi-a completat studiile la Şcoala Militară din Orenburg devenind ofiţer. Mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan şi, în cele din urmă, devenind colonel.

Odată, bolnav de pneumonie, Paul simţea că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i citească din Sf. Evanghelie şi şi-a pierdut cunoştinţa. Atunci a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de acea lumină puternică. Întreaga sa viaţă cu toate păcatele i-a trecut prin faţa ochilor şi l-a cuprins un sentiment de pocăinţă. Atunci o voce i-a spus să meargă la Mănăstirea Optina dar doctorii nu au crezut că îşi va reveni. Sănătatea i s-a îmbunătăţit şi colonelul a vizitat Mănăstirea Optina. În august 1889 stareţ la Optina era Sf. Ambrozie (10 octombrie) care l-a sfătuit pe Paul să-şi pună în bună orânduială treburile lumeşti. După alţi doi ani Sf. Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă orice legătură cu lumea şi să vină la Optina în trei luni.

Nu i-a fost uşor colonelului să lase serviciul militar în numai trei luni şi avea multe ispite cu această ascultare deoarece i s-a propus o promovare la rangul de general, cerîndu-i-se să-şi amâne retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soţie, luînd în derâdere hotărârea lui de a se călugări. Chiar în ultima zi a celor trei luni şi-a terminat de rezolvat problemele şi s-a întors la Optina. Deja Sf. Ambrozie era pus în sicriu în biserica mănăstirii.

Sf. Anatol I (25 ianuarie) a urmat Sfântului Ambrozie ca stareţ al mănăstirii şi l-a trimis pe Paul sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie) ca ucenic şi coleg de chilie. În 1892 a fost acceptat ca novice şi un an mai târziu, a fost tuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieţii monastice fiind hirotonit diacon (1902) şi preot (1903). Călugărul Paul a primit în secret schima în decembrie 1900 datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume doreşte el a răspuns că nu are importanţă. Atunci i s-a dat numele de Varsanufie în cinstea Sf. Varsanufie al Tverului şi Kazanului (11 aprilie). Deşi s-a făcut bine, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după slujba Sfintei Liturghii în care s-a descoperit că fusese tuns pe patul de boală.

În 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe Părintele Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraţilor şi surorilor mănăstirii Shamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca şi preot militar avînd misiunea de a îngriji soldaţii răniţi. După terminarea războiului în august 1905, Sf. Varsanufie s-a întors la Optina în 1 noiembrie al aceluiaşi an.

Părintele Iosif fiind prea bătrân şi slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii, Sf. Varsanufie a fost numit egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor, şi altele asemenea, în toate împletind stricteţea cu grija părintească şi blândeţea pentru toţi cei aflaţi sub îndrumarea lui.

Sf. Varsanufie, ca toţi părinţii de la Optina, a dobândit darul înaintevederii şi al tămăduirii bolilor fizice şi psihice ale oamenilor. Unul din fiii săi duhovniceşti, monahul Inocent Pavlov, îşi aminteşte cât de înfricoşat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care ştia şi cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase demult. Sfântul i-a vorbit blând, spunîndu-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el. „Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut dar după moartea mea poţi să povesteşti şi altora,” îi spuse sfântul.

Sf. Varsanufie iubea cărţile duhovniceşti, îndeosebi Vieţile Sfinţilor. El obişnuia să spună că cei care citesc cu evlavie din acele cărţi vor avea multe de câştigat. Mai spunea că multe întrebări ale vieţii noastre îşi află răspuns în vieţile sfinţilor pentru că ele ne învaţă cum să trecem peste greutăţi, cum să ne păstrăm credinţa lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmaşului şi să ieşim victorioşi. Deşi Vieţile Sfinţilor erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulţi nu le-au citit.

