Arhive etichetă: crestinism ortodox

Netăgăduirea lui Dumnezeu, pe limba marilor învățați ai lumii

Publicat pe de
Răspunde

(…) Omul de știință nu este nici pe departe o excepție privind cunoașterea, recunoașterea sau relaționarea cu Dumnezeu. Multe minți luminate de peste veacuri, mii și sute de mii de scriitori, de filosofi, de învățați, savanți, cercetători și sfinți au scris și au vorbit despre experiența lor privind cunoașterea lui Dumnezeu. Ar trebui mai multe biblioteci imense pentru a cuprinde cărțile pe care ei le-au scris și mărturisesc credința lor sau, mai mult chiar, iubirea lor.

Marele Pascal avea un raționament privind relația lui cu Dumnezeu: ”Dacă eu cred în Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic, căci acolo, în învățăturile Lui, este fără îndoială, chintesențialitatea binelui. Dar dacă eu nu cred în Dumnezeu și El există, am pierdut totul!”

rugaciuneSelectând numai câteva nume din cartea Dumnezeu există a lui L. Lenfant, vom argumenta poate ceea ce marele fizician și chimist englez Faraday (1791-1867) afirma în 1854: ”A te îndoi de adevărurile dumnezeiești însemnează a lăsa viața ta pe seama întâmplării; a crede în acestea însemnează a-i da vieții tale greutatea care o face să-și păstreze totdeauna echilibrul.” (Tyndall, Faraday inventeur, apud Moigno, pag. 1438-1439). (…)

A. De Lamarck, mare naturalist francez, care a formulat teoria generației spontanaee și transformismului (1744-1829), afirma în lucrarea Histoire naturelle des animaux sans vertebres, la pagina 267: ”Natura nefiind în ea însăși o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci o orânduire de lucruri care constituie o putere supusă pretutindeni unor legi, natura, zic, nu este Dumnezeu. Ea este produsul măreț al voinței Sale atotputernice. […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, fiindcă aceste legi vin de la El. Totuși voința lui Dumnezeu n-ar putea să fie restrânsă de natură, căci puterea lui Dumnezeu, din care ea pornește, nu are margini!”

J.J. Rousseau nota în Emile – cartea IV: ”Să comparăm scopurile deosebite, mijloacele, legăturile prescrise de tot felul, apoi să ascultăm simțirea noastră lăuntrică. Ce minte sănătoasă poate să respingă această dovadă? Care sunt acei oameni, lipsiți de prejudecăți, cărora ordinea văzută a universului să nu le arate o inteligență mai presus de toate?

Mintea se rătăcește și se pierde în această nesfârșire de raporturi dintre făpturile din univers, care nu se confundă una cu alta. Sunt presupuneri absurde afirmațiile acelora care susțin că armonia din univers este datorată mecanismului orb al materiei care se mișcă la întâmplare. Acei care tăgăduiesc unitatea de plan, care se vădește în legăturile ce există între toate părțile acestui mare tot, în zadar încearcă să acopere cu vorbele lor neînțelese cu abstracțiuni, cu combinări, cu principii generale, cu termeni simbolici; orice ar face ei, îmi este cu neputință să concep un sistem de ființe așa de statornic orânduite, fără să nu concep o inteligență care poruncește toate acestea.”

”O uniformitate atât de minunată în sistemul planetar trebuie privită neapărat ca rezultat al unei lucrări de mare chibzuință și orânduire, zice marele matematician, fizician, astronom și filosof englez Isaac Newton (1642-1727). Același lucru este și cu uniformitatea care se constată în corpurile animalelor. Dacă, în afară de aceasta, priviți îndeosebi prima plăsmuire chiar a acestor părți din corp, care au o structură așa de delicată, ca de plidă cea a ochilor, urechilor, creierului, muschilor, inimii, plămânilor… dacă adăugați la aceste considerații și pe acelea privitoare la instinctul animalelor și insectelor, veți fi de acord că toată această lucrare, meșteșugit făcută, nu poate fi decât efectul înțelepciunii și inteligenței unui AGENT puternic și pururea viu care, fiind de față pretutindeni, este capabil să miște corpurile… mai mult decât putem noi, prin propria noastră voință, să punem în mișcare propriul corp. Cine poate să facă toate acestea dacă nu Dumnezeu?”

Să ne oprim puțin asupra corpului uman, propune marele literat, educator și învățat francez Fenelon (1651-1715). Să privim acest corp; el este acoperit în unele locuri cu o piele atât de subțire și delicată pentru împodobirea corpului. Dacă această piele care face corpul așa de plăcut și de un așa de frumos colorit ar fi scoasă, același corp ar fi hidos și ar produce chiar groază. Această piele este străpunsă de găuri pretutindeni ca un ciur. Deși sudoarea iese în afară prin acești pori, totuși sângele nu se scurge niciodată prin ei și nici apa din afară nu intră prin ei.

Dar cine nu va admira construcția oaselor? Ele sunt foarte tari și cu toate acestea sunt pline de nenumărate găuri care le fac mai ușoare. Ele sunt găurite și în locurile prin care trec ligamentele pentru a le lega pe unele cu altele. Mai mult, extremitățile lor sunt mai groase decât mijlocul și formează două capete semirotunde pentru a da putința ca un os să se învârtească mai ușor pe altul și pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. […] Mâinile sunt o țesătură de nervi și oscioare legate unele de altele care au toată tăria și toată mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, pentru a se prinde, a arunca, a ține și a împinge. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii sunt făcute pentru a îndeplini meșteșuguri minunate […] Ochii sunt ca niște oglinzi în care se zugrăvesc pe rând și fără tulburare, în fundul retinei, toate obiectele lumii întregi.

Ce mână a știut și a putut să facă toate acestea?”

„Toate cărţile la un loc nu cuprind mai mult decât acest argument: când văd un ceas a cărui limbă este construită ca să arate orele, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit piesele acestei maşini pentru ca limba să arate orele. Tot aşa, când văd maşinăriile corpului omenesc, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit aceste organe. […] Trebuie să fii stupid ca să nu recunoşti Autorul; trebuie să fii nebun pentru a nu-L adora.” (Voltaire. Poet și prozator francez 1694-1778, Oeuvres completes, vol. XXIV, paginile 10-11).

General Napoleon Bonaparte, într-o discuție cu Monge, unul dintre oamenii de știință ai vremii pe care îl aprecia foarte mult, îi zise: ”Iată, religia mea este foarte simplă. Privesc acest univers așa de vast, așa de complicat, așa de măreț și minunat și îmi zic că nu poate să fie produsul întâmplării, ci opera unei Ființe necunoscute, Atotputernice, Superioară omului, în măsura în care universul este superior celor mai desăvârșite mașini ale noastre. Caută, Monge, caută, ajută-te cu prietenii tăi, matematicienii și filosofii, dar nu veți găsi o cauză mai puternică, mai hotărâtoare și, orice ați face, pentru a o combate, nu veți reuși s-o înlăturați.” (Thiers, Histoire du consulat et de l’emiere, volumul III, pagina 220)

Iată de ce relatează marele fabulist La Fontaine spre a doborî orice obiecțiune cu privire la Înțelepciunea lui Dumnezeu: ”Dumnezeu a făcut bine tot ce-a făcut! Fără a căuta dovada acestei afirmații în tot acest univers și a merge de-a lungul și de-a latul lui, eu o găsesc în dovleac.

Un sătean, văzând cât de mare este acest fruct și cât de subțire este vrejul, a zis: N-a făcut bine cine-a făcut așa! El a așezat rău dovleacul pe acest vrej. He! Eu l-aș fi atârnat acolo, într-unul din stejarii aceia falnici. Ar fi fost astfel un lucru înțelept și fructul la locul lui. Așa fruct, așa arbore!

