Statul român vrea să transforme 500 de milioane de cetăţeni europeni în infractori prezumaţi


amprenta digitala rom.jpgStatul român, prin actuala preşedinţie a Uniunii Europene, se pregăteşte să declare pe toţi cetăţenii europeni, nu numai pe cei români, drept infractori prezumaţi.

Printr-o ciudată coincidenţă, una din primele măsuri propuse de reprezentanţii României la preşedinţia Uniunii Europene a fost introducerea de acte de identitate electronice obligatorii pentru toţi cetăţenii europeni, repetînd cu lux de amănunte atît motivele, cît şi soluţiile şi propunerile practice de acum 10 ani, de cînd acelaşi Stat Român s-a grăbit să-şi amprenteze cetăţenii care au nevoie de paşaport. Mai mult ca sigur, ar fi continuat aceeaşi măsură şi în cazul cărţilor de identitate, dacă reacţia creştinilor ortodocşi din România nu ar fi fost atît de fermă, sub călăuzirea Părintelui Stareţ Justin Pârvu.

În toate ţările din lume, prelevarea amprentelor personale este etapa obligatorie prin care trece orice infractor dovedit căruia i se face cazier penal. Obligativitatea prelevării amprentelor pentru obţinerea unui act de identitate minimal este echivalentă cu transformarea cetăţenilor care urmează să folosească respectivul act în infractori prezumaţi.

Rugăm pe toţi creştinii din această ţară şi din Uniunea Europeană care se pot implica şi opri această măsură dictatorială de control total la care bolşevicii nu au putut nici măcar să viseze, să depună toate eforturile opririi unei astfel de iniţiative, o dată pentru totdeauna.

Respectarea conştiinţei şi intimităţii cetăţenilor europeni înseamnă tratarea lor ca oameni liberi şi responsabil, nu ca infractori prezumaţi.


https://www.facebook.com/carmendanMAI/photos/a.1271466166211064/2332727413418262/

Carmen.Dan_.fb_-3803a71suz39exiw4dlm2o.jpg“Uniunea Europeană a făcut astăzi un pas mare înainte spre îmbunătățirea securității documentelor de identitate.

Securitatea pe întreg teritoriul UE nu poate fi realizată decât prin asigurarea securității în fiecare stat membru.

Noile norme privind standardele de securitate pentru documentele de identitate, pentru care Președinția Română a Consiliului UE a obținut acordul provizoriu, ne vor permite să depistăm mai ușor cazurile de fraudare a documentelor și de furt de identitate, îngreunând acțiunile teroriștilor și ale infractorilor și facilitând totodată libera circulație a călătorilor de bună credință.

Acordul obținut astăzi urmează să fie transmis reprezentanților permanenți la UE, spre confirmare în numele Consiliului.
Ministerul Afacerilor Interne are deja un proiect prin care să adapteze legislația națională la cerințele europene.

În noile cărți de identitate ale cetățenilor români vor fi introduse elemente de siguranță în plus față de cele actuale în scopul de a facilita călătoria în afara țării, dar și pentru a facilita accesul la anumite sisteme informatice ale unor instituții publice.

De asemenea, după modificarea legislației vor putea fi eliberate cărți de identitate și pentru minorii cu vârste sub 14 ani, la solicitarea părinților sau a reprezentanților legali.“

Conform sitului news.ro, care a cerut detalii despre noile măsuri de securitate, “cărţile de identitate vor avea un format uniform de card de credit, o zonă de citire optică şi va respecta standardele minime de securitate stabilite de OACI (Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale). Acestea vor trebui, de asemenea, să includă o fotografie şi două amprente digitale ale titularului, stocate în format digital, pe un cip fără contact.“

Ideea nu este decît o repetare, cuvînt cu cuvînt, de data aceasta obligatorie atît pentru cetăţenii români cît şi pentru toţi cetăţenii europeni, a iniţiativei de acum 10 ani de introducere a actelor de identitate biometrice în România, faţă de care Mănăstirea noastră şi Stareţul ei, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, au avut o poziţie de opoziţie categorică.

