Troparul Cuviosului Ioan de la Rila. Viaţa şi acatistul Preacuviosului Ioan -18 august /19 octombrie – Mutarea Moaştelor Sfântului Ioan de la Rila

Reprezentativ

Publicat pe 18/08/2010 de Doar Ortodox

Sfintul Ioan de la Rila, marele ascet spiritual al Bisericii Ortodoxe Bulgare si din-Rai-pazitor al poporului bulgar, s-a nascut in anul 876 in satul Skrino in tinutul Sredets (astazi Sofia).

Dupa ce si-a pierdut parintii, baiatul a devenit vacar pentru a se tine departe de lume. Odata stapinul l-a batut pentru ca ii pierduse o vaca cu vitelul ei. Baiatul a plins indelung si s-a rugat, ca Dumnezeu sa-l ajute. Cind a gasit vaca si cu vitelul si a vrut sa se intoarca acasa cu ele, apa curgea mare si cu putere in riul Struma, pe care trebuia sa-l treaca. Tinarul vacar s-a rugat, si-a pus camasa lui zdrentuita pe apa, facu deasupra ei semnul crucii, lua vitelul in brate si merse cu el, precum ar fi mers pe uscat, pina pe celalalt mal al riului unde se afla vaca.

Stapinul, ascuns in padure, se inspaiminta cind vazu aceasta minune. Recompensa cu generozitate pe tinar, apoi il alunga de la casa lui. Impartind de pomana lucrurile sale, baiatul isi parasi satul. Nu se stie cind, nici unde, sfintul a fost tuns monah.

La inceput si-a continuat asceza pe un deal inalt si arid, mancand doar plante salbatice. Adapostul ii era un tufaris. Dupa putina vreme tilharii au venit peste el noaptea, l-au batut si l-au scos afara de acolo. Si-a gasit apoi o pestera adinca si s-a instalat in ea. Peste putina vreme, nepotul sau, Sfintul Luca, s-a instalat si el acolo.

Locul era lipsit de lume, astfel incit Sfintul Ioan a crezut la inceput aparitia lui Luca drept o inselaciune diavoleasca, dar aflind ca tinarul isi cauta mintuirea sufletului sau, l-a acceptat cu dragoste. Nu pentru multa vreme insa au vietuit ei impreuna. Fratele sfintului Ioan i-a gasit pe asceti si cu forta si-a luat inapoi fiul. In drum spre casa tinarul a murit din cauza unei muscaturi de sarpe. Fratele s-a cait si a cerut iertare calugarului. Pribeagul mergea apoi adesea la mormintul tinarului cel drept ; acolo era locul sau de odihna preferat.

Sfintul Ioan a petrecut doisprezece ani in pestera pustie, apoi s-a dus in salbaticia Rilei si s-a instalat in scorbura unui copac. Postea si se ruga mult, plingea neincetat si minca doar iarba. Vazind o asemenea nevointa, Dumnezeu a facut sa creasca fasole, din care sfintul a mincat multa vreme. Fasolea si faptele sale bune l-au facut cunoscut oamenilor.
Odata o turma de oi speriate alerga de-a lungul potecilor abrupte si prapastioase, si nu s-a oprit pina la locul in care vietuia calugarul. Ciobanii, urmarindu-si turma, l-au descoperit cu uimire pe sihastru, care i-a intimpinat prieteneste : „Voi veniti aici infometati. Luati niste fasole de la mine si mincati”. Toti mincara si s-au indestulat. Unul dintre ei a luat mai multa fasole ca sa aiba provizii. In drum spre casa le-a oferit tovarasilor sai, dar nu era nici o boaba in pastaile sterpelite. Ciobanii se intoarsera cu cainta iar batrinul statea drept, spunindu-le zimbind : „Vedeti, copiilor, aceste fructe sint lasate de la Dumnezeu ca hrana in salbaticie”.

De-atunci ei incepura sa aduca la calugar pe bolnavi si pe cei tulburati de duhuri necurate, pe care el ii vindeca prin rugaciune. Ca sa nu cada prada faimei printre oameni, calugarul parasi scorbura lui draga si se instala pe un pisc inalt si stincos dificil de acces, unde a salasluit timp de sapte ani sub cerul liber. Vestea despre marele ascet a ajuns pina la regele bulgar Petru (927-969), care voia sa il intilneasca. Sfintul Ioan ii scrise o scrisoare, refuzind o astfel de intilnire lipsita de smerenie.

Mai tirziu Sfintul Ioan accepta sub calauzirea lui calugari, care construira o manastire cu o biserica in pestera in care Sfinful Ioan traise mai inainte. Cu chibzuinta isi indruma turma si muri la 18 august 946, la virsta de 70 de ani.

Cu cinci ani inainte de a-si da sfirsitul a scris cu mina sa: „Un Testament pentru Discipoli”, una din cele mai rafinate creatii ale literaturi bulgare vechi. Viata sfinta a ascetului si extraordinarele binecuvintari de la Dumnezeu prin rugaciunile sale fura o frumoasa predica a Credintei Crestine pe pamintul nou crestinat al Bulgariei. In vremurile grele de lupta ale Bulgariei cu Bizantul, sub regele bulgar din vest Samuel (976-1014), Sfintul Ioan se arata discipolilor sai, ordonindu-le sa ii transfere moastele la Sredets (Sofia), unde Patriarhul bulgar Damian ( 927-972) se ascundea. Se banuieste ca transferul moastelor a avut loc in anul 980.

Putin mai tirziu, mina dreapta a Sfintului Ioan de la Rila a fost dusa in Rusia (probabil in orasul Rila, unde o biserica a fost construita in numele Sfintului Ioan de la Rila, cu o capela dedicata martirilor Florus si Laurus, in ziua praznuirii lor, 18 august, in care el a murit). Continuă lectura →

Cântări la Adormirea Maicii Domnului. Acatistul Adormirii Maicii Domnului.

Reprezentativ

Publicat pe 23/02/2009 de Doar Ortodox

Troparul Adormirii Maicii Domnului

„Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

doar-ortodox

Axionul Adormirii Maicii Domnului

Neamurile toate te fericesc pe tine, una, de Dumnezeu Nascatoare! Biruiescu-se hotarele firii intru tine, Curata Fecioara, ceea ce esti dupa nastere fecioara si dupa moarte – vie. Mantuieste pururea, Nascatoare de Dumnezeu, mostenirea ta!

doar-ortodox

Preasfantă Născătoare a Domnului Hristos (priceasnă)

doar-ortodox

O, Măicuță Sfântă

O, Măicuţă Sfântă
Te rugăm fierbinte,
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte:

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii,
Lacrimilor tale.

Când plângeai sub cruce
Maică-ndurerată,
Te-am primit de Mamă,
Noi şi lumea toată.

Călători pe-o mare,
Veşnic tulburată,
Noi ne-am pus în Tine
Şi nădejdea toată.

Tu eşti steaua mării
Şi ajuţi s-o treacă;
Dintre câţi Te roagă,
Nimeni nu se-neacă.

Fă să-ţi batem zilnic
La miloasa-ţi poartă,
Câtă vreme-n lume,
Valuri ne mai poartă.

Iar când nori şi ceaţă
Înnegri-vor zarea,
Vino Tu Măicuţă,
Să ne-arăţi cărarea.

Să conduci luntriţa
Printre stânci şi valuri,
Să ne scoţi la portul,
Veşnicilor maluri.

O, Măicuţă Sfântă,
Cea mai scumpă floare,
Fă din şir de lacrimi,
Dalbe lăcrimioare.

Scapă-ne de patimi
Şi de pofte rele,
Şi ne schimbă-n mândre
Mărgăritărele.

Să ne duci cu Tine
Unde calea-Ţi duce,
Să ne dai în ceruri
Fiului Tău dulce.

Şi să-I spui, Măicuţă,
C-aste floricele,
Le-au făcut să crească
Chinurile grele.

Şi cu ale Tale
Lacrimi de sub cruce;
Tu le eşti Măicuţă,
Maica cea mai dulce.

Inima-i Preasfântă
Mângâios ne-o strânge;
Va uita de patimi,
Mai mult nu va plânge.

Noi, cuprinşi de-o pace
Fără de hotară,
Lăuda-te-om veşnic
Pururea Fecioară.

O, măicuţă sfântă (priceasnă) – Grupul Teoforul

La Nicula sus in deal (priceasnă) – Grupul Teoforul

doar-ortodox

Troparul Adormirii Maicii Domnului si stihiri

doar-ortodox

Troparul Adormirii Maicii Domnului si Condacul 1 (Acatistul Adormirii Maicii Domnului)

doar-ortodox

Binecuvantarile Adormirii Maicii Domnului

doar-ortodox

Cuvine-se cu adevărat

doar-ortodox

Paraclisul Maicii Domnului

Vezi PARACLISUL MAICII DOMNULUI (video și TEXTUL SLUJBEI)

doar-ortodox

Acatistul Adormirii Maicii Domnului

Condacul 1

Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Imparatesei, celei ce te sui de la pamant la cer, cantare cu cucernicie, pentru preacinstita ta Adormire, aducem tie Nascatoare de Dumnezeu. Iar tu, ca ceea ce ai biruinta peste moarte, de toate intamplarile aducatoare de moarte ne pazeste pe noi, ca sa-ti cantam tie: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta, nu ne lasi pe noi!

Icosul 1

Ingerul intai statator, din cer a fost trimis, sa spuna Nascatoarei de Dumnezeu, mutarea ei la cer, fara de grija si mai inainte sa vesteasca venirea la ea a Fiului lui Dumnezeu. Si luminat stralucind inaintea ei stand, a zis asa:
Bucura-te, preavesela Maica a Imparatului;
Bucura-te, Maica lui Dumnezeu, imparateasa cerului si a pamantului;
Bucura-te, preamarita, ca vine cu slava la tine Fiul lui Dumnezeu sa te ia la cer; Continuă lectura →

Îndemn la pace, dialog și coresponsabilitate socială. Mesajul PF Patriarhul României Daniel

Publicat pe 13/08/2018 de Doar Ortodox

Întreaga ţară este îngrijorată de evenimentele recente soldate cu violențe ale căror victime sunt atât civili, cât și forțe de ordine.