Îndată după raționament el se așeză sub un stejar și se culcă. O ghindă căzu și îl lovi în nas. O! zise el, când se deșteptă, îmi curge sânge. Ha! Ce-ar fi fost dacă în locul ghindei ar fi fost dovleacul? Dumenzeu n-a voit acest lucru. Fără îndoială El a avut dreptate. Dând laudă lui Dumnezeu, săteanul se întoarse acasă, spunând în stânga și în dreapta despre cât de bun a fost Dumnezeu cu el.” (La Fontaine, Oeuvres, volumul II, paginile 375-379)

În romanul Mizerabilii Victor Hugo descrie astfel trezirea conștiiței unui răufăcător: ”Un glas, mai întâi slab cu desăvârșire, se ridicase din tainițele sale, ajungând din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor…Îi părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea dinafara lui. Crezu că aude cuvintele aievea, cu limpezime, încât privi în cameră cu groază. <E cineva aici?>, întrebă el cu glas tare și buimăcit… Era, într-adevăr, Cineva; dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă oricum ochii omenești.”

”Se întorc morții acasă”, Cornel Constantin Ciomâzgă, Ed. Cartea Actuală 3C, București 2014, pag. 208-214

Reclame

Rugăciunile unor părinţi pentru copilul lor bolnav şi ajutorul neîntârziat primit

Publicat pe de
Răspunde

rugaciuneMa numesc Gabriela si vreau sa marturisesc minunea pe care am trait-o dupa anul nou, in 2016.
Pe 2 ianuarie baietelul meu de 4 ani si 10 luni a facut indigestie, vomita apa si mal verde si facea scaune apoase. Am mers la spital, l-au pus in pefuzie dupa care s-a simtit mai bine si am plecat acasa. Peste noapte a mai vomitat de vreo sase ori, iar dimineata ne-am intors la spital. L-au trecut pe antibiotic si i-au facut din nou perfuzie, facea febra si nu putea sa manance nimic. A treia zi s-a simtit si mai rau,nu s-a mai ridicat din pat, iar manutele si piciorusele capatasera o culoare galbuie. Febra nu-i mai scadea cu nimic.
Am alertat medicul de garda si ne-au trimis la radiografie cu suspiciunea de sindrom subocluziv (se incurcasera matele si nu elimina scaunul toxic). Ne-au spus ca este posibil sa fie nevoie de operatie, daca nu va iesi cu scaun.
Noi suntem din Tecuci, un orasel mic, si nu avem chirurg pediatru asa ca ne-au facut transerul la Galati, cu ambulanta. Am avut ghinionul sa prindem schimbul de tura si ambulanta tot intarzia sa apara. Intre timp baiatul isi pierduse aproape de tot puterile, nu mai putea sa vorbeasca, ii citeam pe buze ”mi-e rau!!!” iar fetisoara lui schita un planset fara lacrimi. Manutele i se invinetisera si erau reci.
In neputinta mea de a-l ajuta am sunat un prieten drag care este frate de manastire si s-a rugat pentru David, iar eu nu mai conteneam cu insistentele la MAICA DOMNULUI, la SF NECTARIE si la SF PARASCEVA sa nu ma lase si sa-l faca pe David sanatos, fagaduindu-le ca daca se insanatoseste voi da marturie despre minunea traita.
Iar minunea nu a intarziat, la putin timp a venit ambulanta, iar David a cerut la baie. Facuse foarte putin, dar era semn bun. In ambulanta a dormit tot drumul, iar manutele si obrajorii se colorase in roz. Cand am ajuns la Galati s-a trezit si a vorbit cu noi. La scurt timp a cerut la baie si a facut doua scaune si astfel a scapat de operatie. Si a mers pe piciorusele lui. Eu si sotul eram atat de bucurosi ca le spuneam asistentelor ca „DAVID al nostru A INVIAT!!!”. A doua zi a cerut de mancare si a inceput sa fie vioi si vesel.
A trecut ceva timp de atunci, iar eu abia acum am reusit sa scriu despre minunea pe care am trait-o.
MAICA DOMNULUI este grabnic ajutatoare si mare putere au rugaciunile ei inaintea DOMNULUI.
La fel si SF NECTARIE care este sfantul nostru de suflet. A facut mai multe minuni in familia noastra, iar fetita noastra de un an si jumatate ii poarta numele – Nectaria.

Minunat este DOMNUL intru Sfintii Lui!
Cred cu tarie in puterea rugaciunii si in minuni!!
Sunt dovada vie!

Fratilor, in necazuri rugati-va, ca DOMNUL ESTE BUN !!

Mărturia unui psiholog: Singura fericire am găsit-o în Ortodoxie!

Publicat pe de
10

Iată un comentariu din rubrica „Minuni şi mărturisiri” al unei doamne psiholog convertită la ortodoxie împreună cu soţul ei:

foto: Codre Isac

foto: Codre Isac

Minunat este Domnnul şi minunaţi sunt Sfinţii Săi! Trecerea mea la Ortodoxie, de acum un an se datoreaza mijlocirii Maicii Domnului, Sfântului Arsenie Boca şi Sfantului Nectarie. În drum spre Prislop, cand încă eram catolică, mi-am pus dorinţa de a cunoaste Calea adevarată şi de a-mi gasi un duhovinc. La scurt timp, prin scrierele Parintelui Arsenie Papacioc, am realizat ca Ortodoxia este singura Cale şi mi-am întâlnit duhovnicul, un om minunat, care l-a cunoscut pe Sf Arsenie! Fără să cred că a fost o coincidenţă, îi mulţumesc Sfântului pentru ca mi-a răspuns la toate cererile cele bune! După cateva luni, urma să imi operez un nodul apărut la mână. Întrucât soţul meu era reformat, cand a trecut prin camera, eu l-am rugat cu voce tare pe Sf Nectarie să îmi vindece mâna, ceea ce soţului meu i s-a părut ciudat şi mi-a spus ca de acum să mă rog doar pentru mine. A doua zi la control, chirurgul mi-a spus că el crede că mâna se poate vindeca singură, pentru că nodulul se retaragea! Soţul meu, deşi s-a mirat, încă nu credea ca prin mijlocirea Sf. Nectarie m-am vindecat, deşi m-a auzit cerându-i lucrul acesta. În cateva luni, soţul meu Continuă lectura →

Minunea, o abordare teologică ortodoxă (pr. Vasilios Thermos)

Publicat pe de
5

Βασίλειος ΘερμόςCum am putea defini teologic minunea? Mulți o consideră ca pe o întâmplare sau faptă neobișnuită, ieșită din comun, pe care o aduce cu ea credința. Dar ce este credința? Încredere? Voință? Dorință? Așteptare? Certitudine? Proiecție? Atunci diferă puțin de terapia sau vindecarea care vine din efectul placebo, adică din medicamentul imaginar pe care-l folosim în mostrele de medicamente pentru a cuantifica rezultatele lor. Unii bolnavi care iau falsele medicamente se vindecă sau își îmbunătățesc starea, deoarece cred că dețin unul din elementele amintite mai sus.

Atunci ce este minunea? Ce definiție exprimă mai autetntic înțelesul teologic creștin ortodox?

În Noul Testament, minunile sunt numite semne. Dar semne ale cui? Semne ale viitoarei Împărății a lui Dumnezeu, pe care o și vestesc. Când Hristos deschide pentru prima oară în siangogă Vechiul Testament să citească în auzul tuturor, alege locul care face referire la misiunea lui Mesia. Acolo, El mărturisește că a venit pentri a-i elibera pe cei robiți, pentru a-i lumina pe cei orbi, pentru a-i îmbogați pe cei săraci, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, etc. (v. Luca 4, 16-21). Iisus Mântuitorul completează, spunând că toate acestea se împlinesc acum deplin în persoana Lui.

