„Izbăvitorule de întristare, Sf. Mc. Emilian, stâlp al creștinătății, de ispite ne miluiești și de nevoi nemișcat.Cel ce ai rupt haina păgânătații prin credință, zdrobind idolii templului te-ai făcut jertfă, pentru adevăr chinuri răbdând. Lauda prea cinstită a României, mijlocitorule către Ziditorul, cel ce te veselești cu cetele ingerești, nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre.”
Condac
Ca pe o podoaba a mucenicilor si aparator fierbinte al dreptei credinte, te laudam pe tine, Sfinte Mucenice Emilian, biruitorul inselaciunii idolesti. Iar tu, ca cel ce esti mijlocitorul nostru catre Dumnezeu, de inselaciunea vrajmasului ne izbaveste pe noi, care-ti cantam: Bucura-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostas al lui Hristos!
Viaţa Sfântului
După anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinismului în imperiul roman, a urmat o perioadă de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar după aproape o jumătate de veac, a apărut o ultimă încercare de reînviere a păgânismului, pornită de împăratul Iulian Apostatul (361-363), numit aşa tocmai pentru că se lepădase de credinţa creştină. El a pus în fruntea armatei numai ofiţeri păgâni, iar la conducerea marilor unităţi administrative demnitari păgâni, care aveau misiunea de a reintroduce şi de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se el însuşi ca “pontifex maximus”, adică mai marele preoţimii păgâne. Toate aceste încercări de refacere a păgânismului au dus la nemulţumiri şi chiar la răzvrătiri făţise din partea creştinilor, încât s-a ajuns, în unele locuri, la noi persecuţii împotriva lor. În cursul acestora şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi unii creştini din ţinuturile dunărene. Între ei se număra şi tânărul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunăre.
Din fericire, se cunoaşte actul său martiric, păstrat în latineşte şi greceşte, din care aflăm că era militar şi că era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul său. Se spune că, după ce împăratul a dat edictul prin care creştinismul era interzis în tot imperiul roman, a fost trimis în Durostorum un oarecare Capitolin, “vicarul Traciei”, om “plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, doritor fiind încă şi de vărsare de sânge şi având mare râvnă pentru idoli”, ca să cerceteze dacă se mai aflau creştini. Ajungând la Durostorum, conducătorii cetăţii au jurat că toţi locuitorii “se închină zeilor noştri şi neîncetat la aduc jertfe cu toată cinstirea”. Bucuros de un asemenea răspuns, Capitolin a chemat la un ospăţ pe toţi dregătorii din cetate. Dar pe când petreceau ei, tânărul Emilian “privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cunună vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor a intrat în templul păgân din cetate şi cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adică idolii, a răsturnat altarele şi jertfele puse pe ele, apoi a ieşit nevăzut de nimeni”.
Un slujitor al lui Capitolin văzând cele ce s-au întâmplat în templu, l-a înştiinţat de îndată. Plin de mânie, a poruncit să fie găsit vinovatul. Atunci slujitorii lui au văzut trecând prin faţa templului un ţăran oarecare, pe care socotindu-l că este făptaşul, l-au prins şi l-au bătut. Dar Emilian, văzând că este chinuit un om nevinovat în locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, mărturisind că el este vinovat pentru cele săvârşite în templu. Doi soldaţi l-au arestat de îndată, în ziua de 16 iulie 362, ducându-l înaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind întrebat care îi este numele, el a răspuns: “Daca mă întrebi de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă, dimpotrivă, căutaţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. Întrebat de ce “a adus ocărî nemuritorilor zei”, tânărul Emilian a răspuns cu mult curaj zicând: “Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi, ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire”. Plin de mânie, Capitolin a cerut să fie dezbrăcat şi întins cu faţă la pământ, poruncind apoi slujitorilor să-l “umple de răni adanci”. Pe când era bătut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a întrebat din nou cine l-a îndemnat la acea faptă, la care, neînfricatul Emilian a răspuns cu aceeaşi hotărâre, că numai Dumnezeu şi sufletul său l-au făcut să răstoarne şi să calce în picioare “zeii cei spurcati” şi să arunce “jertfele cele nelegiute”. În faţa unei asemenea înfruntări, Capitolin a poruncit să fie întors cu faţă în sus şi lovit cu aceeaşi neîndurare şi pe piept.
După ce l-au bătut vreme îndelungată, mărturisind din nou ca este “rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit să fie ars de viu, că nu cumva curajul şi statornicia lui în credinţa să fie urmată şi de alţii. Atunci slujitorii l-au scos afară din cetate, aproape de malul Dunării, unde se pregătise un rug pentru el. Emilian le-a cerut îngăduinţă să-l lase să se roage lui Dumnezeu. Iar după ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în foc. Dar Dumnezeu a făcut o nouă minune, căci “focul cunoscând pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot”. Văzând ca a rămas nevătămat, fericitul Emilian “a mărit pe Dumnezeu, şi întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii şi ridicându-şi privirile către cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Şi zicând acestea, a adormit în pace”. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.
Actul său martiric istoriseşte mai departe că femeia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a fost rugată de ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos să ceară de la bărbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat după cuviinţă. Şi astfel, uns cu miruri, trupul său a fost redat pământului din care a fost zidit, cu cântări duhovniceşti şi cu psalmi, undeva în apropierea oraşului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt şi trecut în sinaxar în ziua de 18 iulie, ziua pătimirii şi mutării sale la Domnul.
“Stea luminoasa ai arătat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian şi ostaş prea ales care luminează acum toată lumea cu lucrări de minuni tainice şi goneşte întunericul necredinţei; de la acesta luminându-ne, cu dumnezeiască cuviinţă Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mântuitorul sufletelor noastre” (stihiră de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).
Prof. Dr. Mircea Pacurariu,
“Sfinţi daco-români şi români”,
Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 42-44.
Acatistul Sfantului Emilian de la Durostorum (18 iulie)
Condacul 1
Ca pe o podoaba a mucenicilor si aparator fierbinte al dreptei credinte, te laudam pe tine, Sfinte Mucenice Emilian, biruitorul inselaciunii idolesti. Iar tu, ca cel ce esti mijlocitorul nostru catre Dumnezeu, de inselaciunea vrajmasului ne izbaveste pe noi, care-ti cantam: Bucura-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostas al lui Hristos!
Icosul 1
Credinta cea de viata datatoare, Mucenice Emilian, primind-o de la parintii tai cei de bun neam, luminat de harul lui Hristos, ai trait pe pamant in fapte bune, pentru ca tineretea ta sa o aduci prinos de buna mireasma lui Dumnezeu. Pentru aceasta, vrednicule de lauda, iti aducem cantarea aceasta:
Bucura-te, floare rara, rasadita in cetatea Durostorum;
Bucura-te, ca din parinti binecredinciosi ai odraslit;
Bucura-te, inger pamantesc, luminat de harul lui Dumnezeu;
Bucura-te, prunc nevinovat, care ai crescut sub adumbrirea Duhului Sfant;
Bucura-te, ca te-ai hranit cu invatatura lui Hristos;
Bucura-te, cel ce Soarele dreptatii te-a luminat;
Bucura-te, ca dreapta credinta ti-a fost far calauzitor;
Bucura-te, ca din tinerete ai avut nadejde tare catre Dumnezeu;
Bucura-te, ca de dragostea Lui nu te-ai despartit;
Bucura-te, cantare suava a iubirii treimice;
Bucura-te, ca din dulceata Scripturilor te-ai hranit;
Bucura-te, ca de cele lumesti nu ti-ai lipit inima;
Bucura-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostas al lui Hristos!
Condacul al 2-lea:
Viata ta, placuta lui Dumnezeu, marite Emilian, a fost in vremea nelegiuitului imparat Iulian, prigonitorul crestinilor. Insa, nici prigonirile, nici amenintarile dezlantuite de acesta, nu te-au despartit de dragostea lui Hristos, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, Caruia neincetat I-ai cantat: Aliluia!
Icosul al 2-lea:
Plin de Duh Sfant si intarit de dragostea lui Hristos, ai infruntat marea prigonire a imparatului apostat si, vadind inselaciunea idoleasca, ai inceput sa propovaduiesti celor din cetatea Durostorum sa nu se lepede de dreapta credinta. De aceea, te laudam zicand: Continuă lectura →
Prolog – Icoana Ortodoxă – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos…
Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”.
Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul. (Cuv. I. Despre icoane)
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idolşi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9).
Iată un citat clasic a Sfântului Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, de Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clarăşi limpede între idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţiede transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”.De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor este legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos.
Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original.
Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei. Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Sfântul Teodor Studitul a unei Persone divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne spune Cuviosul Teodor Studitul.
De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.
Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”…Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”. Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că esteIisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?…
Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit… Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi… nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii… Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam… Depărtează-te, aşadar, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Iisus Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”.
Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos…
Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…
“Trebuie subliniat şi reținut faptul că rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei”…Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată”, afirmă şi susţine Părintele Profesor de Liturgică, Pastorală şi Artă Sacră Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre sfinţirea, rostul şi folosul icoanei…
– Preacucernice Părinte Profesor, cum recunoaştem o icoană pictată conform tradiţiei noastre ortodoxe?
– Acum există o întreagă industrie, dacă îi putem spune aşa, de icoane: magazine întregi, adevărate centre, unde se vând tot felul de reprezentări. O parte din aceste spaţii sunt uneori neadecvate pentru păstrarea lor. Faptul că aşezăm icoana alături de alte obiecte nu arată decât desconsiderare.
Să ştiţi că în tradiţia ortodoxă există un mod anume de a picta. Pentru noi, icoana nu este o reproducere după natură sau o redare a frumuseţii carnale sau trupeşti. Ci, pur şi simplu, este o pictură stilizată, o pictură spiritualizată, dacă putem spune aşa. Chipul apare transfigurat. Nu urmărim să reprezentăm frumuseţea carnală – un obraz frumos, ochi frumoşi, ci chipul interiorizat al omului care priveşte şi înăuntrul lui şi spre Dumnezeu. De aceea, sfinţii în pictura ortodoxă apar cu feţele trase de post, de rugăciune, de meditaţie. Nu sunt asemenea sfinţilor lui Rafaelo sau Michelangelo.
Mergem deseori prin casele credincioşilor, cu icoana sau cu Botezul şi vedem tot felul de kitsch-uri, că icoane în nici un caz nu sunt, şi ceea ce mă frapează este prezenţa tot mai pronunţată a icoanei, luată din tradiţia catolică, în care apar Iosif cu Maria şi cu pruncul. Iosif, un tânăr aproape de aceeaşi vârstă cu Maria – ceea ce nu corespunde realităţii şi adevărului istoriei -, cei doi sunt, să-mi fie iertat, ca doi îndrăgostiţi care privesc cu multă dragoste la copilul lor rubicond, aşezat într-un leagăn. Faptul că o găsim aproape peste tot este o abatere de la credinţa noastră ortodoxă şi le spun credincioşilor că o astfel de icoană nu este conformă cu tradiţia noastră.
– În aceste împrejurări şi conjuncturi, ce vă răspund oamenii?
– Ei zic şi susţin că ţin o astfel de icoană în casă pentru că este frumoasă. Este adevărat că este vorba despre Sfânta familie acolo, dar nu este redată după adevărul istoric şi nu după canoanele noastre. Noi pictăm sfinţii care privesc la lumea de dincolo, sfinţi care vin din lumea postului, a rugăciunii, a meditaţiei, a înclinaţiilor spre bine, spre Dumnezeu.
– Părinte Profesor, să înţeleg că mulţi nu cunosc semnificaţia unui obiect sfânt în casă, fapt pentru care icoana este văzută ca simplu obiect de podoabă?
– Da. Este un obiect care umple un colţ, pus alături de răpirea din Serai. Cred că aici este vorba şi de cultura maselor, în general, şi de lipsa de informare şi de cultură teologică a credincioşilor, şi de gust, în acelaşi timp. De aceea trebuie foarte mult lucrat în privinţa aceasta. Noi, preoţii, avem datoria ca atunci când ne prezintă la altar asemenea lucrări să le spunem oamenilor – fără să-i jignim sau să-i facem să se ruşineze – că nu este în tradiţia noastră ortodoxă o icoană zugrăvită astfel.
– Preacucernice părinte Profesor, sunt păreri şi opinii diferite în ceea ce priveşte sfinţirea icoanei. Unii spun că icoana este sfântă prin ea însăşi, alţii că este indicat ca o icoană să stea 40 de zile în Altar, după care trebuie sfinţită. Cum comentaţi acest lucru?
– Orice icoană pe care o folosim în casă sau în lăcaşul de cult se sfinţeşte. În biserică se sfinţesc icoanele odată cu târnosirea acesteia. În casele particulare, icoanele pe care le avem pentru suflet le sfinţim mergând cu ele la Sfânta Biserică. Tradiţia spune, dar nu este neapărat o regulă, ca icoana să stea în Biserică 40 de zile, după care se sfinţeşte de către preot şi se dă credincioşilor spre închinare. În Molitfelnic avem rugăciuni pentru toate categoriile de icoane – ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. În funcţie de icoanele care urmează a se sfinţi se citesc rugăciunile potrivite, cu rugăciuni începătoare, psalm, şi alte două, trei rugăciuni, după care sunt stropite cu apă sfinţită.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că dacă icoana poartă chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al unui sfânt este deja sfântă. Însă cred că nu este suficient numai atât. Tradiţia în biserică spune că orice lucru pe care îl întrebuinţăm trebuie sfinţit – aşa cum sfinţim biserica pe care o zidim din nou sau o resfinţim, în cazul în care o pictăm, la fel procedăm şi cu icoanele. Prin sfinţirea acestora le scoatem din întrebuinţarea obişnuită a materiei din care sunt compuse – lemn, sticlă, sau alte metale – şi le trecem în categoria obiectelor sfinte. Le dăm o destinaţie specială. Asta înseamnă sfinţire. El rămâne tot lemn, sticlă, dar cu o destinaţie exactă şi precisă. Cred că este obligatoriu să facem lucrul acesta, pentru că până şi crucea nu este sfântă prin ea însăşi, ci trebuie sfinţită la rândul ei. Este o încărcătură de har pe care o primesc şi crucea, şi icoana, întotdeauna prin rugăciunea pe care o citeşte preotul sau episcopul, urmată de stropirea cu apă sfinţită.
– Preacucernice Părinte, aţi menţionat perioada de 40 de zile, timp în care icoanele sunt ţinute în Altar, urmând a fi sfinţite. De ce 40 de zile?
– După practica pe care a urmat-o Moise, faptul că a ţinut postul de 40 zile. La fel şi posturile noastre care ţin aproape 40 de zile. Este un soroc această perioadă de 40 de zile pe care o întâlnim foarte des în Biblie sau Sfânta Scriptură. Considerăm că este termenul în care se încarcă cu energiile respective, cu harul o icoană sau alta.
– Părinte Profesor, de unde ar trebui să-şi procure oamenii icoane ortodoxe?
– De la magazinele de obiecte religioase şi bisericeşti ale Patriarhiei Române, fiindcă sunt destule şi în ţară. Fiecare Arhiepiscopie şi Episcopie are câteva magazine cu astfel de icoane. Noi avem numai puţin de 600 de pictori bisericeşti, dintre care şi foarte mulţi iconari, care trec printr-un examen, sunt oameni care cunosc exigenţele în materie de pictură.
– O icoană bine realizată costă, este suficient de scumpă. Cei care nu şi-o permit, din punct de vedere financiar, este bine să cumpere litografii?
– Da, bineînţeles. Şi acestea se fac tot după nişte reguli precise. Nu toate icoanele pot fi pe lemn sau pe sticlă, sunt şi scumpe. Atunci omul îşi cumpără o litografie, o înrămează şi o pune în casă ca icoană. Şi aceste litografii se vând tot prin Patriarhia Română.
– Preacucernice Părinte Profesor, câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa lui?
– Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze. Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.
– Părinte Profesor, despre rostul şi rolul icoanei ce ne puteţi spune?
– Reprezentarea grafică a persoanelor Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a sfinţilor are rolul de a ne apropia de persoanele respective, de a ne întări credinţa în viaţa şi activitatea lor, de a urma pilda vieţii lor. Icoanele dintr-o biserică sunt o reprezentare a întregii iconomii a mântuirii. Avem acolo Biblia sau Sfânta Scriptură în imagini. De aici şi rolul instructiv-educativ al icoanei, care ne învaţă adevărul de credinţă. Au fost cazuri de persoane care s-au convertit sau şi-au schimbat viaţa dintr-o simplă privire a icoanei sau după ce au văzut cuvintele scrise sub ele.
– Ce fel de icoane ar trebui să nu lipsească din casa, din locuinţa nici unui credincios?
– Icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător, icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt modele pentru viaţa noastră creştină.
– Preacucernice Părinte Profesor, în altă ordine de idei, aţi fost întotdeauna un prieten mai mare al copiilor. Cum apreciaţi dorinţa, silinţa şi strădania acestora de a picta icoane?
