Despre Doar Ortodox

N-a propovăduit Hristos şi pe ăla şi pe ăla! Am fost una şi am rămas cu Hristos; n-am schimbat nimic din ce ne-a vorbit El, deci El este ortodox.

Să fim noi, oare, generația care să consimtă la legalizarea păcatelor strigătoare la Cer? Cuvânt către tinerii Sfintei noastre Biserici (PS Calinic Botoșăneanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor)


Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi și să apere Biserica și Ţara de toată influ­ența cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde și neamul. Să nu fie!

TINERI FAMILIE

Vă scriu, iubiți tineri, câteva gânduri, cu aceeași dragoste cu care vă pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, în numele Arhieriei la care m-a chemat Hristos și al Bisericii Sale, care poartă în ea desăvârșirea, precum și din do­rința de a ne întări în dragostea față de Bise­rica părinților noștri și față de valorile spirituale și morale ale neamului nostru românesc. În acest An Centenar cu toții vom fi chemați să ne ex­pri­măm, prin vot, așa cum ne va dicta con­ști­ința, adeziunea noastră pentru Familia creștină, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, după rânduiala lui Dumnezeu, și care a fost binecuvântată și sfințită prin Taina Nun­ții de Domnul Iisus Hristos în Duhul Lui cel Sfânt. Și pentru că, de-a lungul timpului, lucrarea atâ­tor generații de tineri a fost apre­ciată și plă­cută înaintea lui Dumnezeu – Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat pe copii și i-a dat ca exemplu de nevinovăție (Marcu 9, 36), iar pe tineri i-a iubit, după cuvântul profe­tului care zice: „Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam” (Osea 11, 1); de aceea pe unii i-a înviat din moartea trupească (Marcu 5, 41; Luca 7, 14; Ioan 11, 1-45), pe alții din cea sufletească (Ma­tei 19, 20) – suntem încredințați că și lucrarea generației voastre, în aceste momente de o im­­portanță majoră din viața Bisericii, va stărui în aceeași iubire de Hristos și de semeni, după îndemnul Apostolului, care zice: „Și acum, co­pii, rămâneți întru El, ca să avem îndrăz­neală când Se va arăta și să nu ne rușinăm de El, la venirea Lui” (I Ioan 2, 28).

II

Tinerețea, care la evrei începea la vârsta de 12 ani, este o treaptă a vieții: „tânăr am fost și iată am îmbătrânit” (Psalmi 36, 25), așa cum sunt pruncia, copilăria, adolescența, matu­rita­tea și bătrânețea și este cea mai frumoasă pe­rioadă din viața noastră pentru că ea este pri­vire spre Cer, vis și jertfelnicie, ideal și dăruire, entuziasm și faptă. De tinerețe, ca aspirație spre Cer, putem beneficia sau nu; totul depinde de modul nostru de viață și de vrerea lui Dum­nezeu. „Bucură-te, omule, cât ești tânăr – zice Scriptura – și inima ta să fie veselă în zilele ti­nereții tale și mergi în căile inimii tale (…) dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecclesiastul 11, 9). Interesant este faptul că Ecclesiastul nu îngră­dește libertatea de mișcare a tinereții, ci doar o așază sub grija răspunsului bun la înfri­coșă­toarea judecată a lui Hristos. Oricât de lungă ne-ar fi viața aici pe pământ, ea pălește în fața veșniciei, pe care o câștigăm numai prin lu­crarea poruncilor (Marcu 10, 19). Desigur, nu este ușor să fii virtuos, să împlinești porun­cile, într-o lume desacralizată; virtuțile se pot ofili, dacă pornirile sau pasiunile din noi nu vor fi ținute sub control. Or, tinerețea este ple­nitudine de viață doar atunci când benefi­ciarul acesteia este conectat, prin credință, la Dumnezeu ‒ cauza și finalitatea oricărei exis­tențe (Apocalipsa 1, 8). Noi știm că armonia desăvârşită între cuvânt și faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu și Om desăvârşit, dar știm, de asemenea, că Dumnezeu vrea ca noi să ne străduim să-L iubim, să-L imităm și să-L urmăm. De aici și îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spunea ucenicului său Timotei: „fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu pur­tarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Timotei 4, 12). Adică, lucrează la desăvârșirea propriului tău caracter.

III

Cum își va păstra un tânăr viața sa curată? Răspunsul este unul singur: Urmându-L pe Hristos! Cel Care a zis: „Cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lu­mina vieții” (Ioan 8, 12). Însă, sunt și multe alte modalități de înălțare a tânărului deasupra lumii instinctelor, printre care amintim: parti­ciparea la Sfânta Liturghie, unde prin Sfânta Împărtășanie tânărul se unește cu tinerețea și cu veșnicia lui Iisus Hristos, șansa plăsmuirii personalității sale până „la măsura vârstei de­plinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13); citirea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți; practica rugăciunii ‒ tinerețea fără rugăciune este un nonsens; postul şi spovedania ‒ ar­mele purificării; pelerinajele la biserici și mănăstiri – cetăți ale credinței, tradiției și spiritualității su­fletului românesc ‒, precum și la alte locuri sfinte din țară și străinătate; vizitarea unor mu­zee și colecții de artă și, de ce nu, citirea unei literaturi, care să nu deterioreze propria cre­dință, ci din care să poată decripta duhul ce dă viață și să extragă cu hărnicie și discer­nă­mânt de albină nectarul Duhului Sfânt pentru hrana sufletului. În toate, deopotrivă, Îl va pu­tea tânărul afla pe Dumnezeu.

IV

Tinerii botezați, miruiți și împărtășiți fac parte integrantă din trupul Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Legătura dintre trupul Bise­ricii și Capul ei, a surprins-o Hristos în pilda Vița și mlădițele (Ioan 15, 1-16). Hristos fiind Capul Bisericii, tinerii, întocmai celor care au primit tainele vieții spirituale, sunt mlădițele care primesc seva din trunchiul Hristos. Orice despărțire de tulpina Hristos, înseamnă veș­te­jirea mlădiței și aruncarea ei în foc. De aceea, Hristos ne îndeamnă: „Rămâneți în Mine și Eu în voi” (Ioan 15, 1-5). Ca membri ai trupului tainic al lui Hristos, niciun tânăr nu trebuie să fie pasiv în Biserică, ci fiecare trebuie să lu­creze la creșterea și întărirea acestui trup. Bi­se­rica lui Hristos este familia care cuprinde în sine toate ființele omenești și cerești, ba chiar ne cuprinde ca neam, istorie, cultură și spiri­tualitate. Am putea spune, fără să greșim, că Biserica fiind „una, sfântă, sobornicească și apos­tolească” este în același timp trecutul, pre­zentul și viitorul neamului nostru. Or, noi avem obligația morală ca să înconjurăm Biserica cu venerație filială, chiar și atunci când unii din­tre slujitorii ei calcă uneori în străchini, nici­decum să o bombardăm cu pietrele urii și ale răzvrătirii așa cum, din păcate, s-a mai întâm­plat. Mașinăria ateismului roșu sau albastru lucrează cu destulă înverșunare ca să-L izgo­nească pe Hristos din viața noastră și, astfel, să smulgă credința din sufletele slabe. Nimic însă nu-l îndreptățește pe un tânăr, și nu nu­mai pe el, să braveze cinic în diferite circum­stanțe ale vieții, luându-și „libertatea drept aco­peră­mânt al răutății” (I Petru 2, 16) și „bal­sam” pen­tru rănile sale. Răul este răstălmăcirea liber­tății date de Dumnezeu îngerilor și oa­menilor ‒ or­goliul lui satan și neascultarea strămoşilor. De ce să-l repetăm, promovându-l, iară şi iară, prin fapte nedemne de Împărăția lui Dum­nezeu?!