De atunci Hristos începe să săvârșească minuni, nu pentru a impresiona, ci pentru a arăta care va fi starea în viitoarea Împărație a Sa: nu va exista durere sau boală, nici măcar legile fizicii nu vor mai fi valabile; va fi vorba despre o stare a harului, pentru care de fapt a și fost hărăzit omul, dintru început.

Deoarece minunile sunt semne ale Împărației, atenția trebuie să se îndrepte către ceea ce arată ele. Când degetul este îndreptat către Lună, ești liber să privești și Luna, și degetul. Asta înseamnă că omul nu trebuie să facă greșeala de a pune minunea în centrul interesului său, deoarece astfel eșuează și nu ajunge să se maturizeze duhovnicește. Pentru cei care se îndoiesc de minuni sau, dimpotrivă, pentru cei ce reproșează puținătatea minunilor sau faptul că nu se petrece și cu ei înșiși vreo minune, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Atunci când, în imaturitatea lor, iudeii cereau minuni pentru a crede, Hristos le-a dat minuni. Dacă acum nu dă multe minuni, este semn că ne cinstește, ne prețuiește, căci ne arată superioritatea maturității către care ne și cheamă.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I la Cincizecime, IV E.P.E., 36, pp. 315-317).

Dacă omul consideră doar minunile drept criteriu al adevărului, rămâne nedezvoltat sau subdezvoltat și poate cădea ușor în înșelare duhovnicească, adică să fie înșelat de diavolul, cel care îi va prezenta evenimentele supranaturale și în alte religii sau proceduri. Însă celelalte religii nu constituie descoperirea lui Dumnezeu și nu învedereză Împărația Sa. Dacă gândul și inima omului rămân în priveghere, atunci minunile ajută la la descernerea învățăturii, iar învățătura rămâne revelatoarea minunilor. Asta nu s-a petrecut cu fariseii, cei care au văzut multe minuni, dar a căror inimă a rămas de piatră. Scopul este ca să ne fie de ajuns Cuvântul lui Hristos.

Minunea nu este folosirea autonomă a unei puteri din afară, ci participarea la atributele și lucrările Mântuitorului Hristos. Totdeauna minunile se săvârșesc în numele Său și de către oameni care cred în dumnezeirea și umanitatea Sa. (v. Ioan 14,12). În Biserică, dintotdeauna credința a însemnat încrederea existențială mărturisită prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt cuvinte ale vieții. Când minunea determină pocăință, atunci ea își împlinește cu adevărat menirea.

Dar minunea poate deveni, în mod eronat, scop în sine. Minunea fără morala unei vieți noi, pe care o aduce Iisus Hristos, este deșartă, nefolositoare. Acest lucru îl exprimă Sfântul Apostol Pavel când scrie că, deși ar putea să vorbească toate limbile oamenilor sau ale îngerilor, sau să aibă credința aceea care mută munții, dar dacă nu ar avea dragoste, totul ar fi inutil (v. I Corinteni 13,12). Doar dragostea dă ipostas omului, numai dragostea îl introduce în Împărația lui Dumnezeu (v. Matei 25, 31-46). Minunea are valoare doar în gradul în care arată sau revelează dragostea lui Dumnezeu și a celui ce o săvârșește. De aceea și este semn al Împărației viitoare, căci esența și scopul ei îl reprezintă întotdeauna dragostea.

Astăzi, spiritualitatea este despărțită de matca ei creștină (de unde i-a venit și numele, de vreme ce este legată de Duhul Sfânt) și e folosită pentru a arăta un întreg de semne impresionante și de experiențe psihologice. Este vorba în special de eliberarea sau ușurarea conștiinței în vederea sentimentului de putere și a așa-zisei autodesăvârșiri sau autoîmpliniri. Problema este că folosește un nume care nu-i aparține și, în acest context deviat, devine termen central al Noii Ere (New Age). Se vorbește deseori despre minuni ori ca mărturii înalte ale depășirii de sine, ori ca reușite impresionante ale unui simț nou, deosebit.

În cadrul acestei false duhovnicii, adevărurile fundamentale ale Evangheliei sunt deformate, așa încât minunea este tâlcuită de obicei ca o reușită a puterilor omului și ale firii, până acum ascunse și nepuse în valoare. Astfel, omul se lovește iremediabil, căzând între autoidolatrie și venerare a naturii. La adevărații făcători de minuni, adică la sfinți, accentul nu se pune pe reușită, pe rezultat sau pe săvârșirea faptei omului, ci pe ceea ce provine din lucrarea Duhului Sfânt  asupra cei ce se pocăiește – să ne amintim că Hristos a legat întotdeauna Împărația lui Dumnezeu de pocăință (v. Marcu 1, 15)

Lucrarea credinciosului este să se pocăiască, iar lucrarea lui Dumnezeu este să-l învețe prin diferite semne.

Să notăm aici că rodirea duhovnicească are rădăcini puternice, deoarece s-a dat creștinilor Duhul Sfânt ca o sămânță. Toate lucrările harului – ori că este vorba de minuni săvârșite săvârșite în exterior, ori că este vorba de înnoirea și renașterea interioară – izvorăsc din mirungere, prin puterea Duhului Sfânt, fapt subliniat şi de teologul tainelor, Sfântul Nicolae Cabasila: „Dacă cineva din creştinii luptători se deosebeşte prin dragoste şi curăţie, prin marea sfinţenie sau prin multa smerenie, prin deosebita lui credinţă sau prin altele care depăşesc măsurile omeneşti, trebuie să considerăm cauză a acestora mirul cel preasfânt şi să credem că darul i-a fost dat atunci când a devenit părtaş al tainei, dar lui s-a arătat mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu cei care au arătat că au puternic şi lucrător darul prorociei sau se fac izbăvitori ai celor stăpâniţi de diavol sau vindecători celor bolnavi, dincolo de orice meşteşug sau de faptul că săvârşeau astfel de fapte.”

Însă, la vedere, lucrările minunate ale harului lui Dumnezeu lasă să se observe ceva ciudat. În unanimitate, Sfinţii Părinţi şi teologii plasează minunea mai prejos decât virtutea cea înaltă a dragostei. Locul inferior se datprează faptului că semnele impresionante sunt în mod fundamental adresate necredincioşilor. În mod real, ele constituie stimuli introductivi pentru cei îndoielnici (şi nu întotdeauna necesari, având în vedere că destui au urmat credinţei prin mijlocirea contractului cu o personalitate sfinţită sau prin mijlocirea unei lecturi, şi nu neapărat a unei minuni). În principiu, Sfântul Grigorie Palama subliniază că minunea cea mai mare constă în renaşterea, zidirea şi sfinţirea omului, care îl şi instituie în cele dumnezeieşti.

„Şi să nu iei în seamă puterea care i-a curăţit pe leproşi, i-a luminat pe orbi, i-a îndreptat pe gârbovi, i-a susţinut pe paralitici, căci aceasta ar fi semnul miopiei fariseice, ca cineva să vadă întâi aceasta; ci să iei aminte întâi la putearea care dezlegat legăturile păcatelor, care a deschis calea duhului către sfinţenie, care îndreaptă şi luminează adâncul omului, care, pentru îndreptarea către Dumnezeu, învie din morţi şi face sufletul să trăiască dumnezeieşte, dându-i adevărata viaţă, dumnezeiască şi nestricăcioasă. (Sf. Grogorie Palama, Despre dumnezeiasca şi îndumnezeitoarea împărtăşire)

Problema este că noi perseverăm în mod miop într-o axiologie greşită. Aşa cum oamenii, ca nişte copii înaintaţi în vârstă, caută lucrurile impresionante, şi noi suntem în pericol permanent de a ne concentra pe faptele minunate, deosebite la vedere, şi nu pe virtute.