Mănăstirea Petru Vodă

Reclame

Pe drumul Unirii românilor – Retragere cu torțe la încheierea Anului Centenar la Sfânta Mănăstire Putna


La Mănăstirea Putna are loc în perioada 29 decembrie 2018 – 2 ianuarie 2019 tradiționala tabără studențească de Anul Nou. În cadrul ei, studenții au dorit să încheie Anul Centenar cu o manifestare similară celei de acum un an, prin care s-au început manifestările de la Putna dedicate împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire. În seara zilei de duminică, 30 decembrie, cei 200 de studenți participanți, însoțiți de alți tineri, au organizat o retragere cu torțe de pe Dealul Crucii, de lângă mănăstire.

O parte dintre studenți au desfășurat un uriaș steag tricolor, de 30 × 20 m, iar altă parte, cu torțe aprinse în mâini, au conturat o cruce spre vârful dealului. Mai întâi au aprins torțele de pe conturul crucii, iar apoi au luminat steagul tricolor. După ce au cântat imnul de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”, studenții au coborât spre mănăstire cântând colinde. De la poarta mănăstirii, în sunetul clopotelor, au înconjurat biserica voievodală și au mers la statuia lui Mihai Eminescu.

Aici, studenții au dezvelit o placă omagială dedicată Centenarului Marii Uniri, realizată la inițiativa Asociației Studenților Creștin Ortodocși. Placa a fost binecuvântată conform rânduielii pentru monumente comemorative de către Părintele Stareț al Mănăstirii Putna, arhimandritul Melchisedec Velnic.

doar ortodox candle light_church00

De 10 ani, doarortodox.ro


În ziua Marii Uniri, de 1 decembrie, site-ul doarortodox.ro împlinește 10 ani de existență.

10 ani doar ortodox


Născut din dorința de a mărturisi dreapta credință prin cuvânt, sunet și imagine, doarortoodx.ro a încercat de la început să împărtășească conținuturi din comorile credinței ortodoxe; de la cuvintele Evangheliei, ale sfinților Bisericii sau sfinților părinți Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâian și alții, și alții. Texte de folos și teme duhovnicești au apărut pe paginile site-ului. Nu mai puțin de 650 de articole și 54 de pagini. Doarortodox.ro a continuat să publice și să-și structureze conținuturile chiar dacă rețelele de socializare s-au dezvoltat treptat și au distribuit cu eficiență și mare rapiditate informațiile. Totuși, știrile imediate din viața ortodoxă, întâlnirile, conferințele și dezbaterile duhovnicești nu mai sunt anunțate, ele fiind ușor aflate în prezent prin rețelele de socializare sau prin agenții de știri ca basilica.ro, doxologia.ro, etc.

Sinaxarul cu tropare ale sfinților de peste an, viețile sfinților pe luni și zile, calendarul ortodox, arhivele de muzică de slujbe, pricesne și colinde, cărți, fotografii și paginile de rugăciuni – toate sunt foarte folositoare credincioșilor. Iar rubrica „Minuni și mărturisiri” este de mai bine de 5 ani izvor de liniște și bucurie-împărtășită între credincioși.

Foarte important este și canalul video Youtube cu aproape 20 de mii de urmăritori atașat site-ului doarortodox.ro . Peste 500 de videoclipuri cu slujbe, tropare, canoane și alte filmari sau documetare au fost create și se află categorisite în bara de pagini a site-ului.

Slavă lui Dumnezeu că a ajutat în parcurgerea acest drum alături de dumneavoastră și nădăjduim că și în continuare veți vizita și distribui lucrurile care v-au plăcut aici. Doamne ajută!


