Arhive etichetă: troparul

Viaţa, troparul si acatistul Sfântului Mare Mucenic Mercurie (25 noiembrie)

Publicat pe de
Răspunde

Sf. M. Mc. Mercurie

Tropar, Glasul 2

Nevoințele muceniciei răbdându-le ca un ostaș nebiruit ai stătut înaintea împăratului celui nemuritor, Mare Mucenice Mercurie, unde împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbește cu rugăciunile tale spre ajutorul celor ce cu credință cinstesc pomenirea ta.

Viata Sf. Mare Mucenic Mercurie

Deciu şi Valerian, păgânii împăraţi ai Romei, chemând pe toţi domnii şi boierii lor, s-au sfătuit pentru întinderea şi înmulţirea cinstirii zeilor lor şi pentru pierzarea şi risipirea sfintei credinţe creştineşti. Şi toţi, cu un gând, s-au învoit la acel sfat fărădelege şi au dat o poruncă în capitala Romei, care era scrisă astfel:

    „Împăraţii Romei, biruitorii cei nebiruiţi, pururea cinstiţi, marii credincioşi Deciu şi Valerian, împreună cu toţi boierii, dau în ştire că de vreme ce facerile de bine şi darurile zeilor noştri le-am cunoscut şi ne-am îndulcit şi de biruinţele ce ne sunt date nouă de la dânşii asupra vrăjmaşilor noştri; apoi, că tot felul de roade primim de la dânşii cu îndestulare, prin bună prefacere a văzduhurilor şi i-am cunoscut pe ei a fi nouă mari făcători de bine şi de obşte rînduitori pentru cele de folosul nostru.

   Drept aceea cu un sfat împreună glăsuit cu boierii, poruncim ca toată rânduiala poporului, liberi şi robi, ostaşii şi neostaşii, să aducă jertfă zeilor, căzând la dânşii şi cu rugăciune plecându-se. Iar dacă va îndrăzni cineva a călca dumnezeiasca noastră poruncă ce este întărită de noi cu sfat de obşte, pe unul ca acela poruncim ca să-l arunce legat în temniţă, apoi să se omoare prin felurite munci. Şi de se va pocăi, plecându-şi genunchii, de mare cinste se va învrednici de la noi. Continuă lectura →

Reclame

Troparul, viața și acatistul Sf. Ierarh Luca al Crimeii (11 iunie)

Publicat pe de
Răspunde

Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea 

Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

„Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de Sfântul Luca

„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.

    „De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”

    „Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: «De la Domnul e mântuirea mea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte din inimă, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu!” 

Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca 

Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn, înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile, adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească şi să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare şi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi şi noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toţi cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinţei, a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şi noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi, luaţi putere din numele lui Iisus!

***

Viaţa Sfântului ierarh luca, arhiepiscopul Crimeei am iubit pătimirea fiindcă mult curăţeşte sufletul