Sf. Varsanufie pomenea mulţi sfinţi în pravila sa zilnică şi nu întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viaţa lui. Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinţi se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor, sfinţii îl păzeau de necazuri şi primejdii. În 17 decembrie 1891, praznicul profetului Daniel şi a celor cei trei tineri sfinţi, a plecat din Kazan şi nu s-a mai întors. În acea zi s-a hotărât să moară lumii şi sfântul a simţit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca şi pe cei trei tineri izbăviţi din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor, bătrânul a fost convins că a plecat din lume nevătămat pentru că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei şi altor idoli.

Prin 1908, Sf. Varsanufie părea să se îmbolnăvească tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa despărţirii de această lume. În aprilie al aceluiaşi an, cineva i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă. Călugărul Varsanufie şi-a dorit de multă vreme să fie tuns în schima mare înainte de a muri dar nu a spus acest lucru nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că se va duce la Domnul.

Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simţit atât de rău încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii şi să se întoarcă la chilia lui. În dimineaţa următoare nu mai putea sta singur pe picioare. În acea noapte a fost tuns în schima mare.

Însă mila lui Dumnezeu l-a învrednicit cu zile şi părintele şi-a revenit. Dar la mănăstire au apărut alte probleme. Călugării noi care veneau, erau majoritatea din medii duhovniceşti mai relaxate şi nu înţelegeau sfinţenia monahismului sau noţiunea de duhovnic, astfel încât aceştia au început a cere reformă şi schimbare în cadrul mănăstirii. Ei urmăreau poziţii în posturi de conducere şi să închidă schitul. Din cauza numeroaselor plângeri ale fraţilor nou veniţi, Sf. Varsanufie a fost mutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinsky. Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit totul în paragină. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut râvna şi curând mănăstirea şi-a redobândit suflul duhovnicesc. Veneau tot mai mulţi oameni auzind că acolo este un părinte venit de la Optina, ameliorîndu-se astfel şi problema financiară. Dar, pe fraţii care se împotriveau regulilor din mănăstire a trebuit să-i îndepărteze.

La începutul lui 1913, Sf. Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou şi l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie. Sfântul s-a dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvino până în 6 aprilie (care a fost şi Sâmbăta lui Lazăr). După slujbă moaştele au fost trimise cu trenul la Optina pentru a fi îngropate acolo. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie iar sicriul a fost purtat de cler până la Optina.

Patriarhia Moscovei a autorizat ca slăvirea Părinţilor de la Optina să se facă în 13 iunie,1996. Dezgroparea sfintelor moaşte ale sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie I, Varsanufie şi Anatolie II a început în 24 iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi. Dar, pentru că hramurile bisericii (naşterea Sf. Ioan Botezătorul şi celelalte) se asociau cu datele dezgropării sfintelor moaşte, Patriarhul Alexei al II-lea a stabilit 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Moaştele sfinţilor părinţi se odihnesc acum la noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Preacurate.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Siluan Athonitul – 24 septembrie


Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!” Dar strigătul său se pier­dea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!”

Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său stri­vit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfâr­şită, nepătrunsă.

(“Prolog” la: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999)

doar ortodox candle light_church00

Troparul Sfântului Siluan Athonitul:

„Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi cea a Duhului ai arătat nouă, dumne­zeiasca lucrare; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propoveduitor al lui Hristos te-au dat.”

Tropar (glas 3) (făcut de Pavel Ieromonahul)

Propoveduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumne­zeu cel prea duios, căci pre Cel smerit şi blând ai văzut, şi inima Aceluia ai cunoscut; pentru aceasta, cu graiu­rile tale toţi luminându-ne, Siluane de Dumnezeu însuflate, proslăvim Du­hul, Carele pre tine-au proslăvit.