Biserica Ortodoxă Română, neutră din punct de vedere politic, dar sensibilă la problemele sociale, în calitatea ei de „factor al păcii sociale” (cf. Legii cultelor nr. 489/2006, art. 7, al. 1), îndeamnă la rugăciune, pace, dialog și coresponsabilitate socială. Ura, violenţa și polarizarea societății nu sunt benefice pentru ţară.

Îndemnăm preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române să săvârșească rugăciuni pentru pacea şi unitatea poporului român, mai ales în anul acesta al centenarului, atât de important pentru noi. În același timp, trebuie încurajate şi cultivate dialogul și coresponsabilitatea, pentru binele României.

În predica rostită duminică la Mănăstirea ilfoveană Pasărea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat mai multe adevăruri înțelese din Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18: 23-35), între care și faptul că iertarea aduce pace, iar ura, dezbinarea și vrajba, dezumanizează.

„Iertarea din Evanghelia de astăzi nu este doar o simplă atitudine individuală, ea privește comunitatea, oricât de mică ar fi ea: familie, biserică societate, popor sau popoare, umanitatea întreagă”, a spus Părintele Patriarh.

În acest context, Patriarhul Daniel a explicat că atunci când omul iubește și iartă se schimbă situațiile conflictuale în familie și în societate. „Încetează certurile, încep consultările, sfătuirea cea bună, fapta și cuvântul bun”.

„La fel și în societate, când oamenii se iartă așa cum Dumnezeu îi iartă pe ei, începe o nouă viață, se umanizează societatea. Dacă însă oamenii cultivă ura, dezbinarea, vrajba, societatea intră într-un fel de existență chinuită, săracă duhovnicește și oamenii se dezumanizează, se înrăiesc”.

„Omul iertător și bun seamănă cu Dumnezeu”, a subliniat Patriarhul, amintind expresia populară „a fi un om – pâinea lui Dumnezeu”.

Între înțelesurile parabolei evocate de Patriarh în 12 august 2018 a fost și faptul că „Dumnezeu ceartă spre îndreptare pe cei care au primit iertarea Lui, dar nu iartă la rândul lor pe cei care le-au greșit”.

doar ortodox 12

Reclame

Părintele Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”

Publicat pe 10/08/2018 de Doar Ortodox

Cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Părintelui Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”… Împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa pământească şi vremelnică şi a cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti…

În curgerea pământească şi vremelnică a timpului, în urmă cu cincisprezece ani, în ziua de 13 august anul 2003, platoul ori piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti, precum şi străzile din preajma ei erau înţesate de foarte multă lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului.

Slujba înmormântării Părintelui Profesor Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

inmormantare Galeriu

Aşadar, în data de 10 august anul 2018 se împlinesc cincisprezece ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie anul 1918, în comuna Răcătău – Răzeşi din judeţul Bacău, adică în urmă cu o sută de ani. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

În anul 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie anul 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost Profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală, unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august – 7 septembrie anul 1950, respectiv 16 august anul 1952 – 26 octombrie anul 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989, în calitate de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“.

pr Constantin Galeriu (3) Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost distins cu numeroase premii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Părintele Galeriu este autor a numeroase lucrări teologice şi cărţi bisericeşti. În ultimii ani de viaţă, era preot paroh la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală. Părintele Constantin Galeriu a plecat la Domnul nostru Iisus Hristos – Împăratul Cerurilor şi a Veacului ce va să vină, la data de 10 august anul 2003 şi rămâne unul dintre cei mai importanţi teologi şi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, contemporane.

După cum am spus şi în rândurile anterioare, Părintele Constantin Galeriu s-a născut în comuna Răcătău, din ţinutul moldav al Bacăului, de praznicul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”, în anul 1918.

După aceea, după cum am mai spus, tânărul Costachi Galeri a urmat Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman, după care a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, având ca îndrumător de licenţă pe cunoscutul profesor Nichifor Crainic. Deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, părintele a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Aici a stat până în anul 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai târziu părintele. Erau anii de după război, când a început foametea. Doar câte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“.

În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvântul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sfântul Vasile“. A slujit aici aproape 30 de ani. Predicile Părintelui Constantin Galeriu atrăgeau multă lume, iar autorităţile comuniste au observat acest lucru. Părintele a devenit incomod regimului şi a fost închis între anii 1952 şi 1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare din ţară şi repartizat, în cele din urmă, în lagărul de muncă Peninsula, care avea să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră. pr Constantin Galeriu (4)

Din anul 1973, Părintele Profesor Constantin Galeriu a slujit în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate lăcaşe de cult din Bucureşti.

Cei care i-au ascultat predicile, povestesc că Părintele Constantin Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric; preacucernicia sa era exhaustiv şi prin aceasta fascinant, unic. „Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele cheie. Rămânea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor; ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvântul «pausis» înseamnă odihnă, dar Sfânta Scriptură foloseşte alt termen, «anapausis», iar particula «ana» se traduce prin «în sus».

Aşadar, ajung la odihnă atunci când mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului său erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfântă, în fiinţa ta, a ascultătorului.

De aceea, prelucra permanent şi în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo…

Mulţumea când îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrâneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa cu care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, profesor sau orator, Părintele Constantin Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci când Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre audienţii săi care i-a spus „vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr pentru afirmaţia făcută… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“ Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii demonstrează, incontestabil, darul oratoric al Părintelui Constantin Galeriu.

pr Constantin Galeriu (1) Părintele Profesor Constantin Galeriu era nu era niciodată egoist sau arogant ci totdeauna cu generozitate şi mărinimie de suflet, fiind uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv şi îndelung răbdător. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul Părintelui Profesor Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc, articulat şi natural. Nu ignora şi nici nu dispreţuia sursele de informare, media sau internetul şi credea că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ori deosebiţi ascultători.

Volumele de predici ale Părintelui stau acum să apară la Editura „Harisma”. El a fost un om foarte popular, dar care nu a trăit din asta. Chiar îl deranjau evocările şi elogiile făcute la adresa lui.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Constantin Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lângă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blândeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întâmplarea petrecută într-o seară când, Părintele Profesor Constantin Galeriu, întorcându-se de la o slujbă făcută în parohie a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă, Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“. La care Părintele, retrăgându-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“.

Acesta era Părintele Constantin Galeriu!… Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: „Born to serve, born to love“ (Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lângă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sunt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămân în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vânt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie, teologie – ştiinţă. Tema dialogului între credinţa creştină şi cunoaşterea ştiinţifică a rămas o preocupare constantă a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobând ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane.

Iniţierea şi coordonarea, începând cu anul 2001, a grupului de reflexie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sfântul Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie, poate fi concepută, în primul rând, ca pe un mod de încununare a maturizării gândirii sale teologice, iar în al doilea rând, ca pe un mod de a învăţa pe ceilalţi să gândească corect, teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe, prin abordare, la care putea asista oricine.

După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvânt aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că Părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvântul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvântul venerabilului duhovnic şi profesor care uimea prin precizia şi corectitudinea intuiţiilor sale.

Aceste întâlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Profesor Constantin Galeriu le avea cu intelectuali de marcă, cum ar fi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi pictorul Sorin Dumitrescu de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte, începând cu crearea lumii, sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative este necesară pentru crearea unei conştiinţe eclesiale, a unui mod de gândire sănătos, curat, ortodox. Părintele Profesor Constantin Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant.

De aceea, cuvântul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, citate de Părintele Profesor, din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat, a fost unul din principalele motive pentru care lumea invada şi asalta duminică de duminică Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti.

Acum, la împlinirea a cincisprezece ani de la petrecerea în lumea celor de sus a Părintelui Constantin Galeriu şi în încheierea acestui material comemorativ, vin să întreb, cu multă nădejde şi încredere în Providenţa Divină, ce va urma după toţi şi după toate acestea, care va fi mersul şi evoluţia Bisericii în viitor, deoarece iată, ea se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acesteia!…

Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de ucenicii şi colaboratori săi, dreapta lui socoteală precum şi înţelepciunea ori diplomaţia sa ar fi fost de mare folos în continuare, dar am convingerea că felul său de a fi şi mai ales, de a vedea şi de a trata lucrurile va fi moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, în frunte cu succesorul său, avându-l astfel între noi şi mai cu seamă întru noi, fapt pentru care mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a amneziei şi a nerecunoştinţei, fiindcă aportul său a fost cu adevărat grăitor şi elocvent, marcant şi determinant, din care motiv sunt ferm convins că se va face foarte des trimitere şi referire la el, aşa încât, după cum am pomenit şi mai sus, Părintele Profesor Constantin Galeriu este ca un far ce luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo, deşi probabil sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă ori să fie stins!…

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Şi totuşi, suntem încredinţaţi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune; căci „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!… Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

DoarOrtodox

Biserica și rolul ei în societatea contemporană

Publicat pe 07/08/2018 de Doar Ortodox

INTRODUCERE

Sfânta Biserică este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în forma unor limbi ca de foc, în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor cap.2,). Sfânta Biserica este divină pentru că a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului căci, aşa cum spune Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu există mântuire”.

Biserica este „Hristos extins în trupul Lui îndumnezeit în umanitate”, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit… Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt”.

În Sfânta Scriptură ni se spune că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui. Hristos are în Biserică poziţia de cap, de temelie, de izvor de viaţă infinită. Având în vedere faptul că Hristos a îndumnezeit trupul nostru prin întruparea Sa, iar Biserica este trupul lui Hristos pe care El a întemeiat-o pentru mântuirea omului, rolul Bisericii este acela de a îndumnezei în continuare pe om, până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, Biserica este ,, terenul sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos”.

ROLUL BISERICII ÎN ROMÂNIA

La 6 martie 1945, în Romania a fost instaurat regimul comunist. Odată cu instaurarea acestui regim, pe scena politică, socială şi economică au avut loc schimbări profunde. Dar ceea ce a fost mai dureros a constat în faptul că aceste schimbări au survenit şi în cadrul vieţii Bisericii Ortodoxe din România. Acest regim, sub tot felul de presiuni a făcut ca Biserica din Romania să fie înlăturată aproape întru totul din viaţa statului român, devenind astfel o instituţie marginalizată.