 

luni si ani stats


DoarOrtodox

Doi vrednici slujitori şi mari bărbaţi ai Bisericii – Iustinian Chira Arhiepiscopul şi Teofil Părăian Arhimandritul şi Duhovnicul… 


IPS Iustinian Chira

De fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc!… Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri!…

Nu degeaba, toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire!…

parintele Teofil Paraian - Sambata de Sus

Bunăoară, iată, luni – 29.10.2018 am comemorat împlinirea a nouă ani de la săvârşirea din această viaţă, pământească şi vremelnică, la vârsta de 80 de ani, a Părintelui nostru Arhimandrit Teofil Părăian iar marţi – 30.10.2018 l-am pomenit, cu toţii, pe Părintele nostru Arhiepiscop Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, căci au trecut doi ani de la trecerea sa în lumea îngerilor, la vârsta pământească de 95 de ani!…

Ce bărbaţi, ce slujitori, ce Părinţi, ce Duhovnici, amândoi, curaţi, şi la minte şi la suflet şi la trup, curajoşi, responsabili şi asumaţi, slujitori, loiali şi devotaţi ai Bisericii, cinstitori ai lui Dumnezeu şi iubitori de oameni, ajungând, astfel, iubiţi de oameni!…

Ce aveau, în comun, aceste două mari personalităţi ale Bisericii, Neamului şi Poporului nostru: 

– Întâi de toate, de Dumnezeu se temeau şi de oameni le era ruşine;

– Poate şi din acest motiv erau foarte iubiţi de tineri şi, nu numai;

– Apoi erau foarte sinceri, extremi de sinceri şi deosebiţi de curajoşi, aveau autoritate, fraţilor, autoritatea Duhului, aceea părintească, patericală, scripturistică şi filocalică;

– Toată viaţa lor venerabilă şi-au dedicat-o slujirii, propovăduirii, mărturisirii, făptuirii, postirii, rugăciunii, sfinţirii, desăvârşirii şi mântuirii, lor şi a poporului lui Dumnezeu cel dreptcredincios, şi în ce vremuri, împrejurări sau condiţii!…

– Monahi de vocaţie, amândoi, slujitori de calibru amândoi, apologeţi, solizi şi rezistenţi, amândoi, născuţi nu prefăcuţi, şi-au înţeles, dintru început, vocaţia, condiţia, poziţia, statutul, locul, rolul şi rostul lor, în Cetatea cea Duhovnicească, Sfinţită şi Sfinţitoare a Bisericii, purtându-se după cum le era vorba, sau, mai corect spus, după cum le era cuvântul, cel dres cu sare, plin de viaţă, de conţinut şi de adevăr, cuvânt cu putere multă, rostit, în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, vorbind, glăsuind după cum le era portul, simplu, curat, charismatic şi autentic!… 

Câţi dintre noi nu-i plângem şi-i regretăm astăzi, fiindcă ei aveau darul, calitatea, capacitatea, puterea şi talantul de a ne demorţi, de a ne trezi, de a ne deştepta, de a ne (re)articula, (re)aduce şi (re)aşeza într-u firea noastră cea normală, sănătoasă, veritabilă şi unică ce ne poate (re)uni pe noi, sărmanii, cu Hristos – Marele Dumnezeu!…

Câţi dintre noi nu am căzut, copleşiţi, sub omoforul şi epitrahilul lor, ridicându-ne, din păcat şi de acolo, cu totul alţii, adică cei care trebuia sau ar trebui să fim – oameni, fiii Celui Preaînalt, care ne-am apropiat de El cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, dar şi cu încredere, nădejde, bucurie şi fericire, primite de la aceşti doi luceferi învredniciţi/înveşniciţi în constelaţia spirituală a Bisericii noastre Ortodoxe, Româneşti şi Universale – Cea Una, Sobornicească şi Apostolică, căci Cuvioşii Părinţi Iustinian şi Teofil au mărturisit „un Domn, o credinţă, un botez!…”

Aşadar, mi-ar plăcea să cred, cu toată convingerea, că noi, toţi fiii lor duhovniceşti, vom duce mai departe, dincolo de opera lor scrisă, audio, foto sau video, de predicile, meditaţiile, discursurile şi conferinţele lor, duhul lor, felul lor de a fi, modul lor de se purta şi raporta, atât la Dumnezeu cât şi la semenii sau fraţii lor; altfel spus: vom fi şi noi, la fel ca ei, cu dragoste, înţelegere, milă, empatie, răbdare şi atitudine părintească, cu omul, dar şi cu fermitate şi intransigenţă, când era vorba de păcat, patimă, viciu şi corupţie spirituală!…