Sf Luca al Crimeei copyNăscut la 14/27 aprilie 1877 la Kesţ, în Crimeea răsăriteană, se trăgea dintr-o familie cu rădăcini princiare. Din fragedă tinereţe Valentin Voino-Iaseneţki a fost atras de slujirea celor umili şi nevoiaşi, dorind să potolească durerile şi să salveze vieţile celor care abia aveau bucăţica zilnică de pâine. S-a vrut şi învăţător de ţară, spre a lumina mintea lucrătorilor nefericiţi ai pământului. Dar chemarea sa, aproape concomitentă, a fost către medicină,  dar şi către slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi iată, se va face medic, se va căsători şi va munci enorm ca medic în spitalele de ţară sau militare, având grijă şi de perfecţionarea sa profesională. Cercetarea medicală l-a acaparat, şi aceasta doar din dorinţa de a găsi metode pentru salvarea cât mai multor vieţi. Deşi familia i se măreşte, – soţia sa născând patru copii -, va rămâne singur prin moartea prematură a soţiei sale Ana bolnavă de tuberculoză, la aceea vreme greu de tratat. Dar viaţa i se schimbă total când episcopul Inochentie al Taşkentului îi spune că Biserica are nevoie de el. I se pare firesc să accepte propunerea de a fi preot, într-un moment de mare prigoană împotriva slujitorilor altarului. Pentru că şi sufletul lui a simţit această chemare, va fi hirotonit preot în anul 1921, iar în 1923, pentru că arhiereii Bisericii adevărate erau îndepărtaţi, deportaţi şi ucişi şi era nevoie de ierarhi, preotul Valentin Voino- Iaseneţki este tuns în monahism chiar în casa sa. Apoi, în mare taină, la 30 mai 1923 este hirotonit episcop de către alţi doi arhierei. Trebuie să spunem că se crease în Rusia bolşevică o Biserică aşa-zisă „vie”, a cărui cler era dirijat de noua putere. Din acel moment începe calvarul. Doar pentru faptul că era un medic excepţional şi aveau nevoie de el, i-a fost permis să profeseze în continuare, chiar dacă purta în permanenţă rasa pe el. Emblematic este faptul că întotdeauna a operat numai în prezenţa icoanei Maicii Domnului, iar când i-a fost interzis acest lucru, a părăsit pur şi simplu spitalul. Cu toate că îi iubea enorm pe pacienţii săi, care erau oameni, suflete şi nu „cazuri” pentru el. Medicii care i-au fost aproape vorbesc despre faptul că îi cunoştea pe fiecare dintre pacienţii săi, îşi amintea după mulţi ani cine era fiecare, de ce a suferit, cum a decurs operaţia. Iar dacă se întâmpla, foarte rar ce-i drept, să-i moară după operaţie un bolnav, plângea şi se ruga mult pentru el! Aşadar, pentru că aveau nevoie de el, au fost destule momente în care a fost îngăduit în spitale, pentru că era episcop, iar aceasta însemna un grav afront adus autorităţilor sovietice. Continuă lectura →

Cântări bisericeşti întâlnite în slujbele ortodoxe

Publicat pe de
1

Poezia religioasa in cultul ortodox isi are radacinile in imnografia bizantina care este o adevarata enciclopedie teologica versificata sau o teologie popularizata sub forma imnelor. Prin aceasta imnografie, dogma ortodoxa si-a gasit cele mai frumoase formule de exprimare, in formele cultului ortodox.

In limba greaca, imnele bisericesti respecta, ca forma, legile compozitiei poetice (ritm, rima, numar de silabe). Prin traducerea in limba romana acestea au fost insa redate in proza, respectandu-se fondul, in dauna formei.

In continuare, ne propunem sa prezentam formele pe care le imbraca poezia imnografica in cantarile bisericesti din slujbele Bisericii Ortodoxe.

Troparul reprezinta forma cea mai veche si fundamentala a poeziei imnografice. Denumirea de tropar se da astazi unor compozitii imnografice izolate, care prezinta pe scurt si canta chipul sau icoana vietii unui sfant (unor sfinti), ori descriu sensul si importanta unui eveniment din viata Mantuitorului sau din istoria sfanta a mantuirii, care se comemoreaza in principalele sarbatori din cursul anului bisericesc.

Troparele se canta la sfarsitul Utreniei, Vecerniei, la Liturghie, la Vohodul mic, la slujba Ceasurilor. Din acest motiv, in cartile de slujba de azi, aceste tropare se numesc apolitikia (adica tropare finale, de incheiere), pentru ca se canta, de regula, inainte de apolisul slujbei (vecerniei si Utreniei).

Printre cele mai vechi tropare, intalnite in cult se numara “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te”, care se canta la Litie, si e atribuit Sfantului Chiril al Alexandriei si cele ale Nascatoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri.

Tot tropare, in sens mai larg sunt acele scurte unitati imnografice (din Minee) numite stihiri, idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoanele, svetilnele sau luminandele, numite si voscresne sau manecande.

Stihira este o compozitie imnografica in forma de versuri sau strofe, grupate in serie (numite si tropare in serie) care se canta la Vecernie (Doamne strigat-am si Stihoavna), la Utrenie (la Laude) dar si cadrul altor taine si ierurugii.

Se numesc stihiri, pentru ca origine sunt (ca structura externa) versuri sau strofe, cat si pentru ca ele sunt precedate de cate un stih sau verset din psalmi. Dupa continutul lor se deosebesc astfel: Stihiri ale Invierii, ale Crucii, ale Nascatoarei de Dumneseu, ale Sf. Treimi.

Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate in uzul liturgic sunt din sec V: stihirile numite anatolicesti (atribuite imnografului Anatolie, patriarh ala Constantinopolului, care se canta la Vecernie si Laude, care preamaresc, pogorarea la iad si Invierea Domnului, urmarind combaterea ereticilor nestorieni si eutihieni;

Condacul si icosul sunt in cantare psaltica, strofa poetica, asezata dupa cantarea a treia sau a sasea a Canoanelor (in Minee, Octoih si Triod), care se canta la Liturghie dupa troparele de la Vohodul mic, precum si la randuiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecernita, Miezonoptica)

Condacul de azi nu e decat un rest din cele de odinioara care erau niste compozitii poetice mari, poeme imnografice avand 18-24 de strofe sau tropare si fiecare strofa fiind compusa din 20-30 de versuri scurte, cu o structura identica privind numarul silabelor si locul accentelor, strofe legate intre ele prin aceeasi tema. Strofele erau legate intre ele printr-un acrostih.

Perioada de inflorire a condacului in imnografia bisericeasca este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la inceput o strofa care, ca fond, nu aveau nimic in comun cu restul strofelor, decat melodia si refrenul.

Aceasta strofa scurta se numea proimion (antestrofa). De fapt aceasta este strofa care se pastreaza pana azi sub numele de condac. Din sirul de strofe al vechilor condace s-a pastrat si prima strofa (ce urma antestrofei), al carei rol era de model pentru celelalte strofe si care se numea icos. Icosul se citeste dupa condac.

Restul strofelor din condac au iesit cu timpul din uzul cultului si n-au mai fost transcrise in cartile de ritual.

Cel mai vechi autor de condace si cel mai vestiti imnopgraf bisericesc este Sf. Roman Melodul (sec.VI). Lui i se astibuie singurele dintre poemele sau condacele vechi care s-au pastrat in intregime in cartile de ritual (Ceaslov si Triod) cunoscut sub numele de Acatistul Maicii Domnului si care se citeste, de obicei, in randuiala Utreniei din sambata a cincea a Postului Mare (Denia de vineri seara)

Podobia, numita si prosomie sau asemananda, este in muzica bisericeasca o stihira cu melodie tip, model, dupa care se executa toate cantarile bisericesti. Fiecare din cele opt glasuri isi are podobiile sale, care se insemneaza deasupra imnelor ce trebuie cantate intocmai cu podobia notata. Pana la trecerea pe note a imnelor, melodia se pastra prin traditie, podobia fiind un mijloc mnemotehnic a cantarii stihirilor.

Sedealna, sezanda sau catisma sunt psalmi care se canta sau se citesc in timpul slujbelor, ori izolati (ex Ps 103 la inceputul Vecerniei) ori in grupuri mici, ori insirati unul dupa altul, cum sunt cei sase psalmi de la inceputul Utreniei, ori grupati in cele 20 de sectiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecernei si Utreniei. Aceste catisme sunt numite si sedelne, pentru ca in timpul citirii sau cantarii lor credinciosii pot sedea pe scaune su in strana.

Tot sedelne se numesc acele scurte tropare care se pun la Utrenie dupa citirea Psalmilor, dupa polieleu si la oda a treia a canonului.

Ipacoi sau subascultator este denumirea care se dadea in vechime raspunsurilor (refrenelor ) cantate de popor in cantarea responsorila a psalmilor. Ipocoi este o stihira izolata, constand in anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute si consacrate in uzul liturgic, care se repetau ca un refren dupa fiecare verset al psalmului, asa cum a ramas pana azi in finalul Cantarilor Tremii, cantarilor finale din icoasele si condacele Acatistelor si in cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau a Vecerniei Mari („Bine esti cuvantat, Doamne, Cel ce ai facut toate”)

Astazi ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc inaite de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor si praznicului respectiv. Au acest nume pentru ca rostirea lor trebuie ascultata cu multa atentie, ca o vestire sau proclamare solemna. Sa mai intalneste si la Pavecernita Invierii si la Miezonoptica dupa canon.