Darul sau harisma facerii de minuni este dăruită de Dumnezeu atunci când hotărăşte El. „Unii oameni n-au primit acest dar, deşi aveau o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Din ce motiv? Ca să nu fie înşelaţi, ca să nu se trufească, să nu devină dezinteresaţi, să nu se strice la minte, deoarece, chiar şi fără acest dar, însăşi conştientizarea propriei vieţi curate poate conduce la cădere, cu atât mai mult atunci când există şi harul facerii de minuni. Aşa că aceste daruri sunt rânduite mai mult celor smeriţi şi celor simpli. Cel ce este simplu şi nu are o părere prea bună despre sine se face mai silitor atunci când primeşte un dar, deoarece îl primeşte fără să-l merite şi deoarece se consideră pe sine nevrednic de el. Cel care crede însă că a reuşit ceva prin propriile puteri consideră harul ca un folos propriu şi se umflă în pene de mulţumire de sine, aşa încât Dumnezeu iconomiseşte lucrurile către folosul fiecăruia… Nimeni deci să nu se întristeze pentru aceasta, pentru că fiecaruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12,7) […], doar pentru un singur lucru este bine să ne întristăm: pentru păcat. Pentru nimic altceva. (Sf. Ioan Gură de Aur)

[…] Accentul furibund pus pe minuni poate fi şi semnul pierderii dragostei autentice, lucru de care vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur: „Avem botezul, cel mai important dintre toate bunurile; am primit iertarea păcatelor, sfinţirea, comuniunea Duhului, infierea şi viaţa de veci. Ce puteţi dori mai mult? Minuni? Dar acestea sunt trecătoare. Ai credinţa, nădejdea, dragostea. Acestea unde rămân? Cereţi-le pe acestea, acestea sunt mai mari decât minunile. Nimic nu este egal cu dragostea. Astăzi însă dragostea este în pericol, deoarece i-a rămas numai numele, căci nu se vede niciunde mărturisirea ei practică, ci suntem doar în schisme şi dezbinări.”

[…] Sfântul Nicolae Cabasila conchide: „Minunile nu sunt întotdeauna manifestarea evidentă a unei vieţi virtuoase. Într-adevăr,  nu au fost minuni în vieţile tuturor sfinţilor şi nici toţi făcătorii de minuni nu au fost lucrători ai virtuţii. Mulţi sfinţi mari, care au reuşit lucruri minunate înaintea lui Dumnezeu, nu au făcut minuni niciunde. Iar celor ce săvârşesc minuni chemând numele Domnului Hristos li se dăruieşte aceasta nu pentru viaţa lor virtuoasă, ci ca să Se descopere şi să Se slăvească Domnul cel invocat.

De aceea, pentru dobândirea virtuţii este nevoie de Sfintele Taine şi de osteneală. Nici unul dintre sfinţi nu s-a preocupat însă vreodată de felul în care se poate osteni pentru a dobândi putinţa de a face minuni. Ce zic eu? Mulţi, neavând minuni în viaţa lor, nici nu le-au dorit, iar când le-au săvârşit, nici nu-şi permiteau să se bucure de ele.”

[…] Cele prezentate mai sus pot părea ciudate şi îndepărtate celui ce doreşte neîncetat o minune în viaţa lui, deoarece e ndurerat în adânc de boala proprie sau, mai rău, de cea a unei persoane iubite. Dacă minunea s-ar petrece s-ar putea crede că ar conduce la o trezire duhovnicească, deoarece sunt mulţi cei care mărturisesc: „Dacă mi-ar fi făcut minunea pe care am cerut-o şi mi-ar fi descoperit Dumnezeu aceasta, m-ar fi adus mai aproape de El.”

Eu vreau să-mi arăt îndoaiala în această credinţă. S-a scris cândva: „Nimic nu se primeşte în dar.” Iar eu aş adăuga: şi de le-ar primi, puţini le-ar valorifica. Cred că cei mai mulţi dintre noi, după începutul emoţionant al unei vindecări minunate, am continua viaţa noastră la fel ca şi înainte, dedicaţi aceloraşi obişnuinţe împovărătoare.

Dacă nu putem descoperi prezenţa lui Dumnezeu în adâncul durerii, nici în eliberarea de durere nu o vom vedea. Dacă putem distinge prezenţa lui Dumnezeu în adâncul durerii, atunci minunea s-a petrecut. este culmea învârtoşării şi neroziei noastre să nu vedem că au ajuns până la noi razele cele line ale soarelui lui Dumnezeu. Mii de sfinţi mărturisesc că acest  lucru este uluitor.

[…] Din întregul nod de viaţă al Bisericii se manifestă faptul că reuşita ce înaltă a omului o reprezintă dragostea şi smerenia. „De vei vedea un om care trăieşte în curăţie şi smerenie, în blândeţe, compasiune şi care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni, concentrând în sine multele virtuţi, îţi va fi ţie aceasta vedenie mare: te-ai învrednicit să-L vezi pe Însuşi Dumnezeu în Biserica Sa.” (Viaţa Sfantului Pahomie, B.E.P.E.S, 41, p.110) Aceasta este minunea cea adevărată: când inima omului se face sălaş al lui Dumnezeu, întrupându-L pe Hristos din nou.

Logica lui Dumnezeu diferă mult de logica obişnuită a vedeniilor. Minunea săvârşită în sufletul omenesc cântăreşte mult mai mult decât depăşirea legilor firii, deoarece în cazul sufletului sunt depăşite legile păcatului. „Cel ce-şi simte într-adevăr păcatele sale este mai înalt decât cel ce învie morţii cu rugăciunea sa. Cel ce a fost învrednicit să vadă bolile sale este mai înalt decât cel ce a fost învrednicit să vadă îngeri, deoarece vede cu ochii duhovniceşti ai sufletului său.” (Sf. Isaac Sirul)

Vasilios Thermos_despre_problemele_vietii_crestine_contemporaneÎn vremurile noastre, aşa-zici conducători harismatici de grup săvărşesc anumite fapte excepţionale, cu scopul de a atrage lumea în gruparea lor. Trăim în vremea unei tulburări generalizate care confundă minciuna cu adevărul. În acelaşi timp, este vorba şi despre o epocă foarte teatrală. Cel care are capacitatea de a prezenta o punere în scenă cât mai potrivită va câştiga lupta impresionării publicului. Într-o asftel de situaţie, oricene poate uşor confunda fierul cu aurul şi cărbunele cu diamantul. Încă din vremurile de demult, Părinţii Bisericii ne-au atenţionat să nu credem când vom auzi minuni, pentru a nu fi înşelaţi. Minunile (pentru a fi autentice) trebuie să se săvârşească: a) în numele lui Iisus Hristos, pe Care să-L mărturisească ca Dumnezeu şi Om, şi b) să fie săvârşite în pocăinţă şi în Biserică; c) să constituie faptele dragostei smerite şi nu vreo reprezentaţie publică.

Când toate manifestările vieţii sunt acoperite de prezenţa şi acţiunea lucrării lui Dumnezeu, atunci creştinul îşi dezvoltă în mod firesc simţirea şi conştiinţa că trăieşte neîncetat în spaţiul minunii. Atunci minunea încetează să fie o lucrare excepţională şi devine un mod de viaţă. Devine consecinţă a credinţei nu în înţelesul dobândirii vreunei puteri interioare neclare, precum se crede deseori, ci în înţelesul încrederii personale şi al instruirii relaţiei organice a persoanei omului cu Persoana lui Hristos, Dumnezeul-Om.