Cu alte cuvinte, m-aş bucura să ştiu că am luat, cu toţii, de la cei doi Părinţi Duhovniceşti, cele mai frumoase virtuţi, cele mai curate intenţii şi cele mai sincere fapte sau realizări, ei fiind, până la urmă, în toată viaţa lor, nişte oameni sinceri, oneşti, fermi, corecţi, normali, naturali şi fireşti sau, mai mult decât atât, nişte făclii şi faruri luminătoare, călăuzitoare, povăţuitoare şi îndrumătoare, lipsite de viclenie, ipocrizie şi făţărnicie; de aceea, în unele situaţii, conjuncturi sau împrejurări, erau destul de incomozi şi de nonconformişti însă pentru ei nu avea deloc importanţă acest aspect fiindcă erau incoruptibili, necoruptibili, nesabotabili şi neşantajabili; De ce? Pentru că la ei cuvântul era cuvânt, da era da şi nu era nu, vorba era faptă şi fapta era iscusinţă, pricepere, inteligenţă şi înţelepciune; raţiunea era sănătoasă, inima era bună iar trupul şi spiritul erau viguroase, fortificate şi consolidate, cu harul şi darul rugăciunii, ascezei, înfrânării, sărăciei de bună voie şi ascultării – de Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de Pravila, Rânduiala şi Canoanele Bisericii precum şi de Stareţul şi Duhovnicul lor; ei nu se jucau cu aceste lucruri, oameni buni! A se lua aminte la acest lucru!…

Altfel spus,ei avea şi purtau, neîncetat şi neîntrerupt, viaţa, vieţuirea, purtarea, comportamentul şi lumina îngerescului chip, fiind călugări autentici şi monahi adevăraţi, plini de roadele Harului Duhului Sfânt în ei, datorită seriozităţii, sacrificiului, efortului, muncii, perseverenţei şi tenacităţii lor în cele duhovniceşti, morale şi spirituale, în cele călugăreşti, teologice şi bisericeşti!…

În altă ordine de idei, în concluzie şi încheiere, insist, totodată, asupra faptului că, noi, toţi, ucenicii, fiii lor duhovniceşti, urmaşii lor spirituali şi, nu numai, suntem, cu toţii, chemaţi să luăm aminte la viaţa, vieţuirea, trecerea şi petrecerea lui în sau prin această lume!…

În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim, profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ!…

În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!”

Să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos?!…

Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii!…

Prin urmare sau, altfel spus, să fim cu mare luare aminte, cum trecem, cum petrecem, cum îi petrecem, pe toţi aceştia şi cum ne petrecem, în această viaţă şi prin această lume, (de) limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie!…”

Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros!…

Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, aşa după cum procedau şi aceşti doi mari Părinţi îmbunătăţiţi, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine!…

Fiindcă, totuşi, de câte ori, nu ni se întâmplă, să ne fie atât de dor de cineva şi, să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea!…

Da, îmi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat!…

De asemenea, vreau, acum, în încheierea acestei meditaţii comemorative, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi!…

Apropo, până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei!…

Ca atare, mare atenţie, în ce categorie şi ipostază ne situăm ori ne aflăm noi, aici şi acum!…

Prin urmare, oameni buni, ce faci ţi se face, adică, cum treci şi cum îi petreci aşa (ne) vom petrece şi noi!…

Pe cei plecaţi, dincolo, în frunte cu Părinţii noştrii – Iustinian Arhiepiscopul – Omul Rugăciunii şi al Bunătăţii şi Teofil Arhimandritul şi Duhovnicul – Omul Bucuriei şi al Filocaliei, Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei, încă, rămaşi, (pe)aici, Dumnezeu să ne întărească şi, să ne mântuiască!…

Stelian Gomboş

DoarOrtodox

Lavra “Athosului Românesc” – Sfânta Mănăstire Frăsinei. In Memoriam – Părintele Arhim. Neonil Ştefan, Venerabilul Stareţ al acestei sfinte vetre călugăreşti, între anii 1959 – 2016


Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

Scurtă prezentare istorică a Mănăstirii Frăsinei

Sfânta Mănăstire Frăsinei din comuna Muereasca, județul Vâlcea, numită și Athosul Românesc, păstrează până astăzi așezămintele monahale și legământul Sfântului Ierarh Calinic – ctitorul cel mai de seamă al acestei lavre pustnicești.