Antifoanele numite si Treptele antifoanelor, sunt cantari scurte din Octoih. Se numesc astfel deoarece in vechime se cantau antifonic, alternativ, de catre cele doua strane, adica alternativ. Aceste cantari sunt compuse pe baza psalmilor 119-133, care formeaza catisma a 18-a numita si „Cantarea treptelor” pentru ca la iudei se canta pe treptele templului din Ierusalim, de catre doua grupe de cantareti, care stataeau fata in fata si cantau pe rand. Fiecare antifon din cele opt glasuri e format din noua tropare, grupate trei cate trei, in antifoane pentru fiecare glas. Aceasta impartire a antifoaneleor are un caracter trinitar, facand referire la cele noua cete ale ingerilor, in ierarhia cereasca, cantand Sfintei Treimi. Compunerea antifoaneleor e atribuita Sfantului Ioan Damaschin si Sfantului Teodor Studitul.

Prochimenul este in cantarea bisericeasca, stihul (versetul) ramas din psalmul care odinioara preceda lecturile biblice: Paremiile, Apostolul, Sfanta Scriptura. Il intalnim in randuiala Vecerniei, Utreniei si Sfintei Liturghii.

Canonul, in cantarea psaltica, este o compozitie din mai multe cantari (ode, tropare, catavasii), care respecta anumite reguli privind forma si legatura dintre ele, astfel incat impreuna sa formeze un tot. Canonul este format, atunci cand este complet din noua ode; cand este mai restrans e format din doua ode (diode) sau din trei (triode); fiecare oda este si ea formata din trei, pana la noua tropare, care respecta structura primului tropar (privind numar silabelor si locul accentelor), adica a primei strofe din oda numita (irmos sau catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe carora la imprima melodia si numarul sau de versuri si de silabe.

Dupa tema canoanele pot fi: ale Invierii, ale Crucii, Treimic, ale sfintilor. Cel mai mare numar de canoane e incadrat in slujba Utreniei, dar sunt canoane si in slujba Pavecernitei, a Miezonopticii de duminica si a unor Sfinte Taine (Maslul) si ierurgii (ca Inmormantarea). Si la Liturghie sunt canoane (Cantarea a treia si a sasea din Canonul Utreniei).

Luminanda sau svetilna reprezinta o categorie de stihiri sau tropare izolate care se canta inainte de Laude (in randuiala Utreniei).

Se umesc asa deoarece odinioara se cantau in momentul cand incepea sa se lumineze de ziua si pentru ca, in mai toate cantarile care poarta acest nume e vorba de lumina. Svetilnele au, dupa text, si ideea de „lumina”, si pe cea de „trimitere”. Denumirea de „luminanda” se potriveste, dupa continut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri pentru Postul Mare (din Triod si Ceaslov). Pentru svetilnele din restul anului, si indeosebi pentru cele 11 svetilne ale Invierii, care se canta la Utrenia de duminica, termenul de trimitere este mai potrivit pentru continutul lor, in care se vorbeste despre trimiteea Sfintelor Mironosite la Apostoli, de catre Iisus, in ziua Invierii Lui, precum si de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovaduire dupa Inviere.

Cele 11 svetilne ale Invierii sunt in legatura cu cele 11 Evanghelii ale Invierii, care se citesc la Utrenia duminicilor, pe care le comenteaza (parafrazeaza); Luminandele Invierii au fost alcatuite de imparatul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, in secolul al X-lea.

Voscreasnele, eotinalele sau manecandele, sunt cantari matinale, pentru ca in toate este vorba de „manecarea”, adica mergerea la mormantul Domnului, dis-de-dimineata, in ziua Invierii, a femeilor mironosite. Voscreasna se canta la Slava Laudelor, in randuiala Utreniei duminicilor. Aceste 11 stihiri ale Invierii stau in stransa cu cele 11 Evanghelii ale Invierii pe care le comenteaza. Au fost compuse in secolele IX-X, de catre imparatul bizantin Leon Filozoful.