V

Mihai Eminescu, marele nostru poet na­țio­­nal ‒ „românul absolut”, după sintagma lui Petre Ţuțea ‒ geniu cu o vastă deschidere uni­versală, dar și fidel păstrător al identității na­ționale, a definit Biserica Ortodoxă ca fiind: „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului român” (Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, vol. 13, pp. 168-169). Or, „maica spi­ri­tuală a neamului românesc”, Biserica, tre­buie înconjurată de toți fiii ei, care i-a renăscut și crescut duhovnicește și care i-a povățuit și îi povățuiește la izvorul nemuririi, la apa Or­todoxiei, care prin puterea Duhului Sfânt, transfigurează sufletul poporului și care, de-a lungul istoriei, a salvat ființa și integritatea neamului nostru.

Biserica noastră Ortodoxă s-a dovedit în istorie cea mai redutabilă structură de rezis­tență a națiunii române. „Cine combate Biserica şi ritualele ei – spunea Eminescu – poate fi cos­mopolit, socialist, nihilist, republican univer­sal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu este”. De aceea, Ortodoxia trebuie văzută în plinătatea ei, cu amândoi ochii, nu doar cu unul, pentru că, spune Sfântul Mare Mucenic Ciprian al Cartaginei (†258), „în afara Bise­ricii nu este mântuire” (extra Ecclesiam nulla salus). Iată de ce este necesar ca, împreună cu noi, voi tinerii „să apărați cu râvnă Ortodoxia și acest pământ de Sfinți și de Eroi” (Radu Gyr).

VI

Spre deosebire de unii tineri din zilele noastre, care vor autonomie spirituală și de­plină libertate de mișcare – a se citi libertinaj –, spitale și nu catedrale, tinerii secolului trecut cereau capele în universități și îndepărtarea profesorilor atei de la catedră, deoarece aceş­tia insultau credința în numele lui Ernst Haeckel (†1919), părintele darwinismului socialist și al rasismului, demers surprins magistral de I.L. Caragiale în articolul „Noi și Biserica”: „ei în­vață o religie omenească ce predică nu mila şi îngăduința, nu blândețea şi omenia; o religie aspră, care predică omului: eşti o fiară! Ghea­rele tale şi colții tăi sunt deşteptăciunea şi șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu se­menii tăi! Nu te uita o clipă în sus spre cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aici pe pă­mânt se isprăveşte tot pentru tine. Eşti fiară, fii fiară. Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!” (I.L. Caragiale, „Noi și Biserica”, în Universul, 7 ianuarie 1900).

Nu se poate vorbi despre o tinerețe birui­toare fără o viață trăită în Hristos, în con­lu­crare cu harul lui Dumnezeu. Viața biruiește doar prin adevăruri veșnice. Tânărul, ca să-și ocrotească nevinovăția de noaptea strică­ciu­nii și a morții și, totodată, să-și realizeze idea­lu­rile vieții, încărcându-se cu polenul veșniciei, trebuie să se roage; digul fiecărui tânăr îm­potriva valurilor învolburate ale vieții trebuie să fie Evanghelia lui Hristos, cuvintele de taină ale Sfintei Scripturi, pe care se întemeiază cre­dința și idealul nostru comun.

VII

Tinerețea jertfelnică este tabloul cel mai frumos al istoriei creștinismului. Sinaxarele prezintă nenumărate vieți de sfinți care au murit, unii în plină glorie, iar alții în fragedă tinerețe. Ei sunt eroii martiri ai creștinătății. Tinerețea lor a fost sfântă. Știut este faptul că nu lungimea vieții îi dă sens acesteia ‒ Dumnezeu știe când să pună punct oricărui lucru frumos ‒ cât, mai ales, lucrarea, modul în care valorizăm timpul ce ne-a fost acordat de Dum­nezeu. Or, sfinții sunt cei care au înțeles sensul vieții în plenitudinea ei. Da, tineretul nostru dintotdeauna s-a jertfit, înrolat fiind în ar­mata țării, pentru apărarea pământului patriei ‒ care acum, din păcate, se vinde la metru pătrat sau la metru cub, când este vorba de păduri ‒, pre­cum și pentru apărarea valorilor morale și spirituale ale neamului românesc.

Tinerețea este revoluționară și idealistă, prin temperament; numai că, spre deosebire de tinerii generațiilor trecute, care s-au născut în bubuitul tunurilor și a căror tinerețe a fost aruncată între zidurile pușcăriilor, ei neavând parte de copilărie, unii tineri ai generației prezente poartă uneori în suflete doliul nenu­măratelor încercări, dezamăgirile și mirajul unor tronuri teosofice prăbușite și belșugul dis­creționar de materiale stricătoare de suflet ‒ stupefiante zilnice – pe care le prețuiesc și le cultivă mult mai mult decât pe darurile pri­mite de la Dumnezeu. În umbra acestora răsar automulțumirea, blazarea, dorința de bravadă, care de cele mai multe ori duc la irecupe­rabile tulburări de comportament. Și așa cum spune Iisus Hristos, fiecare pom se cunoaște după roadele lui (Luca 6, 44). În acest sens, Isus, fiul lui Sirah, cheamă părinții la prive­ghere, zicând: „nu-l lăsa în voia lui la tinerețe și nu trece cu vederea greșelile lui” (Eccle­sias­ticul 30, 11). Însă, dincolo de aceste aspecte, izolate, tinerețea este forța de înnoire perma­nentă a neamurilor și a istoriei, înnoire prin ideal și înnoire prin jertfă. Un tânăr conștient de darul credinței, libertății și unității în Iisus Hristos înțelege mult mai bine menirea și ros­tul său în Biserică; știe că Dumnezeu ne-a dăruit iubirea și prietenia Lui, că Și-a pus su­fletul pentru noi; că ne-a ales și ne-a iubit pe noi (Ioan 15, 16), iar prin faptele noastre ne cere ca să ne arătăm calitatea noastră de prie­teni ai Lui. Doar o astfel de tinerețe este plină de lumina veșniciei, care s-a turnat în vasul istoriei ca să fructifice istoria până la sfârșitul veacului. Și, de felul cum va adera tineretul la idealurile spirituale ale veșniciei depinde vii­torul acestui neam. Atâta timp cât omenirea se va îndepărta de Hristos, nu se va putea vorbi de o înnoire a istoriei. Să nu fie!