În această perioadă, Biserica nu a mai putut să-şi continue lucrarea ei caritativ-filantropică, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen. De asemenea, învăţământul religios şi asistenţa religioasă din şcoli, spitale, azile şi unităţi militare au fost interzise.

Cu alte cuvinte Biserica îşi putea desfăşura misiunea doar între zidurile lăcaşului de cult. Această situaţie a durat însă până în decembrie 1989 când regimul comunist a căzut. La Revoluţia din decembrie 1989 românii au devenit din nou liberi cu adevărat. La fel şi Biserica Ortodoxă din România. Ea şi-a recăpătat rolul în societatea românească, astfel încât îi este din nou cu putinţă să-L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu nu doar din faţa Sfântului Altar, ci şi dincolo de uşile lăcaşului de cult.

După aproape 45 de ani de ateism, Biserica Ortodoxă din România şi-a reluat cu o şi mai mare intensitate misiunea ei de a semăna cuvântul Evangheliei lui Hristos în sufletele oamenilor. Aşadar, ea şi-a reluat misiunea ei în şcoli, spitale, azile, penitenciare, unităţi militare, etc.

Biserica îşi derulează misiunea în cadrul societăţii româneşti prin sfintele slujbe în cadrul cărora cei care participă sunt în comuniune cu Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii, prin răspândirea învăţăturii dumnezeieşti şi prin diferitele acţiuni de caritate.

Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este nu doar o fiinţă modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente care înnobilează sufletul. O astfel de fiinţă nici măcar nu mai are capacitatea de a conştientiza faptul că trăieşte doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, astfel încât nu se mai poate defini şi cunoaşte pe sine însuşi ca fiind chip al lui Dumnezeu. Aceasta tocmai datorită faptului că s-a depărtat de Creatorul său şi pentru că a coborât din corabia care ne duce pe toţi la ţărmul mântuirii – Biserica. Pentru astfel de oameni pe care i-am putea numi sugestiv ,,oiţele rătăcite” Biserica trebuie să depună un efort deosebit pentru a-i readuce în staulul de unde au plecat. Lăsându-i să umble pe alte căi, cu siguranţă că astfel de oameni vor ajunge mai devreme sau mai târziu acele ,,elemente negative” ale societăţii. Aşadar, rolul Bisericii în societate este unul deosebit, căci ei îi revine misiunea de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze.

Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale; ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire. Pentru ca societatea românească să fie una sănătoasă este nevoie ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac, iar pe toate acestea fiecare dintre noi le dobândeşte în şi prin Biserică. Rolul Bisericii în societate este acela de a-l ajuta pe fiecare să respire aerul dumnezeirii, să iasă de sub jugul păcatului şi astfel să nu mai fie rob al acestuia.

Misiunea bisericii în societate poate fi urmărită mai uşor dacă vom analiza în parte cele 3 activităţi ale ei pe care le derulează şi rolul pe care fiecare activitate îl are. Aşadar, cele 3 activităţi ale Bisericii în misiunea ei sunt: activitatea învăţătorească, sfinţitoare şi socială.

ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ

Activitatea învăţătorească a Bisericii îşi are temeiul în cuvintele Mântuitorului Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20). Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea de a-i învăţa pe oameni cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia Sa cea sfântă şi care este drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor.

Biserica Ortodoxă din România a dat chemare îndemnului Mântuitorului de a-i învăţa pe credincioşii ei cuvântul Evangheliei, astfel că, în decursul timpului a semănat în sufletele celor pe care i-a păstorit învăţătura dumnezeiască. Acest lucru a întâmpinat uneori greutăţi mai ales în timpul perioadei comuniste când i-a fost îngrădit dreptul de a-L propovădui pe Hristos şi în afara zidurilor lăcaşului de cult. Dar, după Revoluţia din decembrie 1989 educaţia religioasă a devenit una dintre problemele de substanţă ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale, în special. Astfel Religia şi-a recăpătat dreptul bine-meritat între celelalte discipline şcolare.

Dacă idealul unei societăţi secularizate „este numai pregătirea tineretului pentru o profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin Taina Sfântului Botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca atare, un astfel de tânăr are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învăţătura acesteia, prezentate de profesorul de religie care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om”.

La început, pe buzele unora flutura întrebarea: „De ce a mai fost nevoie să se mai introducă o nouă disciplină”? Răspunsul la această întrebare este atât de simplu: pentru că, în cadrul acestor ore copiii învaţă să fie nu doar cetăţeni model, ci şi creştini autentici. Dacă la Română învaţă despre Eminescu că este „luceafărul poeziei româneşti”, dacă la Matematică învaţă cum să rezolve diferite fracţii şi ecuaţii, dacă la Istorie învaţă despre bravii domnitori ai poporului nostru sau la Chimie, despre tot felul de reacţii chimice; la Religie învaţă că omul a fost adus la existenţă de Dumnezeu pentru a se putea împărtăşi din cupa iubirii divine, că lumea şi tot ceea ce există sunt opera Creatorului, etc.

Prin ora de Religie, Biserica este activă în viaţa tinerelor vlăstare şi ca atare, a societăţii în care trăim. Prin intermediul orelor de Religie Biserica îşi extinde câmpul de lucru. Aşadar ogorul în care ea trebuie să sădească sămânţa cuvântului Evangheliei este unul aparte pentru că sufletele lor sunt curate şi dornice de a învăţa despre Părintele Ceresc, Maica Domului, Sfinţi, etc.

În şcoală rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii prin intermediul orei de Religie. Dacă şcoala îi educă pe copii prin intermediul disciplinelor care se predau aici deoarece procesul educativ a fost mereu o necesitate existenţială, spre perpetuarea celor mai nobile avuţii umane; Biserica îi educă religios pe copii prin intermediul orelor de Religie, căci „educaţia religioasă este activitatea pe care educatorul o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre religiozitate”.

În şcoală, rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii deoarece o astfel de educaţie este importantă pentru că ea conduce pe om la scopul ultim al existenţei: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, viaţa omului se înalţă şi se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care omul ajunge la credinţa în Dumnezeu, acesta renaşte la o viaţă nouă care poartă pecetea sfinţeniei.

Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se predau în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această activitate trebuie să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea permanentă a credincioşilor. Unul dintre aspectele importante ale misiunii Bisericii în societatea contemporană priveşte aşadar catehizarea credincioşilor. După aproape cinci decenii de intoxicare cu doctrina marxist-leninistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate credincios Bisericii ortodoxe. Dar, cu tot ataşamentul lor vădit faţă de Biserică, marea majoritate a credincioşilor Bisericii ortodoxe nu dispun de instruirea religioasă corespunzătoare.

Remedierea „acestei deficienţe provocate de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realiza atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera de catehizare care trebuie să fie permanentă la nivel de parohie… Preoţii vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se confruntă credincioşii”.

După cum roadele pământului trebuie semănate şi îngrijite în permanenţă, tot astfel şi ţarina duhovnicească are nevoie necontenită de sămânţa cea bună şi de semănătorul iscusit, după cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca 8, 5-15). Preotul este mai întâi „slujitor al cuvântului”, iar a nu predica înseamnă a-şi anula propria slujire, iar acolo unde el nu predică şi nu catehizează pe credincioşi, vor veni alţii care vor face acest lucru, dar negativ, căci îi vor abate de la adevăr şi de la Biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot.

Dacă „predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit obligaţia de căpetenie în activitatea slujirii în toate timpurile, astăzi, când singurul loc de învăţătură religioasă a rămas amvonul, se impune ca această activitate a preotului să se concentreze cu toată atenţia şi sârguinţa în acest punct devenit, mai mult ca oricând, hotărâtor”. În afară de predica propriu-zisă, liturgică, preotul este dator să-i catehizeze pe credincioşi „cu timp şi fără timp”(Timotei 4,2), să folosească orice prilej pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la tezaurul adevărurilor de credinţă al Bisericii creştine. Această lucrare de catehizare a Bisericii prin slujitorii ei este indispensabilă dacă se urmăreşte combaterea prozelitismului sectar şi dacă se doreşte ca fiii Bisericii să devină mai responsabili faţă de actele pe care le întreprind. Numai aşa Biserica are certitudinea că mădularele ei-credincioşii, sunt sănătoase şi că ea contribuie activ la renaşterea spirituală şi morală a societăţii.

ACTIVITATEA SFINŢITOARE

O altă latură a activităţii Bisericii este cea sfinţitoare. Prin slujitorii ei şi prin sfintele slujbe, oamenii se împărtăşesc de harul sfinţitor, har care îi dă omului posibilitatea să fie în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Făcând prezentă lucrarea harului în viaţa omului prin sfintele slujbe, Biserica îl ajută pe acesta dăruindu-i exact ceea ce îi este necesar în desfăşurarea tuturor activităţilor cotidiene şi nu numai.

Prin Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi prin toate celelalte slujbe bisericeşti omul este în relaţie cu Biserica triumfătoare. În mod deosebit activitatea sfinţitoare a Bisericii se realizează prin Sfânta Liturghie care se oficiază de către slujitorii ei în lăcaşurile de cult în toate duminicile şi zilele de sărbătoare. Prin participarea lor la Sfânta Liturghie, membrii societăţii devin membrii trupului tainic al lui Hristos care nu este altul decât Biserica. Participând activ la viaţa societăţii, omul este martorul evenimentelor care se derulează cu repeziciune în cadrul acesteia. La polul opus, prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este prezent la toate evenimentele din viaţa Mântuitorului, de la naşterea şi până la înălţarea Sa la cer, căci Sfânta Liturghie simbolizează chiar acest lucru. Iată deci, că prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este în mod tainic martorul naşterii, răstignirii, morţii şi înălţării de-a dreapta Tatălui a Fiului lui Dumnezeu.