Tropar (glas 4):

Pre Hristos, Învăţător în calea smereniei, rugându-te, ai aflat, Duhul mărturisind în inima ta mântuirea; pentru aceasta, neamurile toate, acum la nădejde chemate, se veselesc întru pomenirea ta. :Cuvioase Părinte Siluane, roagă pre Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

*Iar în Mănăstiri se cântă: pentru aceasta, călăuza nevoinţei te-ai arătat, plin fiind de lumina cea dumnezeiască. Cuvioase Părinte Siluane, roagă pre Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

Tropar (glas 5):

Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi dumnezeiasca lucrare a Duhului arătând; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propoveduitor al lui Hristos te-au dat.

Condac (Glas 4)

Precum mult ai iubit, şi mult ai aflat, Harul cel dumnezeiesc al Duhului, Si­luane, de la Hristos; pentru aceasta neamurile strigă ţie: Bucură-te Părin­te, podoaba Părinţilor.

Condac (glas 8):

Pre pământ fiind, slujit-ai lui Hristos, pre urmele Aceluia umblând;Acuma, în ceruri, pre Carele ai dorit priveşti, Împreună cu Dânsul petrecând, pre­cum au făgăduit. Pentru aceasta, Pă­rinte Siluane, calea mă învaţă, carea ai urmat.

doar ortodox candle light_church00

Troparul și viața Sf. Cuvios Sfântul Antonie cel Mare – 17 ianuarie


Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Condac: Lepădând tulburările lumeşti viaţa sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinţilor, Antonie.

Sfântul cuviosul Antonie cel Mare a fost de neam egiptean şi a învăţat credinţa creştină de la părinţii şi de la bunicii săi.

Viaţa lui a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita AntoniiViaţa lui Antonie[1] -, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359[2].

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor ţărani creştini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie” (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşază într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin.

În anul 312 se instalează deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

Antonie era egiptean, venind pe lume la anul 250 d. Hr., în satul Koman de lângă Hercula. Se trăgea dintr-o familie înstărită, iar după moartea părinţilor săi a împărţit averea cu sora sa mai mică, pe care o avea în grijă. El va lăsa totul în urmă după ce va înţelege cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia după Matei: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile şi dă-le săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri“. Antonie a fost unul dintre cei mai mari asceţi ai Ortodoxiei, care a avut mereu în minte modelul marelui postitor al Legii celei vechi, pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Chiar dacă Antonie nu era cărturar în învăţătura lumii, el a fost, cu toate acestea, învăţătorul şi dascălul celor mai mari cărturari ai vremii, printre ei numărându-se şi Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei. Sfântul Antonie este privit de posterioritate drept fondator al monahismului ortodox.

Antonie cel Mare este unul dintre stâlpii neclintiţi pe care a fost clădit monahismul Ortodoxiei. Deşi nu a fost un om învăţat, deşi nu a urmat marile şcoli ale timpului său, fiind un om simplu, Dumnezeu l-a înzestrat cu plinătatea harului Său, iar pentru aceasta a fost căutat de iubitorii de Dumnezeu pustnici pentru a le fi învăţător. A învătat credinţa creştină de la părinţii şi de la bunicii săi şi, dedându-se vieţii pustniceşti, a întrecut pe mulţi, făcându-se pildă tuturor celor de după dânsul.

Viaţa Sfântului Antonie scrisă de discipolul său, Sfântul Atanasie patriarhul Alexandriei, descrie într-un amplu discurs lupta duhovnicească a Sfântului împotriva demonilor. Imaginea ce se conturează duce la concluzia că virtutea în om e naturală, asceza monahală nu face altceva decât să realizeze vocaţia fundamentală a omului de a fi icoană vie (chip şi asemănare) a lui Dumnezeu pe pământ.