VIII

Viciile, patimile și păcatele sunt cele care sting luminile tinereții; toate acestea se prind mai repede de om decât virtuțile. Sfântul Apos­tol Pavel spune că: „lupta noastră nu este îm­potriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împo­triva stăpânitorilor întunericului acestui veac, îm­potriva duhurilor răutății, care sunt în văz­duh” (Efeseni 6, 12). Cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui (Facerea (8, 21); „din tinerețile mele păcatul se luptă cu mine”, spune David (Psalmi 128, 1). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria romanilor: „Soco­tiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dum­nezeu în Iisus Hristos Domnul nostru” (Ro­mani 6, 11). Orice păcat poartă în el germenii morții. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi re­co­mandă lui Timotei, Episcopul Efesului, spu­nându-i: „Fugi de poftele tinereților și ur­mează dreptatea” (II Timotei 2, 22). În viață nu trebuie să beți otravă amestecată cu miere; nici să închideți spiritul existenței voastre în cușca plăcerilor, a patimilor și a păcatelor; și nici să-l purtați prin noroaiele vieții, așa cum fac astăzi unii derutați și lipsiți de minime re­pere, morale și spirituale, sau care își iau de modele „faptele amoroase ale zeilor antici” (Platon). Din păcate, și lumea în care trăim le oferă toate condițiile ca să dea un sens greșit vieții. Delincvența juvenilă, creșterea ratei pros­­tituției, traficul de ființe umane, păcatele con­tra firii, abandonul școlar, jocurile de no­roc, nebunia drogurilor și suicidul constituie o crudă realitate contemporană. Iadul lor fiind iadul întregii familii. Astăzi lumea noastră este bântuită de două duhuri: „puțina cre­dință” (Matei 17, 20) și superficialitatea mo­rală ‒ „căldicelul” despre care se vorbește în Apocalipsa 3, 16. Cortegiul mediatic anticreștin și în special antiortodox, păcatele contra firii, care, vai!, se vor legiferate, alcoolismul, nar­co­ticele și drogurile, labilitatea psihică și inte­lectuală, dezinformarea, pervertirea cuvintelor și a gustului pentru bine, adevăr și frumos, mu­­zica demonică și sectele vin să susțină vătă­marea sufletească, nu numai a tinerei generații, ci să ne dilueze, de ar fi cu putință, implicit identitatea culturală și spirituală, să discre­diteze și să relativizeze valoarea persoanei. „Copiii străzii”, „câinii comunitari”, „victimele colaterale” etc. ‒ sunt sintagme emblematice pentru pervertirea diabolică a sensului cuvân­tului. „Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește” (II Petru 2, 19). Mai nou, vor să legalizeze păcatele strigătoare la cer, mai ales pe cele contra firii, și, astfel, să lovească familia și Biserica lui Hristos, pe care, după cuvântul Domnului „nu o vor birui nici por­țile iadului” (Matei 16, 18). Oamenii aceștia trebuie să ia seama la cuvântul Sfântului Apos­tol Pavel, care zice: „Cel care va strica tem­plul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Citiți pe Sfântul Nico­dim Aghioritul (†1809), autorul lucrării filo­ca­lice „Războiul nevăzut”, și veți afla despre toate strategiile, mai bine spus șiretlicurile, vrăjmașului care asediază necontenit inima și viața omului. Însă, orice întoarcere de pe dru­mul păcatului, orice venire în sine, este po­si­bilă. Iar întoarcerea păcătosului care se căiește de păcatele sale aduce: „mai multă bucurie în cer, decât nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință” (Luca 15, 17). Hristos Domnul este Singurul Care ne poate conferi sensul adevărat al vieții și dreptul la trans­cendență. Dumnezeu primește cu bucurie și iartă, altoind în natura păcătoasă pe omul cel nou. Mărturie în acest sens stau fiul risipitor (Luca 15, 11-32), tâlharul de pe Cruce (Luca 23, 43), Zaheu vameșul (Luca 19, 1-5), femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) și, de ce nu, Maria Egipteanca și multe alte nume reținute de pa­ginile sinaxarelor. Mântuitorul Iisus Hristos Însuși ne-a asigurat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37). Însă, înainte de a merge în vizită la Hristos, avem ne­voie de o minimă pregătire. Lacrimile pocă­inței spală întinăciunile oricărui păcat!

IX

Spiritul tinereții voastre trebuie să fie într-o luptă permanentă pentru libertatea cea întru Dumnezeu și, totodată, favorabil familiei, societății și Bisericii. Noi cei care suntem bo­tezați, în numele Preasfintei Treimi „suntem Biserica Dumnezeului celui viu”. Or, în Bise­rica lui Hristos nimeni nu este singur. Hristos Însuși ne-a asigurat de acest adevăr, spunând: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dum­ne­zeul lor și ei vor fi poporul Meu” (II Corin­teni 6, 16). Continuitatea spiritualității, a tradiției și a sufletului românesc, care se adapă din Or­todoxie, nu se poate afirma în afara Bise­ricii. De aceea, când ne confruntăm cu acuzele mediatice aduse împotriva Bisericii, din care facem parte, fiind integrați prin Taina Sfân­tului Botez (I Corinteni 12, 27), este necesar să sporim rugăciunea, discernământul, dar și dra­gostea filială, întru apărarea Maicii spirituale a neamului românesc. Sustragerea noastră, sub pretextul că acuzele vizează admi­nis­tra­ția și nicidecum credința, ignoră pericolul major asupra căruia am fost avertizați de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ‒ Păstorul cel Bun, care a zis: „bate-voi păstorul și se vor ri­sipi oile turmei” (Matei 26, 31; Zaharia 13, 7). Ifosul unor „intelectuali” ‒ probabil că, unii dintre ei sunt și botezați ‒, de a crede că este de bonton să critici Biserica – în special pe cea Ortodoxă – nu este doar consecința celor 45 de ani de ateism, ci mai curând o dovadă de evidentă rea credință și chiar de incultură. Celor care se grăbesc să considere Biserica o instituție retrogradă și o cauză de înapoiere a poporului român, trebuie să le cităm din Is­toria Bisericii Românești scrisă de geniul ști­inței istorice, marele savant Nicolae Iorga: „Mi­tropoliții, episcopii, egumenii și așa de ade­seori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura; au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în le­gătură cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface ochii de la cer și au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei românești – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculp­tori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți” (Nicolae Iorga, Istoria Bise­ricii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a, București 1928, pp. 4-5). Quod erat demonstrandum! Dar, ce pretenții să avem la astfel de „intelectuali” – formatori de opinii? Iartă-le, Doamne, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Fiecare perioadă cu nihiliștii ei, care nu văd bârna din ochiul lor, ci paiul din ochiul Bisericii! (Matei 7, 3; Luca 6, 41).

Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi și să apere Biserica și Ţara de toată influ­ența cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde și neamul. Să nu fie! „Stați deci tari în liber­tatea cu care Hristos v-a făcut liberi și nu vă lăsați prinși în jugul robiei” (cf. Galateni 5, 1) pentru că nu tot timpul rațiunea și știința sunt vinovate de rătăcirile cuiva. Știm bine că Bise­rica nu poate ființa în afara cetății; nu poate abandona duhul profetic care mustră pe con­ducătorul ticălos, apără pe săracul margina­li­zat, îndeamnă pe bogat la milostenie și de­nunță păcatul și corupția. Prestigiul și autori­tatea Bisericii deranjează cumplit în Războiul cel nevăzut. Este adevărat că foarte importantă este moștenirea cu care venim de acasă în so­cietatea în care se găsesc germenii lumii de mâine. Voi, însă, trebuie să priviți la Hristos și să înțelegeți că plăsmuirea personalității voa­stre este, ca și nașterea voastră, o operă di­vino-umană. Sunteți chemați să creșteți în dra­gos­tea față de Dumnezeu, față de părinții voștri, de semeni, dar mai ales față de cei care sunt în necazuri, suferințe și lipsuri; faceți bine, din multul sau puținul vostru, seme­nilor voștri; ajutându-i să se elibereze de tot ce le întris­tează viața. Nulla dies sine linea!

X

„Ce să fac ca să moștenesc viața cea veș­nică?” ‒ L-a întrebat pe Hristos un tânăr nobil, bogat și pe deasupra și credincios (Marcu 10, 21). Două preocupări complementare, mai ales că bogățiile erau privite ca un semn evident al binecuvântării lui Dumnezeu (Deuteronom 28, 1-8). Evanghelistul ne spune că: „Hristos l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Da, Dum­nezeu privește cu drag pe toți tinerii care au preocupări serioase, mai ales legate de viața de veci. Iisus l-a trimis pe tânărul preocupat de intrarea în viața veșnică la poruncile Legii, date prin Moise: „Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17). Atunci tâ­nă­rul L-a întrebat: „Care?” Întrebarea era mo­tivată de faptul că rabinii și cărturarii împăr­țeau Legea în porunci mari și mici, dar nu precizau clar care erau poruncile mari și care cele mici. Ori, ca să dobândești viața de veci ‒ spuneau ei ‒ era suficient să împlinești doar poruncile mari. Hristos i le enumeră: „Să nu ucizi; să nu săvârșești adulter; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 18-19). Nu-i amin­tește nici o poruncă privind datoriile față de Dumnezeu; îi amintește doar poruncile pri­vind îndatoririle față de aproapele. Se re­feră doar la poruncile 6-9, alegând ca pe o con­cluzie porunca a cincea (Ieșire 20, 12-16; Deu­teronom 5, 16-20). Iubirea de Dumnezeu era fără îndoială socotită cea dintâi poruncă; Hris­tos însă îi arată tânărului că porunca iubirii lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii aproapelui (Levitic 19, 18). Tânărul le păzise pe toate din tinerețile lui (Matei 19, 20), și cu toate acestea, el era într-o criză de identitate, neputându-se defini: „Ce să fac?” Dorința lui de a ști ce-i mai lipsește ca să poată dobândi viața de veci a fost apreciată de Hristos, Care i-a zis: „Dacă voiești să fii desăvârșit” (Matei 19, 21), „un singur lucru îți mai lipsește. Mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea co­moară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 21). Propunerea l-a întristat foarte tare pe tânăr și l-a făcut să plece mâhnit (Marcu 10, 22), „căci avea multe avuții” (Matei 19, 22). Și nu numai că le avea, dar era și robit de ele. În acest sens, Solomon spune: „cel ce-și pune nădejdea în bogăția lui se veștejește” (Pilde 11, 28). Din atitudinea lui reiese că tânărul nu era dispus să moară celor pământești în schimbul celor cerești; să iasă din lumea materiei pentru a intra în lumea Duhului. Avuțiile îl posedau cu patimă, și s-a întristat la gândul că le va pierde. Văzându-l întristat, Mântuitorul a făcut o afirmație cu ecou peste veacuri: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 18, 24). Greu, dar vor intra. Probabil că vor intra cu greu, sau nu vor intra bogații zgâr­ciți, nicidecum bogații milostivi. Pentru că, atunci când bogăția este folosită în scopuri no­bile, filantropice, ea asigură negreșit un loc în veșnicie (Luca 16, 9). Hristos Însuși a dorit să sublinieze că nu bogăția în sine este „rădă­cina tuturor relelor”, ci felul cum este folosită aceasta are importanță asupra sufletului. Dacă bogații își vor alege drumul spre Împărăția lui Dumnezeu pe la ușa săracului, sigur se vor mântui.