Biserica vechiului schit, cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost construită din lemn, de călugării bulgari Ilarion şi Ştefan, la anul 1710.

Aceasta a fost reconstruită din zid, între anii 1762 – 1763, de către Cârstea şi Damian Iovipali, fraţii hagii din Râmnic, împreună cu Nicoliţă, fiul lui Cârstea, cu binecuvântarea Episcopului Filaret al Râmnicului. În jurul acestui schit au existat chilii, care însă nu s-au păstrat.

La anul 1787, din cauza Războiului ruso – turc, schitul a fost pustiit şi a rămas părăsit până la anul 1848, când a fost refăcut de către călugărul Acachie, venit de la Sfânta mănăstire Cernica, cu învoirea lui Gheorghe Iovipali, urmaşul primilor ctitori. El a închis pridvorul vechii biserici cu cărămidă, transformându-l în pronaos, și l-a zugrăvit. Tot el a refăcut vechile chilii.

Biserica veche păstrează pictura în frescă, lucrată la anul 1763, de către Teodor Zugravul, cât şi pe cea din tindă, lucrată la anul 1848.

Astăzi, vechea biserică este folosită ca biserică de cimitir, în jurul acesteia aflându-se mormintele duhovnicilor și ale monahilor de la Frăsinei.

Biserica actuală a sfintei mănăstiri, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, corpul de chilii zidit împrejurul bisericii și clopotnița au fost ctitorite de Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului, între anii 1860 – 1863.

Pisania bisericii zidite de Sfântul Ierarh Calinic mărturisește următoarele:

Întru mărirea Sfintei Treimi Unuia Dumnezeu şi întru cinstea Adormirii Maicii Domnului s-au zidit din temelie această Sfântă Biserică, cu clopotniţă şi chilii împrejur, de smeritul Episcop al Rm-Noului Severin. D.D. Calinic Cernicanu, spre a fi locuită de părinţi monahi cu viaţă de obşte; alăturându-se de dânsul şi Schitul Slătioarele, tot din acest district, prin actul Prea Sfinţiei Sale din anul 1860, legalizat de Prea Sfinția Sa Părintele Mitropolit D.D. Nifon Cernicanul, sub No. 2, acelaşi an, Martie 9, spre a se îngriji amândouă de singur stareţul Frăsineiului. Pentru o mai bună susţinere a lor din venitul propietăţii lor ce au nesupuse la un alt stabiliment. Publicu s-au sfințit la 1863, Mai 12.

Biserica a fost pictată în ulei, de către pictorul ardelean Mişu Pop, în stilul renascentist al lui Gheorghe Tattarăscu. Pictura bisericii mari a fost spălată la anul 1968, de către pictorul Aritium Avachian. Astăzi, biserica este monument istoric.

Secularizarea averilor mănăstirești a fost una dintre marile reforme adoptate de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea noului stat, înființat la anul 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească.

Prin această reformă administrativă, adoptată la anul 1863, proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate unor locuri străine au fost trecute în proprietatea statului.

Pentru admirația Domnitorului Alexandru Ioan Cuza față de Sfântul Ierarh Calinic, Sfânta Mănăstire Frăsinei a fost singura mânăstire din ţară care nu a fost secularizată, aceasta păstrându-şi terenul agricol până în zilele noastre.

Paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi, și o serie de alte zidiri au fost ctitorite de Episcopul Gherasim Safirim al Romanului (1910 – 1911), fost arhimandrit de scaun al Episcopiei Râmnicului – Noul Severin. El completează cu chilii aripa de miazăzi şi de răsărit a incintei monastic. Se completează astfel lucrările edilitare sistate la anul 1888.