Prin Sfânta Liturghie Biserica îl înnobilează pe fiecare om care participă la această dumnezeiască slujbă, căci „Sfânta Liturghie prilejuieşte astfel trăirea anticipată, prin arvună, a Împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea, după o înaintare treptată spre ea în viaţa pământească. Acest urcuş liturgic de la trăirea în parte până la trăirea deplină în Împărăţia Sfintei Treimi e reprezentat în Sfânta Liturghie ca un urcuş spre unirea cu Hristos cel jertfit şi înviat, nu a credinciosului singular, ci a comunităţii care se umple tot mai mult de iradierea prezenţei Lui”. Continuă lectura →

Schimbarea…

Publicat pe 04/08/2018 de Doar Ortodox

Răspunde

Cred că cei mai mulţi dintre noi am stat, la un moment dat, şi ne-am gândit ce mult a însemnat/a cântărit o schimbare/o anumită schimbare în viaţa noastră!…

Şi, da, curat lucru: contează foarte mult o schimbare, adevărată, în viaţa noastră!…

Într-adevăr, schimbarea, este, cu adevărat, un act, un gest, un semn al providenţei divine. Este o manifestare a dragostei, a purtării de grijă şi a proniei dumnezeieşti.

Altfel spus, este o capacitate dar, mai ales, o şansă, poate unica, poate singura, ce ne poate face pe noi altfel; adică aşa cum am fost sau aşa cum ar trebui să fim!…

Pornind de la schimbarea, în plan fizic, psihic, personal, profesional, social, trupesc şi sufletesc şi ajungând până la cea în plan moral, spiritual şi duhovnicesc, schimbarea este antidotul plictisului, al blazării, al rutinei, al uzurii, al plafonării adică al involuţiei, al deteriorării, alterării şi degradării!…

Cu alte cuvinte, schimbarea (poate) aduce căinţă şi pocăinţă, convertire şi îndreptare, luminare sau clarificare, limpezire ori lămurire, încurajare şi îmbărbătare, mai bine aspus, schimbarea aduce (înapoi) ceea ce ne lipsea, cee ace ne doream sau, mai corect spus, cee ace ne trebuia, fiindu-ne absolut necesar şi de maximă trebuinţă ori necesitate!…

De aceea, dincolo de indispensabilitatea ei, schimbarea produce multă bucurie, veritabil curaj şi eficient optimism, provocând abordări şi orizonturi noi, mult folositoare şi autentic ziditoare nouă, tuturor!…

Fără, însă, a declanşa cine ştie ce reforme, rebeliuni ori revoluţii, schimbarea treuie să existe, măcar o singură data, în viaţa fiecăruia dintre noi, având parte, în jurul nostru, de atâtea exemple, modele, pilde sau mărturii de oameni care şi-au schimbat, cu adevărat, viaţa şi vieţuirea, atitudinea şi comportamentul, orientarea sau orizontul, activităţile, acţiunile, preocupările sau îndeletnicirile lor, ajungând a fi: din răi buni, din buni tot mai buni, din superficiali serioşi, responsabil şi profunzi, din egoişti altruişti, din zgârciţi milostivi, din aroganţi simpli, umili şi smeriţi, din ignoranţi cercetători, cititori şi cunoscători şi, aşa mai departe!…

Căci, “viaţa ta se va schimba numai atunci când tu te vei schimba!” – Jim Rohn sau, “fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” – Mahatma Gandhi

Practic, viaţa noastră este un parcurs care constă în asemenea schimbări, providenţiale/proniatoare, care, dacă sunt corect percepute şi serios asumate ori însuşite, sunt cruciale, ducând la modificarea, transformarea şi, de ce nu, chiar la transfigurarea/convertirea noastră, ele fiind momente/prilejuri de sinceră şi profundă revelaţie sau descoperire, a lui Dumnezeu, a semenilor noştri şi, în special, a noastră, a eului şi sinelui nostru, al fiecăruia!…

În fond, într-o lume plină de singurătate şi de egoism, de brutalitate, cinism şi dualism, viclenie şi meschinărie, merită a trăi şi a consuma, până la capăt, oportunitatea ori şansa schimbării, care de fapt, ne (rea)duce la noi înşine, la omul din noi şi de alături şi, îndeosebi, la Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fiind plină de asemenea pilde/exemple memorabile, sfinţitoare, tămăduitoare şi, mai ales, mântuitoare!…

Aşadar, haideţi să nu uităm că o schimbare poate fi un binecuvântat prilej de bucurie, fericire, comuniune, comunitate, viaţă, veşnicie şi mântuire!…

Altfel spus, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne (mai) ofere ocazia/şansa unei asemenea schimbări, reale, sincere, autentice şi adevărate iar noi, între noi, oamenii, să ne (mai) schimbăm, cu mult folos, punând început bun şi devenind sănătoşi, frumoşi şi bucuroşi!…

În altă ordine de idei, vom sublinia şi reţine că, altminteri, astăzi, schimbarea este un concept foarte vehiculat. Dacă vreţi, este un fel de emblemă a timpului. Aproape tot contextul existenţei umane s-a schimbat faţă de nu mult timp în urmă, să zicem unul-două secole: societatea, moravurile, tehnologia, sistemul politic şi economic etc. Şi această transformare nu dă semne că ar ajunge la vreo finalitate. Practic, nu ştim dacă există vreo finalitate sau am intrat doar într-un cerc vicios. Gen schimbarea schimbării sau eterna schimbare. Iar motivaţia acestei schimbări este, cum altfel, decât binele, al meu, al tău, al lui, al nostru, al tuturor.

Şi, totuşi, dincolo de toate acestea, din punct de vedere duhovnicesc, (doar) pocăinţa este cotitura/schimbarea vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Iisus Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

În concluzie şi încheiere, vom afirma/susţine că pocăinţa – schimbarea trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie şi curaj, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Iisus Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe aceastea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum schimba, transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui pom, plin cu fructe!…

(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 39).

Mai adăugăm/mai remarcăm încă ceva: vecin, rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei care abia încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii noastre omeneşti, fire supusă slăbiciunilor, coroziunii şi neputinţelor specifice. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare!…

De aceea nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens avem (şi) pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.

După cădere, suntem condamnaţi pe viaţă la a avea parte de asemenea schimbări: odată cu primul păcat, omul şi-a pierdut personalitatea, a devenit victima influenţelor şi este supus schimbărilor. Niciodată el nu rămâne stabil/statornic pe o poziţie, pe o simţire, pe o idee sau pe o opinie.

Asupra caracterului omului se exercită, în acest sens, influenţe din partea cuvintelor, gândurilor, lucrurilor, persoanelor, dietei, climei şi, în general, din partea a tot ce i se întâmplă, zilnic, cotidian. Adăugaţi la toate acestea şi uneltirea drăcească/diavolească, cea care afectează stabilitatea/rezistenţa simţirilor. Tot acest labirint al schimbărilor diminuează, stinge zelul şi toceşte râvna.

Aceste asemenea schimbări trebuie tratate cu mult dispreţ; de asemenea, este nevoie de credinţă tare şi fierbinte în Pronia dumnezeiască, de râvnă după Dumnezeu şi de sfatul celor încercaţi. Cunoscând diavolul că forţa noastră motrice este râvna dumnezeiască, entuziasmul şi zelul şi mărinimia, se întoarce împotriva acestora pentru ca să ne dezarmeze şi să ne descurajeze.

Există şi schimbări pe care le provoacă numai greşelile noastre personale, ori de câte ori încălcăm poruncile şi suntem, astfel, lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin culpa şi vinovăţia noastră.

Pentru aceste schimbări este nevoie de multă pocăinţă şi de sinceră smerenie pentru ca să se vindece, să se tămăduiască.

Este nevoie de adevărat curaj şi de reală atenţie – iar nu de frică – pentru ca să nu se întrerupă strădania cea demnă de laudă şi de râvna nevoitorilor.

(Cf. Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 113-114).

De aceea, Sfinții sunt modele vii de nevoinţă, schimbare şi simplitate, exemple grăitoare de golire a e-ului, schimbat, metanoizat, pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul este plin de asemenea mărturii ale bătrânilor nevoitori, care prin schimbarea/transformarea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna – ctitor şi ziditor, doctor şi tămăduitor al inimilor…

Publicat pe 23/07/2018 de Doar Ortodox

pr iachint unciuleac Părintele Stareţ Arhimandrit Iachint Unciuleac a sfârşit, în urmă cu douăzeci de ani, în scaunul său de spovedanie. Ca o statuie vie a rugăciunii mărturisind în moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am văzut chipul pe care se aşternuse bucuria marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că arareori am văzut figuri atât de luminoase la cei în viaţă…

Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a legat şi Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac, îşi prăsnuieşte, anual, hramul de Adormirea Maicii Domnului. Este un bun prilej şi pentru noi să ne aducem aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint, printr-un buchet de amintiri care vor să redescopere mireasma sufletului său frumos. Ele au fost culese de Părintele Ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul său, care a şi publicat un volum, dedicat şi închinat avvei de la picioarele mormântului Voievodului şi Dreptmăritorului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Elogioasă introducere