Iubiți tineri, a avea mereu mai mult este și idolul civilizației noastre materialiste și con­su­miste, nu numai al tânărului bogat, adus în atenția noastră de Sfântul Evanghelist Marcu. Nu bogăția în sine, obținută arareori și prin mijloace cinstite, este un impediment la mân­tuire, ci atitudinea noastră asupra felului în care o gestionăm. Când corabia bogaților se scufundă, din păcate, ei nu au înțelepciunea corăbierilor, care îl duceau pe Pavel în lanțuri la Roma (Fapte 27, 18-19). Dacă ar arunca din încărcătura corăbiei lor în marea sărăcie a celor lipsiți, s-ar izbăvi de nenumărate neliniști și chi­nuri (Matei 27, 5; Fapte 5, 1-5; IV Regi 5, 22-27). Remediul acestei boli, cu rezonanță în veșnicie, ni-l propune vameșul Zaheu, care zice: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Milostenia n-a sărăcit pe nimeni. Dezideratul nostru, in­diferent de vârstă, trebuie să fie unul comun: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 32-33).

XI

Urmarea lui Hristos la care suntem che­mați, iubiți tineri, devine mai ușoară când des­coperim în jurul nostru modele de viețuire ce reflectă frumusețea vieții creștine într-o lume care prezintă mereu alte „valori”, adeseori con­trare celor din Evanghelie. Este mare tre­bu­ință astăzi de sfințenie și de lumină: „Eu sunt Lumina lumii – spune Hristos – cel ce Îmi ur­mează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Având „lu­mina lui Hristos care luminează tuturor” nu veți umbla în întuneric și veți putea depăși toate obstacolele, nesiguranțele și insuccesele vieții, durerea, neliniștile și, chiar, frica de moarte.

Sfântul Isaac Sirul (†700), în rugăciunea de încheiere a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, ne propune să urmăm „chipul icoanei lui Hristos” – supremul nostru reper moral și spiritual: „Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale, fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în noi chipul icoanei Tale, Mântuitorule”. Acest Chip L-au urmat cu pre­țul vieții Sfinții Apostoli: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veș­nice” (Ioan 6, 68), dar și toți sfinții cunoscuți și necunoscuți. De la sfinții lui Dumnezeu învățăm comportamentul exemplar, capac­i­ta­tea de iubire jertfelnică a omului aflat în su­ferință, puterea de a discerne binele de rău și de a lucra ceea ce este de folos pentru viața și mântuirea noastră și a semenilor. „Fiți mie următori, precum și eu lui Hristos”, le spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor (I Corin­teni 4, 16).

Tânărul se împlineşte prin împreună-lu­crare cu Dumnezeu, Care prin Iisus Hristos „ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoștința, la cu­noștință înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie, iubirea frățească, iar la iubirea frățească dragostea” (II Petru 1, 4-7). În această lucrare de restaurare în Hris­tos, Maica Domnului nu este numai modelul la care să ne raportăm, ci este și mijlocitoarea şi grabnic ajutătoarea noastră către Dumnezeu.

XII

1. Așadar, iubiți tineri, în demersurile voastre de cucerire a viitorului de Aici și de Dincolo, însoțiți-vă cu Preamilostivul Dum­nezeu și cu sfinții Lui pentru că numai dintr-o astfel de comuniune veți putea dobândi bu­cu­ria încrederii în voi și vă veți putea în­nobila zilele vieții.

2. Nu râvniți la roșcovele înstrăinării de Dumnezeu, ca fiul risipitor (Luca 15, 13 și 16), ci, dimpotrivă, sporiți-vă dragostea față de Dumnezeu, față de părinții voștri, față de se­meni, dar mai ales față de cei care sunt în ne­ca­zuri, suferințe și lipsuri, ajutându-i să se elibereze de tot ce le întristează viața. „Bucu­rați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).

3. Fiți statornici în împlinirea făgădu­in­țelor și îmbrăcați-vă în mantia desăvârșitei trăiri în Hristos și în Biserica Sa, ca astfel, să puteți birui toate luptele văzuților și nevă­zuților vrăjmași, care vă stau înainte.

4. Supuneți-vă în integritatea voastră ‒ trup și suflet ‒ unei asceze pe măsura și vre­rea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-Și amintească de voi, așa cum Și-a amintit de Israel (Iezechiel 16, 60), de legământul Lui în­cheiat cu voi, prin Taina Sfântului Botez, din zilele prunciei voastre, și, totodată, să-L rugați ca să vă vindece de infirmitățile sufletești și trupești; „pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).

5. Nu vă construiți viitorul pe terenuri mlăștinoase, ca nu cumva edificiul vostru să se dărâme atunci când vă este lumea mai dragă și nici să nu cereți, tineri fiind, întocmai fiului risipitor, partea ce vi se cuvine de avere (Luca 15, 12), pentru ca nu cumva, risipind-o, să vă îndurerați părinții și dascălii, care vă veghează devenirea și „să fiți rușinați pentru că ați pur­tat ocara tinereții voastre” (Ieremia 31, 19).

6. Construiți-vă o tinerețe după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; înfășurați-vă viața într-un giulgiu de in curat, întocmai Evanghelistului Marcu care, „tânăr fiind, mergea după Hristos” (cf. Marcu 14, 51), dar și a ce­lor­lalți apostoli și ucenici, mucenici, mărturisitori și cuvioși, care au lăsat toate (cf. Matei 19, 27-29), într-o formă sau alta, și au urmat lui Hristos.

7. Sporiți-vă tinerețea prin lucrarea sfântă a Bisericii și nu vă risipiți averea, lăsându-vă vrăjiți de mirajul unor lumi virtuale, ca odi­nioară fiii lui Israel și ai lui Iuda, care au făcut numai rău înaintea lui Dumnezeu din tine­rețile lor și L-au mâniat cu faptele mâinilor lor (Ieremia 32, 30). Faceți-vă pildă semenilor voștri cu cuvântul – „vorba voastră să fie to­t­deauna plăcută, dreasă cu sare – lipsită de trivialități – ca să știți cum trebuie să răspun­deți fiecăruia” (Coloseni 4, 6; Matei 5, 13) – cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția, pentru ca nimeni să nu vă dis­prețuiască tinerețile voastre (I Timotei 4, 12).

8. Într-o societate cu moravuri puțin mă­su­rate, este de datoria voastră să vă alegeți prieteni de caracter și serioși, blânzi și nobili, evlavioși și înțelepți, după cuvântul care zice: „Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești”. Pentru că sunt mulți, nu puțini, care pozează în sfinți, iar înăuntru sunt fiare. „Nu vă lăsați înșelați – spune Sfântul Apostol Pavel, citând din Menandru (sec. al IV-lea î.Hr.), opera Thais sau, mai curând, din folclorul vre­mii – tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Și Solomon atrăgea atenția asupra prieteniilor îndoielnice, care, uneori, te trag în jos, nicidecum în sus: „Cel ce se în­soțește cu cei înțelepți ajunge înțelept, iar cel ce se întovărășește cu cei nebuni devine fără minte” (Pilde 13, 20).