Doxologia Mare, slavoslovia, marinda sau imnul ingeresc,  este un imn de slavire a lui Dumnezeu care se canta atat la slujba Utreniei, („Slava celui ce ne-ai aratat noua lumina!”) In forma de azi, Doxologia este un imn cu caracter trinitar, un imn de lauda catre Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Prin secolul al IV-lea , el a devenit un mijloc de lupta impotriva ereziilor antitrinitare (ariena si pnevmatomaha).

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 august)

Publicat pe de
2

muzica: pr. Mihail Buca

Troparul Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)

Pe tine, Parinte, te cinstim, caci lasand lumea si patria ta, ai luat crucea, urmand lui Hristos, si in Valea Iordanului, in pestera pustniceasca, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta impreuna cu ingerii se bucura, Preacuvioase Parinte Ioane, duhul tau.

Continuă lectura →

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Troparul. Viața. Acatistul sfântului (23 aprilie)

Publicat pe de
1

Troparul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

„Ca un apărător al celor robiţi şi celor săraci ocrotitor, celor bolnavi doctor, împăraţilor ajutător, Purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mantuiască sufletele noastre.”

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, icoana bizantina

Slava la Laude pe gl. 5 în interpretarea grupului psaltic „Sf.M.Muc.Dimitrie” condus de protopsaltul Victor Șapcă.
Această cântare este parte din Cd-ul „Sărbătorile de peste an pe note bizantine” înregistrat în luna septembrie 2010.

„Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim! Arătatu-s-a pomenirea purtătorului de chinuri, care luminează pe cei credincioşi. Pentru aceasta, iubitorilor de prăznuire, veniţi cu taină să o prăznuim. Că acesta ca un bun ostaş s-a luptat împotriva tiranilor, şi pe aceia i-a ruşinat, următor făcându-se patimii Mântuitorului Hristos. Nu şi-a miluit vasul cel de lut al său, ci gol l-a strujit cu chinurile, schimbându-l. Aceluia să strigăm: Purtătorule de lupte, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre!“

„Răsărit-a primăvara…“ este cea mai frumoasă cântare bisericească închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, pe care Biserica noastră îl prăznuieşte astăzi. Ea se cântă însă numai dacă sărbătoarea Sfântului cade în perioada pascală (adică după Paşti). Atunci când 23 aprilie cade în Vinerea sau în Sâmbăta Mare (din Săptămâna Patimilor), Tipicul bisericesc („Capetele lui Marcu“) menţionează că slujba Sfântului Mare Mucenic Gheorghe se va face luni (a doua zi de Paşti) în Săptămâna Luminată; aşadar, stihira de la Slavă… de la Laude va fi „Răsărit-a primăvara…“.

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

Continuă lectura →

1 aprilie şi Duminica a 5-a din Post, a Sf. Cuv. Maria Egipteanca

Publicat pe de
Răspunde

Maria_egipteancaAceastă preacuvioasă maică a fost din Egipt şi mai înainte trăia cu neînfrânare şi cu neastâmpăr, chemând sufletele multor oameni spre pierzare la desfătarea împreunării desfrânate. Petrecând ea şaptesprezece ani întru necurăţie, că dintâiaşi dată de mică a fost căzută în faptele cele rele, pe urmă s-a dat cu totul spre nevoinţe şi virtute. Şi atâta s-a înălţat prin nepătimire, cât trecea şi apa Iordanului pe deasupra şi, când stătea pe pământ la rugăciune, era ridicată şi înălţată în sus. Iar pricina întoarcerii ei a fost aceasta: când a fost pe vremea închinării cinstitei Cruci, mergând mulţi din multe locuri la Ierusalim, a mers şi ea împreună cu tineri desfrânaţi. Sosind acolo şi fiind oprită în chip nevăzut de la intrarea cinstitei biserici, a pus chezaş pe preacurata Fecioară Maica lui Dumnezeu că de va fi lăsată să intre înăuntru, va trăi cu înţelepciune, şi nu va mai sluji vieţii celei rele, şi nici poftelor şi dezmierdărilor trupeşti. Dobândindu-şi dorinţa după rugăciunea ei, n-a minţit la făgăduinţa ce a făcut, ci trecând Iordanul şi mergând în pustiu, s-a nevoit patruzeci şi şapte de ani, neavând pe nici un om ca să o vadă, fără numai pe Dumnezeu, cu ajutorul Căruia s-a depărtat de la firea omenească şi a dobândit îngereasca petrecere, cea mai presus de om, pe pământ.