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac s-a născut în anul 1924 în comuna Dagâţa Iaşiului, satul Mănăstirea, într-o familie de credincioşi ortodocşi. După absolvirea Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Roman, în anul 1951 a intrat pe poarta vestitei mănăstiri sucevene Slatina, acolo unde stareţ era marele Părinte Cleopa Ilie. În anii 1951-1955, tânărul monah Iachint a fost condus să urmeze Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ şi să fie hirotonit ca ierodiacon. În primăvara anului 1956, monahul Iachint s-a numărat printre cei 16 vieţuitori care l-au urmat pe arhimandritul Dosoftei Moraru să redea viaţă mănăstirii ştefaniene de la Putna. Parintele-Iachint-Putna-1977-II Cu toate greutăţile provocate de autorităţile statului, tânărul cuvios a reuşit să-şi găsească liniştea sufletească atât de necesară rugăciunii, ajungând să fie printre cei cercetaţi de pelerinii închinători la mormântul marelui voievod moldav. În timpul aplicării decretului 410, atunci când mulţi monahi, inclusiv din Mănăstirea Putna, au fost scoşi, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a rămas numai pentru faptul că avea studii teologice. După acest moment, aproape că Putna Domnitorului Ştefan cel Mare a rămas pustie, dar tânărul Iachint, hirotonit ca ieromonah şi numit ca duhovnic, a fost cel care a perpetuat viaţa monahicească în acest aşezământ. Treptat a devenit unul dintre duhovnicii cercetaţi din nordul Moldovei şi eclesiarh al bisericii. În anul 1973, pe când urma cursurile Institutului Teologic din Bucureşti, a fost numit stareţ, funcţie pe care a slujit-o vreme de aproape 20 de ani. În anii 80 a fost ghid al mănăstirii, dar pentru că avea darul vorbirii, de fiecare dată oferind sfaturi duhovniceşti celor care vizitau mănăstirea ştefaniană, mereu era şicanat de organele Securităţii. Autorităţile statului vedeau în Mănăstirea Putna un obiectiv turistic, dar credincioşii veneau la mormântul lui Ştefan pentru liniştea sufletului. În anul 1992, Părintele Iachint Unciuleac s-a retras din stăreţie, spovedind în continuare şi sfătuindu-şi permanent ucenicii. La 23 iunie 1998, Părintele Iachint Duhovnicul a trecut la cele veşnice din al său scaun de spovedanie. p.Iachint-adormirea-de-veci-in-scaunul-spovedaniei1

În persoana Părintelui Iachint se îngemănau armonios monahul, duhovnicul şi stareţul, dar mai mult parcă duhovnicul şi monahul, într-o vreme în care monahii nu erau prea mulţi, iar duhovnicii îndelung căutaţi.

Monahul Iachint era un iubitor al rugăciunii. Nelipsit de la rânduiala liturgică a mănăstirii, mai ales de la Sfânta Liturghie, cuvioşia sa era un exemplu pentru mai tinerii discipoli, unii dintre ei devenind peste ani aidoma învăţătorului lor. În popasurile de la Mănăstirea Putna îl vedeam pe cuviosul monah Iachint participând dis-de-dimineaţă la Utrenie şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă în mănăstire se aflau oaspeţi aleşi. Ziua începea, aşadar, pentru Cuvioşia Sa, prin întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune. Aşa s-a format Monahul Iachint, într-un duh de rugăciune, continuând în veacul XX tradiţia cuvioşilor de demult, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât s-au iubit pe ei înşişi.

pr arhim Iachint Unciuleac Duhovnicul Iachint era cunoscut nu doar printre monahi, ci şi printre credincioşii bucovineni, şi nu numai, pelerini la Altarul lui Iisus Hristos, dar şi la mormântul marelui Ştefan de la Putna. Sub epitrahilul părintelui Iachint şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegare mulţime de credincioşi, mulţi dintre ei păstrând amintirea unui duhovnic iertător şi iscusit sfătuitor. De aceea, la scaunul său de spovedanie se aştepta multe ceasuri, iar răbdarea smeritului Iachint se primenea din credinţa celor ce aşteptau cu smerenie clipa iertării. Părintele Iachint a împrumutat din iscusinţa duhovnicilor sporiţi: Paisie, Cleopa, Gherasim ori Chesarie, căutând mai mult legătura cu Dumnezeu decât slava oamenilor. Duhovnicul adevărat este acela care nu se laudă cu vredniciile sale, nu aminteşte de vreun păcat auzit sub epitrahil, nici nu face caz de nevoinţa sa, în cazul când ea există. Duhovnicul bun păstrează în tăcere virtuţile şi mustră în ascuns, iartă pe toţi care se căiesc şi-i iubeşte în ciuda păcatelor şi neputinţele lor. Nu iubeşte păcatul lor, dar pe ei îi iubeşte. Aşa a fost duhovnicul Iachint. Un ales păstor de suflete.

Duhovnicii mari se întâlnesc rar. În cele mai multe cazuri, faima lor sporeşte după trecerea lor de pragul acestei lumi. Uneori sunt cunoscuţi încă din această viaţă. În această situaţie, smerenia trebuie să-i umbrească. Părintele Iachint a avut dar de duhovnic. Credincioşii l-au căutat, l-au ascultat şi l-au iubit. Acum şi-l amintesc în rugăciune şi-i pomenesc vorbele înţelepte: „Vorba sună, fapta tună …!“

Stareţul Iachint Unciuleac a rămas în istoria Mănăstirii Putna şi a Bisericii din Moldova ca un îndrumător de obşte harnic, bun chivernisitor al bunurilor mănăstirii încât chinovia putneană a îmbrăcat haină nouă în timpul stăreţirii sale. La această vrednică realizare au contribuit mai mulţi ctitori. În primul rând, prin rânduiala lui Dumnezeu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, a rânduit din visteria Mitropoliei fonduri trebuincioase pentru reconstruirea palatului ştefanian pe vechiul amplasament. Şantierul de la Putna a fost vizitat de zeci de ori de ierarhul care şi-a înscris numele alături de marii şi slăviţii ctitori ai acestei mănăstirii. Ţinutul Sucevei nu are astăzi o construcţie mai frumoasă ca aceasta. Numele Stareţului Iachint a fost dăltuit pe pisanie alături de numele Mitropolitului ctitor, Teoctist, intrând aşadar în şirul celor care au vegheat la înfrumuseţarea acestei mănăstiri cu rezonanţe profunde ca şi a clopotului de argint curat, în istoria Moldovei. Pe de altă parte, pentru a păstra adevărul istoric, trebuie să amintim că Stareţul Iachint Unciuleac a fost permanent ajutat de câţiva călugări din obştea pe care o conducea. Arhimandritul Teodor Pavlo (Tudor), responsabil cu lucrările de construcţie, ostenitor neobosit pe şantierul palatului ştefanian, apoi eclesiarhul mănăstirii, Părintele Calinic Dumitriu, care răspundea de biserică, de muzeu, (unde a funcţionat ca ghid împreună cu monahul Constantin Chirilă), Părintele Sebastian economul, Părintele Chesarie duhovnicul, Părintele Teofilact, secretarul şi alţii. Împreună cu aceşti părinţi a sporit lucrarea Stareţului Iachint. Ei toţi au fost martori la osteneala părintelui Iachint, ei înşişi trudind alături de el pentru înfrumuseţarea mănăstirii. Cei care încă condamnă ierarhia Bisericii noastre, să meargă la Mănăstirea Putna şi să vadă cât a lucrat Patriarhul Teoctist (pe atunci mitropolit) în cei mai grei ani ai regimului comunist, ostil Bisericii. Realizările din acele vremuri de la Mănăstirea Putna au fost o biruinţă într-o vreme de mare restrişte.

Arhim.-Melchisedec-Velnic-si-Arhim.-Iachint-Unciuleac

pr. Melchisedec Velnic si pr. Iachint Unciuleac

În altă ordine de idei, Stareţul Iachint a format câţiva ucenici buni şi deosebiţi. Mănăstirea Putna era o chinovie tradiţională, cu un program liturgic bine rânduit, cu o viaţă de obşte aşezată. Ucenicii de atunci au ajuns monahi buni, unii cu anumite demnităţi în slujirea Bisericii. Stareţul Iachint a fost un model de dăruire jertfelnică. El a făcut parte dintr-o pleiadă de mari conducători de obşti monahale din Biserica noastră: Mitrofan de la Cetăţuia, Victorin de la Sihăstria, Zenovie de la Horaiţa, Partenie Apetrei de la Iaşi, Efrem de la Neamţ, Eustochia de la Agapia, Teofana de la Vorona, Gherontie de la Secu, Grigorie de la Suceava, Nazaria de la Văratec, Evelina de la Slatina, Iulia de la Dragomirna şi alţii ca ei, care au pus mult suflet în lucrarea din Via Domnului.

Proclamarea canonizării Sfântului Ştefan din 2 iulie 1992 a fost ziua cea mai frumoasă din întreaga activitate a Stareţului Iachint Unciuleac, ca o încununare a anilor mulţi de osteneală jertfelnică. Douăzeci de ierarhi, nenumăraţi clerici şi de mii de credincioşi au venit la Mănăstirea Putna, găsind o mănăstire înnoită şi primitoare. Stareţul Iachint i-a primit pe toţi ca într-o „casă a pâinii“, oferindu-le, după obiceiul pământului, „pâine şi apă“.

Cuviosul stareţ s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri după mulţi ani de lucrare dăruită lui Dumnezeu, mănăstirii sale şi oamenilor. În pomelnicele lor, mulţi credincioşi îl pomenesc (şi) pe Arhimandritul Iachint, alături de Părinţii Chesarie, Pamvo, Calinic Lupu, Damaschin şi alţii, care ani de-a rândul le-au iertat păcatele şi s-au rugat pentru ei. Neuitat de credincioşi şi de călugării pe care i-a format, Părintele Iachint, monahul, duhovnicul şi stareţul Putnei, petrece în veşnicie întru Împărăţia lui Dumnezeu, pe care L-a iubit şi L-a slujit din tinereţile sale. Cuviosul-Iachint-Unciuleac-pictura-Diaconesti1-649x1024

Spicuiri din cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna

– Vorba sună, fapta tună!

– Oamenii mari trăiesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei

– Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar acestea nu sunt din lumea aceasta

– Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mântuire

– Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cunosc că se iubesc

– Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copilul la sânul mamei

– Fiule, fiică, dă-mi inima ta!

– Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!

– Să obţinem acea pace pe care numai Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste tine

– Nu poate fi slujitorul mai mare decât stăpânul său

– Când gândim că stăm, să avem grijă să nu cădem

– În curând vom intra în eternitate, alături de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele trecătoare

– Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne străduim să fim cât mai folositori!

– Pacea şi sănătatea să le păstrăm!

– Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate

– Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste, nu de frică

– Să veghem la faptele noastre, căci au urmări în eternitate

– Floarea se cunoaşte după miros, vremea după vânt, iar omul după cuvânt.

– Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei flacăra credinţei

– Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Europă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt
– Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa încrederii poporului, pe care l-a condus cu cea mai mare vrednicie

– Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele de bucurie

– Este bine să ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene, să revenim la Mănăstirea Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci vom primi din harul lor

– Este bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă Mănăstirea Putna şi mormântul Sfântului voievod pentru noi. Simbolul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o lumânare, o floare, o rugăciune.

doar ortodox 12

Despre Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac şi viaţa sa în Iisus Hristos

După cum am mai spus şi în primele rânduri ale acestui material omagial, Preacuviosul Părinte Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac s-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mânăstirea, comuna Dagâţa, judeţul Iaşi. Parcă şi numele satului în care s-a născut apare ca o predestinare pentru viaţa monahală a copilului Ioan Unciuleac. Părinţii Anton şi Aneta au crescut copiii cu multă trudă şi le-au lăsat drept moştenire o nepreţuită avere spirituală. Oameni credincioşi, pe Ioan l-au îndrumat de mic spre cele ale credinţei. A urmat Şcoala Generală din sat evidenţiindu-se ca un elev sârguincios la învăţătură, dintre obiectele de studiu iubind mult Religia şi Istoria românilor. În paralel, a cântat şi la strana bisericii din sat, fiind solicitat de preotul paroh şi ca paracliser. I-a plăcut de mic să citească şi să studieze, iar de la părinţi a învăţat să se roage, să postească şi să meargă la biserică, primind o educaţie creştinească din familie, care l-a ajutat mereu să-L simtă pe Dumnezeu în suflet. În duminici şi sărbători Părintele se aduna cu familia sa şi citea cu glas tare, ore în şir, din cărţile sfinte, iar ceilalţi ai casei ascultau cu multă atenţie şi evlavie, obicei care a fost transmis şi în familiile fraţilor.

doar ortodox 12

Câteva fapte minunate ale copilăriei

Odată, când era de aproape 12 ani, Părintele Iachint, împreună cu fraţii mai mici, au mers la adunat fân la câţiva kilometri de casa părintească. A venit o ploaie cu tunete şi fulgere, iar părintele Iachint împreună cu fraţii săi şi-au făcut adăpost la una dintre căpiţe. Unii lângă alţii priveau cum ploua cu gheaţă din norii întunecaţi şi cenuşii, când în dreptul Părintelui a căzut, ca un semn din cer, o cruce de gheaţă de o frumuseţe deosebită. Atunci părintele Iachint a luat-o cu multă emoţie în palmele sale şi au privit-o cu toţii până s-a topit. Acum putem gândi că era un semn dumnezesc pentru drumul pe care l-a urmat în viaţă. Altădată s-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit, copil fiind, în timp ce se ruga îndelung la icoana Sfintei Parascheva, ocrotitoarea casei părinteşti pentru care Părintele Iachint a avut o mare evlavie, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui.

Câteva cuvinte despre tinereţea sa

După terminarea stagiului militar se va înscrie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Roman, mai ales că în armată şi-a găsit şi un coleg care absolvise la această unitate de învăţământ, domnul Gheorghe Dornescu. Acolo, la Roman, fraţii săi mai mici mergeau prin pădure peste 40 de kilometri dus şi încă 40 de kilometri întors pentru a-l vedea şi pentru a-i aduce câte ceva din bunătăţile făcute de mama sa. În anul 1951, la 27 de ani, îmbrăţişează viaţa monahală, îndreptându-şi paşii spre Mănăstirea Sihăstria Secului, unde la data de 21 mai 1954 a fost hirotonit ierodiacon. Între anii 1951-1954 a urmat cursurile Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, prilej cu care a reuşit să insufle colegilor de seminar o dârzenie a credinţei; în aceşti ani n-a fost doar elev al Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, ci împreună cu Părinţii Arhidiacon Ioan Ivan şi Preot Vasile Ignătescu, a fost mentorul generaţiei de preoţi care au absolvit Seminarul Teologic.

doar ortodox 12

Despre bărbatul lui Iisus Hristos

În primăvara anului 1956, împreună cu un grup de 15 monahi, în frunte cu Arhimandritul Dosoftei Murariu, pleacă la Mânăstirea Putna, de care se va şi lega mai apoi pentru toată viaţa. La 1 ianuarie 1958 a fost hirotonit ieromonah şi duhovnic. Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a mai îndeplinit cu multă dragoste şi râvnă şi alte ascultări în cadrul mânăstirii. Dintre acestea le amintim pe cea de eclesiarh şi pe cea de ghid al mânăstirii; în această din urmă ascultare a reuşit chiar să facă din Muzeul mânăstirii o adevărată „academie duhovnicească”. Prin darul vorbirii şi al nivelului duhovnicesc, folosind mărturiile istorice şi argumentul teologic – credinţa în Iisus Hristos, a determinat pe mulţi ascultători să pună un început spiritual temeinic vieţii lor. Pe când urma cursurile universitare la Bucureşti, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a fost rânduit Stareţ al Mănăstirii Putna, ascultare în care va sluji ctitoria ştefaniană timp de cincisprezece ani, interval în care a contribuit mult la reînnoirea ei generală, sub aspect material şi spiritual. La Mânăstirea Putna s-au continuat lucrările de refacere şi consolidare. S-a realizat reconstituirea Palatului Domnesc din incintă, finalizându-se astfel lucrările de reînnoire ale complexului monahal putnean. Şi din punct de vedere spiritual obştea Mânăstirii Putna sub oblăduirea sa părintească a cunoscut o adevărată revigorare, fiind primiţi în cadrul ei tineri teologi, dintre care unii vor împlini ulterior importante ascultări în Biserica Moldovei. Între aceştia amintim pe Constantin Dimitriu, viitorul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor Calinic Botoşăneanul; Constantin Haralamb – ulterior Clement Arhimandritul, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi mai apoi slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar acum la Sfânta Mănăstire Techirghiol – Constanţa; Arhimandritul Constantin Chirilă, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, actualul Stareţ al Mânăstirii Putna.

În anul 1992 a trăit – împreună cu ierarhii, preoţii şi credincioşii prezenţi la slujba din 2 iulie – bucuria de a lua parte la proclamarea oficială – după canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – a Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi a Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt în panteonul rugătorilor pentru neamul românesc. Acest fapt încununa de fapt – ca bucurie duhovnicească – întreaga strădanie a părintelui Iachint, fapt pentru care şi solicită să i se aprobe retragerea din ascultarea de stareţ. De acum – până în anul 1998, când pleacă la Domnul – se îndeletniceşte numai cu duhovnicia şi cu sfătuirea ucenicilor săi apropiaţi. Cu toate era grav bolnav în ultimii ani, nu înceta să-şi spovedească fiii duhovniceşti.

În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 – în ajunul praznicului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui chip îngeresc s-a străduit să-l urmeze prin asceză şi rugăciune –, după ce a mărturisit câţiva ucenici, a rămas singur în scaunul său de spovedanie şi se ruga lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, în acelaşi scaun de Spovedanie – fără să cadă – unde a mărturisit şi a povăţuit mii de călugări şi credincioşi. Acest sfârşit are pentru fraţii şi părinţii mănăstirii un înţeles simbolic: cât a trăit a mărturisit pe toţi cei care au venit la el, iar Dumnezeu ne încredinţează că întreaga sa lucrare I-a fost bineplăcută. El însuşi mărturisea că dacă ar fi să ia viaţa de la capăt, tot călugăr s-ar face!…

doar ortodox 12

Câteva concluzii şi încheierea

În altă ordine de idei, acum în încheiere, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la înveşnicirea Preacuviosului Părinte Iachint, voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac – cel care a ajuns, în urmă cu mai bine de nouăsprezece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Evocarea, lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox 12

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (12 iulie)

Publicat pe 21/07/2018 de Doar Ortodox

Motto: “Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea” – Sf. Cuv. Paisie Aghioritul

Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți evlavioși. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Konița, o strigau Evlampia).

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (1924-1994) este un nume care, numai rostit fiind, aduce bucurie și mângâiere. După o viață de nevoință, de dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, Părintele Paisie Aghioritul a fost trecut oficial în rândul sfinților, prin demersul Patriarhiei Ecumenice, în ședința Sfântului Sinod din ziua de 13 ianuarie 2015, având zi de pomenire, prăznuire anuală, la 12 iulie..

doar ortodox candle light_church00

Câteva cuvinte despre harismele mai deosebite ale Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

1. Harisma tămăduirilor

Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe mulți oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inimă, a dezlegat sterpiciunea multor femei etc. Părintele Paisie Aghioritul îi vindeca uneori doar prin cuvintele: „Nu ai nimic, ești bine”, alteori îi însemna pe bolnavi cu Sfintele Moaște și îi ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului în Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga îndelung pentru ei.

2. Harisma scoaterii și a biruirii diavolilor

Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat mulți demonizați, scoțând diavolii din ei, și s-a luptat adesea în coliba sa cu diavolii în persoana, biruindu-i cu desăvârșire.

3. Harisma înainte-vederii (a prorociei)

Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care urmau să li se întâmple în viitor și a profețit evoluții viitoare în istoria Greciei.

4. Harisma străvederii (era „văzător cu duhul”)

Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunoștea cine erau oamenii care veneau la el să-l viziteze, cum îi cheamă pe fiecare, dispoziția lor, starea lor duhovnicească, locul de obârșie, trecutul lor, ce gândeau, ce serviciu aveau, ce probleme îi preocupau, înainte ca aceștia să îi spună vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunoștea inima fiecărui om mult mai adânc și mult mai curat decât cunoștea omul despre sine însuși.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul avea propriul său „televizor duhovnicesc” și vedea chiar și o persoană care era departe de el: ce face, ce gândește și cum se simte.

Cunoștea de asemenea ce scrie într-o scrisoare pe care i-o trimiteau și dădea răspunsul fără să o citească, precum cunoștea și ce conține un pachet fără să-l deschidă.