– Ani de zile am fost în juriul pentru aprecierea icoanelor pictate de copii, am şi scris foarte multe articole la revistă “Chemarea Credinţei” şi vă spun sincer că am fost impresionat de cât dar au copiii noştri. După Revoluţie, a fost o explozie aş putea spune de mici talente. Sunt atât de hăruiţi, că uneori pictează mai bine decât pictorii calificaţi. Aceste daruri trebuie cultivate. Aceşti copii trebuie urmăriţi pas cu pas şi călăuziţi spre aşa ceva, pentru că de aceea au fost făcuţi. Au darul picturii. Am fost impresionat şi am scris articole elogioase despre ei de fiecare dată, pentru faptul că nu credeam că se poate lucra atât de frumos. Galeriile pe care le făceam la expoziţiile de pictură erau pe departe galerii de artă, fie că era vorba de picturi pe lemn, sticlă. Este nevinovăţia sufletească care îi ajuta să picteze. Acele icoane sunt sfinte prin sfinţenia copiilor care o pictează; aproape că nu mai are nevoie de sfinţire.
– Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumim în mod deosebit pentru toate cuvintele de folos, adresate nouă!…
– Cu multă placere. Doamne ajută!…
Epilog – o viaţă la Biserica Icoanei…
De peste 48 de ani, Părintele Profesor Nicolae D. Necula slujeşte la Biserica Icoanei din Bucureşti. Cuvintele Părintelui Profesor Constantin Galeriu – “Nimic nu e întâmplător, totul e proniator” – îşi găsesc perfect reflexia în misiunea de preot, dar şi în cea ca dascăl a Părintelui Profesor Nicolae Necula. Acesta recunoaşte că venirea la Biserica păzitoare a Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului a fost ca o grijă deosebită pe care Dumnezeu i-a purtat-o de când se ştie. Firul vieţii şi-a urmat cursul firesc şi totul i-a fost dat, ca şi cum Îngerul păzitor l-ar fi purtat de mână.
După ce în anul 1964 a păşit pentru prima dată în această Biserică centrul capitalei, în calitate de cântăreţ, în perioada studenţiei, de atunci, Părintele Nicolae Necula nu a mai plecat din Grădina Icoanei. Este grădina din sufletul duhovnicului, dar şi grădina atent îngrijită din faţa casei sale, printre ai căror pomi se vede biserica frumoasă, înaltă, curată.
Cât priveşte minunile Icoanei Maicii Domnului, Părintele se rezumă doar la a prezenta sentimentul de protecţie deosebită şi la nădejdea pe care le trăieşte alături de credincioşi. Dincolo de toate acestea, un fapt este grăitor: Părintele Profesor Nicolae Necula are parte în fiecare zi de minunile Maicii Domnului, pentru că aceasta îl ocroteşte în însăşi grădina sa şi îi dă puterea să slujească lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor!…
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.
A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.
Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.
Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.
Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura →
La 6 octombrie anul 1902, în satul Boteni, Muscel, judeţul Argeş, s-a născut Petre Ţuţea. Întâi oficial şi diplomat la Ministerul Economiei Naţionale, mediatorul celui dintâi tratat economic între Romania şi URSS. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Pandrea; filosof creştin, membru activ al Mişcării Legionare, deţinut politic în regimul comunist, personalitate vestită şi renumită pentru ascuţimea şi acurateţea spiritului şi cuvântului său („Bătrâneţea şi alte texte”, „Tratat de economie politică”, „Comentarii la Platon”, „Reflecţii religioase asupra culturii”, „Filosofia nuanţelor”, „Introducere mistică în filosofia modernă”). Cu alte cuvinte, economist, publicist, eseist şi filosof creştin, Petre Ţuţea este considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a mişcării gândiriste. S-a născut în viaţa cea veşnică şi cerească la data 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana“ din Bucureşti, aşa încât, în iarna acestui an se vor împlini 25 de ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri.
Despre el vorbind puţin în paginile următoare vom observa şi constata că „Scriind, şi-a pierdut legenda”, spunea Constantin Noica despre Petre Ţuţea, pe la începutul anilor 60. Asta înseamnă faptul că Petre Ţuţea ar fi trebuit să rămână în legenda sa, aceea de exponent al oralităţii, unul din cei mai mari ai secolului. Dar Petre Ţuţea nu şi-a dorit el oare, prea multă vreme poate ca Socrate, cu care a fost des asemuit, această legendă? A scrie înseamnă a domoli gândul, a-l confisca în forme pe care nu întotdeauna le va şterge vântul cel bun, dar câte altele rămân în afara literei şi a cuvântului? Gândul potolit şi confiscat în forma prozaică a scrisului poartă în chip vădit semnul istoriei, însă nu are totodată şi încetineala acesteia. Oralitatea este însă vie, este comunicare ce duce la cuminecare (împărtăşire din cuvânt) şi comuniune şi lucrare deopotrivă, aşadar întemeiază. Petre Ţuţea: o personalitate complexă la care până şi flecăreala cum o numeau unii, devenea spectacol de idei, sofisme, ca şi la anticul din porticele Atenei. Geniu oral, Socrate nu şi-a îngăduit să scrie până la moarte pentru că-l avea urmaş pe Platon. Exponent, şi el de geniu al oralităţii, Petre Ţuţea a pierdut în cele din urmă pariul cu legenda: la bătrâneţe a început să scrie.
Temniţa comunistă unde a avut revelaţia religiosului, mai exact a incarnației lui Iisus Hristos sub suferinţă l-au determinat să nu lase la o parte nimic din ceea ce este omenesc: nici chiar scrisul. Sub semnul imediatului la Petre Ţuţea se afla mereu raportul religie-istorie, divin-uman. Pentru istorie a avut mai întotdeauna cuvinte grele, dar o accepta. Istoria, spunea el, este plină de oameni de stat, de conducători de oşti, de savanţi, de artişti, de inventatori, de exploatatori lacomi, de mişcări de mase, de sfinţi şi de infractori, la ordinul lui Dumnezeu. De aceea, popoarele care vor numai să facă istorie sunt supuse pieirii. Cultura filosofică, ştiinţa nu trebuie să slăbească sentimentul religios. Ştiinţa este seacă dacă nu este însufleţită de iubire, de pasiunea purităţii şi de setea de absolut. Citez, iarăşi din „Întâmplări obişnuite”: „Nu mi se pare justă afirmaţia că excesele teologice usucă sentimentele, adică rădăcinile sufleteşti ale vieţii. Se poate spune mai degrabă că această sinistră ispravă o face prostia ştiinţifică”. Fireşte, săpa, oricât de departe, la temelia pe care s-a ridicat acest hibrid religios şi istoric, nu duce nicăieri. Orice demers aici este aporetic, te va îngropa, te va vârî în înfundătură. Şi atunci noi ce facem? se întrebă un personaj din piesa evocată. Răspunsul lui Petre Ţuţea este acesta: „Trăim. Eu nu suport soarele arzător al istoriei universale. Copacii nu trăiesc cu rădăcinile la soare. Doresc ca neamul meu să trăiască sub puterea protectoare a lui Dumnezeu. Pasiunea gloriei este copilărească. Un ţăran român care se roagă sub nuc, coboară prin actul lui veşnicia în viaţa trecătoare. Pe el rugăciunea îl pune în contact cu absolutul şi prin aceasta se purifică şi se întăreşte. În acest sens, haina umilinţei este expresia unei îndrăzneli nelimitate. Fapta lui este lipsită de conţinutul zgomotos al timpului. Pasionaţii istoriei numesc astă trăire subistorie. Este mai exactă formula absenţei istoriei. Omul religios respinge terenul nisipos al devenirii. El este.” Dacă era întrebat ce meserie are, Petre Ţuţea răspundea că profesiunea lui este aceea de a fi român.