9. Înmulțiți-vă talanții încredințați vouă de Dumnezeu cu responsabilitate și caracter, cu onestitate și devotament; semănați în jurul vostru convingeri demne de luat în seamă și dați dovadă, întotdeauna, de seriozitate, per­severență și, mai ales, de o înaltă responsa­bilitate în tot ceea ce vă este îngăduit să faceți.

10. Convertiți-l pe Saul din voi în Pavel ‒ pentru că ar fi la limita dizgrației să pari drept fără să fii ‒ și, astfel, propovăduiți-L neamu­rilor pe Hristos și valorile Evangheliei Sale. Faceți din viața voastră o doxologie adusă lui Dumnezeu! Ridicați-vă sus cu mintea și cu inima și revărsați-vă înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni și mulțumiri.

11. Luptați cu toate armele bunei-cuvi­ințe, ale înțelepciunii și ale credincioșiei voastre, determinându-i pe fiii acestei Ţări, cu drept de vot, indiferent de culoarea lor religioasă, ca la Referendumul din 6-7 octombrie să iasă la vot întru apărarea acestui Odor de neprețuit, care este Cununia dintre un bărbat şi o fe­meie. Nu­­mai un bărbat şi o femeie pot lărgi pe pă­mânt hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, prin naşterea de prunci.

12. Misiunea voastră, iubiți tineri, indi­fe­rent de structurile eclesiale din care faceți parte (ASCOR, ATOR, LTOR ș.a.), este de a face din lumea noastră o lume contemporană cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Maica Domnului și cu toți Sfinții Lui. Și, chiar, dacă trăim într-o epocă de mare progres tehnologic, aceasta nu ne dă dreptul să admitem degra­darea spirituală și morală a societății, ci, dim­potrivă, să ne unim în cuget și simțire pentru ca, împreună, să spunem Da Familiei, așa cum a fost creată de Dumnezeu, și, astfel, să pu­tem învia această lume ce se clatină din toate încheieturile. Putem reuși cerând ajutorul, prin sporite rugăciuni, Preasfintei Treimi, Maicii Dom­nului precum și Tuturor Sfinților din toate timpurile și locurile.

Se spune că lumea se va sfârși prin foc (II Petru 3, 7)! La câtă muniție nucleară se gă­sește astăzi pe Mapamond, nici măcar nu este imposibil să murim incinerați. Însă, întreba­rea care se pune este: Să fim noi, oare, generația care să aprindă acest foc prin legalizarea pă­catelor strigătoare la cer? Mi Ghenito ‒ Să nu fie (Romani 6, 15) ‒ Doamne ferește!

DoarOrtodox

Reclame

Mesajele Părinților Mitropoliți Teofan, Laurențiu, Andrei și Irineu cu privire la Rerefendumul pentru redefinirea căsătoriei în Constituție, din 6-7 octombrie 2018


Mitropolitul Olteniei Irineu.jpg

„Trebuie să  luptăm cu toții pentru a înscrie în Constituția noastră mențiunea clară și explicită că familia este formată prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie”, spune  Mitropolitul Irineu al Olteniei, potrivit basilica.ro.
Subliniind că„taina căsătoriei este o realitate divino-umană și de aceea numai în familie copilul poate să aibă o identitate, un viitor și o educație”, Mitropolitul Irineu a precizat că familia nu este un subiect pe care să îl tratăm cu indiferență sau cu neputință.
Ierarhul a explicat că prin acest demers al Referendumului, „ne gândim clar asupra viitorului nostru și nu dorim să înfierăm sau să acuzăm pe nimeni”, ci „dorim mai cu seamă să arătăm că suntem oameni responsabili față de prezentul și viitorul nostru”.
Mitropolitul Irineu a spus că „prin participarea la actul nașterii, mama devine prelungirea Mâinii Creatorului, care colaborează cu ea și o poartă în grijă”.
„Venirea pe lume a unui prunc este o binecuvântare și în același timp o speranță pentru noi, căci s-a născut încă un luptător, încă un om în care Dumnezeu a așezat darurile Sale”, a evidențiat ierarhul.
Este important să înțelegem cât de valoroasă este familia creștină pentru societatea noastră.
Înaltpreasfințitul Părinte Irineu a subliniat că „dincolo de toate, în Biserica Ortodoxă, Căsătoria este o Taină și nici pe departe un contract social, un acord între parteneri”.

doar ortodox 12

 

PRO-SOVIETICI SAU PRO-REFERENDUM! – Mihai-Andrei Aldea


Distrugerea căsniciei şi familiei este unul din scopurile vechi şi permanente ale extremei stângi. În Revoluţia Franceză s-a urmărit acest lucru, anarhiştii urmăreau acest lucru, Marx şi Engles au postulat acest scop al Comunismului. Revoluţia Bolşevică din Rusia a practicat şi promovat distrugerea căsniciei şi familiei, a practicat şi promovat homosexualitatea şi pedofilia, incestul, violul, orgiile sexuale. Iar morala, mai ales morala creştină, a fost urâtă şi atacată în fel şi chip. Pentru Sovietici tot ceea ce ţinea de morala creştină era rău, era anti-progresist, era înapoiat, era „pudibonderie” etc., etc. Exact discursul anti-familie, anti-căsnicie şi anti-referendum de astăzi.

Constituţia României prevede ocrotirea familiei şi a căsătoriei. Iar practica judiciară arată foarte clar că prin căsătorie totdeauna legiuitorul a înţeles „soţ+soţie”. Doar că exprimarea actuală este ambiguă şi trebuie corectată în conformitate cu această intenţie a legiuitorului. Nu există niciodată în Ţările Române, nu există niciodată în Principatele Unite, nu există niciodată în Regat(ul mic), nu există niciodată în România Mare un singur caz de altfel de căsătorie decât între un bărbat şi o femeie. Nu s-au admis niciodată căsătoriile de alt tip. Şi atunci, de ce Referendumul pentru Familie?

Pentru că după ce s-au acoperit de ruşine prin guvernările dezastruoase din Blocul Sovietic, grupările comuniste revin la putere sub acoperirea LGBT, sub acoperirea „luptei pentru drepturile homosexualilor” şi alte activităţi similare.
Doar proştii pot să creadă că i-a apucat dintr-o dată pe politicieni dragostea de cetăţenii cu înclinaţii sexuale neobişnuite. (Pentru că, să recunoaştem un fapt de bun-simţ, ceea ce fac 99% dintre oameni este obişnuit, ce fac doar 1% dintre oameni este neobişnuit – indiferent dacă este ceva neobişnuit în bine sau în rău.) Orice om care gândeşte ştie foarte bine că pe politicieni îi interesează doar puterea. Nu punem aici excepţiile excepţionale (sic!) de felul unui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Vorbim aici despre clasa politică actuală, concretă, despre activiştii politici plătiţi din fonduri tainice – până la urmă tot de la cetăţenii „de rând” scoase. Toţi aceşti „oameni politici” (vorbă să fie!) nu sunt plini de dragoste faţă de altcineva în afară de ei înşişi. Faptul că foarte mulţi dintre ei nici măcar copii nu vor să aibă (uitaţi-vă bine la conducătorii „de sus” din foarte multe ţări ale lumii!) spune totul.
Dar, pretind ei, au mare dragoste faţă de minoritatea cu înclinaţii sexuale neobişnuite! Pentru că, nu-i aşa, s-au terminat toate problemele planetei şi a rămas doar asta! (Ca să folosim o lozincă a extremei stângi!)