Minunea înseamnă fiecare lucru primit în dar, înseamnă viaţa trăită în Dumnezeu, precum a subliniat şi Dumnezeu în Vechiul Testament, când vestea Împărăţia Sa: De aceea, să ştiţi astăzi că nu pentru dreptatea ta îţi dă Domnul Dumnezeul tău să moşteneşti acest pământ bun… (Deuteronom 9,6)

Despre problemele vietii crestine contemporane – Vasilios Thermos, Ed. Sophia, 2012

Troparul Sf. Cuvios Stelian Paflagonul (26 noiembrie)

Publicat pe de
1

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Steliane; cu postul, cu privegherea, și cu rugăciunea, cereștile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credintă. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri. (gl. 1)

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Steliane, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele oastre. (glasul al 8-lea)

Sf Stelian Paflagonul (4)Sfântul Stelian Paflagonul s-a nascut în veacul al saselea în Adrianopole, în provincia Paflagonia (în Turcia de astazi) într-o familie foarte bogata. La o vârsta frageda, Stelian s-a alaturat eremitilor din pustie, cu gândul de a-si curati sufletul printr-o perioada de meditatie si rugaciune precum si prin vietuirea alaturi de oameni care, precum el însusi, doreau a-si darui viata Domnului Iisus Hristos.
Spre deosebire de alti pustnici însa, el nu s-a retras complet din lume, preferând sa mearga între oameni pentru diverse faceri de bine, pentru a se întoarce apoi în mica lui pestera pentru linistire si rugaciune.
Conform traditiei, rugându-se într-o noapte pentru îndrumare în a-i ajuta pe ceilalti, sfântul Stelian a simtit o prezenta dumnezeiasca, fiind cuprins de slava cea mare a Sfântului Duh. A doua zi, a iesit din pestera sa cuprins de o bucurie si pace duhovniceasca pe care nu le mai cunoscuse înainte.
În peregrinarile lui obisnuite, în care sfatuia si mângâia, s-a simtit atras sa-si aseze mâna pe un copil ranit, ceea ce înainte nu îndraznise sa faca; a simtit puterea Domnului trecând asupra copilasului suferind prin mâna sa cea întinsa. Copilul si-a revenit imediat, iar de atunci Sf. Stelian a fost cautat de catre fiecare suflet aflat în suferinta din împrejurimi, tineri sau batrâni. Pestera sa a devenit un loc de atractie pentru bolnavi si oameni aflati în diverse suferinte, multi dintre ei primind vindecari complete nu doar prin puterea lui, ci chiar si prin propria lor credinta, fara de care oricum cel care suferea nu putea fi ajutat.
În aceasta perioada, Sfântul Stelian s-a preocupat în principal de copii, nu doar de cei neputinciosi trupeste, ci si de cei care aveau nevoie de îndrumare duhovniceasca. Familii din toate categoriile sociale se spune ca au încredintat Sf. Stelian educarea copiilor lor, iar el a fost constrâns sa caute un spatiu mai mare si sa aleaga dintre prietenii sai ermiti asistenta de care avea nevoie pentru a se îngriji de atât de multi oameni. El a creat probabil prima gradinita din lume, unde mamele îsi puteau lasa copiii în siguranta, în timp ce se îngrijeau de treburile zilnice. Stelian va deveni si sfântul protector al copiilor înca nenascuti, datorita povestirilor despre rugaciunile sale miraculoase pentru o tânara femeie care îl ajuta cu îngrijirea copiilor, dar care nu putea avea copii. Când femeia a ramas însarcinata, sotul ei a raspândit vestea despre aceasta minune si femei care nu puteau naste de multi ani au venit la pustnic. Cele care au avut credinta adevarata în Mântuitorul Iisus Hristos au primit darul nasterii de prunci.
Sf Stelian Paflagonul (1)  Bucuria senina a chipului Sf. Stelian a fost caracteristica sa definitorie, pentru ca zâmbea mereu. Conform povestirilor orale, a fost cautat de catre mercenari lacomi si ispitit cu tot felul de propuneri pentru a-si vinde darurile si a-l jefui de bogatia sa cea curata, dar pentru acesti oameni, el a avut întotdeauna acelasi raspuns: ca a fost platit în avans pentru munca sa când pacea Sfântului Duh a venit peste dânsul. Iar în timp ce ei se îndepartau, el continua sa zâmbeasca.
A trait pâna la adânci batrânete si se spune ca atunci când a fost înmormântat, chipul sau înca pastra stralucirea unui zâmbet discret al luminii Domnului.
Sfinte Moaste ale Sfântului Stelian se pastreaza la Biserica Sf. Stelian – Lucaci din Bucuresti (str. Logofat Udriste nr. 6-8), unde se afla din anul 1736, fiind daruite acestei biserici de catre Mitropolitul stefan al tarii Românesti, ctitorul acesteia. În ziua de pomenire a Sfântului, racla este scoasa în curtea sau pridvorul bisericii, spre închinare credinciosilor. Fragmente ale moastelor Sfântului mai sunt si la Biserica Mihai-Voda si la Biserica Icoanei din Bucuresti. (http://tineriortodocsi.webs.com)

deco9

ACATISTUL CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU STELIAN (26 noiembrie)

După obişnuitul început, se zic: CONDACELE şi ICOASELE:
Condacul 1
Iubite al lui Hristos, făcătorule de minuni, grabnic ajutătorule al nostru, cuvioase părinte, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce te-a sfinţit pe tine din sânul maicii tale, cele de laudă aducem ţie. Din toate nevoile scapă-ne pe noi, cei ce grăim către tine:Bucură-te, Sfinte Steliane, mare făcător de minuni!

Icosul 1
Făcătorul îngerilor şi al oamenilor te-a ales pe tine dintru început ca să preamăreşti cu viaţa ta îngerească numele Sfintei Treimi şi lepădând purtarea de grijă a lumii, că o rază prealuminoasă a Soarelui dreptăţii strălucind viaţa ta, noi privind preacinstitele tale nevoinţe, cu smerenie şi cu bucurie zicem unele ca acestea:
Bucură-te, cinstea Bisericii Sfinte;
Bucură-te, stâlpul cel puternic al Paflagoniei;
Bucură-te, rugătorul cel mare al pustiei;
Bucură-te, îndreptătorul credinţei şi al iubirii;
Bucură-te, chipul cel blând al smereniei;
Bucură-te, mângâierea credincioşilor;
Bucură-te, îndreptătorul cel bun al păcătoşilor;
Bucură-te, alinarea cea blândă a bolnavilor;
Bucură-te, lauda cea curată a credincioşilor;
Bucură-te, îngrădirea cea lină a pustnicilor;
Bucură-te, Sfinte Steliane, mare făcător de minuni!

Condacul al 2-lea
Văzându-te pe tine Dumnezeu a fi sămânţă Sfântă şi aleasă, de la sânul maicii tale te-a sfinţit pe tine, şi vas al Sfântului Duh te-a arătat. Îndreptându-ţi viaţa spre însingurare, cu Sfânta Cruce pe care ai purtat-o până la sfârşitul vieţii, ai însemnat dragostea cea mare pentru noi a lui Hristos-Dumnezeu, Căruia Îi aduci cântare: Aliluia!