A fost mândru toată viaţa de naţionalismul său, care nu era şi un şovinism : cea mai mare minune a lui Dumnezeu- spunea el în clipele de exaltare- a fost aşezarea pe pământ a românilor. Nutrea convingerea că, dacă printr-un decret divin i s-ar anula calitatea de român, ar suferi ca de o stare ebrietoasă şi nu ar mai găsi, precum beţivul înveterat, drumul spre casă. Naţionalistul Petre Ţuţea nu a fost şi rasist. În piesa de teatru ’’Întâmplări obişnuite’’, toate personajele poartă spiritul şi spusele filosofului. Rasismul, spunea el, ar fi motivat de trei direcţii. Unii urmăresc întărirea neamului în vederea expansiunii, formula poporului ales justificând aici foamea de spaţiu şi bogăţie. Alţii, eugenic vorbind, interzic dreptul la procreere degeneraţilor, suferitorilor de morb ereditar, motivându-se estetic şi economic. Şi în al treilea rând, paradoxalii, care folosesc argumentul milei. Am întâlnit, încheia el, foarte puţini care să fie îngrijoraţi de soarta speciei om. Era tributar clasei ţărăneşti din care îşi trăgea seva şi pe care se clădea conceptul său de om românesc. El zice: „Comunitatea ţărănească este o realitate organică. Nu seamănă cu o adunătură informă(se poate observa şi aici că platonicianul din el avea oroare de topirea formelor) sau cu un azil de noapte. Sufletul ţărănesc are trăsături de o mare frumuseţe umană. Nu se poate vorbi de umanismul ţărănesc, fiindcă sufletul ţărănesc este incompatibil cu titanismul, sau cu însingurarea încărcată de deznădejde”. Am putea spune că ne aflăm cu Petre Ţuţea, în faţa celui mai lapidar gânditor român. Un om care a vorbit enorm în viaţa lui a reuşit să rostească la sfârşitul ei, lucrurile esenţiale despre Dumnezeu, om, moarte şi eternitate în cele mai puţine cuvinte. A vorbit despre om, da întotdeauna despre om raportat la logica lui Dumnezeu, despre sfânt, erou şi geniu, idiot sau impostor, libertate şi egalitate (pe cea din urmă nu o suporta, spunea:”nu poţi să-i pui pe aceeaşi scară pe Kant şi Iliescu”), despre cunoaştere şi adevăr, despre democraţie şi liberalism, despre comunism, despre rugăciune şi credinţă, despre revelaţie şi inspiraţie, despre politică, despre ştiinţă, despre creaţie, despre tehnică. A vorbit despre toate acestea într-un mod răspicat, gândul căzând de fiecare dată peste problemă cu o verticalitate categorică, în urma căruia adevărul se evidenţiază de la sine, părând să spună că, aşa simplu cum este, el nu are nevoie de cine ştie câte cuvinte pentru ca să poată apărea.
Toată concepţia filosofică a lui Petre Ţuţea stă sub această dimensiune a simplului şi a răspicatului, categorie de stil care deschide drumul deopotrivă către apariţia adevărului şi către formularea lui. Petre Ţuţea pare să redescopere pe cont propriu cele câteva adevăruri eterne în care stă lumea, această redescoperire sprijinindu-se la rândul ei pe o logică eternă, adică pe familiaritatea cu „logica lui Dumnezeu în mersul ei natural pe pământ”. Aş adăuga la toate astea un mod firesc de raportare la lucrurile ultime, deopotrivă hâtru şi solemn, pe care il provoacă şi înlesneşte originea sa ţărănească. Petre Ţuţea este ţăran din Muscel şcolit la Universitatea de la Berlin şi care, în mod esenţial, rămâne să se comporte cognitiv – ca ţăran. Prin felul de a se exprima, Petre Ţuţea trimite cu gândul la un personaj a lui Ion Creangă, trecut prin experienţa lagărului comunist, convertit de cunoaşterea cultă a Bibliei şi de lectura temeinică a lui Kant. Aşadar, cine a fost Petre Ţuţea? Şi-a pus singur această întrebare.”Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da atunci – ce sunt? Că nici ultimul parazit care creşte în cutele societăţii nu sunt… Pesemne că sunt cineva dificil de fixat.” Într-adevăr, cineva dificil de fixat. Sigur este că a fost cineva inconfundabil. Nu şi-a vorbit niciodată de rău nici măcar torţionarii pentru ca să nu jignească poporul român, că în interiorul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. „La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea a simţit această grijă, Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ce am făcut, important este că nu am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”
Aşadar, ar fi putut, în stilul său inconfundabil, să afirme despre sine: Până şi un prost vede că sunt inconfundabil… Cum singur spune, Petre Ţuţea s-a revărsat în alţii. Când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urmă, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile. Înţelese în dozajul lor corect, uneori cu doza necesară de umor, alteori rămânând de-a dreptul contestabile, ele pot să apere de amăgitori, de proşti şi uneori de excesul care stă la pândă în fiecare dintre noi. Dar mai presus de orice ele sugerează un lucru nespus de simplu şi de greu de obţinut: că a fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta. Pentru că în acest caz chiar şi eroarea, aparţinându-ţi este mai lesne suportabilă. Cu atât mai mult în acest vremuri în care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut întâmpla a fost acela de a fi greşit (sau de a fi devenit victime), participând la erorile altora…
… Şi iată, câteva din cugetările veşnic memorabile, înţelepte şi mereu actuale ale lui Petre Ţuţea
Se spune că intelectul este dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul este dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu este nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba este om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin este viu.
Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.
Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrâneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – este Biblia.
Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu este nici un adevăr.
Shakespeare, pe lângă Biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti.
În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
În biserică afli că exişti.
Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.
Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
Cum să fie creatura creator? ”Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
Omul este un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
Creştinismul nu este ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este expresia unui mister trăit, or ideologia este ceva construit.
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, este inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.
Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
Dacă nu cunoşti revelat – prin graţie divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Îi tomba dans une méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle”. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură ” legea gravitaţiei”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.
Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia este sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că este fascist.
Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta este părerea mea despre democraţie.
Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul este făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.
Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.
În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul.
Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.
Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând la iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.
Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu este calea ferată.
În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească până îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăceşti până devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.
Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filozoful trăncănind silogisme.
Francmasoneria doreşte puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioşi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională, deci sunt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare; anulează însuşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.
Geniul este relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea este posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul este mai apropiat de cer; dar nu sunt în măsura în care este apropiat sfântul.
În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.
Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.
Apariţia unui mare gânditor este pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ”spălare” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu este din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.
Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi. Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care… Ca să vezi, nici nu m-am gândit!
Inteligenţa, oricât de mare nu este suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.
Întrebat fiind cum înţelege gândirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti.
Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică este fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că este mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Iisus Hristos – dar nu ne interesează!
Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. iar la apariţia lui Iisus Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Emil Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.
Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamică şi istoria.
Nu este om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, este laureat al premiului Nobel pe lângă Kant.
Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor.
La comunişti, dacă nu eşti cu ei – sau nu mai eşti cu ei – înseamnă că eşti legionar. De ce acest ”sindrom legionar” la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.
Nu se poate spune că mişcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sunt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici naţional-socialismul german n-a durat şi erau similare cu mişcarea legionară. Deosebirea dintre ele şi mişcare este aspectul religios al mişcării legionare. Nici fascismul şi nici naţional-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas şi a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăsnească dacă există! Şi apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există.
Unde este omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.
Omul este liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: ”Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)
Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul este un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul este un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.
Libertatea omului este partea divină din el.
Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. Este foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă este posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.
Luciditatea este o limpezire a spiritului, nimicitoare. Cînd eşti lucid eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.
Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata pe lângă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.
A şti la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor.
Este mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon.
Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne.
Heidegger spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut în fiecare zi!
Moartea mă determină să fiu esenţial. M-a impresionat foarte mult sunetul pământului căzând pe cosciugul lui Nae Ionescu.
Morţii antici nu sunt deloc frumoşi. Numai morţii creştini sunt astfel. Am găsit totuşi la Homer un mort de toată frumuseţea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorâtă de Ahile. Şi plânge Ahile că a omorât frumuseţea asta de femeie… Şi-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn şi-l omoară – pe poporul muncitor – că-i obraznic şi că insultă cadavrul ăleia. Aici am văzut aşadar o frumuseţe, deşi în principiu, morţii antici nu sunt frumoşi. Creştinii sunt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.
Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.
Omul este guvernat pe pământ de două morale: de morala dogmelor, care este creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala normelor, care, ca morală laică, este construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută şi ea arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune, pe care n-o poate atinge niciodată.
Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.
Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.
Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă. Când a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.
Fără nemurire si mântuire, libertatea este de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu este liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţă speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.
Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu este un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.
Auotonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămâne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nesocotându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nesocotind omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.
Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care este obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu este nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.
Omul nu este o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic; ştiinţific, nu. Moise este mai valabil decât ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei.
Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu.
Personalitatea este acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine.
Eu am afirmat odată într-un salon, că Platon este mişcarea spiritului înlăuntrul eternităţii. Când gândim, toţi suntem platonicieni. Dacă eu încerc să gândesc universul, trebuie să mut Biblia în universul îngheţat al ideilor platonice. Asta înseamnă meditaţia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în faţa esenţelor.