În realitate agitaţia politicianistă cu LGTB-ul are în spate Comunismul de tip sovietic. Foloseşte exact aceleaşi metode, are exact aceleaşi principii, urmăreşte exact aceleaşi scopuri şi are exact aceleaşi lozinci! Adică este acelaşi lucru: Comunism Bolşevic.
Nu de problemele sexuale le pasă lor, de fapt, ci de PUTERE!
Şi cu cât căsniciile şi familiile sunt mai slăbite, mai răvăşite, mai distruse, cu atât oamenii sunt mai dezbinaţi, mai singuri, mai îndureraţi, mai vulnerabili la droguri (de la internet sau iarbă la pornografie sau jocuri de noroc); deci, cu atât mai mult creşte puterea politicienilor!
Logica este simplă, eficientă, perversă, sovietică.

Oricine a crescut într-o familie fără mamă sau fără tată, oricine este dintr-o familie fără unul dintre părinţi ştie foarte bine durerea acestei lipse, acestei mutilări. Cei care fac ori au făcut parte din asemenea familii sunt cei care ştiu cel mai bine câtă nevoie are căsnicia de o ocrotire reală, concretă, practică, din partea Statului. Care Stat, deocamdată, NU sprijină căsnicia – dimpotrivă, o sabotează -, NU sprijină familia – dimpotrivă, o sabotează.
Uitaţi-vă în jur şi vedeţi: Statul este vinovat pentru destrămarea căsniciilor prin plecarea peste hotare a unuia sau altuia dintre părinţi; Statul este cel care în loc să lupte pentru reîntregirea familiilor militează pentru aducerea de imigranţi; Statul este cel care în loc să ajute căsniciile aflate în impas încurajează divorţul şi distrugerea, luându-le copiii dacă poate, spre a-i vinde… scuze, „a-i plasa” preferabil peste hotare. Şi cine controlează Statul? Comuniştii!

vot referendum pro familie.pngComuniştii din eşaloanele doi şi trei şi urmaşii lor au preluat şi controlează puterea în România de după 1989. Şi vor să reinstaureze dictatura după model sovietic. De aceea au amânat Referendumul pentru Familie vreme de trei ani, de aceea l-au aprobat peste noapte – ca să nu poată exista vreme de pregătire pentru el. De aceea se lasă spaţii uriaşe propagandei pro-sovietice, anti-referendum, folosindu-se adeseori cel mai mizerabil limbaj, cele mai discriminatorii lozinci. Un discurs plin de ură se varsă neîncetat împotriva Românilor care sprijină căsătoria, care sprijină familia întreagă, care sprijină referendumul.

Citește continuarea…

 

Poporul lui Dumnezeu şi referendumul


Oamenii, sinceri, serioşi, corecţi şi oneşti, asumaţi şi responsabili din această ţară ştiu că ideea iniţierii şi organizării unui referendum care vizează statutul familiei la noi, a plecat dintr-o motivaţie argumentată şi dintr-o necesitate fundamentată!…

În fond şi la urma urmei, într-un stat de drept şi democratic, organizarea unui referendum are temei şi suport legal, politic, social şi, îndeosebi, constituţional cât se poate de clar şi de limpede!… 

Un referendum nu face altceva decât să consulte poporul unei naţiuni, în chestiuni importante, serioase şi chiar urgente, când cetăţenii unei ţări sunt invitaţi să răspundă, fără echivoc, cu da sau nu, că, adică, sunt pro sau contra, în cazul nostru, modificării sau nu, a art. 48, alin (1) din Constituţia României, simplu, concret şi concis!…

Da, prin urmare, noi, poporul, suntem chemaţi să lămurim, să clarificăm şi să transăm această problemă: a familiei, care, pentru noi, oamenii normali, este formată dintr-un bărbat şi o femeie şi, eventual, din unul sau mai mulţi copii!…WhatsApp Image 2018-09-12 at 18.36.38

Deci, până la urmă, eu, unul, nu văd, de ce există atâta rezervă şi reţinere, mai mult decât atât: încrâncenare, adversitate şi opoziţie vis-a-vis de acest proiect şi demers, unul absolut normal, civilizat, demn, onest şi de mult bun simţ?… 

Cine, adică, se împotriveşte şi de ce?!…

Această clarificare şi lămurire, absolut obligatorie şi imperios necesară, în contextul de faţă şi în condiţii date, este de ordin naţional, religios, istoric, moral – spiritual, civic, etic şi social!…

Altfel spus, măcar acum, în anul centenar, haideţi, oameni buni, cu mult curaj şi cu autentică determinare, să spunem lucrurilor pe nume, să spunem da unde este da şi nu când este nu, că, în fond, este vorba de viitorul nostru şi, mai ales, al copiilor noştri, şi, să mai hotărâm şi noi în această ţară, fiindcă poporul are dreptul suveran şi chiar obligaţia morală de a hotărâ în această ţară, dincolo de faptul că acest drept îi este conferit (şi) de clamata noastră democraţie!…

Prin urmare, haideţi, fraţilor, să mergem, cu toţii, la referendum şi, apoi, să avem puterea, capacitatea şi tăria să ne uităm în ochii copiilor/urmaşilor noştri, fără să ne fie ruşine, ci ei să fie mândri de atitudinea, decizia şi realizarea noastră aşa, după cum suntem (şi) noi, acum, profund încântaţi şi impresionaţi de împlinirile predecesorilor şi înaintaşilor noştri, realizate în urmă cu un veac!…

Da, oameni buni, acest referendum nu vizează nimic altceva decât normalitatea şi moralitatea, aşadar, poftiţi, veniţi, toţi dimpreună, să ne trezim, să ne revenim! 

Da, trebuie, musai, să facem, împreună, acest lucru: să (re)devenim normali, fireşti şi naturali, fiindcă, altfel, este foarte grav tot ceea ce se întâmplă, căci „toate au ajuns cu susu-n jos şi cu josu-n sus”!…

Da, suntem chemaţi, în regim de urgenţă, să amendăm, oriunde şi oricând, lipsa de normalitate, să-i sancţionăm pe cei care ne-au furat-o şi ne-au confiscat-o, să punem degetul pe rană, să arătăm, acolo şi atunci când este cazul, absenţa normalităţii, a firescului, a raţionalului, a naturalului, a moralului, altfel, spus, a lui Dumnezeu, fraţilor, care este unul al normalului, al cărui autor şi este şi, prin urmare, acolo unde lipseşte normalitatea lipseşte, de fapt, Dumnezeu!…

De aceea, păcatul, viciul, patima şi corupţia spirituală ori boala/slăbiciunea/neputinţa sufletească şi spirituală sunt manifestări concrete/vădite ale anormalităţii, ale nefirescului, ale îndepărtării şi înstrăinării noastre, de Dumnezeu, de semenii noştri şi de noi înşine, ajungând să asistăm/să participăm la o răsturnare/inversare, axiologică, a valorilor, a normelor şi principiilor, spunând, în acest nefericit context, „răului bine şi binelui rău, negrului alb şi albului negru!”!…

Prin urmare, aici şi acum, mai mult, decât oriunde şi oricând: să fim foarte ageri, vigilenţi, prudenţi şi precauţi şi, mai ales, fermi şi hotărâţi, atunci când, te miri cine, de oriunde şi de nicăieri, vine să ne propovăduiască nouă o aşa zisă alternativă, a „normalităţii”, adică o altfel de „normalitate, de natural şi de firesc”, noi fiind fermi convinşi că aşa ceva nu există ci, pur şi simplu, este vorba doar de anormalitate şi atât!…

Nimic mai mult, nimic altceva, restul fiind numai minciună şi speculă, cu scopul inducerii noastre în eroare şi a manipulării noastre!…

Mare atenţie oameni buni: orice amăgire duce la dezamăgire!… Clar şi limpede!…

În altă ordine de idei, acest referendum ne oferă, nouă tuturor, în aceste timpuri, ocazia, şansa şi prilejul de a fi liberi, naturali, fireşti şi autentici, prin urmare, unde şi de ce există atâta frică în legătură cu acest referendum, sau, mai corect şi mai exact spus, este, de fapt, multă perfidie, viclenie, pervesitate şi minciună, generate de toţi potrivnicii acestui deziderat, adevărat, corect şi concret, cinstit, legal, constituţional şi moral?!…

Cu alte cuvinte, (şi) acum, în aceste împrejurări, noi suntem chemaţi să (re)devenim normali, naturali, fireşti, raportându-ne la supranaturalul, metafizicul şi supraraţionalul, etern, veşnic, şi dumnezeiesc!…

Altfel spus, oameni buni, să ne întoarcem la ipostaza, purtarea, viaţa şi vieţuirea originară şi originală, simplă şi naturală, înţeleaptă şi firească, altminteri riscăm să alunecăm în bizar şi derizoriu, în penibil şi ridicol, în cumplită înşelare, amarnică amăgire şi dureroasă dezamăgire!…

Să nu fie una ca aceasta!…

Dar, pentru toate acestea, fraţilor, noi trebuie să avem curaj, asumare, mărturie şi responsabilitate, altfel spus, suntem chemaţi, în aceste vremuri, la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării şi amendării, la curajul întoarcerii şi convertirii, sancţionării şi corectării!…

Prin urmare, noi suntem chemaţi să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind şi mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează şi chiar supără, însă tot el este acela care „ne va face liberi!”