Viaţa monahală de la Sfânta Mănăstire Frăsinei se aseamănă cu cea de la Sfântul Munte Athos. În mânăstire nu au voie să intre femeile, pentru acestea zidindu-se special o biserică la baza muntelui. Nu se mănăncâ niciodată carne, iar slujbele țin până spre dimineața.

La anul 1867, Sfântul Ierarh Calinic a aşezat în locul în care se află astăzi biserica de jos, o piatră de legământ pe care a scris, cu litere chirilice, atât binecuvântări, pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele care vor călca hotărârea sa.

Prin urmare, până astăzi, Mănăstirea Frăsinei este singura mănăstire ortodoxă din Romania în care nu au voie să intre persoanele de sex feminin.

Pe piatra de legământ, păstrată astăzi în muzeul Sfintei Mănăstiri Frăsinei, stă scris:

Acest sfânt lacaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă oarecare din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură, s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vină asupra lor, precum sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse. Și iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic – Episcopul Râmnicului-Noul Severin, 17 ianuarie 1867.

Așezămintele monahale și legământul Sfântului Ierarh Calinic s-au respectat până astăzi cu mare stricteţe. Chiar în timpul păstoririi sale, cei care l-au călcat au fost pedepsiţi aspru. Este binecunoscută întâmplarea cu tânăra păstoriţă din satul Muereasca, care din greşeală a trecut hotarul şi s-a îmbolnăvit de epilepsie, fiind nevoită să ceară ajutorul Sfântului Ierarh Calinic, care a iertat-o și a tămăduit-o (Cf. http://frasinei.arhiepiscopiaramnicului.ro/prezentarea-manastirii/istoria-sfintei-manastiri-frasinei – 24.03.2016/29.03.2016).

In Memoriam – Părintele Arhim. Neonil Ştefan – Venerabilul Stareţ al acestei sfinte vetre călugăreşti, între anii 1959 – 2016

70405Duminică, 13 martie 2016, Părintele Arhim. Neonil Ștefan – Starețul Sfintei Manastiri Frasinei din județul Vâlcea, a trecut la cele veșnice, la vârsta de 94 de ani.

Slujba de înmormântare a avut loc miercuri, 16 martie 2016, de la ora 11:00, la Sfânta Mănăstire Frăsinei.

Părintele Neonil Ștefan s-a născut la 21 octombrie 1922, în satul Valea Babei, din comuna Runcu, județul Vâlcea. Părinții săi, Dumitru și Maria, l-au crescut din mic în dreapta credință.

După ce a absolvit școala primară în satul natal (1929 – 1936) și stagiul militar la Alba Iulia (1943 – 1946), a rămas în sânul familiei până la 15 aprilie 1948, când a fost primit ca frate în obștea Sfintei Mănăstiri Frăsinei din județul Vâlcea, unde, la 15 august 1949, a fost tuns în călugărie, primind chipul îngeresc.

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Iosif Gafton – Episcop al Râmnicului, s-a format duhovnicește la Seminarul Teologic Monahal de la Sfânta Mănăstire Neamț (1950 – 1953), apoi la Sfânta Mănăstire Curtea de Argeș (195 3 -1955), unde a deprins meșteșugul olăritului, și, în cele din urmă, la Institutul Teologic din București (1955 – 1959).

Părintele Neonil Ștefan a fost hirotonit ierodiacon la 13 noiembrie 1949 și ieromonah la 21 noiembrie 1952. Cu harul lui Dumnezeu, la 1 octombrie 1959, la vârsta de 37 de ani, dintre care 11 ani de călugărie, a fost ales stareț al Sfintei Sfintei Mănăstiri Frăsinei, pe care a îndrumat-o duhovnicește vreme de alți 57 de ani.