Iar sfântul Zosima, care a împărtăşit-o şi îngropat-o pe sfânta Maria Egipteanca este prăznuit pe 4 aprilie.

maria-egipteanca

Troparul Sfintei Maria Egipteanca:

Întru tine maica, cu osârdie s-a mântuit cel dupa chip; ca luând crucea ai urmat lui Hristos; si lucrând ai învatat sa nu se uite la trup, ca este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreuna se bucura, cuvioasa maica Marie, duhul tau.

DoarOrtodox

Condac 1:

Îngerul luminii și luceafărul pustiei cele de laudă să-i aducem, noi, care ne minunăm de nevoințele ei cele mai presus de fire. Iar tu, ca ceea ce ai biruit pe Veliar cu puterea Crucii și cununa slavei ai dobândit-o de la Dumnezeu, roagă-te Stăpânului Hristos, ca să ne izbăvească de păcate, nouă, celor ce-ți cântăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare !

Icos 1:

Înger pământesc ai fost, Preacuvioasă Maică, iar acum ești om ceresc, bucurându-te ne­grăit de Lumina Dumnezeirii, în care pururea te veselești, iar noi, cei ce ne minunăm de frumu­sețea harului tău, te lăudăm așa:
Bucură-te, a lui Hristos pentru vecie mireasă;
Bucură-te, Maică preînțelepțită;
Bucură-te, a Egiptului rază luminoasă;
Bucură-te, fiică a Maicii Domnului preaiubită;
Bucură-te, că în nevoințele tale ai fost mângâiată;
Bucură-te, că Împărăția cerească ai câștigat;
Bucură-te, că puterea Sfintei Cruci te-a ajutat;
Bucură-te, că în ceata Preacuvioșilor Părinți de cerească lumină strălucești;
Bucură-te, că împreună cu Sfintele Miro­no­sițe și cu toate Cuvioasele femei te veselești;
Bucură-te, învățătoarea înfrânării;
Bucură-te, cununa Bisericii;
Bucură-te, a pusnicilor îmbărbătare;
Bucură-te, Precuvioasă Maică Maria, mult folositoare!

Condac 2:

Lucrurile lui Dumnezeu, tăinuite în aleșii Săi, a le descoperi spre folosul sufletesc, bine este, cugeta Sfântul Sofronie, auzind de la Cuviosul Zosima prealuminatele tale fapte, Prea­­cuvioasă Maică Maria Egipteanca, iar noi, nepu­­tincioșii, mult minunându-ne de cele mai presus de fire ale tale aspre nevoințe, întru mare umi­lință îi strigăm lui Dumnezeu, Cel ce minunat se proslăvește întru sfinții Săi: Aliluia ! Continuă lectura →

Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie)

Publicat pe de
2

Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!” Dar strigătul său se pier­dea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!”

Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său stri­vit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfâr­şită, nepătrunsă.

(“Prolog” la: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999)

doar ortodox candle light_church00

Troparul Sfântului Siluan Athonitul:

„Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi cea a Duhului ai arătat nouă, dumne­zeiasca lucrare; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propoveduitor al lui Hristos te-au dat.”

Tropar (glas 3) (făcut de Pavel Ieromonahul)

Propoveduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumne­zeu cel prea duios, căci pre Cel smerit şi blând ai văzut, şi inima Aceluia ai cunoscut; pentru aceasta, cu graiu­rile tale toţi luminându-ne, Siluane de Dumnezeu însuflate, proslăvim Du­hul, Carele pre tine-au proslăvit. Continuă lectura →

Troparul, viața și acatistul Sf. Cuvios Sfântul Antonie cel Mare (17 ianuarie)

Publicat pe de
Răspunde

 

Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Condac: Lepădând tulburările lumeşti viaţa sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinţilor, Antonie.

17ianuarie-antoniecelmare

Sfântul cuviosul Antonie cel Mare a fost de neam egiptean şi a învăţat credinţa creştină de la părinţii şi de la bunicii săi.

Viaţa lui a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii – Viaţa lui Antonie[1] -, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359[2].