Mântuitorul nostru Iisus Hristos chiar ne-a îndemnat să îndrăznim, să avem curaj, să nu ne temem, căci „El a biruit lumea!”

În altă ordine de idei, în sens cotidian, obişnuit, curajul este atitudinea (capacitatea, caracteristica), specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele. Din punct de vedere moral, curajul orientat spre scopuri nobile, este considerat virtute. Omul curajos este un exemplu pozitiv sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori.

Curajul este o trăsătură de caracter opusă laşităţii, particularitate regăsită în paleta caracteristicilor oamenilor care nu-şi pot stăpâni frica. Omul curajos luptă cu primejdiile, în timp ce laşul are o atitudine contrară, orientată spre evitarea acestora.

De regulă, omul curajos este considerat un om demn, cu suflet nobil, în schimb laşul este opusul acestuia, adică i se pune eticheta de om nedemn şi ignobil.

Diferenţa dintre curajoşi şi laşi nu are la bază criteriul lipsei, respectiv existenţei, fricii, ci al existenţei sau nu a forţei morale de a înfrunta sentimentul de teamă. Acest sentiment îl regăsim în cazul celor din prima categorie, însă lipseşte în cazul laşilor.

Cu alte cuvinte, curajul şi frica nu se exclud reciproc, întrucât aceasta este prezentă la orice om, dar numai omul curajos o înfruntă prin asumarea riscurilor generate de pericolele ce pândesc societatea. Omul curajos nu este un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.

De aceea, haideţi oameni buni, să fim curajoşi, căci curajul ne va trezi, ne va uni, ne va întări şi consolida, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!…

Curajul ne va ajuta, deci, să devenim/să fim noi înşine, în tot locul şi în toată vremea!…

Să dea Bunul Dumnezeu să ne întâlnim, cu toţii, la referendum, sănătoşi, curajoşi, frumoşi, bucuroşi şi, cu mult folos!…

Fereşte-ne, păzeşte-ne şi apără-ne, Doamne, pe toţi, de toată frica, fărădelegea, vulnerabilitatea, răutatea, boala, slăbiciunea şi neputinţa acestei lumi, în veci. Amin!…

  
Stelian Gomboş 

https://steliangombos.wordpress.com/

CHURC080 doarortodox

Neputința


SAMSUNG DIGITAL CAMERA

foto: Radmila Ostojic

Omul, ca urmare a păcatului, corupției spirituale și a diferitelor boli ori slăbiciuni, are parte de foarte multe neputințe, care, însă, pot fi depășite și gestionate, din perspectivă duhovnicească, dar, cu o singură condiție: anume, să le identificăm, să le diagnosticăm, să le recunoaștem, să le asumăm, într-un mod sincer, profund, serios și responsabil!…
Altfel spus, să ne rugăm, neîncetat, Preabunului și Preamilostivului nostru Dumnezeu, să înlature/să îndeparteze de la noi, toată neputința, boala, slăbiciunea, fragilitatea, sensibilitatea și vulnerabilitatea, devenenind, astfel, din nou, sănătoși, capabili, puternici și liberi!…
Cu alte cuvinte, să ne vindece de neputință de a nu putea iubi, de a nu putea produce/genera/răspandi bucurie, prospețime, inspirație, energie, pace și lumină, de a nu ne putea căi și pocăi, de a nu putea fi uniți, sinceri, corecți, demni, drepți, onești, neipocriți si nefațarnici, de a nu putea sta, drepți și verticali, în picioare, de a nu putea sta, smeriți, în genunchi, de a nu putea spune un cuvânt bun, un bună ziua, un te rog să mă ierți și un mulțumesc frumos, de a nu putea fi, pur și simplu, OM!…
Să ne rugăm Lui, așadar, să ieșim, biruitori/învingători, din neputința de a fi inutili, inerți, alterați, imposibili, incapabili și, deci, neputincioși, căci, toată neputința aduce boală și păcat iar „plata păcatului este moartea!…”
„Dumnezeule, milostivește-te spre mine, bolnavul, păcătosul și neputinciosul, amin!”

Stelian Gomboș
steliangombos.wordpress.com

DoarOrtodox

Cum activiștii LGBT au ajuns de la parteneriatul civil la adopția de copii. Apără copiii României!


Pagina de Facebook „Referendum pentru România” a prezentat o scurtă istorie a felului în care activiștii LGBT au ajuns de la „Nu vrem să adoptăm copii” la susținerea necesității ca legislația să permită cuplurilor formate din homosexuali să adopte copii.

4

Totul a pornit de adoptarea parteneriatelor civile. A urmat apoi legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex și în final adopția de copii. Sunt prezentate exemplele Franței, Spaniei, Germaniei, Belgiei și Norvegiei.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Concluzia verificată: legalizarea parteneriatului civil este urmată de căsătorie și adopția de copii”. Modificarea Constituției astfel încât să specifice faptul că mariajul este uniunea dintre un bărbat și o femeie este cea mai bună modalitate de a „apăra copiii României”, sună mesajul de final al filmului.

concluzie

asadar,

cere referendum pentru familie

 

DoarOrtodox

 

Referendumul pentru redefinirea familiei și tacticile diversioniste


Deși Președintele Iohannis, PNL-ul și USR-ul au făcut eforturi supraomenești pentru a împiedica referendumul pentru modificarea Constituției din inițiativă cetățenească privind definirea căsătoriei, s-ar părea că se va desfășura pe 6 octombrie.

nuntaMă aștept ca, în disperare de cauză, cei mai sus menționați să încerce să creeze diversiuni, să arunce fumingene, să dezinformeze cu speranța că lumea nu se va prezenta la vot și referendumul va fi invalidat. Din dezbaterile pe care le-am văzut până în prezent câteva teme false sunt aduse în discuție.

1.Se spune că cetățenii nu au cunoștințe de specialitate și că decât să greșească la vot mai bine să nu se prezinte. Deja am văzut că încep discuții savante cu privire la orientarea sexuală, identitatea sexuală, la modul în care ele sunt definite. Se spune că doar specialiștii trebuie să se pronunțe în acest domeniu. Într-adevăr sexualizarea la om este complexă și există mai multe etape. Există: sex genetic, sex gonadic, sex embrionar, sex psihologic, sex social etc. Dar atât orientarea sexuală, cât și identitatea de gen nu au nicio legătură cu obiectul referendumului. Inițiatorii referendumului își doresc să se specifice în Constituție: căsătoria este între o femeie și un bărbat. Cu alte cuvinte, se face referire directă la sexul civil, sex care este consemnat în actele de stare civilă. Dacă există tulburări de sexualizare sau de identitate de gen, acestea pot fi corectate pe cale judecătorească în actele de stare civilă. Deci discuția rămâne fără obiect și nu este altceva decât o încercare de deturnare a sensului referendumului.

2.Se spune că o astfel de definiție este contrară spiritului modern și mai ales legislației europene. Ori pe această problemă Curtea Europeană de Justiție și Curtea Constituțională a României s-au pronunțat. Statele au libertatea de a defini căsătoria fără niciun fel de ingerințe.