Om de rugăciune și de aspră nevoință călugărească, păstrător al sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și iscusit administrator, Părintele Arhim. Neonil Ștefan a rânduit cu smerenie, cu multă răbdare și cu fermitate nevoile mănăstirii, vreme de peste o jumătate de secol.

Prin osteneala Părintelui Stareț Neonil Ștefan, ansamblul monahal de la Frăsinei și rânduiala slujbelor dintru început au rămas neschimbate, duhul athonit putând fi simțit și astăzi în mănăstirea Sfântului Calinic.

Rânduiala statornicită aici de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, de a nu se mânca niciodată carne în mănăstire și de a se face slujbă de la miezul nopții și până spre dimineață, ca la Sfântul Munte Athos, a fost păstrată cu multă strictețe de Părintele Neonil, vrednic urmaș al stareților din vechime.

A trecut la cele veșnice duminică seara, după slujba Vecerniei Iertării, în chilia sa, în stare de trezvie și rugăciune, pregătit pentru a trece hotarul cel de taină, spre întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos.

La dorința sa, a fost înmormântat în cimitirul sfintei mănăstiri, în mormântul din vreme rânduit lângă ceilalți stareți și părinți care au sfințit acest binecuvântat loc. (Cf. http://arhiepiscopiaramnicului.ro/comunicate-de-presa/parintele-neonil-stefan-staretul-sfintei-manastiri-frasinei-trecut-la-cele – 14.03.2016/29.03.2016http://ziarullumina.ro/staretul-manastirii-frasinei-a-trecut-la-cele-vesnice-110252.html – 14.03.2016/29.03.2016).

Părintele Arhim. Neonil Ştefan s-a adăugat vechilor şi vrednicilor Stareţi ai Sfintei Mănăstiri Frăsinei

Părintele Arhim. Neonil Ștefan a fost înmormântat în cimitirul Sfintei Mănăstiri Frăsinei. Slujba a fost săvârșită de cinci ierarhi, împreună cu un numeros sobor de preoți și diaconi.

Aşa, dupa cum am ami spus şi în rândurile anterioare, Părintele Arhim. Neonil Ștefan a trecut la cele veșnice duminică – 13 martie 2016, la vârsta de 94 de ani, după o stăreție, statornică şi vrednică, de 57 de ani.

În ziua de miercuri – 16 martie 2016, preoți și credincioși din Arhiepiscopia a Râmnicului, din judeţul Vâlcea, dar și din toată țara, au venit în număr mare la Sfânta Mănăstire Frăsinei, ca să-și ia rămas bun de la Părintele Arhim. Neonil Ștefan.

Slujba de înmormântare a fost săvârșită de un sobor de cinci ierarhi. Au slujit ÎPS Părinte Laurențiu Streza – Mitropolitul Ardealului, ÎPS Părinte Irineu Popa – Mitropolitul Olteniei, ÎPS Părinte Varsanufie Gegescu – Arhiepiscopul Râmnicului, PS Părinte Nicodim Nicolăescu – Episcopul Severinului și Strehaiei şi PS Părinte Emilian Lovişteanul – Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Părintele Stareț Arhim. Neonil Ştefana fost înmormântat potrivit rânduielii călugărești, înveștmântat în mantia sa, fără coșciug, lângă biserica din cimitirul mănăstirii.

La slujbă au participat peste o mie de credincioși, dornici să primească binecuvântarea părintelui și să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă.

Vrednic urmaș al stareților din vechime, Părintele Arhim. Neonil Ștefan s-a ostenit din răsputeri și a păstrat până astăzi neschimbată viața călugărească a Athosului românesc de la Mănăstirea Frăsinei.

Om cu viață sfântă, Părintele Stareţ Neonil Ştefan a lăsat în urma sa mai multe generații de ucenici cu viață duhovnicească aleasă, ierarhi, ieromonahi, călugări, preoți și nenumărați credincioși.