Începutul vieţii de pustnic

Se tragea dintr-o familie înstărită, iar după moartea părinţilor săi a împărţit averea cu sora sa mai mică pe care o avea în grijă. Jumătatea sa de avere, Antonie a împărţit-o la săraci, iar el, la mai puţin de 20 de ani, şi-a pus viaţa în mâna lui Dumnezeu, petrecând în pustnicia atât de mult dorită. Se spune despre Sfântul Antonie că nu era un om foarte înzestrat intelectual, fiind socotit de către oameni sărac cu duhul. Dar cea mai mare bucurie a sa a fost, încă din pruncie, comuniunea cu Hristos din Sfânta Liturghie. El va lăsa totul în urmă după ce va înţelege cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia de după Matei: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile şi dă-le săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri“. În momentul acela, Antonie a dăruit pământurile sale săracilor (avea 300 de pământuri bine roditoare), iar pe sora sa o va încredinţa unei şcoli de fete, el începându-şi din acest moment viaţa de pustnic.

La început, Antonie s-a nevoit în apropiere de satul său, învăţând de la un bătrân, care din tinereţe se nevoia în viaţa monahală, să împletească munca cu rugăciunea. Pentru a scăpa cu totul de supărările oamenilor, el a mers în apropierea Mării Roşii, în speranţa de a se lepăda total de lume şi de grijile ei. Aici a petrecut vreme de douăzeci de ani în singurătatea rugăciunii, avându-L aproape pe Dumnezeu în încercările pe care i le punea înainte vrăjmaşul. După ceva timp a plecat de aici, mergând într-o cetate părăsită de pe malul drept al Nilului, unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii.

Antonie şi lupta cu diavolul

Din Pateric şi din Vieţile Sfinţilor aflăm despre smerenia Sfântului, luată ca pildă de ucenicii săi şi de urmaşii acestora. Dumnezeu i-a dat şi puterea de a-l înfrunta pe diavol, de a-i descoperi modurile în care acesta îi muncea pe călugări şi pe drept-credincioşi, încercând a-i câştiga pentru împărăţia întunericului.

Diavolul a început să se teamă văzându-l pe Antonie, un tânăr cu viaţa aleasă, venind pe teritoriul său în pustie, căci acolo unde era Antonie, era prezent şi Hristos. În multe momente vrăjmaşul s-a apropiat de Antonie în chip ascuns, încercând să-l rupă de la rugăciune şi să-l scoată din adâncul nevoinţelor sale: aducându-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi de celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă arătându-i asprimea faptei bune şi osteneala pe care aceasta o necesită. În gândul lui Antonie diavolul a pus şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, ridicând în mintea acestuia mulţime de năluciri care să-l depărteze de la cugetarea cea dreaptă. Vrăjmaşul s-a lovit în toate aceste încercări de credinţa Sfântului ca de o stâncă.

Sătul de încercările sale zadarnice de a-l ispiti pe Antonie, diavolul a grăit el însuşi Sfântului, zicând: „Eu sunt cel care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrânării mă numesc: pe câţi voiesc să fie înţelepţi i-am amăgit; pe câţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat şi de atâtea ori am fost răsturnat de tine“. Şi auzind acestea Antonie, mulţumind lui Dumnezeu şi îmbărbătându-se, a zis către dânsul: „Deci, prea mult eşti defăimat; nici o grijă nu am cu tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăşmaşilor mei“.

După modelul proorocului Ilie

Antonie a fost unul dintre cei mai mari asceţi ai Ortodoxiei, a avut mereu în minte modelul marelui postitor al Legii celei Vechi, pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. La fel ca şi Ilie proorocul, Antonie a parcurs treptat etapele ascetice ale nevoinţelor, cu înlesnire suferind osteneala, căci având osârdia sufletului, pe toate le făcea cu o pornire plăcută din interior, aşa încât cea mai mică pricină de nevoinţă a sa era cu greu acceptată de un om obişnuit.

Privegherea a lucrat-o treptat, ajungând să petrecă nopţi întregi fără somn. Mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile, iar de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pâine şi sare, şi băutura era numai apa, iar despre carne şi vin nici nu mai încăpea vorba.