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor ţărani creştini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie” (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşază într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin.

În anul 312 se instalează deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

Sfantul-AntonieAntonie era egiptean, venind pe lume la anul 250 d. Hr., în satul Koman de lângă Hercula. Se trăgea dintr-o familie înstărită, iar după moartea părinţilor săi a împărţit averea cu sora sa mai mică, pe care o avea în grijă. El va lăsa totul în urmă după ce va înţelege cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia după Matei: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile şi dă-le săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri“. Antonie a fost unul dintre cei mai mari asceţi ai Ortodoxiei, care a avut mereu în minte modelul marelui postitor al Legii celei vechi, pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Chiar dacă Antonie nu era cărturar în învăţătura lumii, el a fost, cu toate acestea, învăţătorul şi dascălul celor mai mari cărturari ai vremii, printre ei numărându-se şi Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei. Sfântul Antonie este privit de posterioritate drept fondator al monahismului ortodox.

Antonie cel Mare este unul dintre stâlpii neclintiţi pe care a fost clădit monahismul Ortodoxiei. Deşi nu a fost un om învăţat, deşi nu a urmat marile şcoli ale timpului său, fiind un om simplu, Dumnezeu l-a înzestrat cu plinătatea harului Său, iar pentru aceasta a fost căutat de iubitorii de Dumnezeu pustnici pentru a le fi învăţător. A învătat credinţa creştină de la părinţii şi de la bunicii săi şi, dedându-se vieţii pustniceşti, a întrecut pe mulţi, făcându-se pildă tuturor celor de după dânsul.

Viaţa Sfântului Antonie scrisă de discipolul său, Sfântul Atanasie patriarhul Alexandriei, descrie într-un amplu discurs lupta duhovnicească a Sfântului împotriva demonilor. Imaginea ce se conturează duce la concluzia că virtutea în om e naturală, asceza monahală nu face altceva decât să realizeze vocaţia fundamentală a omului de a fi icoană vie (chip şi asemănare) a lui Dumnezeu pe pământ.

Începutul vieţii de pustnic

Se tragea dintr-o familie înstărită, iar după moartea părinţilor săi a împărţit averea cu sora sa mai mică pe care o avea în grijă. Jumătatea sa de avere, Antonie a împărţit-o la săraci, iar el, la mai puţin de 20 de ani, şi-a pus viaţa în mâna lui Dumnezeu, petrecând în pustnicia atât de mult dorită. Se spune despre Sfântul Antonie că nu era un om foarte înzestrat intelectual, fiind socotit de către oameni sărac cu duhul. Dar cea mai mare bucurie a sa a fost, încă din pruncie, comuniunea cu Hristos din Sfânta Liturghie. El va lăsa totul în urmă după ce va înţelege cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia de după Matei: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile şi dă-le săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri“. În momentul acela, Antonie a dăruit pământurile sale săracilor (avea 300 de pământuri bine roditoare), iar pe sora sa o va încredinţa unei şcoli de fete, el începându-şi din acest moment viaţa de pustnic.

La început, Antonie s-a nevoit în apropiere de satul său, învăţând de la un bătrân, care din tinereţe se nevoia în viaţa monahală, să împletească munca cu rugăciunea. Pentru a scăpa cu totul de supărările oamenilor, el a mers în apropierea Mării Roşii, în speranţa de a se lepăda total de lume şi de grijile ei. Aici a petrecut vreme de douăzeci de ani în singurătatea rugăciunii, avându-L aproape pe Dumnezeu în încercările pe care i le punea înainte vrăjmaşul. După ceva timp a plecat de aici, mergând într-o cetate părăsită de pe malul drept al Nilului, unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii.

maxresdefault

Antonie şi lupta cu diavolul

Din Pateric şi din Vieţile Sfinţilor aflăm despre smerenia Sfântului, luată ca pildă de ucenicii săi şi de urmaşii acestora. Dumnezeu i-a dat şi puterea de a-l înfrunta pe diavol, de a-i descoperi modurile în care acesta îi muncea pe călugări şi pe drept-credincioşi, încercând a-i câştiga pentru împărăţia întunericului. Continuă lectura →