3.Se spune că, deoarece această definiție există deja în legile românești, nu este necesar să cheltuim atâția bani (care ar putea fi folosiți în Sănătate, Educație etc.), pentru un referendum. Populism în cea mai autentică formă. Lucrurile nu stau chiar așa. Este adevărat că uniunea între un bărbat și o femeie este consemnată în legi, dar există posibilitatea fie ca o majoritate parlamentară (influențată de un lobby puternic) să modifice legile, fie în absența mențiunii din Constituție legile să fie atacate la Curtea Constituțională. Cu alte cuvinte, acest referendum dă stabilitate în constituționalitatea legilor. Cei care aduc argumentul economic trebuie să știe că democrația costă și că în probleme importante cei care trebuie să se pronunțe sunt cetățenii nu reprezentanții lor.

4.Se spune că această modificare a Constituției este împotriva minorităților sexuale. Cei care spun acest lucru nu înțeleg diferența dintre căsătorie și orientarea sexuală. Căsătoria este o instituție, care nu se definește numai prin orientarea sexuală a partenerilor. Căsătoria are valențe sociale, economice, culturale, religioase. Căsătoria nu se reduce la relațiile sexuale. Relațiile sexuale și implicit orientarea sexuală țin de viața privată a fiecăruia și ele nu sunt îngrădite prin această modificare a Constituției. Există și relații hetero-sexuale (nu numai homosexuale), care nu sunt legalizate în cadrul instituției căsătoriei și nimeni nu le poate interzice. Societatea este cea care stabilește conținutul noțiunii de căsătorie și ea intervine în relațiile sexuale și orientarea sexuală doar prin norme morale, nu și legale.

În concluzie, referendumul pentru modificarea Constituției este necesar, iar absenteismul nu reprezintă decât o abdicare de la îndatoririle civice. Indiferent cum vor vota, cetățenii trebuie să se prezinte la vot, iar îndemnul unor partide politice de a-l boicota, nu reprezintă decât abandonul acestora de la rolul pe care trebuie să îl aibă în viața publică.

P.S.: Pentru a confirma cele afirmate mai sus, liderul PNL-ului, Ludovic Orban, se pronunță sibilic. Membrii PNL vor vota cum cred de cuviință, iar prezența la referendum este opțională. Curat lider de dreapta, curat partid de dreapta.

Autor: Vasile Astarastoae

CHURC080 doarortodox

Semnificaţiile creştine, teologice, spirituale şi duhovniceşti ale Crucii


foto Saran Srimee

foto: Saran Srimee

Introducere

            Crucea este simbolul de căpătâi al Creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului. Indentificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arată calea urmării lui Hristos (imitaţio Christi).

            Toţi mucenicii şi martirii au ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Care „a suferit crucea“, mărturisind că nu există experienţă a împărăţiei Lui Dumnezeu fără cruce.

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că toate creaturile, prin însăşi finalitatea existenţei lor, „se cer după Cruce“.

            În evlavia şi pietatea ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

            Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale/misiune de urmat.

            Sfânta Cruce – semn spiritual, creștin, distinct, deosebit și distinctiv

            Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul.

            În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, considerate reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc!…

            Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, Creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce.

            Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.

            Deci, Sfinţii Părinți ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau ‘ușa tainelor’ – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință.

            Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: ‘Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască’. Înțelegem, astfel, că Iisus Hristos ne mântuiește (și) cu puterea Crucii.

            Principalele tipuri de cruci consemnate din perspectivă etimologică şi tradiţională

            Crucea – Vechi simbol cosmic, dar şi instrument de supliciu

            Crucea este un vechi simbol cosmic (mult anterior apariţiei creştinismului) care reprezenta soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere a braţelor ei simboliza centrul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale. „Cruce“ vine de la cuvântul latin crux-ucis. Termenii stavros (în limba greacă) şi crux (în limba latină) inseamnau însă numai stâlpul vertical (crux simplex) de lemn, pe care mulţi condamnaţi la moarte erau răstigniţi.

            „Cuvântul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard, de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (…) Şi la romani termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible Dictionary). Romanii au preluat metoda execuţiei pe cruce de la cartaginezi.

            Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită şi crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa.Rastignirea Domnului Iisus Hristos

            Acest fapt apare şi în Sfânta Scriptură, unde Sfinţii Evanghelişti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Iisus Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).

            În Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură. Crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare şi ruşinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor şi răzvrătiţilor. Moartea era lentă şi chinuitoare. Imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, l-a determinat pe un înţelept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui“ (Cicero, Verr. V, 64, 66 appud Vasile Tarnavski, Arheologia biblică, Cernăuţi, p. 314).

            Crucea – Simbol creştin al mântuirii

            Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă.  Închinându-se Jertfei şi Învierii Domnului, creştinii au făcut analogia între forma crucii şi poziţia de rugăciune cu braţele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mântuirii şi al biruinţei întru Iisus Hristos, „Soarele Dreptăţii“.

            Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfânta Împărateasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi a adoptat deja crucea ca emblema pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca promisiune de biruinţă (În hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“). El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai târziu).

            Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poarta crucea în vârf, ca semn distinctiv şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creştine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se dă o destinaţie sau alta.

            Depre dimensiunea creştină a Crucii

            Crucea (lat. crux) apare drept simbol creştin pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte scrijelit chiar şi în peşterile preistorice, din perioada epocii de piatră.

            Înainte de apariţia creştinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul şi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale.

            În perspectiva liturgică sau bisericească, „cruce“ poate avea înţelesul de crucifix ori de cruce manuală. În sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeşte de dogma creştină a ispăşirii.

            Se cunosc aproximativ patru sute de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee; crucea ortodoxă, greacă; crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită); crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Iisus Hristos nu s-a prezentat corpul Acestuia pe cruce.

            La Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr pe cruce. Ulterior, prin secolul al X-lea, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, când din memoria colectivă a creştinilor a început să dispară asociaţia negativă a crucii cu chinurile crucificării, s-a pus trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim).

            „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…“

             „O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

            Aşadar, Creştinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj şi speranţă. Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, cel ce reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfinţită înainte de a i se atribui o destinaţie sau alta.

            Altminteri, odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a dpbândit, căpătat o (mai) mare importanţă.

            După cum am mai spus, chiar Împăratul Constantin a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monedele sale. El a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiţelor de mai târziu).

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are originea în lemnul crucii, iar creştinii sunt ramurile ei. Venerarea Sfintei Cruci este legată de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

                        „Semnul Fiului Omului“ în Creştinism

             În Noul Testament, crucea este legată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin jertfa Lui pe cruce, aceasta a devenit simbolul mântuirii neamului omenesc.

            După cum am mai spus, braţele crucii au o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa lui Iisus se răsfrânge asupra întregii lumi, iar braţul vertical arată actul de refacere dintre ceresc şi pământesc.

            În sens spiritual – duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens şi arată esenţa iubirii creştine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi“, spune Iisus (Ioan 15, 13).

            Sfânta Scriptură vorbeşte despre „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) şi al creştinilor ca o dovada a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

foto Николай Чулев

foto: Николай Чулев

            Cu alte cuvinte, credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulţi, şansa de a obţine viaţa veşnică.

            Altfel spus, omul are posibilitatea să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea Crucii.   Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ.

            Părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii.

 foto Marian Stoenica.jpg

            În loc de concluzii sau încheiere – Pământul Românesc, expresia suferinţei Crucii de secole

 

            Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu.

            Ca să luăm doar un singur exemplu, troiţele ridicate la răscruci, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate şi oraşe, sunt mărturii ale credinţei în puterea supremă.

         foto Roxana Ursache.jpg   Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea troiţe şi răstigniri ca cele din ţara noastră.

            Cinstirea Crucii în felul acesta, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul.

            Prin urmare, Praznicul înălţării Sfintei Cruci este pentru noi, românii, una dintre sărbătorile creştine cele mai vechi, care se serbează la 14 septembrie, cu începere din secolele VII-VIII.

Dr. Stelian Gomboş