Faţă de măreţia lui Iisus Hristos, Platon este un personaj mărunţel şi cuviincios. Pe Platon poţi să-l scuturi şi constaţi că arhetipurile lui sunt filozofice, dar dacă muţi arhetipurile acestea în religia lui Iisus Hristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea este un simplu ”demiurg”, ceea ce în greceşte înseamnă ”meseriaş”.
Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.
La întrebările fundamentale ”de ce?” şi ”în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: ”d-aia”. A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcţiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest ”merge şi aşa”; că ”merge şi aşa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând şi nu orice.
La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.
Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.
Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!
Protestantismul est o religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii.
Pudoarea creştină este atât de pură, încât carnea eroticului creştin, capătă pecetea spiritului, ceea ce până la creştini n-a realizat nimeni.
Eu cred că războiul nu este făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.
Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi. Dar o armată care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gât pe care scria Gott mit uns.
Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă religie am lătra precum câinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu este o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.
Cine n-a putut fi înlocuită? Religia! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Şi dacă vrea să scoată, să extragă esenţe din ştiinţele naturii, este parazit. Atât! Nu îndrăzneşti să spui despre religie, teologal vorbind – dacă eşti cinstit – că a fost înlocuită de filozofie sau de ştiinţă. Un creştin îţi spune că adevărul se defineşte prin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindeşte imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poţi!
Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.
Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.
Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.
Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.
Ştiinţa se mişcă asimptotic la absolut. Arta se mişcă asimptotic la absolut. Ştiinţa este sediul folosului şi arta este sediul plăcerii.
Religia este sediul adevărului transcendent în esenţă şi unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculaţii teoretice ale ştiinţei, prin adevărul absolut unic, care este Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Domnului străbătută de absolut este om, si ăla e dihor laureat.
În Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te în împărăţia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poţi. Nu poţi! Înotăm în Univers ca mormolocii, şi lumea lui Iisus Hristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.
Revoluţia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.
Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă este o ”restructurare” a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Iisus Hristos.
Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel – eram şase sute de inşi într-o curte închisă – nu ve-ţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari până nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Iisus Hristos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă ”unanimism moral creştin”. Fiindcă în universul lui Iisus Hristos o celulă care mai palpită într-un muribund este mai valoroasă decât toate galaxiile posibile.
Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.
Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română….
Sfântul are forţa de coeziune a pietrei.
Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie este legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum este ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie.
Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.
A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect.
M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Ştii ce i-am spus? – ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.
Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon şi despre Iisus Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sunt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu suntem solidari unii cu alţii…
Este incorect să ai dispreţ faţă de tehnică. Eu nu sunt tehnocrat, însă recunosc că în bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.
Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.
Ţăranul este omul absolut.
I-am spus eu Părintelui Dumitru Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveţi parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.
Deşi sunt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenţa existenţei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că este om. N-a reuşit să intuiască existenţa sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele.
Am avut şi discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii…
A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea! Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!
Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.
Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.
M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu când te aşezi la masa de scris cum scrii? – Sunt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pândit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. – Eşti inspirat? – Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele când scriu eu. Sunt foarte neliniştit. Eu, care sunt creştin… Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o împietate.
Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.
Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.
M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domnule? – N-am vorbit, domnule. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?
Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul Patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…
Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important este că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. ”Să mâncăm noi buruiana asta din pământ…” Ce a zis regele Franţei? ”Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.”
Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ”Cu idei, frate, cu idei!”
Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingând cruzimea până la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.
Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, ”titanii” s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni.
Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider ”animal prost”, homo stultus – atunci când se screme să facă singur ordine, adică când practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spaţiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaştere.
Vlad Ţepeş are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. ăsta-i voivod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor este o pajişte cu miei!…
Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu!…
Interviu realizat la Mănăstirea Recea – Mureş, cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, în anul Domnului 2007…
În urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.
Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…
Acolo am văzut încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!…
De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…
Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…
Anul acesta însă, joi – 17 mai 2018, s-au împlinit zece ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie anul 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani…
Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând nouă ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei – Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan Iovan că „a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.
Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.
A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…
Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…
Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan Iovan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan, şi el trecut, între timp, la veşnicele lăcaşuri – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.
De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!…
Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei…
De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!…
Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…
Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!…
Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…
Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…
Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…
Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:
Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în condiţiile secularizării la care, din păcate, suntem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?!…
– Dragul meu, IisusHristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării de care suntem încă foarte mulţi, lipsiţi.
Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o realitate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?!…
– Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credincioşii importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.
Mai vedeţi astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?!…
În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului – Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru faptul că a văzut foarte puţini s-au nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Mie nu mi-a lipsit liturghia şi împărtăşania nici chiar în puşcărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâinea şi apa o reţineam din hrana şi din alimentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.
În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: – acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregătire sau fără, ori continuă împărtăşanie?!… Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?!…
– Răspunsul meu este: Continuă Împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua împărtăşanie. În ce priveşte vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!… Motivele invocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste şi să se mai ştie că Liturghierul care cuprinde rugăciunile de taină speciale pe care le citesc preoţii, trebuie să fie concrete, vii, personale iar nu doar teoretice şi abstracte în idei!…
Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim cu aceste cuvinte?!…
– Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îL iubeşti cu adevărat nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi, să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!…
Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi supremaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?!…
– Este deplin corigentă din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Α la Ω!…
Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?!…
– Din nefericire lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Iisus Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!…
Din punct de vedere moral – duhovnicesc cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?!…
– Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!… La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!… Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli trebuie să ajungem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăirea primilor apostoli, astfel încât, Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unităţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcării ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!…
Cine ar trebui să-şi asume vina sau responsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?!…
– Să nu căutăm vinovaţi ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!… Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde datorită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.
Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicescuna sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?!…
– Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se îndesească, să se întărească!…
Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt, a acestei situaţii de compromis?!…
– Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.
Credeţi că lucrările de învăţătură ortodoxă, „catehismele” noastre prezintă corect lucrurile cu privire la această problemă sau sunt destul de scolastice?!…
– Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!… Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare, mult folositoare, cu toate că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi care astfel, nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. În general, Catehismele sunt foarte bune dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.
Este nevoie, cumva, de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asistăm, cumva, la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?!…
– Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât urcând din nou, spre culmile desăvârşirii!…
Vedeţi cumva, o stare de revigorare a acestei situaţii, sunteţi optimist, în acest sens?!…
– Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „Nici porţile iadului nu o vor birui” nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mijlocirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie” se va reface Ierusalimul pământesc şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.
Acum în încheierea acestui interviu v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi!…
– Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creştini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în IisusHristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului şi aşa, pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!…
– Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă să aveţi parte de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…
Iar acum, după unsprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment, şi totodată, la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Duminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.
Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între anii 1975 – 1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Neamţ.
De la sfârşitul lunii martie anul 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!
Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin „reeducarea de la Piteşti!”.
În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.
Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ.
În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin, judeţul Neamţ.
În anul 2003 înfiinţează publicaţia creştină „Glasul Monahilor”, care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă publicaţie creştină, „Atitudini”. Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul lunii mai 2013, la Cluj Napoca.
În rândurile de mai jos supunem atenţiei cititorilor un interviu mai vechi realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul 2009), întru amintirea şi pomenirea sa, acum – la împlinirea a cinci ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească şi veşnică:
Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc – Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ…
– Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…
– Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.
– PreacuvioasePărinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?
– Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.
– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?
– Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.
– Dar până la vremurile acelea?
– Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.
– Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?
– N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat rugăciunea inimii. Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei nu cunoşteau
nici rugăciunea Tatăl nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor – au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la 50-60 de ani.
– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?
– Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul – toate se răsfrâng asupra ta.
De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor.
După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.
Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.
De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Iisus Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, viaţa duhovnicească
– Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?
– Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.
– Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?
– Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi, ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…
– Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?
– Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?
– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?
– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.
– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?
– Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că … tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las ca pe ei.
– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că, de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre”.
– Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti… Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de utrenie…
– Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!…
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.
Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:
Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”
Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.
Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.
Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.
Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”. Continuă lectura →
Dumnezeiască trâmbiță te-a câștigat Biserica, dumnezeiasca dogmă pe toți învățându-i, a înnomenirii Mântuitorului. Iar cu vărsarea cinstitului tău sânge te-a rânduit în neamul celor întâi născuți, pentru aceasta toți cinstim pomenirea ta strigând către tine, nu uita Justin pe robii tăi.
Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie)
Sfîntul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar, cu credinţa, elin; chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Iustin, din tinereţe, se îndeletnicea cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.
Deci, deprinzîndu-se bine cu oratoria, dorea să înveţe şi filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învăţat filosof stoic, dorind să înţeleagă filosofia acelora. El avea mare dorinţă să ştie ce este dumnezeirea şi cine este Dumnezeu? Deci, petrecînd la acel filosof stoic cîtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.