Îl rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să așeze sufletul său în ceata cuvioșilor, iar pe noi să ne învrednicească în continuare de rugăciunile sale, sfinte şi sfinţite!…

(Cf. http://arhiepiscopiaramnicului.ro/viata-eparhiei/parintele-neonil-s-adaugat-vechilor-stareti-de-la-frasinei – 16.03.2016/29.03.2016; Pr. Nifon Dorin Iancu – http://ziarullumina.ro/parintele-neonil-Stefan-staretul-manastirii-frasinei-a-fost-inmormantat-110400.html – 18.03.2016/29.03.2016).

Aşadar, altfel spus, în ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost, sunt şi rămân ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput.

Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Stareţ Neonil Ştefan – cel care a ajuns, în urmă cu un an, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

Cu alte cuvinte, eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhim. Neonil Ştefan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Căci, „Noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem” iar „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

DoarOrtodox

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…


pr Arsenie Papacioc - foto Oliver Dobrinoiu

pr Arsenie Papacioc – foto Oliver Dobrinoiu

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.

A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.Arsenie-Papacioc-fisa-de-penitenciar

Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la zece ani de la strămutarea sa din această viaţă pământească, în anul Domnului 2008…


Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu!…

 Interviu realizat la Mănăstirea Recea – Mureş, cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, în anul Domnului 2007…

ioan-iovan-manastirea-recea.jpgÎn urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.

Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…

Acolo am văzut  încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!…

            De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…

           parintele Ioan Iovan.jpg Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…

Anul acesta însă, joi – 17 mai 2018, s-au împlinit zece ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie anul 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani…

Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând nouă ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei – Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan Iovan„a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan Iovan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan, şi el trecut, între timp, la veşnicele lăcaşuri – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.

De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!…

Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei…

De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!…

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…

Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!

Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

parintele ioan recea.jpgŞi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:

Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în condiţiile secularizării la care, din păcate, suntem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?!…

– Dragul meu, Iisus Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării de care suntem încă foarte mulţi, lipsiţi.

 Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o realitate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?!…

– Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credincioşii importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.

Mai vedeţi astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?!…

 În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului – Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru faptul că a văzut foarte puţini s-au nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Mie nu mi-a lipsit liturghia şi împărtăşania nici chiar în puşcărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâinea şi apa o reţineam din hrana şi din alimentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.

 În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: – acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregătire sau fără, ori continuă împărtăşanie?!… Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?!…

– Răspunsul meu este: Continuă Împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua împărtăşanie. În ce priveşte vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!… Motivele invocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste şi să se mai ştie că Liturghierul care cuprinde rugăciunile de taină speciale pe care le citesc preoţii, trebuie să fie concrete, vii, personale iar nu doar teoretice şi abstracte în idei!…

Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim cu aceste cuvinte?!…

– Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îL iubeşti cu adevărat nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi, să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!…

 Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi supremaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?!…

– Este deplin corigentă din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Α la Ω!…

Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?!…

– Din nefericire lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Iisus Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!…

 Din punct de vedere moral – duhovnicesc cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?!…

– Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!… La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!… Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli trebuie să ajungem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăirea primilor apostoli, astfel încât, Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unităţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcării ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!…

Cine ar trebui să-şi asume vina sau responsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?!…

– Să nu căutăm vinovaţi ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!… Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde datorită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.

Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?!…

– Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se îndesească, să se întărească!…

Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt, a acestei situaţii de compromis?!…

– Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.

Credeţi că lucrările de învăţătură ortodoxă, „catehismele” noastre prezintă corect lucrurile cu privire la această problemă sau sunt destul de scolastice?!…

– Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!… Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare, mult folositoare, cu toate că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi care astfel, nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. În general, Catehismele sunt foarte bune dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.

Este nevoie, cumva, de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asistăm, cumva, la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?!…

– Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât urcând din nou, spre culmile desăvârşirii!…

Vedeţi cumva, o stare de revigorare a acestei situaţii, sunteţi optimist, în acest sens?!…

– Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „Nici porţile iadului nu o vor birui” nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mijlocirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie” se va reface Ierusalimul pământesc şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.

Acum în încheierea acestui interviu v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi!…

– Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creştini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului şi aşa, pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!…

– Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă să aveţi parte de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…

Iar acum, după unsprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment, şi totodată, la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox