Arhive autor: Doar Ortodox

Despre Doar Ortodox

N-a propovăduit Hristos şi pe ăla şi pe ăla! Am fost una şi am rămas cu Hristos; n-am schimbat nimic din ce ne-a vorbit El, deci El este ortodox.

Postul Nașterii Domnului

Publicat pe de
1

nasterea DomnuluiPostul Nașterii Domnului sau Postul Crăciunului a fost instituit în sec. IV-V, deci mai târziu decât Postul Sfintelor Paști. Este un post al pocăinței, dar nu cu aceeași intensitate ca Postul Sfintelor Paști. Nu există în el slujbe speciale cu metanii, nu există un canon de pocăință precum Canonul Sfântului Andrei Criteanul pe care îl citim în Postul Sfintelor Paști. Desigur, orice post ne cheamă la pocăință, însă Postul Crăciunului îmbină pocăința cu milostenia și fapta bună, la care ne îndeamnă Evangheliile dinaintea și din timpul acestui Post. Este un post de pregătire duhovnicească, de curățire duhovnicească, ca să primim în noi, în peștera trupului nostru și în ieslea sufletului nostru, pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care vine în lume și Se face om, pentru ca pe oameni să-i ridice la viața duhovnicească și dumnezeiască. De aceea, în Catavasii se spune: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!’”

 Programul acestui post este concentrat în cuvintele citate acum, care provin dintr-o predică a Sfântului Grigorie Teologul. Ele au următorul înțeles: Hristos, Care coboară din Ceruri, vrea să coboare în sufletele noastre, să ne lumineze viața noastră și să ne ridice pe noi la viața duhovnicească sau cerească. Astfel, postul acesta este un post de pregătire spirituală, ca noi să devenim un templu, un sălaș al prezenței Mântuitorului Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, ca El să ne arate astfel iubirea lui Dumnezeu Tatăl. De aceea prima mare sărbătoare din Postul Crăciunului este Intrarea Maicii Domnului în biserică, la 21 noiembrie. Aceasta înseamnă că Maica Domnului intră în templul din Ierusalim pentru a deveni ea însăși templu sau ‘biserică sfințită și rai cuvântător’, cum o numesc cântările noastre liturgice. Asemenea Maicii Domnului, care prin rugăciune, curăție și căutarea sfințeniei se pregătește să primească în ea taina Întrupării lui Dumnezeu, și noi, creștinii, trebuie să ne pregătim, să ne curățim, ca să devenim templu sau biserică, să devenim locaș în care poate să locuiască Hristos Domnul.

Postul acesta al Crăciunului este, deci, în primul rând, o pregătire, o sfințire a gândurilor, a simțirilor, a trupului și sufletului nostru prin pocăință, prin Spovedanie și Împărtășanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi și a scrierilor sfinților și printr-o atenție spirituală deosebită ca să devenim ‘biserică sfințită’ în sufletele și în trupurile noastre.

În al doilea rând, vedem că o sărbătoare foarte populară sau foarte cunoscută din timpul Postului Crăciunului este pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul al IV-lea și a îmbinat apărarea Ortodoxiei cu grija față de săraci, de orfani, de oamenii necăjiți, însingurați și înfrigurați. Deci, în această perioadă a Postului înțelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem și milostenie sau să fim milostivi ca Sfântul Nicolae, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frățești, daruri spirituale și daruri materiale, după putință, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur și deznădăjduit, întristat sau îndoliat. Această milostenie sau această dăruire către alții este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl ‘pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire.’

Prin urmare, Postul Crăciunului, ca abținere de la produse de origine animală, se unește cu rugăciunea și cu împărtășirea euharistică mai deasă, pentru sfințirea noastră, dar și cu milostenia, ca semn al prezenței iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când primești un dar material ți se umple mâna, dar când dăruiești cu bucurie și smerenie ți se umple inima de prezența lui Dumnezeu Cel milostiv în tine. Astfel, Postul Nașterii Domnului esteperioada darurilor care se arată în milostenie și culminează cu darurile de Crăciun, ca simbol al răspunsului nostru la multele daruri duhovnicești pe care Dumnezeu Fiul ni le aduce prin întruparea Sa și prin nașterea Sa ca om în peștera Betleemului.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să devenim un Betleem sfințit, un loc în care să poată veni Mântuitorul Iisus Hristos sau întreaga Sfântă Treime prin harul Duhului Sfânt în inimile noastre, ca să devenim și noi, ca și Maica Domnului, ‘biserică sfințită și rai cuvântător’. Să ne ajute Hristos Domnul să înțelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de opreliști sau de restricții, ci ca timp de sporire în evlavie și dărnicie. Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi. Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins și netrecător, primind în suflet pace și bucurie. Însă când folosim pătimaș lucrurile materiale, ne unim cu realități limitate și trecătoare, care limitează dorința spirituală a sufletului uman după iubire infinită și eternă. Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune și libertatea de a-i iubi pe semenii noștri mai mult prin fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, mântuirea noastră și bucuria semenilor.

† DANIEL , Patriarhul României

DoarOrtodox

Reclame

Doi vrednici slujitori şi mari bărbaţi ai Bisericii – Iustinian Chira Arhiepiscopul şi Teofil Părăian Arhimandritul şi Duhovnicul… 

Publicat pe de
1

IPS Iustinian Chira

De fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc!… Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri!…

Nu degeaba, toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire!…

parintele Teofil Paraian - Sambata de Sus

Bunăoară, iată, luni – 29.10.2018 am comemorat împlinirea a nouă ani de la săvârşirea din această viaţă, pământească şi vremelnică, la vârsta de 80 de ani, a Părintelui nostru Arhimandrit Teofil Părăian iar marţi – 30.10.2018 l-am pomenit, cu toţii, pe Părintele nostru Arhiepiscop Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, căci au trecut doi ani de la trecerea sa în lumea îngerilor, la vârsta pământească de 95 de ani!…

Ce bărbaţi, ce slujitori, ce Părinţi, ce Duhovnici, amândoi, curaţi, şi la minte şi la suflet şi la trup, curajoşi, responsabili şi asumaţi, slujitori, loiali şi devotaţi ai Bisericii, cinstitori ai lui Dumnezeu şi iubitori de oameni, ajungând, astfel, iubiţi de oameni!…

Ce aveau, în comun, aceste două mari personalităţi ale Bisericii, Neamului şi Poporului nostru: 

– Întâi de toate, de Dumnezeu se temeau şi de oameni le era ruşine;

– Poate şi din acest motiv erau foarte iubiţi de tineri şi, nu numai;

– Apoi erau foarte sinceri, extremi de sinceri şi deosebiţi de curajoşi, aveau autoritate, fraţilor, autoritatea Duhului, aceea părintească, patericală, scripturistică şi filocalică;

– Toată viaţa lor venerabilă şi-au dedicat-o slujirii, propovăduirii, mărturisirii, făptuirii, postirii, rugăciunii, sfinţirii, desăvârşirii şi mântuirii, lor şi a poporului lui Dumnezeu cel dreptcredincios, şi în ce vremuri, împrejurări sau condiţii!…

– Monahi de vocaţie, amândoi, slujitori de calibru amândoi, apologeţi, solizi şi rezistenţi, amândoi, născuţi nu prefăcuţi, şi-au înţeles, dintru început, vocaţia, condiţia, poziţia, statutul, locul, rolul şi rostul lor, în Cetatea cea Duhovnicească, Sfinţită şi Sfinţitoare a Bisericii, purtându-se după cum le era vorba, sau, mai corect spus, după cum le era cuvântul, cel dres cu sare, plin de viaţă, de conţinut şi de adevăr, cuvânt cu putere multă, rostit, în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, vorbind, glăsuind după cum le era portul, simplu, curat, charismatic şi autentic!… 

Câţi dintre noi nu-i plângem şi-i regretăm astăzi, fiindcă ei aveau darul, calitatea, capacitatea, puterea şi talantul de a ne demorţi, de a ne trezi, de a ne deştepta, de a ne (re)articula, (re)aduce şi (re)aşeza într-u firea noastră cea normală, sănătoasă, veritabilă şi unică ce ne poate (re)uni pe noi, sărmanii, cu Hristos – Marele Dumnezeu!…

Câţi dintre noi nu am căzut, copleşiţi, sub omoforul şi epitrahilul lor, ridicându-ne, din păcat şi de acolo, cu totul alţii, adică cei care trebuia sau ar trebui să fim – oameni, fiii Celui Preaînalt, care ne-am apropiat de El cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, dar şi cu încredere, nădejde, bucurie şi fericire, primite de la aceşti doi luceferi învredniciţi/înveşniciţi în constelaţia spirituală a Bisericii noastre Ortodoxe, Româneşti şi Universale – Cea Una, Sobornicească şi Apostolică, căci Cuvioşii Părinţi Iustinian şi Teofil au mărturisit „un Domn, o credinţă, un botez!…”

Aşadar, mi-ar plăcea să cred, cu toată convingerea, că noi, toţi fiii lor duhovniceşti, vom duce mai departe, dincolo de opera lor scrisă, audio, foto sau video, de predicile, meditaţiile, discursurile şi conferinţele lor, duhul lor, felul lor de a fi, modul lor de se purta şi raporta, atât la Dumnezeu cât şi la semenii sau fraţii lor; altfel spus: vom fi şi noi, la fel ca ei, cu dragoste, înţelegere, milă, empatie, răbdare şi atitudine părintească, cu omul, dar şi cu fermitate şi intransigenţă, când era vorba de păcat, patimă, viciu şi corupţie spirituală!…

Cu alte cuvinte, m-aş bucura să ştiu că am luat, cu toţii, de la cei doi Părinţi Duhovniceşti, cele mai frumoase virtuţi, cele mai curate intenţii şi cele mai sincere fapte sau realizări, ei fiind, până la urmă, în toată viaţa lor, nişte oameni sinceri, oneşti, fermi, corecţi, normali, naturali şi fireşti sau, mai mult decât atât, nişte făclii şi faruri luminătoare, călăuzitoare, povăţuitoare şi îndrumătoare, lipsite de viclenie, ipocrizie şi făţărnicie; de aceea, în unele situaţii, conjuncturi sau împrejurări, erau destul de incomozi şi de nonconformişti însă pentru ei nu avea deloc importanţă acest aspect fiindcă erau incoruptibili, necoruptibili, nesabotabili şi neşantajabili; De ce? Pentru că la ei cuvântul era cuvânt, da era da şi nu era nu, vorba era faptă şi fapta era iscusinţă, pricepere, inteligenţă şi înţelepciune; raţiunea era sănătoasă, inima era bună iar trupul şi spiritul erau viguroase, fortificate şi consolidate, cu harul şi darul rugăciunii, ascezei, înfrânării, sărăciei de bună voie şi ascultării – de Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de Pravila, Rânduiala şi Canoanele Bisericii precum şi de Stareţul şi Duhovnicul lor; ei nu se jucau cu aceste lucruri, oameni buni! A se lua aminte la acest lucru!…

Altfel spus,ei avea şi purtau, neîncetat şi neîntrerupt, viaţa, vieţuirea, purtarea, comportamentul şi lumina îngerescului chip, fiind călugări autentici şi monahi adevăraţi, plini de roadele Harului Duhului Sfânt în ei, datorită seriozităţii, sacrificiului, efortului, muncii, perseverenţei şi tenacităţii lor în cele duhovniceşti, morale şi spirituale, în cele călugăreşti, teologice şi bisericeşti!…

În altă ordine de idei, în concluzie şi încheiere, insist, totodată, asupra faptului că, noi, toţi, ucenicii, fiii lor duhovniceşti, urmaşii lor spirituali şi, nu numai, suntem, cu toţii, chemaţi să luăm aminte la viaţa, vieţuirea, trecerea şi petrecerea lui în sau prin această lume!…

În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim, profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ!…

În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!”

Să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos?!…

Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii!…

Prin urmare sau, altfel spus, să fim cu mare luare aminte, cum trecem, cum petrecem, cum îi petrecem, pe toţi aceştia şi cum ne petrecem, în această viaţă şi prin această lume, (de) limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie!…”

Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros!…

Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, aşa după cum procedau şi aceşti doi mari Părinţi îmbunătăţiţi, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine!…

Fiindcă, totuşi, de câte ori, nu ni se întâmplă, să ne fie atât de dor de cineva şi, să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea!…

Da, îmi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat!…

De asemenea, vreau, acum, în încheierea acestei meditaţii comemorative, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi!…

Apropo, până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei!…

Ca atare, mare atenţie, în ce categorie şi ipostază ne situăm ori ne aflăm noi, aici şi acum!…

Prin urmare, oameni buni, ce faci ţi se face, adică, cum treci şi cum îi petreci aşa (ne) vom petrece şi noi!…

Pe cei plecaţi, dincolo, în frunte cu Părinţii noştrii – Iustinian Arhiepiscopul – Omul Rugăciunii şi al Bunătăţii şi Teofil Arhimandritul şi Duhovnicul – Omul Bucuriei şi al Filocaliei, Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei, încă, rămaşi, (pe)aici, Dumnezeu să ne întărească şi, să ne mântuiască!…

Stelian Gomboş

DoarOrtodox

Părintele nostru Nicolae Bordașiu a trecut în ceata drepților și în lumea cea veșnică, cerească

Publicat pe de
1

pr Nicolae Bordasiu-

Părintele nostru Nicolae Bordașiu a trecut în ceata drepților și în lumea cea veșnică, cerească, bineplacută și binecuvântată a Sfinților!…
Dumnezeu să-l ierte, să-l așeze cu drepții și să-l numere cu sfinții Săi!…
Veșnică să-i fie pomenirea și amintirea!…

Părintele Nicolae a stat ascuns ani îndelungaţi (1948-1955) prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare. Descoperit şi arestat în 1955, au urmat ani grei de închisoare prin Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între 1955-1964.

După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Inst. Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întâia oară în România gama globulina din sânge retro-placentar. Întâlnirea cu Patriarhul Justinian în 1968 a schimbat drumul vieţii. Acesta a stăruit la autorităţi ca să obţină numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Patriarhul Justinian l-a hirotonit diacon și apoi preot, de sărbătoarea Sf. Andrei, în 30 noiembrie 1969. În acest timp a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, avînd ca îndrumător pe părintele Stăniloae, iar apoi la Paris.

Revenit în ţară, Nicolae Bordaşiu a fost din nou profesor la seminar (1975) până în octombrie 1981, când este transferat la Biserica Sf. Silvestru, unde a slujit pâna in acest an.

Bunul Dumnezeu să-i odihnească sufletul în Împărăţia Sa!

doar ortodox candle light_church00

Lavra “Athosului Românesc” – Sfânta Mănăstire Frăsinei. In Memoriam – Părintele Arhim. Neonil Ştefan, Venerabilul Stareţ al acestei sfinte vetre călugăreşti, între anii 1959 – 2016

Publicat pe de
1

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

Scurtă prezentare istorică a Mănăstirii Frăsinei

Sfânta Mănăstire Frăsinei din comuna Muereasca, județul Vâlcea, numită și Athosul Românesc, păstrează până astăzi așezămintele monahale și legământul Sfântului Ierarh Calinic – ctitorul cel mai de seamă al acestei lavre pustnicești.

Biserica vechiului schit, cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost construită din lemn, de călugării bulgari Ilarion şi Ştefan, la anul 1710.

Aceasta a fost reconstruită din zid, între anii 1762 – 1763, de către Cârstea şi Damian Iovipali, fraţii hagii din Râmnic, împreună cu Nicoliţă, fiul lui Cârstea, cu binecuvântarea Episcopului Filaret al Râmnicului. În jurul acestui schit au existat chilii, care însă nu s-au păstrat.

La anul 1787, din cauza Războiului ruso – turc, schitul a fost pustiit şi a rămas părăsit până la anul 1848, când a fost refăcut de către călugărul Acachie, venit de la Sfânta mănăstire Cernica, cu învoirea lui Gheorghe Iovipali, urmaşul primilor ctitori. El a închis pridvorul vechii biserici cu cărămidă, transformându-l în pronaos, și l-a zugrăvit. Tot el a refăcut vechile chilii.

Biserica veche păstrează pictura în frescă, lucrată la anul 1763, de către Teodor Zugravul, cât şi pe cea din tindă, lucrată la anul 1848.

Astăzi, vechea biserică este folosită ca biserică de cimitir, în jurul acesteia aflându-se mormintele duhovnicilor și ale monahilor de la Frăsinei.

Biserica actuală a sfintei mănăstiri, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, corpul de chilii zidit împrejurul bisericii și clopotnița au fost ctitorite de Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului, între anii 1860 – 1863.

Pisania bisericii zidite de Sfântul Ierarh Calinic mărturisește următoarele:

Întru mărirea Sfintei Treimi Unuia Dumnezeu şi întru cinstea Adormirii Maicii Domnului s-au zidit din temelie această Sfântă Biserică, cu clopotniţă şi chilii împrejur, de smeritul Episcop al Rm-Noului Severin. D.D. Calinic Cernicanu, spre a fi locuită de părinţi monahi cu viaţă de obşte; alăturându-se de dânsul şi Schitul Slătioarele, tot din acest district, prin actul Prea Sfinţiei Sale din anul 1860, legalizat de Prea Sfinția Sa Părintele Mitropolit D.D. Nifon Cernicanul, sub No. 2, acelaşi an, Martie 9, spre a se îngriji amândouă de singur stareţul Frăsineiului. Pentru o mai bună susţinere a lor din venitul propietăţii lor ce au nesupuse la un alt stabiliment. Publicu s-au sfințit la 1863, Mai 12.

Biserica a fost pictată în ulei, de către pictorul ardelean Mişu Pop, în stilul renascentist al lui Gheorghe Tattarăscu. Pictura bisericii mari a fost spălată la anul 1968, de către pictorul Aritium Avachian. Astăzi, biserica este monument istoric.

Secularizarea averilor mănăstirești a fost una dintre marile reforme adoptate de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea noului stat, înființat la anul 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească.

Prin această reformă administrativă, adoptată la anul 1863, proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate unor locuri străine au fost trecute în proprietatea statului.

Pentru admirația Domnitorului Alexandru Ioan Cuza față de Sfântul Ierarh Calinic, Sfânta Mănăstire Frăsinei a fost singura mânăstire din ţară care nu a fost secularizată, aceasta păstrându-şi terenul agricol până în zilele noastre.

Paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi, și o serie de alte zidiri au fost ctitorite de Episcopul Gherasim Safirim al Romanului (1910 – 1911), fost arhimandrit de scaun al Episcopiei Râmnicului – Noul Severin. El completează cu chilii aripa de miazăzi şi de răsărit a incintei monastic. Se completează astfel lucrările edilitare sistate la anul 1888.

Viaţa monahală de la Sfânta Mănăstire Frăsinei se aseamănă cu cea de la Sfântul Munte Athos. În mânăstire nu au voie să intre femeile, pentru acestea zidindu-se special o biserică la baza muntelui. Nu se mănăncâ niciodată carne, iar slujbele țin până spre dimineața.

La anul 1867, Sfântul Ierarh Calinic a aşezat în locul în care se află astăzi biserica de jos, o piatră de legământ pe care a scris, cu litere chirilice, atât binecuvântări, pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele care vor călca hotărârea sa.

Prin urmare, până astăzi, Mănăstirea Frăsinei este singura mănăstire ortodoxă din Romania în care nu au voie să intre persoanele de sex feminin.

Pe piatra de legământ, păstrată astăzi în muzeul Sfintei Mănăstiri Frăsinei, stă scris:

Acest sfânt lacaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă oarecare din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură, s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vină asupra lor, precum sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse. Și iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic – Episcopul Râmnicului-Noul Severin, 17 ianuarie 1867.

Așezămintele monahale și legământul Sfântului Ierarh Calinic s-au respectat până astăzi cu mare stricteţe. Chiar în timpul păstoririi sale, cei care l-au călcat au fost pedepsiţi aspru. Este binecunoscută întâmplarea cu tânăra păstoriţă din satul Muereasca, care din greşeală a trecut hotarul şi s-a îmbolnăvit de epilepsie, fiind nevoită să ceară ajutorul Sfântului Ierarh Calinic, care a iertat-o și a tămăduit-o (Cf. http://frasinei.arhiepiscopiaramnicului.ro/prezentarea-manastirii/istoria-sfintei-manastiri-frasinei – 24.03.2016/29.03.2016).

In Memoriam – Părintele Arhim. Neonil Ştefan – Venerabilul Stareţ al acestei sfinte vetre călugăreşti, între anii 1959 – 2016

70405Duminică, 13 martie 2016, Părintele Arhim. Neonil Ștefan – Starețul Sfintei Manastiri Frasinei din județul Vâlcea, a trecut la cele veșnice, la vârsta de 94 de ani.

Slujba de înmormântare a avut loc miercuri, 16 martie 2016, de la ora 11:00, la Sfânta Mănăstire Frăsinei.

Părintele Neonil Ștefan s-a născut la 21 octombrie 1922, în satul Valea Babei, din comuna Runcu, județul Vâlcea. Părinții săi, Dumitru și Maria, l-au crescut din mic în dreapta credință.

După ce a absolvit școala primară în satul natal (1929 – 1936) și stagiul militar la Alba Iulia (1943 – 1946), a rămas în sânul familiei până la 15 aprilie 1948, când a fost primit ca frate în obștea Sfintei Mănăstiri Frăsinei din județul Vâlcea, unde, la 15 august 1949, a fost tuns în călugărie, primind chipul îngeresc.

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Iosif Gafton – Episcop al Râmnicului, s-a format duhovnicește la Seminarul Teologic Monahal de la Sfânta Mănăstire Neamț (1950 – 1953), apoi la Sfânta Mănăstire Curtea de Argeș (195 3 -1955), unde a deprins meșteșugul olăritului, și, în cele din urmă, la Institutul Teologic din București (1955 – 1959).

Părintele Neonil Ștefan a fost hirotonit ierodiacon la 13 noiembrie 1949 și ieromonah la 21 noiembrie 1952. Cu harul lui Dumnezeu, la 1 octombrie 1959, la vârsta de 37 de ani, dintre care 11 ani de călugărie, a fost ales stareț al Sfintei Sfintei Mănăstiri Frăsinei, pe care a îndrumat-o duhovnicește vreme de alți 57 de ani.

Om de rugăciune și de aspră nevoință călugărească, păstrător al sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și iscusit administrator, Părintele Arhim. Neonil Ștefan a rânduit cu smerenie, cu multă răbdare și cu fermitate nevoile mănăstirii, vreme de peste o jumătate de secol.

Prin osteneala Părintelui Stareț Neonil Ștefan, ansamblul monahal de la Frăsinei și rânduiala slujbelor dintru început au rămas neschimbate, duhul athonit putând fi simțit și astăzi în mănăstirea Sfântului Calinic.

Rânduiala statornicită aici de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, de a nu se mânca niciodată carne în mănăstire și de a se face slujbă de la miezul nopții și până spre dimineață, ca la Sfântul Munte Athos, a fost păstrată cu multă strictețe de Părintele Neonil, vrednic urmaș al stareților din vechime.

A trecut la cele veșnice duminică seara, după slujba Vecerniei Iertării, în chilia sa, în stare de trezvie și rugăciune, pregătit pentru a trece hotarul cel de taină, spre întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos.

La dorința sa, a fost înmormântat în cimitirul sfintei mănăstiri, în mormântul din vreme rânduit lângă ceilalți stareți și părinți care au sfințit acest binecuvântat loc. (Cf. http://arhiepiscopiaramnicului.ro/comunicate-de-presa/parintele-neonil-stefan-staretul-sfintei-manastiri-frasinei-trecut-la-cele – 14.03.2016/29.03.2016; http://ziarullumina.ro/staretul-manastirii-frasinei-a-trecut-la-cele-vesnice-110252.html – 14.03.2016/29.03.2016).

Părintele Arhim. Neonil Ştefan s-a adăugat vechilor şi vrednicilor Stareţi ai Sfintei Mănăstiri Frăsinei

Părintele Arhim. Neonil Ștefan a fost înmormântat în cimitirul Sfintei Mănăstiri Frăsinei. Slujba a fost săvârșită de cinci ierarhi, împreună cu un numeros sobor de preoți și diaconi.

Aşa, dupa cum am ami spus şi în rândurile anterioare, Părintele Arhim. Neonil Ștefan a trecut la cele veșnice duminică – 13 martie 2016, la vârsta de 94 de ani, după o stăreție, statornică şi vrednică, de 57 de ani.

În ziua de miercuri – 16 martie 2016, preoți și credincioși din Arhiepiscopia a Râmnicului, din judeţul Vâlcea, dar și din toată țara, au venit în număr mare la Sfânta Mănăstire Frăsinei, ca să-și ia rămas bun de la Părintele Arhim. Neonil Ștefan.

Slujba de înmormântare a fost săvârșită de un sobor de cinci ierarhi. Au slujit ÎPS Părinte Laurențiu Streza – Mitropolitul Ardealului, ÎPS Părinte Irineu Popa – Mitropolitul Olteniei, ÎPS Părinte Varsanufie Gegescu – Arhiepiscopul Râmnicului, PS Părinte Nicodim Nicolăescu – Episcopul Severinului și Strehaiei şi PS Părinte Emilian Lovişteanul – Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Părintele Stareț Arhim. Neonil Ştefana fost înmormântat potrivit rânduielii călugărești, înveștmântat în mantia sa, fără coșciug, lângă biserica din cimitirul mănăstirii.

La slujbă au participat peste o mie de credincioși, dornici să primească binecuvântarea părintelui și să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă.

Vrednic urmaș al stareților din vechime, Părintele Arhim. Neonil Ștefan s-a ostenit din răsputeri și a păstrat până astăzi neschimbată viața călugărească a Athosului românesc de la Mănăstirea Frăsinei.

Om cu viață sfântă, Părintele Stareţ Neonil Ştefan a lăsat în urma sa mai multe generații de ucenici cu viață duhovnicească aleasă, ierarhi, ieromonahi, călugări, preoți și nenumărați credincioși.

Îl rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să așeze sufletul său în ceata cuvioșilor, iar pe noi să ne învrednicească în continuare de rugăciunile sale, sfinte şi sfinţite!…

(Cf. http://arhiepiscopiaramnicului.ro/viata-eparhiei/parintele-neonil-s-adaugat-vechilor-stareti-de-la-frasinei – 16.03.2016/29.03.2016; Pr. Nifon Dorin Iancu – http://ziarullumina.ro/parintele-neonil-Stefan-staretul-manastirii-frasinei-a-fost-inmormantat-110400.html – 18.03.2016/29.03.2016).

Aşadar, altfel spus, în ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost, sunt şi rămân ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput.

Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Stareţ Neonil Ştefan – cel care a ajuns, în urmă cu un an, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

Cu alte cuvinte, eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhim. Neonil Ştefan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Căci, „Noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem” iar „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

DoarOrtodox

A fost stabilit programul Zilelor Sfințirii Catedralei Naționale. Evenimentele dedicate acestui moment vor începe în 25 noiembrie 2018 și se vor finaliza în ziua de 30 ale lunii.

Publicat pe de
1

Această prezentare necesită JavaScript.

Duminică, 25 noiembrie 2018

  • 9:00 – 12:30 – Sfânta Liturghie și slujba de sfințire a Catedralei Naționale oficiate de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, și de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu un sobor de ierarhi.

26-29 noiembrie 2018

  • Se va oficia zilnic Sfânta liturghie și va avea loc ulterior un program liturgic și cultural special

Vineri, 30 noiembrie 2018 (Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, Hramul Catedralei Naționale).

  • 9:30 – 12:00 Sfânta Liturghie oficiată de Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului și a toată Palestina, și de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu un sobor de ierarhi.

Înscrierea și deplasarea credincioșilor pentru sfințirea Catedralei Naționale se face prin intermediul parohiilor.

DoarOrtodox

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Troparul, viața și acatistul (18 octombrie)

Publicat pe de
Răspunde

Troparul, Gl. 3 – Apostole Sfinte şi Evanghe­liste Luca, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.

Sf Ap LucaSfântul Evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

     În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

     În vremea mântuitoarelor patimi, când fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tânguindu-se şi plângând pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe când Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mângâiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergând şi de ce sunteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfântul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergând şi vorbind cu El, a rostit adânc negrăit de înţelepciune.

     Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dânsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţând tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfânta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întâi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmând să mănânce cu El prinz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frângerea pâinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

     Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfântului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvântului”.

     Sfântul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urmă lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osârdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfântul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

     Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani.

     Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru această era ştiut de credincioşi mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol. Apoi aflând Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cârmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca.

     Când s-au adus cu cântări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfântului Apostol Luca s-a rugat cu toată osârdia către sfântul şi, pe cât îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Când a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinându-se moaştelor sfântului, s-a vindecat îndată de boală şi, câştigând desăvârşita sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfântului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale Sfântului Luca.

     Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfântul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi mărilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin. Continuă lectura →

Psalmul 144

Publicat pe de
Răspunde

cântare psaltică, Mănăstirea Râșca

Psalmul 144

l. Înălţa-Te-voi Dumnezeul meu, Împăratul meu şi voi binecuvânta numele Tău în veac şi în veacul veacului.
2. În toate zilele Te voi binecuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului.
3. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit.
4. Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti.
5. Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi
6. Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti.
7. Pomenirea mulţimii bunătăţii Tale vor vesti şi de dreptatea Ta se vor bucura.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Bun este Domnul cu toţi şi îndurările Lui peste toate lucrurile Lui.
10. Să Te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale şi cuvioşii Tăi să Te binecuvânteze.
11. Slava împărăţiei Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi.
12. Ca să se facă fiilor oamenilor cunoscută puterea Ta şi slava măreţiei împărăţiei Tale.
13. Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam. Credincios este Domnul intru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale.
14. Domnul sprijină pe toţi cei ce cad şi îndreaptă pe toţi cei gârboviţi.
15. Ochii tuturor spre Tine nădăjduiesc şi Tu le dai lor hrană la bună vreme.
16. Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii.
17. Drept este Domnul în toate căile Lui şi cuvios în toate lucrurile Lui.
18. Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr.
19. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii.
20. Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc pe El şi pe toţi păcătoşii îi va pierde.
21. Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvinteze tot trupul  numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului.

CHURC080 doarortodox

Scrisoare deschisă, publică, adresată IPS Părinte Ioan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului…

Publicat pe de
2

Scrisoare deschisă, publică, adresată IPS Părinte Ioan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului… 
IPS Ioan Selejan-

Foto: Adrian Pîclişan

 
Înaltpreasfinţia Voastră,
 
Am citit şi eu scrisoarea domnului Vasile (Basil) Popovici, apărută/publicată în ziua de luni – 08.10.2018 – distins profesor şi diplomat care s-a apucat, nevoie mare, să-i facă observaţii şi să-l tragă de urechi pe Arhipăstorul Spiritual al Banatului, iar din această „uriaşă epistolă”, eu unul desprind, cel puţin, câteva concluzii:
 
– Un diplomat de carieră nu compune/nu alcătuieşte asemenea scrisori cu valoare de interogatoriu/rechizitoriu!…
 
– Un diplomat de carieră se documentează, fundamentează, argumentează, verifică şi îşi evaluează/cuantifică extrem de minuţios, de meticulos şi de atent, partenerul, eventual adversarul, înaintea realizării vreunei eventuale confruntări cu acesta, fie ea şi de natură epistolară sau, mai ales, publică, cum este (în) cazul de faţă!…
 
– Altfel spus, un profesor erudit şi un diplomat consacrat ar fi trebuit să ştie şi numărul de la pantofii, uzaţi, pe drumurile eparhiei/judeţului, pe care îi purtaţi Înaltpreasfinţia Voastră, aceea – modeşti şi simpli de postav veritabil, nemaivorbind de toată activitatea dumneavoastră, în ţinutul pluriconfesional şi multietnic al Banatului, după ce aţi slujit, vreme de douăzeci de ani, în ţinuturile muntoase, carpatine şi Româneşti ale Covasnei şi Harghitei, de unde, când aţi plecat, în urmă cu aproape patru ani, v-au plâns, regretat şi pomenit până şi mulţi trăitori, vieţuitori şi conducători locali de alte etnii şi confesiuni – nota bene, distinse Domnule Profesor şi Diplomat!…
IPS Ioan Selejan__

sursa foto: evz.ro

 
– Totodată, a se lua aminte, un distins diplomat dacă ar fi avut ceva să vă spună ori chiar să vă adreseze, fie o recomandare, o sugestie sau chiar un reproş, ar fi pus mâna pe telefon şi ar fi solicitat o scurtă întrevedere, întâlnire sau audienţă cu Înaltpreasfinţia Voastră căci, eu unul, care vă cunosc din anul 1987, de când, în halat de inginer fiind, munceaţi la restaurarea Mănăstirii Tismana din judeţul Gorj, ştiu că sunteţi un veritabil partener al dialogului şi un sincer artizan al dezbaterii, sincere, oneste şi corecte şi, deci, distinsul diplomat ar fi putut lămuri, clarifica şi limpezi orice problemă ar fi avut-o cu sau faţă de Înaltpreasfinţia Voastră, în mod sincer şi personal, pozitiv şi constructiv, sunt absolut convins de acest lucru!…
 
Or, astăzi, şi să vedeţi de acum încolo, de aici înainte, Înaltpreasfinţia Voastră, este mai interesant să ne spălăm rufele în public, să ne punem poalele în cap şi să ne aruncăm invective, injurii şi calomnii peste gard căci aşa este la modă, mai nou, şi, mai mult decât atât, auziţi: vocea străzii trebuie auzită şi, îndeosebi, ascultată şi, mai abitir, chiar respectată, fiindcă aşa este political correct!…

IPS Ioan Selejan

sursa foto: opiniatimisoarei.ro

 
Deh, acestea sunt, astăzi, vremurile!…
 
Înaltpreasfinţia Voastră, dacă Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos – Domnul şi Omul a fost prigonit, batjocorit, huiduit, contestat şi relativizat apoi, noi, urmaşii şi slujitorii Săi la ce altceva să ne aşteptăm, mai ales acum, în aceste vremuri, când lucrarea, ştim noi toţi, a cui, este vădită, este pe faţă, este fără de ruşine, manifestându-se la lumina zilei, ea – care vine din tenebrele şi din umbrele întunecoase ale nopţii!…
 
În altă ordine de idei, trebuie luat, Înaltpreasfinţia Voastră, ceea ce este bun din orice situaţie sau împrejurare căci, cel puţin, în cea de faţă, unde dai şi unde crapă, în tot răul este şi un bine, în fond şi la urma urmei, acest distins domn diplomat cu vădit aer contestar şi ţinută de revoluţionar sau reformator, v-a făcut, practic, un foarte mare bine, aducându-vă, de fapt, în chip real, un serviciu, nu un deserviciu, deoarece iată, (măcar) în aceste condiţii, mai aflăm şi noi ce aţi mai făcut, între sau în ultimul timp, de parcă nu am şti, şi, cel mai important lucru: în acest fel ne mai apărăm, încurajăm, îmbărbătăm şi întărim şi noi unii pe alţii, în mod reciproc şi solidar, nu solitar, aşa încât mai avem puţin şi, chiar îi putem mulţumi domnului Popovici pentru această nesperată ocazie şi neaşteptat prilej!…
 
– Şi, de asemenea, în finalul acestei scrisori deschise, publice, aş dori, totuşi, să îi atrag, respectuos, atenţia domnului Popovici, anume: că niciodată un distins diplomat, fie el şi pensionar, nu va taxa, amenda şi sancţiona, public, nici măcar mediatic, pe un om care lucrează, trudeşte şi munceşte, pentru binele acestei ţări, pentru prosperitatea acestui neam şi pentru neatârnarea acestui popor, la un proiect de ţară – unul durabil, trainic şi veritabil, în momentele şi în condiţiile în care această naţiune este saracă dacă nu lipsită total de asemenea proiecte, de lung parcurs, iar când un vrednic călugăr, un distins monah, un Arhiereu al lui Hristos şi un Slujitor – Ierarh al Bisericii face şi doreşte, cu adevărat, acest lucru, între altele, al apărării familiei în această ţară, apoi, un asemenea demers/deziderat nu trebuie altceva decât a fi salutat, încurajat, apreciat şi admirat iar nu sancţionat şi amendat!…
 
Prin urmare, distinse domnule Popovici, vă recomand, sincer şi onest, chiar călduros, ca, altădată, să fiţi mai atent, mai precaut şi mai prudent, ca un bun profesionist şi veritabil diplomat ce vă pretindeţi a fi, chiar dacă, acum, sunteţi pensionar!…
 
Altminteri, din partea mea aveţi parte de toată preţuirea şi consideraţia mea!…
 
Atât, şi nimic mai mult sau nimic altceva!…
 
În rest, Înaltpreasfinţia Voastră, râmâne(m la) mila lui Dumnezeu, în tot şi în toate!…
 
Căci, „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!”…
 
 

Dumnezeu să vă poarte de grijă şi să vă ajute, în continuare, Înaltpreasfinţia Voastră, în tot lucrul cel bun! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie,
 
dr. Stelian Gomboş
DoarOrtodox