Acela, după puţină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrînd să-l înveţe degeaba. Iar Iustin, văzînd că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea cîştigurile cele lumeşti.
Pentru nişte pricini ca acestea, lepădînd pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici, dorea foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să înveţe mai întîi astronomia, geografia, muzica, aritmetica şi alte învăţături, spunîndu-i că învăţăturile acelea sînt cele mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături. Dar, văzînd că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorinţa inimii lui; pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă şi multă le era cinstea lor.
Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin cunoştinţa lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupeşti cu cele netrupeşti, din închipuirile cele de jos cu cele de sus şi din felurile înţelegerilor. Pentru că acesta era sfîrşitul socotelilor înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lîngă dascălul acela vreme îndelungată.
Deci, îndată a învăţat dogmele şi rînduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvîrşit şi slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor. Deci, Iustin se mîngîia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi învăţîndu-se în cunoştinţa de Dumnezeu, pe cît mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.
Odată, Iustin, plimbîndu-se singur în afara cetăţii, într-un loc deosebit, aproape de mare, şi pe cînd socotea mintea sa înţelegerea celor filosofeşti, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit şi împodobit cu cărunteţea. Pe cînd stătea el şi-l privea cu de-amănuntul, bătrînul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrînul: „Însoţitorii mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptînd întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?”
Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. Întrebat-a bătrînul: „Ce folos cîştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decît filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoarea vieţii. Pe aceea, dacă cineva o ştie bine, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea înţelegerii; deci, se cade ca tot omul să o înveţe, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”. Zis-a bătrînul: „Filosofia aduce oare vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci, spune-mi, ce este filosofia şi ce este fericirea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care te face să înţelegi şi să cunoşti adevărul; iar fericirea este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii”. Bătrînul a întrebat: „Dacă din filosofie cunoaşteţi ceea ce este drept şi înţelegeţi adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoaşteţi că este?”
Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este acelaşi. Acela este pricinuitorul facerii tuturor”. Deci bătrînul, îndulcindu-se, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci în toate meşteşugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numeşte că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corabiei, sau în medicină şi întru asemănare şi întru celelalte lucruri, şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este tot aşa?
Deci, spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrînul a zis: „Deci, tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este a cunoaşte un meşteşug”. Grăit-a bătrînul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înţelegere; pe de-o parte din auz şi învăţătură, iar pe de alta din vedere; precum ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea nevăzînd-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întîi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă despre El şi nici nu L-au văzut pe El cîndva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrînul: „Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înţelege mai degrabă sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute numai cu simţurile cele trupeşti?”
Răspuns-a Iustin: „Este adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochiul minţii, fiind dată omului spre aceea – chiar precum el învaţă, ca unul luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătîndu-Se prin vopsele, nici avînd vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încît să se vadă cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nesupusă, singură bună şi frumoasă, a căruia dorire a ştiinţei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeaşi singură, pentru că iubeşte a se vedea de aceia de care se cunoaşte”.
Pe nişte cuvinte ca acestea bătrînul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin, învăţată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creştineasca mărturisire era nedesăvîrşită. Apoi a zis astfel despre Platon: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbînd astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ţinîndu-se de închinarea la idoli şi învăţînd la aceea şi pe alţii?
Deci, eu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini, nu este înţelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfînt şi neluminîndu-se prin credinţă, nu poate să ştie şi să înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”
Acestea şi multe altele grăind bătrînul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, Iustin, văzînd rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: „Deci, unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască după adevăr, dacă în Platon şi-n ceilalţi filosofi nu este adevărul?”
Atunci bătrînul a început a-i spune lui de sfinţii prooroci, zicînd: „În vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfînt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvîrşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul şi l-au spus oamenilor. Nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dînşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.
Încă sînt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinţi prooroci spun adevărul, nu cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înşelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dînşii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decît toate dovezile înşelătoare, au fost martori preacredincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sînt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dînşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti”.
Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfîrşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sînt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Şi le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu credinţă şi cu dragoste”.
Acestea zicîndu-le, bătrînul acela s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus cînd a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi dragostea mi-a crescut spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sînt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrînului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut creştin adevărat”. Fericitul Iustin, spunînd aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înştiinţare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum s-a povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un om trimis din cer.
După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrînul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sîrguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu o deosebită silinţă. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfîrşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzîndu-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine şi încet veni – învăţîndu-l pe el Sfîntul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvîrşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, rîzînd de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.
El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credinţă creştinească, şi acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgîni creştinilor, pentru unele lucruri necinstite şi de ruşine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înţeles el că sînt minciuni, neîncăpute prihăniri şi clevetiri, de vreme ce păgînii socoteau cum că creştinii, în adunările lor de noapte, stingînd lumînările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcîndu-se cu împreunare prin necurăţie şi, după asemănarea fiarelor ar mînca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creştinii erau oameni drepţi şi sfinţi, totuşi erau urîţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuţi vinovaţi de grele păcate, erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.
Nişte lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osîndesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzînd pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimînd toate cele frumoase şi văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe nişte gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sîrguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicînd:
„Nu sînt adevărate cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcînd nişte urîciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvîrşind fără de înfrînare poftele trupeşti şi întru mîncarea cărnurilor omeneşti căutînd iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sîrguiesc în tot felul să se arate fără de prihană şi astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creştinii nu sînt deloc aşa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decît viaţa; deci, cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”
Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viaţa creştinească; şi s-a înştiinţat desăvîrşit, că petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrînarea. Ei adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscîndu-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfîntul Botez şi s-a făcut mare apărător al credinţei celei în Hristos, luptîndu-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. El s-a făcut ostaş viteaz şi nebiruit al lui Hristos, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti; a cercetat diferite ţări, învăţînd şi propovăduind numele lui Hristos, întorcînd pe cei necredincioşi la Dumnezeu.
Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtînd îmbrăcăminte filosofească şi avînd ucenici cu sine. Acolo a adunat mulţi pentru învăţătură, întemeind multe şcoli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească şi adevărată. Deci, aflînd acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvîntul, ruşinîndu-l; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgîn, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atît cu cuvîntul cît şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, avînd viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi iubit de romani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.
Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase şi mincinoase, vrînd să-l necinstească în popor şi să facă urît atît pe Iustin cît şi pe credincioşii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le şi văzîndu-le Sfîntul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubeşte mîndria mai mult decît înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu, făcînd multe fărădelegi. El ne huleşte pe noi din urîciune şi răutate, deoarece este mai rău decît poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.
În vremea aceea împărăţea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaş al creştinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, necredincioşi şi închinători la idoli, prigonea şi ura pe creştini, mai mult din urîciunea cea prea multă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile creştinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioşilor, să-i dea pe ei la judecată şi, necercetîndu-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.
În acea vreme s-a întîmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvînt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrînd să-l povăţuiască la viaţa înfrînată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.
Deci, văzînd ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el şi să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Bărbatul ei, înştiinţîndu-se de la care creştini a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, şi l-a ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţîndu-l la judecată, l-a osîndit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzînd pe fericitul Ptolomeu osîndit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strîmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrînat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tîlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Eparhul, căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis cu mînie: „Oare şi tu eşti din numărul creştinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sînt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; deci, toţi aceşti trei, şi-au dat sufletele lor pentru Hristos.
Fericitul Iustin, înştiinţîndu-se de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mîniat contra lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce a dat pe faţă, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini şi a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sînt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creştinilor, arătînd destul de lămurit curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.
Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creştini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă şi de judecată vor fi. Sfîntul Iustin, primind acea poruncă împărătească şi luînd voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creştinii prigoniţi. Deci, mergînd la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o pînă la sfîrşitul său, a arătat porunca împăratului tuturor şi a propo-văduit-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mîngîiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creştinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfîntul Iustin, petrecînd acolo cîtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvînt scris pe larg în cartea lui Iustin.
După multă vreme, Sfîntul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos. Pe iudei şi pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfînta credinţă; iar pe credincioşi îi întărea. Deci, mergînd el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urîciune şi cu mai multă răutate; deci, Sfîntul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.
Pentru aceea, neputînd el să stea împotriva lui şi neştiind ce să mai facă, l-a pîrît cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfîntul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Aducîndu-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temîndu-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.
Astfel s-a sfîrşit Sfîntul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsînd Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sînt pline de înţelepciunea Sfîntului Duh. Deci, stînd înaintea lui Hristos Domnul, rîvnitorul la nevoinţă a luat de la El cununa pătimirii şi este rînduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Dor nestăvilit după cunoașterea adevărului ai arătat și râvnă nestrămutată pentru dobândirea și propovăduirea lui, cu moarte martirică încununând nevoințele tale, pentru care strigăm ție: Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Icosul 1
Filosofia sistemelor omenești în sufletul tău s-a vânturat, Sfinte Iustin, pentru ca să ajungi apoi la filosofia profeților și a lui Iisus Hristos și să te deștepți din întuneric la lumină un om cu totul nou, cu adevărat renăscut.
Bucură-te, cuvânt în apărarea celor pe nedrept urâți și chinuiți;
Bucură-te, judecată în conformitate cu rațiunea cea dreaptă;
Bucură-te, cuget liber de prejudecăți;
Bucură-te, cercetare a vieții ce vădește chipul ei;
Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în Duh și adevăr;
Bucură-te, dor după viața veșnică și curată;
Bucură-te, urmare a celor bineplăcute lui Dumnezeu prin puterile raționale pe care ni le-a dăruit El;
Bucură-te, așteptare întru nădejde a împărăției cerurilor;
Bucură-te, credință ce țintește spre nemurire;
Bucură-te, închinare de sine lui Dumnezeu Celui bun și nenăscut;
Bucură-te, lepădare a plăcerilor desfrânate și îmbrățișare a întregii înțelepciuni;
Bucură-te, iubire de aproapele cu dragostea lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 2
Mai presus de toate ai iubit înțelepciunea ce singură poate să înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de El, ca să strigăm cu toți sfinții împreună: Aliluia!
Icosul 2
Foc s-a aprins în sufletul tău, cuprinzându-te o mare dragoste față de profeți și de toți prietenii lui Hristos și înțelegând că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos.
Bucură-te, facere de bine către cei lipsiți;
Bucură-te, comoară duhovnicească adunată în ceruri;
Bucură-te, răbdare și blândețe ce scot din pofta celor rele;
Bucură-te, viață trăită după cuvântul Evangheliei;
Bucură-te, rod al darului lui Dumnezeu;
Bucură-te, așteptarea de la plinirea vremii;
Bucură-te, vestire a Răsăritului Celui de Sus;
Bucură-te, sădire în lume a cunoștinței de Dumnezeu;
Bucură-te, lămurire a proorociilor despre Întruparea Cuvântului;
Bucură-te, orizont deschis de taina învierii Lui;
Bucură-te, deslușire a celor vechi în lumina celor noi;
Bucură-te, zidire a credinței pe temelia Crucii;
Bucură-te, dezlegare de legăturile nedreptății;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 3
Cu prețul vieții ai plătit credința ta cea atât de scumpă, după care alergasei vreme îndelungată și pe care în cele din urmă ai găsit-o, ai propovăduit-o și ai apărat-o cu toată puterea înțelepciunii tale, cântând: Aliluia!
Icosul 3
După modelul școlilor antice de filosofie ai întemeiat la Roma o școală în care ai predat învățătura creștină, spre luminarea neamurilor.
Bucură-te, grai întru lauda lui Dumnezeu;
Bucură-te, bună vestire a Cuvântului cu putere de sus;
Bucură-te, că ai fost îndrăgostit de nestricăciune;
Bucură-te, pătimire pentru a primi cele dorite;
Bucură-te, bucurie a făgăduinței cerești;
Bucură-te, îndepărtare a răutății din suflete;
Bucură-te, vădire a purtării de grijă dumnezeiești;
Bucură-te, deslușire a minunii de taină;
Bucură-te, comuniune a toate sub semnul crucii;
Bucură-te, semănare a semințelor Adevărului;
Bucură-te, rugăciune fierbinte cu postire pentru iertarea păcatelor;
Bucură-te, pocăință ce înnoiește și luminează;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 4
În cele două Apologii ale tale ai arătat creștinismul înaintea lumii romane ca pe singura religie adevărată, apărându-l, în același timp, de acuzațiile răutăcioase și mincinoase împotriva sa ale celor ce nu știau să cânte: Aliluia!
Icosul 4
Ai pomenit în cuvântul tău de apărare o minune întâmplată unei legiuni romane din Germania, în urma rugăciunii creștinilor din legiune, și ai cerut împăraților romani, Senatului și poporului roman ca judecata creștinilor să se facă după dreptate. Pentru aceasta după cuviiință cântăm:
Bucură-te, pășire în rugul aprins al iubirii dumnezeiești;
Bucură-te, îmbrățișare cu sărutarea păcii;
Bucură-te, laudă și slavă înălțate către Părintele tuturor;
Bucură-te, rugăciune și mulțumire către Preasfânta Treime;
Bucură-te, ajutorare a orfanilor și văduvelor;
Bucură-te, purtător de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi;
Bucură-te, sprijinire a celor lipsiți, din închisori, sau străini;
Bucură-te, străduință de a trăi potrivit Cuvântului;
Bucură-te, rodire a semințelor Lui;
Bucură-te, nerăutate ce pătimești pentru dragostea lui Hristos;
Bucură-te, aducere la virtute prin frică și prin dragostea față de bine;
Bucură-te, prețuire a lui Dumnezeu mai presus decât slava, și teama, și moartea;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 5
Puterea jertfei creștinilor dă mărturie despre nevinovăția lor și despre așteptarea împărăției cerurilor, pentru care păzesc înfrânarea, dragostea față de toți, ajutorarea săracilor, răbdarea, ascultarea către cei mai mari și cântarea neîncetată de Aliluia!
Icosul 5
Puterea iubirii lui Dumnezeu e mai presus de stricăciune și moarte, dăruindu-ne prin întruparea Sa, mai înainte vestită de toți proorocii, nădejdea cea mai presus de fire a învierii.
Bucură-te, părtășie la harul ce vine de Sus;
Bucură-te, învățătură mai presus de orice filosofie omenească;
Bucură-te, deprindere a minții cu iubirea de înțelepciune;
Bucură-te, încununare a înțelepciunii cu feicirile dumnezeiești;
Bucură-te, vedere a lui Dumnezeu prin ochiul curăției;
Bucură-te, suflet curățit prin dreptate și prin toate celelalte virtuți;
Bucură-te, martor vrednic al Adevărului;
Bucură-te, suflet viu prin suflarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, rugăciune ce deschizi porțile luminii;
Bucură-te, cuvânt purtător de taină;
Bucură-te, adăpare de la izvoarele milostivirii dumnezeiești;
Bucură-te, vindecare a firii cu puterea Cuvântului Întrupat;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 6
În Hristos s-au împlinit profețiile cele de demult, ce arătau evenimentele viitoare ca și cum s-ar fi întâmplat, revelând taina cea mai presus de fire a iconomiei Sfintei Treimi în taina cântării de Aliluia!
Icosul 6
Mai presus de cuvânt e taina creștină, ce depășește orice învățătură omenească, pentru că, în timp ce filosofii și legiuitorii cu cunoscut pe Cuvântul numai în parte, ucenicii Lui L-au cunoscut în întregime, fiind gata să moară pentru dragostea Lui.
Bucură-te, desfătare curată în cele dumnezeiești;
Bucură-te, spălare în baia pocăinței;
Bucură-te, părăsire a nelegiuirii și alipire de voia lui Dumnezeu;
Bucură-te, că Domnul va fi spre nume și semn veșnic și nu se va șterge;
Bucură-te, îmbrăcare a celor goi;
Bucură-te, hrănire a celor flămânzi;
Bucură-te, tăiere-împrejur a inimii;
Bucură-te, grădină udată de harul lui Dumnezeu;
Bucură-te, lumină răsărită în întuneric;
Bucură-te, pământ cu rod de viață veșnică;
Bucură-te, umblare în poruncile dumnezeiești;
Bucură-te, dreaptă închinare ce luminezi calea;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 7
Creștinii știu că Dumnezeu este martorul gândurilor și faptelor noastre, lepădând răutatea spre a se împărtăși de fericirea cea veșnică a cântării de Aliluia!
Icosul 7
Ai învățat că față de a poseda numai o sămânță de adevăr cu totul altceva este a avea Adevărul în toată măreția Lui, ca într-o icoană de pururea închinare.
Bucură-te, bunăcuviință a vestirii frumuseții lui Dumnezeu;
Bucură-te, chemare spre a umbla în lumina Domnului;
Bucură-te, moștenire a bunătăților împărăției cerești;
Bucură-te, suflet răscumpărat de Hristos;
Bucură-te, dreptate și judecată mântuitoare;
Bucură-te, odihnire în sine a voii lui Dumnezeu;
Bucură-te, ferire de duhurile rele și rătăcitoare;
Bucură-te, clădire a vieții pe piatra Cuvântului întrupat;
Bucură-te, cuvânt cu duhul înțelepciunii și al tăriei;
Bucură-te, cuvânt cu duhul vindecării și al cunoașterii de mai înainte;
Bucură-te, cuvânt cu duhul învățăturii și al temerii de Dumnezeu;
Bucură-te, cuvânt cu duhul credinței, nădejdii și dragostei;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 8
Setea ta de adevăr numai izvoarele harului dumnezeiesc au potolit-o, arătându-ți taina mântuirii rodind din Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, cea care lumea a luminat și a revărsat în tot locul bucuria cântării de Aliluia!
Icosul 8
Mărturii ai adus din înțelepții cei vechi și din profețiile Scripturii despre întruparea, patimile, învierea și înălțarea la cer ale Fiului lui Dumnezeu, aducând la dreapta credință deopotrivă evrei și neamuri.
Bucură-te, împărățire prin adevăr, blândețe și dreptate;
Bucură-te, răspuns de cuvânt bun al inimii;
Bucură-te, oprire de la rătăcire;
Bucură-te, împărtășire de sfinte daruri;
Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în fapte și în cunoștință și în inimă;
Bucură-te, vestire a celei de-a doua Veniri a lui Hristos;
Bucură-te, râvnă apostolească;
Bucură-te, dragoste ce topești învârtoșarea;
Bucură-te, păzire a îndreptărilor celor veșnice;
Bucură-te, conștiință pururea luminată de prezența lui Dumnezeu;
Bucură-te, pomenire neîncetată a numelui Său cel sfânt;
Bucură-te, credință că Dumnezeu ne va învia prin Hristosul Lui;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 9
Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep să spună cum, în multe feluri și chipuri, ai arătat iconomia lui Dumnezeu cea pentru mântuirea noastră, a celor ce cântăm Aliluia!
Icosul 9
Inimile ai luminat cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu, sfinte Iustin, înălțând rugăciuni fierbinți pentru luminarea celor din întunericul necunoștinței.
Bucură-te, mângâiere a poporului deznădăjduit;
Bucură-te, strigăt de pocăință ce ia cu asalt împărăția lui Dumnezeu;
Bucură-te, încredințare că El ne va face nestricăcioși, nepătimitori și nemuritori;
Bucură-te, încredere în numele Celui răstignit;
Bucură-te, rodire a sămânței de mântuire prin harul îndurării Sale;
Bucură-te, fericire a ascultării de Dumnezeu;
Bucură-te, veselie a păzirii căilor Lui;
Bucură-te, bucurie a împlinirii voii Lui;
Bucură-te, grijă de suflet ca de un dar dumnezeiesc;
Bucură-te, descoperire a Înțelepciunii mai dinainte de veac;
Bucură-te, părtășie la numele lui Dumnezeu;
Bucură-te, lepădare a răutății și zădărniciei;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 10
Pe marea Scripturii ai călătorit, ieșind la limanul mântuirii cu vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu ce a luat în Hristos chip și trup, ca lumea s-o înalțe la Tatăl, în bucuria cântării de Aliluia!
Icosul 10
Cu tot sufletul și cu toată ființa ai îmbrățișat credința creștină, sfinte Iustin, pecetluind cu sângele tău martiric viața ta, în dorul de a te uni cu Înțelepciunea ipostatică.
Bucură-te, judecată întru dreptate;
Bucură-te, rod de sfințenie;
Bucură-te, pregătire a căilor celor drepte;
Bucură-te, făclie așezată spre luminarea neamurilor;
Bucură-te, vestire a locului celui veșnic;
Bucură-te, împărtășire a pâinii vieții;
Bucură-te, primire cu cuget curat a tainelor dumnezeiești;
Bucură-te, miel fără răutate;
Bucură-te, cântare nouă înălțată lui Dumnezeu;
Bucură-te, răbdare a ispitelor întru așteptarea judecății Lui;
Bucură-te, cunoștință a tainei mântuitoare;
Bucură-te, iubire de fiu către Părintele ceresc;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 11
În Hristos ai trecut de la cunoașterea în parte și în ghicitură la cea veșnică, în care Adevărul Însuși se face trup de împărtășire, celor ce cântă neîncetat: Aliluia!
Icosul 11
Nimic nu te-a putut despărți de dragostea lui Hristos, pentru care ai călcat moartea, asemenea Lui, intrând în bucuria celor ce cântă:
Bucură-te, cuvânt al chemării și al pocăinței către toate neamurile;
Bucură-te, tâlcuire a profețiilor;
Bucură-te, vestire a tainei renașterii noastre în Hristos;
Bucură-te, mulțumire adusă lui Dumnezeu prin fapte;
Bucură-te, săturare din sânul mângâierii Lui;
Bucură-te, împărtășire din intrarea slavei Lui;
Bucură-te, îndulcire a apei firii cu puterea crucii;
Bucură-te, că ai aflat în Hristos odihnă;
Bucură-te, că iconomia mântuirii și în tine s-a împlinit;
Bucură-te, mărturisire a dumnezeirii Logosului;
Bucură-te, mărturisire și a omenității Lui;
Bucură-te, cuvânt făcut icoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 12
Datoria fiecăruia este de se opri de la a face nedreptăți înaintea lui Dumnezeu și a afla schimbarea minții, prin care cunoaște pe Cel Preaînalt, cântând: Aliluia!
Icosul 12
Înaintea Sfintei Treimi te-ai arătat rod de sfințenie, ce revarsă binecuvântarea Cuvântului făcut trup peste cei ce cântă:
Bucură-te, iubire de Dumnezeu din toată inima și din toată puterea;
Bucură-te, iubire de aproapele ca de sine însuși;
Bucură-te, nimicire a puterii șarpelui;
Bucură-te, credință în milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu;
Bucură-te, transformare a vrăjmășiei în evlavie, dreptate, nădejde, credință și dragoste;
Bucură-te, suflet schimbat în întregime cu puterea Duhului;
Bucură-te, trup preschimbat prin harul nestricăciunii;
Bucură-te, inimă din care țâșnește apă vie;
Bucură-te, curățire de toată întristarea și fierbințeala păcatului;
Bucură-te, că ai fost pus spre lumină neamurilor;
Bucură-te, părinte născător de fii duhovnicești;
Bucură-te, fiu al împărăției lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 13
Pe Tatăl Ceresc, pe Fiul Dumnezeiesc și pe Duhul Cel Preasfânt ai mărturisit înaintea evreilor și a neamurilor, altoind cele mai de preț roade ale înțelepciunii omenești în taina Cuvântului întrupat, darul cel veșnic al înfierii făpturii de către dragostea Sfintei Treimi, Căreia după cuviință cântăm: Aliluia! (de trei ori)
Apoi din nou Icosul 1, Condacul 1.
Rugăciune
Cele ale noastre depășesc orice altă învățătură prin aceea că noi avem în Hristos întreg Cuvântul, Care S-a arătat pentru noi trup, Cuvânt și suflet, Ipostasul Însuși a ceea ce înțelepții veacurilor au scos cu trudă din vistieria Adevărului, contemplând doar în parte Cuvântul. Pentru aceasta, sfinte Iustin, cinstim pe Logosul lui Dumnezeu întrupat, Care în multe feluri și în multe chipuri a rânduit iconomia cea spre mântuire a lumii, purtând de grijă celor ce cu dreaptă credință se închină Dumnezeului celui viu, Unul în Treime, pe Care prin moartea ta martirică L-ai preaslăvit!
(Acatist alcătuit cu rugăciunile și binecuvântarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei și ale părintelui Iustin de la Oașa).
Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”.
Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci 
De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: 
Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…
La 6 octombrie anul 1902, în satul Boteni, Muscel, judeţul Argeş, s-a născut Petre Ţuţea. Întâi oficial şi diplomat la Ministerul Economiei Naţionale, mediatorul celui dintâi tratat economic între Romania şi URSS. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Pandrea; filosof creştin, membru activ al Mişcării Legionare, deţinut politic în regimul comunist, personalitate vestită şi renumită pentru ascuţimea şi acurateţea spiritului şi cuvântului său („Bătrâneţea şi alte texte”, „Tratat de economie politică”, „Comentarii la Platon”, „Reflecţii religioase asupra culturii”, „Filosofia nuanţelor”, „Introducere mistică în filosofia modernă”). Cu alte cuvinte, economist, publicist, eseist şi filosof creştin, Petre Ţuţea este considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a mişcării gândiriste. S-a născut în viaţa cea veşnică şi cerească la data 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana“ din Bucureşti, aşa încât, în iarna acestui an se vor împlini 25 de ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri.
În urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.
Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu 
Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan: 
Duminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.