Continuă lectura →

Prima reacție a mai multor O.N.G. – uri cu privire la participarea M.Ț.R. la o acțiune de propagandă homosexuală

Publicat pe de
Răspunde

Numele Muzeului Țăranului Român (și implicit al celor care l-au fondat
și l-au păstrat cum se cuvine) este pângărit de organizatorii unui festival
care promovează valori anticreștine și antiromânești:
 http://accept-romania.ro/luna-lgbt/

DOMNULUI DIRECTOR AL MUZEULUI ȚĂRANULUI ROMÂN

Stimate domnule director Virgil Ștefan Nițulescu,

Am luat notă de faptul că Muzeul Țăranului Român urmează să găzduiască, în cursul lunii februarie a.c., manifestări legate de „Luna Lesbienelor, Homosexualilor, Bisexualilor si Transexualilor”. Asistăm la o nefastă propagandă homosexuală, care dorește să se impună ca normalitate în opinia publică. Este, in fond, un act de reeducare publică a tinerilor mai ales, semănând în mod flagrant cu modul de propaganda totalitară, folosind doar expresii modificate, cum este aceea a „discriminării pozitive”; a acuzațiilor de „instigare la ură” etc. În același timp se diabolizează cei care nu sunt în acord cu ideologia acestor minorități sexuale care își promovează forțat în societate pseudo-valorile. În acest sens, a fost deschis chiar și un site deschis delațiunii publice (http://raporteaza.ro/). În exercițiul de propagandă sunt implicate ambasade, institute culturale și fundații străine care doresc impunerea unor valori străine de cele creștine, tradiționale. Adică exact ceea ce conține și susține muzeul pe care îl conduceți.
Ethosul tradițional, mărturisit în prima expunere a muzeului de către cel care a renăscut acest muzeu, este axat pe Cruce: „Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.”, a afirmat Horia Bernea. În jurul acestei axe primordiale a satului românesc s-au adăugat organic toate celelalte săli de expunere.
Pentru noi, ideea de “țăran” și de “român” are o semnificație profundă, pe care am înțeles-o și datorită celui care a fondat muzeul după anii comunismului, regimul în care se dorea desființarea satului tocmai ca depozitar al unor valori incompatibile cu ideologia. Prin alăturarea impură între propaganda homosexuală și MȚR, se dorește o maculare simbolică a imaginii acestuia și prin conținut – incompatibil cu viziunea tradițională a românului – și prin folosirea sălii cu numele fondatorului, studioul Horia Bernea.
Nimeni nu doreste o stigmatizare a homosexualilor. În intimitatea omului nu are nimeni voie să-și impună voința, atâta vreme cât nu sunt lezate drepturile copiilor sau ale animalelor. Însă asistăm la un veritabil asalt propagandistic al homosexualității, pentru a face din acest act anormal, împotriva firii, unul care să fie impus ca normal în ochii opiniei publice. Prin acceptarea ca normală a homosexualității, vedem deja ce se întâmplă în țări așa-zis „mai avansate”: impunerea căsătoriei între persoane de acelasi sex, urmând chiar și adopția copiilor de către acestea. Menirea Muzeului Ţăranului Român este aceea de a promova spiritualitatea și implicit valorile tradiționale ale neamului românesc. În plan social, muzeul pe care îl conduceți vremelnic este o instituție publică, susținută din impozitele și taxele unei majorități creștine absolute în această țară. Atâta vreme cât o instituție publică cu valoare simbolică – MȚR – este pusă în slujba acestei ideologii, este atins chiar nucleul tare al acestui muzeu conceput de Horia Bernea: legătura permanentă a omului tradițional cu Hristos.
Asistăm astfel la o contagiune în plan simbolic absolut inacceptabilă. Întrucât doua facultăți trecute inițial ca partenere în programul lunii „Istoriei LGBT” , este vorba de Facultatea de Istorie și cea de Sociologie, s-au retras din acest proiect, vă rugăm, din considerentele deja expuse, să le urmați exemplul, păstrând neatinse renumele și mai ales spiritul Muzeului Ţăranului Român.
În speranţa reaşezării lucrurilor pe făgaşul firesc,

Semnează:
Alianţa pentru Demnitate Naţională – Preşedinte Iulian Capsali
Asociatia “Basarabii” – Preşedinte Eduard Dumitrache
Alianţa Familiilor din România – Director Bogdan Mateciuc
Liga Studentilor de la Universitatea Bucureşti
Asociaţia Mesterilor Populari din Moldova, Iaşi – preşedinte Marcel Lutic
Asociaţia Pro Vita Bucuresti – Preşedinte Bogdan Stanciu
Parohia Căueşti, Iaşi – Preot Paroh Bogdan Sârbu
Liga de Utilitate Publică – Preşedinte Rafael Udriște
Asociaţia Christiana – Preşedinte Prof. dr. Pavel Chirilă
Revista Orthograffiti
Asociatia Tinerilor Ortodocsi “Orthograffiti”
Asociaţia HRISDORIA – Preşedinte Augustin Câmpean Dorin
Asociatia Civică a Tinerilor Creştin Ortodocşi Români – Presedinte Bogdan Ivan
Asociaţia George Ogăraru pentru Cultură şi Sport – Vice Preşedinte Andreea Ogăraru
Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”
Asociatia “Bucovina Profundă” – Suceava
Fundatia „Sfintii Martiri Brancoveni” – Suceava
Revista “Familia Ortodoxa”
Asociaţia Predania
Fundatia “Sfanta Irina”
Asociația „Orante”

UPDATE:

– Participarea MTR la acțiuni civice de propagandă homosexuală pare să nu fie o întâmplare/eroare umană. Iată ce am primit pe facebook: „Asociația Cercul Studențesc „Floarea de foc” prin reprezentant Jercan Eugen-Ionuț – președintele asociației – subscrie scrisorii deschise pe care ați trimis-o Muzeului Țăranului Român pentru retragerea din parteneriatul privind organizarea „manifestării” „Luna istoriei LGBT”.
Totodată vă aducem la cunoștință faptul că Muzeul Țăranului Român figurează printre partenerii ACCEPT în ceea ce privește organizarea GAY FEST 2012 –http://www.gay-fest.ro/parteneri/. Nădăjduim că demersul nu va rămâne fără răspuns. Doamne ajută!”

raspuns MTR

– Directorul MRT, V.S. Nitulescu amenință, într-o declaratie pentru digi24tv, cu Consiliul pentru Combaterea Discriminării. Despre întinarea memoriei lui Horia Bernea, nimic.
– Muzeul Țăranului Român, părtaș la propaganda homosexuală. Despre „muzeografia mărturisitoare” a lui Horia Bernea și sacrilegiul la adresa memoriei sale pe blogul Irinei Bazon: http://irinamonica.wordpress.com/2013/01/31/muzeul-taranului-roman-partas-la-propaganda-homosexuala
Photobucket
Photobucket

«Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat» (Gal. III, 27)

Publicat pe de
1

«Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite» (Nicolae Cabasila, Viata in Hristos).

© Trinitas TV: Biblia in istorie – Botezul Domnului (05 ianuarie 2013)
moderator: preot Dinca Ovidiu
invitat: preot Nicolae Necula, Biserica Icoanei (Bucuresti)

TAINA SFÂNTULUI BOTEZ

Prin Taina Botezului, instituita de Mantuitorul, omul care crede in Hristos renaste din apa si din Duh la viata cea adevarata in Hristos si devine membru al Bisericii. Taina se savarseste prin intreita afundare in apa a celui ce se boteaza in numele Sfintei Treimi, savarsitorul ei fiind preotul sau episcopul. Numai in caz de urgenta, din temerea de moarte apropiata a celui care are sa primeasca Botezul, aceasta Taina poate fi savarsita de orice membru al Bisericii.

Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.

Taina Sfântulul Botez a fost asezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grăit după învierea Sa din morti.

Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu, asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu.» (Ioan III, 5).

Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea de păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la pocăintă, un semn văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin.

Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii lui Hristos.

Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor : «Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin».

Sfânta noastră Biserică face Botezul prin aiundaie, nu prin turnare sau prân stropire, pentru că chiar cuvântul botez are ânsemnarea de «a afunda”, «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu biolnav sau când nu se află la îndemână apă din destul.

Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată, cu nimic amestecată.

Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor ce se botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire», «pecetea lui Hristos», «baia vietii”-, «baia renasterii»i «baia pocăintei».

Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea vointei si inclinarea spre rău, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.

Săvârsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, căci lor le-a încredintat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârsi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest căz, dacă cel botezat trăieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si împărtăsaniei.

Dacă sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au păcate si, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinta lor, noi rămânem la practica noastră, veche cât Biserica, de a boteza pe prunci, practică întemeiată si pe Sfânta Scriptură si pe Sfânta Traditie si pe ratiune. Aceasta, pentru că Taina Sfantului Botez este absolut necesară pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici copiii. Primitorii Tainei Sfântului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de păcatul strămosesc (Fapte XVI, 14—15; XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14—15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru toti este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în impărătia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5). Chiar din timpul sfintilor apostoli se săvârsea botezul copiilor : Lidia si casa ei (Fapte XVI, 15) ; temnicerul si casa lui (Fapte XVI, 33) ; Crispus si casa lui (Fapte XVIII, 8) ; Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).

Sfânta Taină a Botezului este săvârsită de preoti, care au primit harul sfintitor al preotiei. Este socotită sărbătoare mare pentru orice familie de crestin ziua în care copiii nou-născuti primesc Taina Sfântului Botez si intră prin ea în rândul credinciosilor crestini. Potrivit rânduielilor sale, Biserica noastră botează pe prunci, curând dupa nasterea lor. Asa a făcut ea dela început.

Dacd botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc, oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea» (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel : «De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?

Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor. Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a administra botezul si pruncilor.

In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul si care îsi iau indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta Bisericii.

De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinta cuiva Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Sa ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale, si a înviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatălui său, si pe fiul văduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci să nu credem noi că botezul poate fi săvârsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?

Ca să facă mărturisirea de credintă, nasului i se cere să fie buin credincios, să fie mai în vârstă ; de asemenea, sa fie de acelas sex cu pruncul care se botează. Părintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un nas.

Nasul are îndatorirea sa îngrijească de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe părintii săi trupesti.

Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl socotesc asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul).

Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.

Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5)… «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una singură. Numai dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, dacă n-a fost botezat. Deci nici aici nu se săvârseste un al doilea botez.

text: sfaturiortodoxe.ro

Troparul Sf. Apostol și Evanghelist Matei – 16 noiembrie

Publicat pe de
Răspunde

Apostole sfinte şi Evanghelistule Matei, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Sf Ap Ev Matei

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.

Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. Iar Sfîntul Matei în Evanghelia sa, scriind însuşi despre sine, din multă smerenie, arată pe faţă tuturor numele său, numindu-se Matei şi povestind înaintea tuturor viaţa sa de mai înainte, neruşinîndu-se a-şi mărturisi păcatele sale.

Iar după primirea Sfîntului Duh, Sfîntul Matei, mai înainte decît toţi ceilalţi evanghelişti, a scris Evanghelia în limba evreiască, pentru evreii care crezuseră, şi a scris-o după opt ani de la Înălţarea Domnului, propovăduind această Evanghelie prin multe ţări. Căci a străbătut Parţia şi Midia, binevestind pe Hristos. Apoi a înconjurat toată Etiopia, unde îi căzuse soarta, ţară pe care a luminat-o cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Iar mai la sfîrşit, fiind povăţuit de Sfîntul Duh, a venit în ţinutul mîncătorilor de oameni, la o seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară şi a intrat într-o cetate ce se chema Mirmenia, unde, întorcînd către Domnul cîteva suflete, le-a pus episcop pe Platon, următorul său, şi a zidit o biserică mică. Iar el s-a suit pe un munte, care era în apropiere şi a petrecut pe acest munte în post, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru întoarcerea acelui neam necredincios.

Atunci i s-a arătat Domnul în chip de tînăr preafrumos, avînd în mîna Sa un toiag. Apoi, dînd pace apostolului, a întins dreapta Sa, dîndu-i acel toiag şi poruncindu-i să se coboare din munte şi să înfigă toiagul înaintea uşii bisericii celei zidite, „căci degrab – i-a zis Domnul -, se va înrădăcina şi va creşte copac înalt cu puterea Mea şi va aduce multă roadă, întrecînd cu mărimea şi cu dulceaţa toate celelalte roade. Iar din rădăcina lui va curge izvor de apă curată şi, dacă mîncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi, şi cei ce vor gusta din roada lui, vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blînzi şi buni”.

Sfîntul Matei, luînd toiagul din mîna Domnului, a coborît din munte, mergînd în cetate să facă ceea ce i s-a poruncit. Iar ighemonul acelei cetăţi, anume Flavian, avea o femeie şi un fiu care erau chinuiţi de diavoli. Aceştia, întîmpinînd în cale pe apostol, au strigat în urma lui cu glasuri sălbatice, înfricoşîndu-l şi zicînd: „Cine te-a trimis pe tine aici cu acel toiag pentru pierderea noastră?”. Iar el, certînd duhurile cele necurate, le-a izgonit. Apoi, cei ce s-au tămăduit s-au închinat apostolului şi au mers după dînsul cu bucurie.

Înştiinţîndu-se episcopul Platon de venirea lui, l-a întîmpinat cu clerul. Apoi, intrînd în cetate şi apropiindu-se de biserică, a făcut precum îi era poruncit: a înfipt toiagul cel dat lui de la Domnul şi îndată înaintea tuturor s-a făcut toiagul copac mare, dînd ramuri cu o mulţime de frunze şi s-au arătat roade într-însul foarte frumoase, mari şi dulci şi izvor de apă a curs din rădăcina lui.

Atunci s-au minunat toţi cei ce priveau la această minune, pentru că toată cetatea se strînsese la o minune ca aceasta, şi mîncau poame dulci din acest pom şi beau apă curată. Iar Sfîntul Apostol Matei, stînd la un loc înalt, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu în limba poporului ce se adunase acolo. Deci, îndată, toţi au crezut în Domnul, iar apostolul i-a botezat în acel izvor făcător de minuni. Mai întîi a botezat pe femeia ighemonului pe care o izbăvise de duhul cel viclean, împreună cu fiul său; pe urmă pe tot poporul care a crezut în Hristos. Iar toţi mîncătorii de oameni, care se botezau după cuvîntul Domnului, ieşeau din apă luminaţi la faţă, apoi cîştigau albire şi frumuseţe nu numai trupească, ci şi sufletească, lepădînd negreala de arap şi îmbrăcîndu-se întru Hristos, omul cel nou.

Înştiinţîndu-se de aceasta ighemonul, mai întîi s-a bucurat de tămăduirea soţiei şi a fiului său. După aceea, îndemnîndu-l diavolul, s-a mîniat asupra Apostolului, pentru că tot poporul părăsind zeii alerga la dînsul, şi a cugetat să-l omoare. Dar în acea noapte Mîntuitorul S-a arătat Apostolului, poruncindu-i a îndrăzni către El şi făgăduindu-i că va fi împreună cu dînsul în mîhnirea care-i va veni. Deci, făcîndu-se ziuă, pe cînd apostolul cînta în biserică laude lui Dumnezeu împreună cu cei credincioşi, ighemonul a trimis patru ostaşi să-l prindă, însă aceia cînd au ajuns la biserica Domnului îndată i-a cuprins un întuneric încît abia au putut să se întoarcă înapoi.

Atunci, fiind întrebaţi de ce n-au adus pe Matei, au răspuns: „Am auzit glasul lui vorbind, dar n-am putut să-l prindem”. Deci, mîniindu-se ighemonul, a trimis ostaşi mai mulţi cu arme, poruncindu-le să aducă pe Apostol cu sila, şi de se va împotrivi cineva, nelăsînd să-l ia pe acela, să-l taie cu sabia. Dar şi acest plan a rămas fără rezultat. Căci, pe cînd se apropiau de biserică, a strălucit o lumină cerească asupra Apostolului, spre care ostaşii neputînd a căuta, s-au umplut de frică şi, aruncînd armele, au fugit; apoi întorcîndu-se au spus ighemonului cele ce se făcuse.

Auzind ighemonul, s-a mîniat foarte tare şi s-a dus cu toată mulţimea slugilor sale, vrînd ca singur să prindă pe Apostol. Însă, cînd s-a apropiat de dînsul, îndată a orbit şi căuta un sprijinitor. Apoi a început a ruga pe Apostol să-i ierte păcatul şi să-i lumineze ochii, iar Apostolul, făcînd semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, i-a dăruit vederea. Dar ighemonul, văzînd cu ochii cei trupeşti, însă nu şi cu cei sufleteşti – căci l-a orbit răutatea lui -, n-a crezut că ar fi puterea lui Dumnezeu, ci o vrăjitorie. Apoi, luînd pe Apostol de mînă, îl ducea în curtea sa ca şi cum ar fi vrut să-l cinstească, iar în inima sa cugeta cele viclene, vrînd să ardă în foc pe Apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor.

Apostolul, văzînd tainele inimii lui şi, înţelegînd gîndurile cele viclene, l-a mustrat, zicînd: „Prigonitorule şi vicleanule, de ce nu săvîrşeşti lucrul pe care l-ai cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta, căci, precum vezi, sînt gata să rabd toate pentru Dumnezeul meu”. Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ia pe Sfîntul Matei şi, punîndu-l pe pămînt, să-l întindă cu faţa în sus şi să-i pironească mîinile şi picioarele pe pămînt. Făcîndu-se aceasta, după porunca chinuitorului, slugile au adunat mulţime de viţe şi vreascuri; apoi au adus smoală şi pucioasă şi toate acestea punîndu-le deasupra Sfîntului Matei, le-au aprins. Aprinzîndu-se focul cu văpaie mare, toţi credeau că Apostolul lui Hristos va fi ars. Dar, o, minune! Îndată s-a prefăcut focul acela în răcoreală şi văpaia în rouă, iar Sfîntul Matei a rămas viu, slăvind pe Dumnezeu.

Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat de o asemenea minune şi a lăudat pe Dumnezeul Apostolului. Iar judecătorul s-a mîniat mai mult, în loc să cunoască puterea lui Dumnezeu, Care a păzit viu şi nevătămat de foc pe propovăduitorul lui Hristos, şi grăia asupra dreptului fărădelegi, numindu-l vrăjitor şi zicînd că vrăjile au stins focul şi l-au păzit viu. După aceea a poruncit să adune lemne mai multe, viţe şi vreascuri şi, punîndu-le deasupra lui, să le aprindă, iar deasupra să toarne multă smoală. Apoi a adus şi pe zeii săi cei de aur în număr de doisprezece şi, punîndu-i în jurul focului, îi chema în ajutor pentru ca Sfîntul Matei, cu puterea lor, să nu se poată izbăvi de văpaie şi să ardă în foc.

Sfîntul Apostol, fiind în văpaie, s-a rugat către Domnul puterilor ca să arate puterea Sa nebiruită, să vădească neputinţa zeilor păgîneşti şi să ruşineze pe cei ce nădăjduiesc spre dînşii. Şi îndată s-a pornit văpaia focului înfricoşat asupra idolilor de aur şi s-au topit ca ceara, ba încă au ars şi mulţi din cei necredincioşi, care stăteau împrejur. Iar din topirea idolilor a ieşit un şarpe ca de foc, care mergea după ighemon, vrînd să-l vatăme, încît nu-i era lui cu putinţă a fugi şi a scăpa de frica aceluia, pînă ce a făcut smerită rugăminte către Apostol ca să-l izbăvească din acea nevoie. Sfîntul Apostol Matei a certat focul şi îndată s-a stins văpaia şi a pierit asemănarea şarpelui cea de foc. De acum, ighemonul voia să scoată din foc pe sfîntul, însă el, făcînd rugăciunea cea mai de pe urmă, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

Atunci judecătorul a poruncit să se aducă un pat de aur şi să pună pe dînsul cinstitul trup al Apostolului, care fusese scos din foc nevătămat. Apoi, învelindu-l cu veşminte de mare preţ, l-a luat pe umeri împreună cu boierii săi şi l-a dus în curţile sale. Dar el nu avea credinţă desăvîrşită. De aceea a poruncit să facă un sicriu din fier şi, punînd într-însul trupul Sfîntului Apostol Matei, să-l închidă pretutindeni cu plumb şi să-l arunce în mare, zicînd către boierii săi: „Dacă Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina, lăsînd pe toţi zeii noştri, care n-au putut să se izbăvească de arderea focului”.

Fiind aruncat în mare sicriul cel de fier cu cinstitele moaşte, noaptea s-a arătat Sfîntul Matei episcopului Platon, zicîndu-i: „Duminică să mergi la malul mării care este spre partea răsăritului de la curţile domneşti şi să iei de acolo moaştele mele, care vor fi scoase la uscat”. Sculîndu-se episcopul, a mers la mare cu o mulţime de popor, la locul arătat şi au aflat racla cea de fier cu moaştele Sfîntului Apostol Matei, precum i-a vestit lui în vedenie.

Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi boierii săi, au crezut cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisindu-L cu glas mare a fi Unul adevăratul Dumnezeu, Care a păzit pe sluga Sa, Matei. Apoi ighemonul, căzînd înaintea raclei Sfîntului Apostol, îşi cerea iertare de la el pentru greşeala sa şi cu osîrdie dorea să se boteze. Episcopul Platon, văzînd credinţa voievodului şi rugămintea lui cea cu dinadinsul şi învăţîndu-l mult, i-a poruncit să intre în apa Botezului. Iar cînd episcopul a pus mîna pe capul lui, voind să-i dea nume, îndată a venit un glas de sus, zicînd: „Nu Flavian să-l numeşti, ci Matei”.

Astfel, luînd voievodul din botez numele Apostolului, s-a sîrguit a fi următor al faptelor lui apostoleşti. Căci degrabă, încredinţînd altuia domnia sa, s-a lepădat de lumea aceasta deşartă şi se sîrguia întru rugăciuni în biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost învrednicit rînduielii preoţeşti de către Sfîntul Platon episcopul. Iar după trei ani, murind episcopul, Sfîntul Matei s-a arătat în vedenie preotului Matei, celui ce-şi lăsase domnia, şi l-a sfătuit să primească scaunul episcopal, după fericitul Platon.

Luînd episcopia Matei cel nou, bine s-a ostenit în buna vestire a lui Hristos şi pe mulţi întorcîndu-i de la închinarea la idoli, i-a adus către Dumnezeu. Apoi, vieţuind ani îndelungaţi cu plăcere de Dumnezeu, s-a mutat către El, stînd înaintea scaunului Lui, împreună cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei şi se roagă pentru noi, ca să fim moştenitori împărăţiei Sale în veci. Amin.

ACATISTUL SF. APOSTOL ȘI EVANGHELIST MATEI

Rugăciunile începătoare:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie! Continuă lectura →