5. Harisma discernământului

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea în fiecare situație care era voia lui Dumnezeu, precum și dacă trebuia să o arate sau nu; cunoștea care era soluția cea mai bună și mai corectă în fiecare situație, chiar și pentru subiecte științifice, cu toate că nu terminase decât primele patru clase primare.

6. Harisma mângâierii

Așa cum soarele alungă ceața și încălzește, tot astfel și Cuviosul Paisie Aghioritul, prin harisma mângâierii, alunga mâhnirea și mângâia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Mulți veneau la Părintele Paisie mâhniți și plecau ușurați sufletește. Chiar și numai dacă îl vedea cineva, primea putere și bucurie.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul lua toată durerea și mâhnirea oamenilor și punea în loc bucurie și mângâiere. Mergeau la smeritul Părinte Paisie Aghioritul mulți monahi chinuiți de gânduri și ispite, dar după o scurtă discuție cu el se simțeau ușurați, parcă le-ar fi crescut aripi și plecau „zburând”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Părintele Paisie Aghioritul era atât de vădită, încât toți observau lucrul acesta și îi întrebau: „Nu cumva ai mers la Părintele Paisie?”.

7. Harisma deosebirii duhurilor

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea cu exactitate dacă un gând sau o întâmplare duhovnicească era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adică de la necuratul, diavolul), care caută să înșele și să îndemne la rău.

8. Harisma cuvântului și a teologiei – cea mai înaltă dintre toate harismele Duhului Sfânt

Cuvântul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca acela al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând, dulce și cădea ca o rouă peste sufletele însetate. Vorbea adeseori în pilde, dădea exemple din natură și viață. Exprimarea sa era limpede, poetică și plină de apoftegme. Putea vorbi liber toată ziua fără să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-și puteau dezlipi privirile de la el.

Cuvântul său mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunoștințele sale din toate domeniile, înțelepciunea sa și memoria sa nemaiîntâlnită. Povățuia duhovnicește monahi și mănăstiri, rezolva problemele mirenilor căsătoriți și necăsătoriți, se întreținea cu oameni de știință, care se minunau de cunoștințele și de agerimea sa.

Smeritul Părinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural și la starea duhovnicească a oamenilor, ținând cont de caracterul, meseria, obârșia și preocupările lor.

Din multele experiențe duhovnicești pe care le-a avut cu sfinții, cu îngerii, cu Maica Domnului, dar și cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevărat teolog și cunoștea în profunzime tainele lui Dumnezeu. Soluționa în câteva minute neclaritățile teologice adunate în ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depășirii legilor firii

Înaintea Părintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar și el însuși acționa, depășind și anulând legile naturale.

Uneori, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – deși în jurul său ploua, pe el nu îl atingea nici o picatură!…

Când Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se făcea nevăzut: deși se aflau oameni în jurul său, nu îl vedeau!…

De multe ori, Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, în vremea rugăciunii, se ridica în văzduh și cu trupul; chiar și atunci când lucra sau mergea, a fost văzut că nu calcă pe pământ (era ridicat de la pământ cam la vreo 30 de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul răspândea peste tot har dumnezeiesc, prin care îi ajuta pe oameni să depășească legile firii în diferite situații; printr-o simplă binecuvântare, îi umplea pe oameni de har și îi făcea să simtă prezența lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, chiar prin simpla sa prezență, smeritul monah Paisie Aghioritul îi adăpa pe oameni cu bucurie, pace și siguranță dumnezeiască.

Deși era un om firav (datorită vieții sale ascetice), Părintele Paisie Aghioritul, după ce își făcea Semnul Sfintei Cruci și se ruga puțin, ridica doar cu mâinile sale chiar și stâncile peste măsură de grele, stânci care nu au putut fi ridicate de mai mulți oameni!…

Părintele Paisie Aghioritul nu era „prins” în fotografii sau pe casete audio; datorită smereniei sale, Cuviosul Paisie evita să fie fotografiat, filmat sau înregistrat; ceda doar în fața oamenilor sensibili și smeriți, ca să nu fie răniți de refuzul său – din dragoste își jertfea chiar și smerenia. Mulți oameni l-au fotografiat în ascuns, dar fotografiile ieșeau complet negre, ca și cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protecție, alteori se „ardea” filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia ieșea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu apărea în poză.

Atunci când unii îl înregistrau pe Părintele Paisie Aghioritul în ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu înregistra nimic, sau se înregistrau toate celelalte sunete (discuții ale altor persoane care erau de față, ciripitul păsărilor, alte zgomote), dar vocea Părintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele înregistrau numai înainte și după discuția cu Părintele Paisie.

În toate situațiile în care oamenii încercau să-l înregistreze pe ascuns, deși îi rugase la început să închidă aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul știa că este înregistrat, și uneori le spunea: „Chiar dacă nu le veți închide, nu vor înregistra”, lucru care se și întâmpla.

10. Harisma anulării distanțelor

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa cu trupul său material – într-o fracțiune de secundă – din Sfântul Munte Athos la Tesalonic, sau în Epir sau în Macedonia. De nenumărate ori, Părintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanță față de el.

Deși nu pleca de la Coliba sa din Sfântul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. În timp ce se ruga în chilia sa, de multe ori Duhul Sfânt îl ducea pe Părintele Paisie în spitale, în casele oamenilor îndurerați, la oamenii care erau gata să se sinucidă.

În unele cazuri, Cuviosul Paisie Aghioritul se arăta și oamenii îl vedeau și îl auzeau (în vis sau aievea). Alteori, urmărea, fără să fie văzut, ce se întâmpla unei oarecare persoane, unei familii sau într-o mănăstire.

(Sursa: Sfântul Munte Athos) (Cf. https://doxologia.ro/documentar/harismele-sfantului-cuvios-paisie-daruri-pentru-toti-credinciosii – 04.12.2016/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Cele douăzeci de Fericiri rostite, propovăduite de Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”.

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor” [1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniştri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să devină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,

Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226

[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005) (Cf. https://doxologia.ro/editorialistii-bisericii/cele-20-de-fericiri-ale-sfantului-paisie-aghioritul – 01.06.2017/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Rugăciunea pentru întreaga lume a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

(Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunea-pentru-lume-cuviosului-paisie-aghioritul – 27.06.2017).

Material documentar, întocmit şi redactat de către Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox candle light_church00

“Trebuie subliniat şi reţinut faptul că rugăciunea este mult mai puternică în faţa icoanei“ – Interviu cu Părintele Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti…

Publicat pe 12/07/2018 de Doar Ortodox

Prolog – Icoana Ortodoxă – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos…

pr-nicolae necula Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”.

Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul. (Cuv. I. Despre icoane)

citiți și articolul – DESPRE SFINTELE ICOANE

Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idolşi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9).

Iată un citat clasic a Sfântului Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, de Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clarăşi limpede între idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţiede transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor este legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos.

doarortodoxicoane Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original.

Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei. Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Sfântul Teodor Studitul a unei Persone divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne spune Cuviosul Teodor Studitul.

doarortodoxicoane3 De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.

Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”… Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”. Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că esteIisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?…

Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit… Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi… nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii… Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam… Depărtează-te, aşadar, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Iisus Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”.

Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos…

Domnul-Iisus-Hristos Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…

“Trebuie subliniat şi reținut faptul că rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei”… Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată”, afirmă şi susţine Părintele Profesor de Liturgică, Pastorală şi Artă Sacră Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre sfinţirea, rostul şi folosul icoanei…

– Preacucernice Părinte Profesor, cum recunoaştem o icoană pictată conform tradiţiei noastre ortodoxe?

– Acum există o întreagă industrie, dacă îi putem spune aşa, de icoane: magazine întregi, adevărate centre, unde se vând tot felul de reprezentări. O parte din aceste spaţii sunt uneori neadecvate pentru păstrarea lor. Faptul că aşezăm icoana alături de alte obiecte nu arată decât desconsiderare.

Să ştiţi că în tradiţia ortodoxă există un mod anume de a picta. Pentru noi, icoana nu este o reproducere după natură sau o redare a frumuseţii carnale sau trupeşti. Ci, pur şi simplu, este o pictură stilizată, o pictură spiritualizată, dacă putem spune aşa. Chipul apare transfigurat. Nu urmărim să reprezentăm frumuseţea carnală – un obraz frumos, ochi frumoşi, ci chipul interiorizat al omului care priveşte şi înăuntrul lui şi spre Dumnezeu. De aceea, sfinţii în pictura ortodoxă apar cu feţele trase de post, de rugăciune, de meditaţie. Nu sunt asemenea sfinţilor lui Rafaelo sau Michelangelo.

Mergem deseori prin casele credincioşilor, cu icoana sau cu Botezul şi vedem tot felul de kitsch-uri, că icoane în nici un caz nu sunt, şi ceea ce mă frapează este prezenţa tot mai pronunţată a icoanei, luată din tradiţia catolică, în care apar Iosif cu Maria şi cu pruncul. Iosif, un tânăr aproape de aceeaşi vârstă cu Maria – ceea ce nu corespunde realităţii şi adevărului istoriei -, cei doi sunt, să-mi fie iertat, ca doi îndrăgostiţi care privesc cu multă dragoste la copilul lor rubicond, aşezat într-un leagăn. Faptul că o găsim aproape peste tot este o abatere de la credinţa noastră ortodoxă şi le spun credincioşilor că o astfel de icoană nu este conformă cu tradiţia noastră.

– În aceste împrejurări şi conjuncturi, ce vă răspund oamenii?

– Ei zic şi susţin că ţin o astfel de icoană în casă pentru că este frumoasă. Este adevărat că este vorba despre Sfânta familie acolo, dar nu este redată după adevărul istoric şi nu după canoanele noastre. Noi pictăm sfinţii care privesc la lumea de dincolo, sfinţi care vin din lumea postului, a rugăciunii, a meditaţiei, a înclinaţiilor spre bine, spre Dumnezeu.

– Părinte Profesor, să înţeleg că mulţi nu cunosc semnificaţia unui obiect sfânt în casă, fapt pentru care icoana este văzută ca simplu obiect de podoabă?

