Lumea ca DAR – Parintele Staniloae
Lumea, ca loc si mijloc al descoperirii lui Dumnezeu si al salasluirii omului, este dar divin, explica Parintele Staniloae. Ideea de dar a fost in intentia crearii lumii. Indiferent de felul cum se raporteaza fiecare om pe sine fata de lume, la nivel activ (munca si beneficiile care vin din aceasta), contemplativ (cunoastere) sau la alt nivel, lumea nu poate fi dezbracata de caracterul ei principal: ea este un dar.
Astfel, toate lucrurile pe care le cuprinde lumea sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri in relatiile dintre ei, insa ca daruri ce poarta marca iubirii lui Dumnezeu pentru om .
Cu alte cuvinte, darul are menirea de a sta in circuit. Ceea ce reprezinta in prima relatie pe care el o semnifica, iubirea renuntatoare a lui Dumnezeu fata de om, trebuie sa semnifice si in a doua relatie pe care el o creeaza si semnifica, cea intre om si semenii sai.
Darul trebuie sa ramana dar. Nu se primeste si apoi se blocheaza. Deci darul trebuie dat, si numai astfel el isi implineste adevarata menire. In aceasta sta si sensul proverbului romanesc: dar din dar se face Rai.
Lumea ca dar il ridica pe om la nivelul dialogului interior al Sfintei Treimi, suprema existenta dialogica si iubitoare; atat de insemnat este rolul lumii si atat de mare este puterea darului: „Lumea este un continut al dialogului intre om si Dumnezeu cel in Treime, sau prin lume omul creste in intelegerea si iubirea lui Dumnezeu ce i-o daruieste din iubire, ca sa-l aiba prin ea partener al unui dialog al intelegerii si al iubirii” .
Dupa cum il citeste Kallistos Ware pe Parintele Staniloae, lumea este un sacrament al prezentei divine, o teofanie , si aceasta pentru ca vine de la Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sfintitorul, cel ce atesta existenta lui Dumnezeu si daruirea Sa din dragoste .
Legat de darul lumii este insa si darul vietii. Viata este parte din lume, e dar al iubirii si atotputerniciei divine . Viata are o dimensiune sacra, intrucat ni se da tot prin Duhul Sfant „datatorul de viata”.
Si cum lumea si viata sunt in contina devenire, acestea au o istorie. Istoria, care este posibila doar datorita creatiei si providentei divine, este si ea un dar. Si dupa o alta explicatie a Parintelui Staniloae, ceea ce face istoria posibila, cand ne referim la aspectul ei uman, sunt darurile omului pe care le-a primit de la Dumnezeu.
De fapt, valoarea suprema a omului consta tocmai in faptul ca existenta lui este constituita din darurile lui Dumnezeu. Asa se face ca, atunci cand acestea se intuneca, sunt in primejdie sa se piarda. Dumnezeu nu pregeta sa trimita pe insusi Fiul Sau pentru a scapa pe om „ca fiinta de valoare, de absurditatea mortii” .
Faptul ca omul reprezinta o valoare asa de inalta in fata lui Dumnezeu este confirmat si de caracterul distinctiv, unic al fiecarei persoane umane in parte; aceasta se datoreaza Duhului Sfant si de aceea omul este ridicat la nivelul compatibilitatii cu Dumnezeu care este tot o unitate in diversitate; pe de alta parte, insasi divinitatea si distinctia persoanelor umane constituie dar divin .
La Dumnezeu, iubirea si mila sunt nedespartite. De aceea, atunci cand Dumnezeu ne mentine darul existentei si continua sa ne binecuvanteze cu celelalte daruri necesare vietii, chiar si cand noi insine ne-am departat de El, aceasta este o expresie nu mai a iubirii, ci si a milei Sale.
Parintele Staniloae are insa grija sa sublinieze caracterul demn al milei, nedegradat si nedepersonalizant, facand o clara distinctie intre mila si milogeala; cererea de mila nu este milogeala, pentru ca lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu nu ni le putem da noi; in afara de aceasta, Dumnezeu nu ne ofera mila Sa ca un stapan despretuitor, ci El prin Fiul Sau asuma conditia noastra, participa la durerea noastra si, in plus, eficienta darului milei se arata numai daca la aceasta se adauga si contribuita noastra activa, ca raspuns constient la pornirea divina si colaborarea personala cu Dumnezeu la desfasurarea propriei noastre cresteri .