Pentru somn, Sfântul întrebuinţa o rogojină, iar mai apoi se culca chiar pe pământ, gândind mereu la cuvintele Apostolului: „când sunt slab, atunci sunt puternic“. Fiecare zi o socotea începutul pustniciei sale, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, căci el nu pomenea vremea trecută, arătând în fiecare zi mai mare efort spiritual şi mai multă osteneală, urmând totdeauna învăţătura Sfintei Scripturi: „cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne“, aducându-ne aminte de cuvântul proorocului Ilie care zice: „viu este Domnul Căruia i-am stat înainte astăzi“, înţelegând astăzi, fără măsură trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi.

În toate nevoinţele sale, Antonie l-a avut pildă pe marele Ilie, zicând că „se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă ca oglindă în viaţa sa“.

A murit la 105 ani, lăsând în urma sa „oştiri“ întregi de călugări

Datele pe care le avem despre Sfântul Antonie sunt relatările Sfântului Atanasie, ucenicul său. Din scrierile acestuia aflăm că Antonie a murit la vârsta de 105 ani, lăsând în urma sa mulţime de ucenici şi oştiri întregi de monahi. Când filosofii care veniseră la dânsul, iscodindu-l, l-au întrebat: „Ce este mai veche, cunoaşterea sau cartea? Şi care dintre acestea două a fost cauza celeilalte?“, la răspunsurile date de Antonie ei au plecat ruşinaţi, dându-şi seama că ei aveau doar unele cunoştinţe despre cunoaştere, pe când Antonie avea Cunoaşterea însăşi. El a fost omul care a atins desăvârşirea încă din această viaţă, a fost un dascăl al dascălilor şi un învăţător al învăţătorilor, care, timp de 85 de ani, s-a desăvârşit pe sine şi aşa a putut să-i desăvârşească şi pe alţii. Plin de liniştea vieţii petrecute în comuniune cu Dumnezeu, de ani şi de fapte bune, Sfântul a urcat la cele de sus în anul 356 d. Hr. în deşertul de pe malul drept al Nilului.

icoana minuni Antonie cel MareScrierile Sfântului Antonie cel Mare

Influenţa extraordinară a Sfântului marchează în mod real începutul monahismului. Dintre scrierile sale au ieşit la lumină până acum şapte scrisori amintite de Sfântul Ieronim. Ele au apărut în mai multe traduceri: două redactări în limba latină (prima este o traducere ce datează din anul 1516 şi aparţine lui Symphorian Champerius, după un manuscris grec, iar a doua este tradusă după un manuscris arab, cuprinzând un text mai larg, aici alăturându-se, pe lângă cele şapte epistole puse sub numele lui Antonie, şi treisprezece epistole care aparţin ucenicului său Ammonas, urmaşul lui Antonie la conducerea chinoviei din Pispir), iar în timpul mai nou a început să fie descoperit şi textul copt, cel original, al unora dintre aceste epistole.

Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare“

Este o mănăstire ortodoxă a creştinilor copţi din Egipt, fiind totodată şi una dintre cele mai vechi aşezări monahale de aici. A fost întemeiată la anul 356, în urma morţii Sfântului Antonie, situându-se la poalele munţilor Al-Qalzam, în apropiere de Al-Zaafarana. Din relatările istorice aflăm că mănăstirea constituia primul nucleu monastic din vremea împăratului Iulian Apostatul.

Primii călugări de aici obişnuiau să trăiască în peşterile masivilor din apropiere, dar se duceau în fiecare duminică şi sărbătoare pentru liturghie în biserica centrală. Abia în secolul al V-lea, anahoreţii singuratici au îmbrăţişat modul de vieţuire chinovial, construind cele dintâi chilii ale mănăstirii.

Mănăstirea Sfântului Antonie a avut un rol important în istoria bisericii copte, fiind locul de găzduire pentru numeroşi creştini care au avut nevoie de adăpost în vremuri grele, găsind aici tot ceea ce era necesar pentru a duce o viaţa de comuniune cu Dumnezeu.

Ioniţă Apostolache