– Da. Este un obiect care umple un colţ, pus alături de răpirea din Serai. Cred că aici este vorba şi de cultura maselor, în general, şi de lipsa de informare şi de cultură teologică a credincioşilor, şi de gust, în acelaşi timp. De aceea trebuie foarte mult lucrat în privinţa aceasta. Noi, preoţii, avem datoria ca atunci când ne prezintă la altar asemenea lucrări să le spunem oamenilor – fără să-i jignim sau să-i facem să se ruşineze – că nu este în tradiţia noastră ortodoxă o icoană zugrăvită astfel.

– Preacucernice părinte Profesor, sunt păreri şi opinii diferite în ceea ce priveşte sfinţirea icoanei. Unii spun că icoana este sfântă prin ea însăşi, alţii că este indicat ca o icoană să stea 40 de zile în Altar, după care trebuie sfinţită. Cum comentaţi acest lucru?

– Orice icoană pe care o folosim în casă sau în lăcaşul de cult se sfinţeşte. În biserică se sfinţesc icoanele odată cu târnosirea acesteia. În casele particulare, icoanele pe care le avem pentru suflet le sfinţim mergând cu ele la Sfânta Biserică. Tradiţia spune, dar nu este neapărat o regulă, ca icoana să stea în Biserică 40 de zile, după care se sfinţeşte de către preot şi se dă credincioşilor spre închinare. În Molitfelnic avem rugăciuni pentru toate categoriile de icoane – ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. În funcţie de icoanele care urmează a se sfinţi se citesc rugăciunile potrivite, cu rugăciuni începătoare, psalm, şi alte două, trei rugăciuni, după care sunt stropite cu apă sfinţită.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că dacă icoana poartă chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al unui sfânt este deja sfântă. Însă cred că nu este suficient numai atât. Tradiţia în biserică spune că orice lucru pe care îl întrebuinţăm trebuie sfinţit – aşa cum sfinţim biserica pe care o zidim din nou sau o resfinţim, în cazul în care o pictăm, la fel procedăm şi cu icoanele. Prin sfinţirea acestora le scoatem din întrebuinţarea obişnuită a materiei din care sunt compuse – lemn, sticlă, sau alte metale – şi le trecem în categoria obiectelor sfinte. Le dăm o destinaţie specială. Asta înseamnă sfinţire. El rămâne tot lemn, sticlă, dar cu o destinaţie exactă şi precisă. Cred că este obligatoriu să facem lucrul acesta, pentru că până şi crucea nu este sfântă prin ea însăşi, ci trebuie sfinţită la rândul ei. Este o încărcătură de har pe care o primesc şi crucea, şi icoana, întotdeauna prin rugăciunea pe care o citeşte preotul sau episcopul, urmată de stropirea cu apă sfinţită.

– Preacucernice Părinte, aţi menţionat perioada de 40 de zile, timp în care icoanele sunt ţinute în Altar, urmând a fi sfinţite. De ce 40 de zile?

– După practica pe care a urmat-o Moise, faptul că a ţinut postul de 40 zile. La fel şi posturile noastre care ţin aproape 40 de zile. Este un soroc această perioadă de 40 de zile pe care o întâlnim foarte des în Biblie sau Sfânta Scriptură. Considerăm că este termenul în care se încarcă cu energiile respective, cu harul o icoană sau alta.

– Părinte Profesor, de unde ar trebui să-şi procure oamenii icoane ortodoxe?

– De la magazinele de obiecte religioase şi bisericeşti ale Patriarhiei Române, fiindcă sunt destule şi în ţară. Fiecare Arhiepiscopie şi Episcopie are câteva magazine cu astfel de icoane. Noi avem numai puţin de 600 de pictori bisericeşti, dintre care şi foarte mulţi iconari, care trec printr-un examen, sunt oameni care cunosc exigenţele în materie de pictură.

– O icoană bine realizată costă, este suficient de scumpă. Cei care nu şi-o permit, din punct de vedere financiar, este bine să cumpere litografii?

– Da, bineînţeles. Şi acestea se fac tot după nişte reguli precise. Nu toate icoanele pot fi pe lemn sau pe sticlă, sunt şi scumpe. Atunci omul îşi cumpără o litografie, o înrămează şi o pune în casă ca icoană. Şi aceste litografii se vând tot prin Patriarhia Română.

– Preacucernice Părinte Profesor, câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa lui?

– Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze. Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.

– Părinte Profesor, despre rostul şi rolul icoanei ce ne puteţi spune?

– Reprezentarea grafică a persoanelor Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a sfinţilor are rolul de a ne apropia de persoanele respective, de a ne întări credinţa în viaţa şi activitatea lor, de a urma pilda vieţii lor. Icoanele dintr-o biserică sunt o reprezentare a întregii iconomii a mântuirii. Avem acolo Biblia sau Sfânta Scriptură în imagini. De aici şi rolul instructiv-educativ al icoanei, care ne învaţă adevărul de credinţă. Au fost cazuri de persoane care s-au convertit sau şi-au schimbat viaţa dintr-o simplă privire a icoanei sau după ce au văzut cuvintele scrise sub ele.

– Ce fel de icoane ar trebui să nu lipsească din casa, din locuinţa nici unui credincios?

– Icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător, icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt modele pentru viaţa noastră creştină.

– Preacucernice Părinte Profesor, în altă ordine de idei, aţi fost întotdeauna un prieten mai mare al copiilor. Cum apreciaţi dorinţa, silinţa şi strădania acestora de a picta icoane?

– Ani de zile am fost în juriul pentru aprecierea icoanelor pictate de copii, am şi scris foarte multe articole la revistă “Chemarea Credinţei” şi vă spun sincer că am fost impresionat de cât dar au copiii noştri. După Revoluţie, a fost o explozie aş putea spune de mici talente. Sunt atât de hăruiţi, că uneori pictează mai bine decât pictorii calificaţi. Aceste daruri trebuie cultivate. Aceşti copii trebuie urmăriţi pas cu pas şi călăuziţi spre aşa ceva, pentru că de aceea au fost făcuţi. Au darul picturii. Am fost impresionat şi am scris articole elogioase despre ei de fiecare dată, pentru faptul că nu credeam că se poate lucra atât de frumos. Galeriile pe care le făceam la expoziţiile de pictură erau pe departe galerii de artă, fie că era vorba de picturi pe lemn, sticlă. Este nevinovăţia sufletească care îi ajuta să picteze. Acele icoane sunt sfinte prin sfinţenia copiilor care o pictează; aproape că nu mai are nevoie de sfinţire.

– Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumim în mod deosebit pentru toate cuvintele de folos, adresate nouă!…

– Cu multă placere. Doamne ajută!…

Epilog – o viaţă la Biserica Icoanei…

De peste 48 de ani, Părintele Profesor Nicolae D. Necula slujeşte la Biserica Icoanei din Bucureşti. Cuvintele Părintelui Profesor Constantin Galeriu – “Nimic nu e întâmplător, totul e proniator” – îşi găsesc perfect reflexia în misiunea de preot, dar şi în cea ca dascăl a Părintelui Profesor Nicolae Necula. Acesta recunoaşte că venirea la Biserica păzitoare a Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului a fost ca o grijă deosebită pe care Dumnezeu i-a purtat-o de când se ştie. Firul vieţii şi-a urmat cursul firesc şi totul i-a fost dat, ca şi cum Îngerul păzitor l-ar fi purtat de mână.

După ce în anul 1964 a păşit pentru prima dată în această Biserică centrul capitalei, în calitate de cântăreţ, în perioada studenţiei, de atunci, Părintele Nicolae Necula nu a mai plecat din Grădina Icoanei. Este grădina din sufletul duhovnicului, dar şi grădina atent îngrijită din faţa casei sale, printre ai căror pomi se vede biserica frumoasă, înaltă, curată.

Cât priveşte minunile Icoanei Maicii Domnului, Părintele se rezumă doar la a prezenta sentimentul de protecţie deosebită şi la nădejdea pe care le trăieşte alături de credincioşi. Dincolo de toate acestea, un fapt este grăitor: Părintele Profesor Nicolae Necula are parte în fiecare zi de minunile Maicii Domnului, pentru că aceasta îl ocroteşte în însăşi grădina sa şi îi dă puterea să slujească lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor!…

interviu – Februarie 2011

Părintele profesor Nicolae Necula a fost condus în 7 septembrie 2017, pe ultimul drum. Ierarhi, preoţi, studenţi şi credincioşi au venit în paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti să-i aducă un ultim omagiu ilustrului profesor care a trecut la cele veşnice în data de 4 septembrie 2017.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Școala de muzică psaltică „Nectarie Protopsaltul” organizează cursuri pentru începători și avansați, fete și băieți

Publicat pe 11/07/2018 de Doar Ortodox

Școala de muzică psaltică „Nectarie Protopsaltul” organizează cursuri pentru începători și avansați, fete și băieți.

Cursurile vor fi susținute de Protopsaltul BOGDAN MARIN. La seminarii asistent va fi psaltul Marian Știrbei.

mai multe informații se găsesc pe afiș:

afis scoala.jpg

doar ortodox 12

† DOAR ORTODOX †

“Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată să Te mărim.”

Troparul Cuviosului Ioan de la Rila. Viaţa şi acatistul Preacuviosului Ioan -18 august /19 octombrie – Mutarea Moaştelor Sfântului Ioan de la Rila

Reprezentativ

Cântări la Adormirea Maicii Domnului. Acatistul Adormirii Maicii Domnului.

Reprezentativ

Acatistul Adormirii Maicii Domnului

Îndemn la pace, dialog și coresponsabilitate socială. Mesajul PF Patriarhul României Daniel

Părintele Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”

Schimbarea…

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna – ctitor şi ziditor, doctor şi tămăduitor al inimilor…

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (12 iulie)

“Trebuie subliniat şi reţinut faptul că rugăciunea este mult mai puternică în faţa icoanei“ – Interviu cu Părintele Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti…

Școala de muzică psaltică „Nectarie Protopsaltul” organizează cursuri pentru începători și avansați, fete și băieți

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Acatistul Adormirii Maicii Domnului

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut:

Partajează asta:

Dacă ți-a plăcut: