Arhive etichetă: Sfinti Parinti

Viața Sf. Gheorghe (Lazăr) Pelerinul (17 august)

Publicat pe de
Răspunde

mos_gheorghe_lazarMOSUL GHEORGHE LAZAR – Manastirea Varatec

(1846-1916)

Viata

Credinciosul Gheorghe Lazar este modelul adevaratului pelerin roman. Prin trairea sa cu totul aleasa, el formeaza un exemplu unic in viata duhovniceasca a Bisericii noastre din ultima suta de ani.

Mosul Gheorghe Lazar, cum i se spune pana astazi, s-a nascut in comuna Sugag, judetul Alba, in anul 1846. Cand avea varsta de 24 de ani, parintii sai l-au casatorit si l-au lasat mostenitor averii lor. Si a trait in insotire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvantat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viata crestineasca aleasa, in munca cinstita, in rugaciune, in post si milostenie. Indeletnicirea lui era cresterea vitelor.

In anul 1884, s-a dus sa se inchine la Mormantul Domnului si a ramas la manastirile din pustiul Iordanului si al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an si jumatate in Muntele Athos si s-a intors in tara. A mai trait cativa ani in familie, si-a pus copiii in randuiala, iar in anul 1890 s-a retras ca pelerin spre manastirile Moldovei.

Dupa ce se inchina la toate sfintele lacasuri, Mosul Gheorghe Lazar se stabileste definitiv in orasul Piatra Neamt si se nevoieste ca un adevarat sihastru in clopotnita lui Stefan cel Mare din mijlocul orasului timp de 26 de ani, pana la obstescul sau sfarsit. Aici se ostenea singur, in post si rugaciune, vara si iarna, fara foc, fara pat, fara doua haine, fara incaltaminte in picioare, traind din darul lui Dumnezeu si din mila oamenilor.turnul lui Stefan cel Mare Piatra Neamt

Astfel, bineplacand lui Dumnezeu si cunoscandu-si sfarsitul, s-a savarsit cu pace in chilia lui, la 15 august, 1916, si a fost inmormantat in cimitirul orasului. In vara anului 1934, osemintele sale au fost asezate in gropnita Manastirii Varatec.

Sf Cuvios Gheorghe Lazar

Fapte si cuvinte de invatatura

Credinciosul Gheorghe Lazar a fost in viata sa un om al rugaciunii. Cel mai mult citea Psaltirea. Inca de mic o purta cu sine si, pascand vitele parintilor sai pe munte, citea mereu psalmii lui David, pana i-a deprins pe de rost.

Dorind foarte mult sa se inchine la Mormantul Domnului, in primavara anului 1884 si-a pus Evanghelia si Psaltirea in traista, si-a lasat casa in randuiala, a luat toiagul in mana si a plecat la Ierusalim. Pana la Constanta a mers pe jos, apoi cu vaporul, rostind neincetat psalmii lui David. Iar cand a ajuns la Sfantul Mormant, s-a rugat cu atata credinta si lacrimi, ca a uimit pe toti. Si a zabovit in Ierusalim 40 de zile.

Spunea mai tarziu ucenicilor sai ca, ravnind sa cunoasca nevointa calugarilor din Tara Sfanta, s-a dus sa se inchine prin toate manastirile din pustiul Iudeii si din Valea Iordanului. Mai intai a ajuns cu mai multi pelerini la un sihastru vestit ce se nevoia in pestera Sfantului Xenofont. Sihastrul tocmai atunci dadea mancare unui leu in gura pesterii. Apoi, slobozind leul in pustie, a strigat pe nume pe Mosul Gheorghe, zicandu-i prin talmaci:

– Frate Gheorghe, vino si nu te teme. Pomenita sa fie credinta ta inaintea lui Hristos si auzita sa-ti fie rugaciunea in urechile Domnului Savaot! Stiu dragostea ta si ravna inimii tale de a-I sluji Lui toata viata. Deci, zaboveste o vreme la manastirile din Palestina in post si rugaciune, iar cand iti va porunci Duhul Sfant, sa vii iarasi la mine.

Cu binecuvantarea acestui sihastru a petrecut Mosul Gheorghe un an de zile prin manastirile Palestinei. In fiecare lavra statea o luna de zile. Ziua ajuta la udatul gradinilor, iar noaptea citea la Psaltire in biserica si zicea rugaciunea lui Iisus. Apoi pleca la alta manastire.

Asa s-a nevoit batranul, in post, in rugaciune si tacere, nestiut de nimeni. Apoi s-a dus iarasi la bunul sau dascal din pustie.

Primindu-l cu dragoste, pustnicul l-a intrebat:

– Frate Gheorghe, cum se simte duhul tau?

– Bine, cu rugaciunile sfintiei tale, parinte. Continuă lectura →

Anunțuri

ORTODOXIA, calea împărătească a Evangheliei (cuvânt al Starețului Efrem Filotheitul la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi)

Publicat pe de
Răspunde

Iubiții mei fii duhovnicești,

Astăzi, Biserica Ortodoxă prăznuiește sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, a eroilor credinței ortodoxe. Suntem ortodocși, dar nu cunoaștem înălțimea, adâncimea și lățimea ortodoxiei, toată sfințenia ei. Ortodoxia, care este adevărul, învățătura cea dreaptă despre om și despre lume, așa cum ne-a lăsat-o Însuși Dumnezeu Cel întrupat, prin învățătura Lui desăvârșită, prin viața Lui sfântă. Ea este așa cum a formulat-o după aceea cugetul și inima pline de duh dumnezeiesc ale Sfantului Apostol Pavel, așa cum au experiat-o ucenicul iubirii și ceilalți evangheliști și apostoli cu lumina cerească a Sfântului Duh. Pe aceasta ne-au predat-o și nouă dumnezeieștii părinți ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei, Palestinei și, mai târziu, ai Sfântului Munte. Toți aceștia, de la ucenicul apostolilor, Sfântul Policarp, până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la sfârșitul secolului trecut (10.07.1809), prin suferința și înțelepciunea lor, prin jertfele și luptele lor ne-au lăsat moștenirea sfântă a credinței și a vieții celei drepte, comoara tradiției ortodoxe.

Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă și morală, dintre contemplație și practică. Sinoadele Ecumenice, acele adunări binecuvântate ale lumii celei de sus, a Bisericii lui Hristos, au formulat-o oficial. Atunci, părinții purtători de Dumnezeu, “adunați într-un suflet și umbriți de duhul cel dumnezeiesc și-au așezat fundamentul, temelia vieții duhovnicești care este cultura duhovnicească adevărată. Martirii au pecetluit ortodoxia tuturor vremurilor prin sângele lor, oștirea întreagă a milioane de eroi și mărturisitori, bărbați, femei și copii. Din Amfiteatrul Romei până la lagărele din Rusia, ei au arătat că creștinismul nu este o simplă teorie, ci adevăr și viață, eroismul cel mai frumos, biruința împotriva forței năvalnice și a puterii materialiste, orânduirea și împărăția duhului. După aceea, a venit să laude Ortodoxia, cultul cu frumusețea lui specifică și cu imnografia inspirată care leagă naturalul de supranatural, cele lumești de cele cerești, individualitatea cu universalitatea, familiaritatea și respectul adânc cu taina și inteligibilul.

În Biserică, la fiecare Liturghie, într-o atmosferă de înălțare și sfințenie se săvârșeșete Jertfa lui Dumnezeu-Omul, la care participă toți credincioșii. De asemenea, acolo se laudă faptele și împlinirile aleșilor credinței, având în frunte pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Tot în Biserică se slăvește dogma, nu numai ca adevăr de credință, ci și ca răspuns la chemarea omului. Dar și idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de sensul ortodoxiei. Conform învățaților, monahismul ortodox a fost o armată duhovnicească, care s-a luptat pentru dobândirea libertății duhovnicești și pentru desăvârșirea omului. “Instruirea sufletului întru înnoirea minții” este inima duhului monastic, scopul și reușita monahismului. Luptele duhovnicești ale asceților sunt noile lupte olimpice ale duhului, ce-l călăuzesc pe om la filozofia vieții prin excelență, la Dumnezeire. Mersul pustniciei este calea spre izbăvire și drumul de întoarcere către Dumnezeu. Ortodoxia a dat sensul sfințeniei nu numai asceților, ci și întregii lumi creștine. În acest mod, moravurile societății s-au schimbat și o vedem, în special, din concepția socială.

Învățătura de bază a ortodoxiei este iubirea de oameni, în sensul cel mai adânc, nu doar ca milostenie, ci, în general, ca iubire față de om. Protecția socială nu este descoperirea ultimelor veacuri, ci, după învierea Mântuitorului, acolo s-au făcut primele colecte, așa cum ne prezintă Faptele Apostolilor, la care au contribuit primii șapte diaconi. Înflăcăratul Pavel, apostolul neamurilor, a fost în același timp primul asistent social. Împreună cu predica Evangheliei, concretiza colecta iubirii. Asistenți sociali erau și urmașii aportolilor, episcopii. Și nu exista siluire mai mare a adevărului decât să pretindă cineva că părinții Bisericii s-au ocupat doar cu dogmele și cu nimic altceva. În timpul în care aveau loc sinoadele, concomitent se construia Vasiliada de către Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea. În Constantinopol existau centru de aprovizionare pentru șapte mii de săraci, iar în Alexandria luau ființă primele maternități. Nu numai episcopii, dar și împărații și călugării se nevoiau cu lucrarea iubirii, căci pentru toți aceștia Ortodoxia era în același timp ortopraxie (lucrare dreaptă).

O altă învățătura a Ortodoxiei a fost dintotdeauna eroismul, pe care l-am văzut la martiri, și nu s-a oprit doar la jertfa sângelui. Fiii credinței au arătat permanent curaj și putere morală înainte oricărei fel de prigoane, fie că provenea de la Iulian Apostatul, fie de la arieni și monifiziți, fie de la iconomahi și călugării latini. Panoplia aceasta a eroilor ortodoxiei nu-i cuprinde doar pe Sfântul Antonie, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, starețul mănăstirii Studion, cu toți călugării, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe marele erou Sfântul Marcu Eugenicul și o mulțime nenumărată de mărturisitori și apărători ai credinței noastre. Caracteristica Ortodoxiei a fost dintotdeauna și misionarismul la barbari, legat de spiritul civilizator. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a făcut să strălucească lumina Evangheliei și a literelor prin iubire și civilizație. Această trăsătură educațională și sofiologică ne-o arată astăzi, în mod special, Sfinții Trei Ierarhi, cei care au luminat întreaga zidire cu privirile lor vii ale învățăturii ortodoxe despre Dumnezeu și om. Ei sunt cele trei stele ale fundamentului Bisericii.

Orotdoxia a mers întotdeauna pe calea cea împărătească a Evangheliei, a păstrat duhul autentic al creștinismului înaintea misticismului întunecat al ereziilor apusene, al cezaro-papismului, al aversiunii latinilor și al raționalismului protestant subversist. Permanent, ea a ținut măsura și armonia, n-a greșit, pentru că Sfinții Părinți erau mișcați și îndrumați duhovnicește de Duhul Sfânt.

Ortodoxia nu l-a disprețuit pe om, nici înțelepciunea, nici firea, nici arta. Pe toate le-a sfințit și a făcut din ele cultură creștină. Conform troparului Sfinților Ierarhi, în ea “firea făpturilor s-a mărit, obiceiurile oamenilor s-au împodobit”.

Ortodoxia este mersul omului deplin către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Aseasta îl călauzește pe om la desăvârșirea lui deplină în Hristos și pentru Hristos. Ortodoxia nu mai este numai teologie prin excelență, ci în același timp și psihologie adevărată, umanism authentic și social, un diamant cu multe fețe care le prezintă pe toate drept noi reflecții ale adevărului. Deci s-o cunoaștem nu doar teoretic, ci s-o simțim și s-o trăim în toată adâncimea ei. Și numai așa vom putea s-o răspândim și s-o valorificăm, pentru că ortodoxia nu este doar muzeu și trecut, ci viață, creație și strălucire, ideea cea mare a neamului nostru, nădejdea de aur a mântuirii noastre, lauda noastră în Hristos. S-o propăvăduim cu eroism și vitejie, ca niște fii adevărați ai marilor ei eroi.

Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, și dacă o vor cere situația și timpurile, învrednicește-ne să vârsăm pentru tine și ultima picătură de sânge. Amin.

Omilia a XXXII-a, la Sfinții Trei Ierarhi
Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul , “Meșteșugul mântuirii”
Editura Egumenița
vedeti si
https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg
 

Troparul și acatistul Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul, Vâlcea (23 noiembrie)

Publicat pe de
1

Held for review 1 Troparul Sf. Antonie de la Iezer (glasul 1)

Purtătorule de Dumnezeiescul Dor al Rugăciunii neîncetate, Sfinte Părinte Noule Antonie, povătuitorule al călugărilor, ajutătorule al celor din nevoi şi făcătorule de minuni, locuitorul Raiului celui de Sus, dar nedespărţit de cei de jos, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă Pace şi mare Milă.

Troparul Sf. Antonie de la Iezer (glasul 8) – Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului o ai lucrat şi cu suspinurile tale cele din adânc, spre însutite osteneli o ai făcut roditoare. Şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Antonie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre. (se canta asemenea troparului Sf. Cuv. Luca Elinul)
Condacul Sfântului, glasul 8 – Soare luminos pe tine Biserica te cunoaşte, care cu podoaba faptelor bune şi cu razele tămăduirilor pe toţi luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta, prăznuim prea lăudată pomenirea ta şi cinstim nevoinţele tale, Preacuvioase Părinte Antonie.
Stihira:
„Fericite Părinte, cine va spune pătimirile tale cele din sihăstrie? Şi va grăi nevoinţele tale, luptele cu demonii şi petrecerea cea rea, lacrimile şi zdrobirea inimii, postirea şi golătatea? Ai trăit în trup ca cei fără de trup şi acum pe toţi credincioşii cu pomenirea ta îi veseleşti. Pentru care roagă-te lui Hristos să-i izbăvească pe dânşii de ispitirile celui viclean, Preacuvioase Părinte Antonie, cu rugăciunile tale.”
Condac:

Numeroşi au fost sihaştrii români cu viaţă sfântă, care s-au nevoit de-a lungul veacurilor prin pădurile seculare şi prin peşterile tăinuite în adâncul munţilor Carpaţi. Însă, cu voia lui Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei au rămas necunoscuţi, iubind mai mult liniştea şi străinătatea pe pământ pentru dragostea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea oamenilor.

Unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului „Sfântul Antonie Sihastrul”. Acest preacuvios părinte este cel mai renumit sihastru al Olteniei de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor. Numele şi nevoinţa lui ne amintesc de Sfântul Daniil Sihastrul de la Putna lui Ştefan cel Mare, din secolul al XV-lea.

Cuviosul Antonie Sihastrul a văzut lumina vieţii într-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Având din copilărie o viaţă aleasă şi multă evlavie pentru nevoinţa călugărească, mergea mereu să se închine pe la numeroasele mănăstiri şi schituri din partea locului, ca şi pe la chiliile sihaştrilor care îşi căutau liniştea în munţi. Apoi, urmând sfatul egumenului de la schitul Iezeru-Vâlcea, a luat crucea lui Hristos, tunzându-se monah în acest schit cu totul retras de lume. Aici se nevoiau pe atunci câţiva schivnici iubitori de linişte, de rugăciune şi post, care i-au dat tânărului monah Antonie o creştere cu totul duhovnicească, deprinzându-l cu tăcerea, cu postul, cu privegherea de noapte, cu smerenia şi mai ales cu neîncetata rugăciune.

După câţiva ani râvnitorul sihastru, sporind în nevoinţă şi aprinzându-se cu mare dragoste pentru Hristos, dorea să urmeze cuvioşilor sihaştri de demult şi să se retragă în munţi la fericita linişte, pentru a se desăvârşi în rugăciune şi sfinţenie. De aceea, adeseori umbla pe la chiliile cuvioşilor care pustniceau în adâncul codrilor şi le cerea sfat şi binecuvântare. Apoi, rugându-se mult lui Dumnezeu, cu post şi privegheri de toată noaptea, şi alergând la ajutorul Maicii Domnului, ocrotitoarea schitului Iezeru, a primit încredinţare de sus să se retragă la nevoinţa pustnicească, spre care mulţi călugări alergau.

Continuă lectura →

Troparul Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur, Hrisostom (13 noiembrie)

Publicat pe de
2

Troparul Sf. Ioan Hrisostom

Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind, harul toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat, înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvintele tale învăţându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Condac (Glas 5)

Din cer ai primit dumnezeiescul har şi cu buzele tale pe toţi îi înveţi să se închine unui Dumnezeu în Treime, Ioane Gură de Aur, preafericite cuvioase; după vrednicie te lăudăm deci pe tine, că eşti învăţător, ca cel ce arăţi cele dumnezeieşti.

Condac, glasul 1 (la Aducerea moaştelor sale, pe 27 ianuarie):

Veselitu-s-a în taină Biserica de întoarcerea cinstitelor tale moaşte; şi pe acelea ascunzându-le ca pe nişte aur de mult preţ, dăruieşte celor ce te laudă neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Ioane Gură de Aur.
https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, era un ofițer de rang înalt în armata imperială. Tatăl său a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât el a fost crescut de mama sa, Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeţ. Și-a început educația pe lângă educatorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars (unul din conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia), timp în care practica o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.

Atunci a fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot în 386 de către episcopul Flavian I al Antiohiei. Se pare că aceasta a fost perioada cea mai fericită din viața sa. De-a lungul a doisprezece ani, a devenit foarte cunoscut datorită elocvenței cu care vorbea în public. În acest sens, trebuie amintite explicațiile sale referitoare la diferite pasaje și învățături morale din Sfânta Scriptură. Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt Omiliile la diferite cărți ale Bibliei. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra milosteniei. De asemeni, el se îngrijea foarte mult de nevoile duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor de bogăție și de dreptul de proprietate. În multe privințe, faptul că avea atât de mulți ascultători nu era de mirare. Întrucât avea o înțelegere directă a Scripturilor (foarte deosebită de tendința alexandrină de interpretare alegorică), aceasta însemna că majoritatea temelor abordate în cuvântările lui erau prin excelență sociale, explicând cum ar trebui să trăiască creștinii. Continuă lectura →

Sf. Cuv. Gherasim din Kephalonia

Publicat pe de
Răspunde

Troparul Sfantului Cuvios Gherasim din Kefalonia (16 august și 20 octombrie)

Vietuitor al pustiului, ocrotitor al ortodocsilor si inger in trup, vindecator si de Dumnezeu purtator te-ai aratat nouă. Pentru aceasta noi, credinciosii, te laudam pe tine, dumnezeiescule Gherasime, ca in chip vrednic ai dobandit de la Dumnezeu tamaduiri si harul vesnic, pe cei bolnavi ii vindeci, pe demoni ii alungi, iar celor ce te cinstesc pe tine le izvorasti tamaduiri. Vlastar dumnezeiesc al Peloponezului si comoara nepradata a Kefaloniei, lauda cea mare a intregii Elade, Sfinte Gherasime, de Dumnezeu purtatorule, ocroteste pe robii tai !
https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Sf. Cuv. Gherasim din Kephalonia (1506-1579) – tămăduitorul bolilor psihice

Tânărul bogat care a ajuns călugăr. Sfântul Gherasim a vieţuit între anii 1506-1579. El provenea din familia Notaras, care era una dintre cele mai bogate şi mai apreciate familii din Grecia. La 18 ani, după terminarea studiilor, a părăsit confortul casei părinteşti şi a plecat într-un pelerinaj în locuri sfinte: Muntele Atos, Muntele Sinai, Ierusalim. A fost tuns în monahism în Muntele Atos, a trăit timp de 12 ani la Ierusalim, a petrecut vreme îndelungată în Creta şi Zachintos, iar în 1555 a ajuns în Kefalonia. Aici şi-a petrecut primii cinci ani într-o peşteră în regiunea Lassi, iar apoi a ajuns în zona în care astăzi este situată Mănăstirea Sfântului Gherasim, aproape de Valsamata. El a transformat această mănăstire într-un loc de îngrijire pentru săraci şi, astfel, ea a devenit un centru de caritate creştină.

Vindecător şi mângâietor. Locuitorii insulei Kefalonia îl cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Gherasim şi consideră că el este cel care îi ocroteşte şi îi vindecă de boli. Ca un simbol al preţuirii faţă de acest sfânt, foarte mulţi copii din insulă poartă numele lui.
Trupul Sfântului Gherasim este păstrat şi protejat într-o raclă de sticlă la mănăstire şi niciodată nu s-a descompus. După adormirea lui, trupul a fost îngropat de două ori şi a fost exhumat intact, fapt care a făcut ca Biserica Ortodoxă să îl canonizeze ca sfânt.
În anul 1953, imediat după ce s-a înregistrat puternicul cutremur de pământ, care a distrus insula Kefalonia în proporţie de 90%, au fost foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim de-a lungul întregii insule. Cei care au fost vătămaţi şi au fost prinşi în interiorul locuinţelor şi al clădirilor au spus că acesta i-a mângâiat şi i-a întărit.

Ocrotitor al kefalonienilor din exil. Kefalonienii care au plecat în exil de-a lungul lumii îl cinstesc şi se roagă cu aceeaşi dragoste cu care o făceau şi când erau pe insulă. Biserica mare a mănăstirii, care adăposteşte moaştele sfântului, dar şi impunătoarele anexe, s-au construit numai din donaţii de la locuitorii insulei care lucrează şi trăiesc în Statele Unite ale Americii. Kefalonienii care au ajuns la începutul secolului 20 în SUA au construit şi în New York City o biserică ce are hramul Sfântului Gherasim.

Tămăduitor al persoanelor cu boli psihice. În timpul sărbătorii Sfântului Gherasim, din data de 16 august, trupul lui este purtat deasupra persoanelor bolnave pentru ca acestea să primească vindecarea. Datorită multor minuni pe care le-a înfăptuit, Sfântul Gherasim este considerat protectorul şi tămăduitorul persoanelor cu boli mintale. De asemenea, în data de 20 octombrie are loc o procesiune în jurul mănăstirii, în timpul Sfintei Liturghii, iar trupul sfântului este purtat în raclă în picioare, aşa cum se poartă şi trupurile Sfinţilor Dionisie din Zachintos şi Spiridon din Corfu.
Traducere şi adaptare de Eufemia Toma

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

ACATISTUL CUVIOSULUI GHERASIM DE KEFALONIA

Rugăciunile începătoare, obligatorii:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Condacul 1:
Pe robul lui Dumnezeu, Sfântul Gherasim, care prin mulţimea nevoinţelor sale a primit cununa cea nesctricăcioasă, pe cel care prin sfintele sale moaşte revarsă râuri de tămăduiri, veniţi, credincioşilor, să-l lăudam într-un glas, zicând: Bucură-te, Sfinte Gherasime, zid nesurpat de uneltirile diavoleşti!

Icosul 1:
Viaţa ta a fost o viaţă răstignită, sfinte al lui Dumnezeu, că lepădand poftele lumeşti ai luat crucea lui Hristos asupra ta, iubind nevoinţa şi defaimând trecătoarele desfătări. Învăţându-ne de la tine să mergem pe calea Evangheliei şi a rugăciunii, iţi zicem cu inima smerită:
Bucură-te, că pămîntul Trikalei l-ai binecuvântat,
Bucură-te , că din copilăria ta ai mers pe calea virtuţilor,
Bucură-te, că în insula Zakintului te-ai îndeletnicit cu rugăciunea,
Bucură-te, că împreună cu sfinţii aghiorîţi o lauzi pe Născătoarea de Dumnezeu
Bucură-te, că te-ai învrednicit să te închini la Locurile Sfinte,
Bucură-te, că în biserica Sfântului Mormânt ai primit mângâiere cerească,
Bucură-te, că aprinzând acolo candele ai aprins şi candela inimii tale,
Bucură-te, că fiind hirotonit preot nu ţi-ai împuţinat nevoinţele,
Bucură-te , că întorcându-te în Zakint în peşteră ai vieţuit,
Bucură-te , că în Kefalonia ai fost trimis de Dumnezeu,
Bucură-te, Sfinte Gherasime, zid nesurpat de uneltirile diavoleşti!

Condacul 2:
Ocrotitor al drept-credincioşilor te-ai arătat, sfinte, risipind mrejele ereticilor apuseni care căutau să atragă lumea în înşelare. Că prin tăria cuvântului şi prin mulţimea minunilor ai închis gurile ritorilor mult-vorbitori, căntându-I lui Dumnezeu cel în Treime lăudat : Aliluia.

Icosul 2:
Şi după moartea ta ai fost prigonit de cărturarii şi preoţii slujitori ai papei, care nu voiau să recunoască sfinţenia ta şi darul dat ţie de Dumnezeu prin neputrezirea sfintelor tale moaşte, care stătuseră în pământ mai mult de doi ani şi fuseseră descoperite întregi şi binemirositoare. Trupul tău binecuvantat a fost îngropat iarăşi în pământ, spre mâhnirea credincioşilor, dar nu după multă vreme a fost pus în biserică spre închinare, spre bucuria celor care te lăudau, zicând:
Bucură-te , că prigonitorii sfintelor tale moaşte au fost ruşinaţi,
Bucură-te , că prin neputrezirea trupului te-ai arătat templu al Duhului Sfânt,
Bucură-te , semn de netăgăduit al Învierii Mântuitorului Hristos,
Bucură-te, mustrătorule al celor care defaimă predaniile Sfinţilor Părinţi,
Bucură-te , că prin minuni ai ruşinat propovăduirea catolicilor,
Bucură-te, că pe hoţul care a spart geamul raclei tale l-ai pedepsit,
Bucură-te , cel ce îi pedepseşti pe cei care batjocoresc Biserica lui Hristos,
Bucură-te, aprig duşman al schismelor şi ereziilor,
Bucură-te, îndreptătorul al celor rătăciţi pe calea adevărului,
Bucură-te, că pe mulţi i-ai adus la cunoaşterea dreptei credinţe,
Bucură-te, povăţuitorule al preoţilor pe calea mărturisirii adevărului,
Bucură-te, Sfinte Gherasime, zid nesurpat de uneltirile diavoleşti! Continuă lectura →

Sfântului Cuvios Ioanichie, Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor (26 iulie)

Publicat pe de
4

Descoperirea moaştelor Cuviosului Ioanichie Schimonahul

 Cu adâncă mângâiere duhovnicească, citim în Sfintele Scripturi că: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul … Ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o ardere de tot i-a primit … Că har şi milă este pentru cuvioşii Lui şi cercetare pentru aleşii Lui.” (Înţelepciunea lui Solomon III, 1-9)

Dar, Dumnezeu, nu numai de sufletul drepţilor are grijă, ci şi de trupurile lor, care „ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o jertfă de ardere de tot i-a primit”, descoperind la vreme potrivită moaştele lor ascunse de ochii lumii.
Aşadar, din îndemn dumnezeiesc, în anul 1944, Pimen Bărbieru, egumenul Schitului Cetăţuia, dimpreună cu monahul Isidor, au descoperit o peşteră săpată în peretele muntelui, aproape de bisericuţa din peşteră, în care se aflau, pe un pat de piatră, moaştele unui cuvios sihastru. Ele erau acoperite de o pânză fină ţesută de păianjeni, iar deasupra, pe perete, era scris în piatră: „Schimonahul Ioanichie † 1638”. Osemintele Cuviosului erau galbene, binemirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu. Acestea sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea, păstrate până în zilele noastre.
Din mărturiile evlavioşilor creştini, transmise prin viu grai, osemintele marelui sihastru Ioanichie au fost duse în biserica schitului şi aşezate la loc de cinstire, unde se află până în ziua de astăzi.
Vieţuitorii Mănăstirii Cetăţuia Negru Vădă, stareţul Modest, creştinii evlavioşi şi clericii mireni, dau mărturii despre minunile pe care le săvârşeşte Schimonahul Ioanichie.

Acest plăcut al lui Dumnezeu, Cuviosul Ioanichie, s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea Mântuitorului Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde a primit chipul îngeresc al călugăriei. Aici, fericitul a deprins rânduielile vieţii ascetice de la părinţii îmbunătăţiţi ai chinoviei şi de la sihaştrii care locuiau, în vremea aceea, în jurul sfintei mănăstirii. Numărul mare de pustnici din ţinutul muscelean a dat numele locului acestuia de Valea Chiliilor. În scurt timp plăcutul lui Dumnezeu Ioanichie, după ce a deprins felul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare de la stareţul său, s-a retras într-una din peşterile Muntelui, unde s-a nevoit aproape 30 de ani.
Nevoinţele sale, posturile, privegherile şi lipsurile de tot felul l-a apropiat pe Cuviosul de Dumnezeu, fără ca să ştie cineva ostenelile sale. Peştera în care s-a retras era departe de lume într-un loc sihăstresc şi cu greu de ajuns. Numai o dată pe săptămână un ucenic al Sfântului venea să-i aducă pâine şi apă, iar Duminica stareţul mănăstirii, după Sfânta Liturghie, venea şi-l împărtăşea cu Sfintele Taine, spre marea bucurie şi mângâiere a fericitului.
Petrecând astfel Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit cele ascunse ale tainelor Sale, care l-au întărit în răbdare şi 1-a învrednicit de darul Sfântului Duh. Dar, după ce a dus viaţă îngerească, spre sfârşitul vieţii, Sfântul Ioanichie, cunoscându-şi dinainte trecerea în patria cerească, şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, însemnând în piatră anul trecerii sale la cele veşnice. Deci, aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie 1638, a adormit întru Domnul, fiind acoperit de pânza unui păianjen, ţesută deasupra trupului său. Aşa la preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, păstrându-i sfintele osemintele mulţi ani în tăcerea peşterii din munte.
Însă, cum iubitorul de oameni Dumnezeu doreşte ca sfinţii săi să reverse asupra poporului credincios râuri de daruri, a descoperit şi sfintele sale moaşte păstrate în chip minunat. Într-una din zile Cuviosul Pimen Bărbieru, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, coborând în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie, a descoperit sub pânza păianjenului sfintele moaşte ale fericitului bine mirositoare, pe care le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre sfinţirea monahilor şi bucuria credincioşilor.
Mulţi s-au folosit de acest dar duhovnicesc descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, cei cuprinşi de disperare îşi redobândeau nădejdea, săracii plecau îndestulaţi sperând la timpuri mai bune.
Dar cum potrivnicul diavol, care aduce neorânduială, a făcut să se stingă din nou această flacără a bucuriei aprinsă în Mănăstirea Negru-Vodă. Căci nu mult după această dată mare necaz s-a abătut asupra poporul nostru prin venirea la cârma lui a oamenilor străini de duhul credinţei în Dumnezeu. Deci aceşti necredincioşi au poruncit să se ascundă în pământ aceste odoare scumpe ale Duhului Sfânt. Astfel, părinţii din mănăstire, cu mare durere şi mâhnire, au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii.
Anii au trecut, însă evlavia faţă de Cuviosul Ioanichie schivnicul s-a păstrat neatinsă printre credincioşii din aceste ţinuturi. Deci, Dumnezeu preamilostivul, izbăvind ţara şi Biserica de tirania celor răi, a făcut să se deschidă multe mănăstiri închise, care şi-au reluat viaţa călugărească. Printre acestea se numără şi Mănăstirea Cetăţuia, Negru Vodă. Pentru aceasta, părinţii mănăstirii îndemnaţi de evlavia faţă de Cuviosul, împreună cu ierarhul lor au scos la iveală sfintele moaşte din ascunzătoarea în care fuseseră ţinute şi le-au reaşezat spre închinare în biserica mare a mănăstirii. Astfel a vrut Milostivul Dumnezeu să reaşeze lumina Cuviosului în sfeşnicul bisericii, la vederea tuturor, învrednicindu-l totodată de mai multe daruri. Din sfintele sale moaşte se revarsă până astăzi râuri de vindecări peste cei ce cu credinţă vin şi se ating de ele şi le sărută cu dragoste.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, Amin!

Viaţa sihăstrească pe Valea Chiliilor
Când citim în Scripturile bătrâne că: „al Domnului este pământul şi plinirea lui!” (Psalmul 23, 1), inima ne tresaltă de bucurie şi sufletul înalţă mărire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.

Pe întinsul Pământului, pe văi, câmpii, dealuri şi munţi, zidirea lui Dumnezeu, făptura mâinilor Sale, omul, a umplut văzduhul cu bucuria lui de a fi, în frumuseţea lumii văzute.
Din plămada mâinilor Sale, Dumnezeu a ridicat eroii credinţei, nădejdii şi dragostei, sihaştrii şi eroii pe drumul desăvârşirii, răsăriţi şi la noi, de la picioarele munţilor până-n creştetul lor, mângâiaţi de lumina şi căldura soarelui.
Coloana vertebrală a României, Carpaţii, plini de peşteri, ape, flori şi cânt de păsări, cu ponoare şi poieni pline de ghiocei, narcise şi brazi, candelabre atârnate de tăria cerurilor, iubitorii de Dumnezeu, monahii şi monahiile, preoţii şi arhiereii şi-au cuprins fiinţa întru mărirea lui Dumnezeu, cea neveştejită de trecerea timpului, întru sfântă sihăstrie şi veghere neadormită. Continuă lectura →

Mănăstirea Lainici, proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Irodion

Publicat pe de
2

Cantari Sf. Cuv. Irodion de la Lainici din 1 mai 2011, ziua proclamarii canonizarii

Cinstitul aşezământ va găzdui două evenimente deosebite: canonizarea Cuviosului Irodion de la Mănăstirea Lainici, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, şi sfinţirea Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din incinta mănăstirii.

http://idealphotoro.files.wordpress.com/2010/12/tur.jpg

Arhiepiscopia Craiovei organizează, în perioada 29 aprilie – 3 mai, o serie de evenimente de mare importanţă pentru istoria Bisericii noastre. Este vorba de proclamarea canonizării Sfântului Irodion, stareţul Mănăstirii Lainici, şi sfinţirea Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din aşezământul monahal.

La eveniment sunt aşteptaţi mai mulţi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care vor participa duminică, 1 mai, la Sfânta Liturghie, precum şi la proclamarea canonizării. Autorităţile estimează că la eveniment vor participa peste 20.000 de credincioşi.

http://theologhia.files.wordpress.com/2010/10/racla-cu-moaste-ale-sf-irodion-de-la-lainici.jpg

foto: https://theologhia.wordpress.com/

„Luceafărul de la Lainici”

Sfântul Cuvios Irodion a fost stareţ al Mănăstirii Lainici timp de 41 de ani, între anii 1854 şi 1900, cu mici intermitenţe. Datorită vieţii sale pline de sfinţenie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica venea adesea la el şi l-a ales să-i fie duhovnic. Îl numea „Luceafărul de la Lainici”. Atât în timpul existenţei sale pământeşti, cât şi după mutarea la ceruri (3 mai 1900), cuviosul părinte a fost făcător de minuni şi văzător cu duhul. Foarte mulţi credincioşi îl credeau sfânt încă din timpul vieţii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat trecerea Cuviosului Irodion de la Mănăstirea Lainici, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în rândul sfinţilor, în cadrul şedinţei de lucru din 29 octombrie 2010. Ziua de prăznuire a sfântului a fost stabilită pe data de 3 mai, ziua adormirii sale în Domnul.https://i1.wp.com/www.orthphoto.net/photo/200906/42351.jpg

Noua biserică, cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Sfântul Cuvios Irodion”, din Mănăstirea Lainici a început în 1990, după ce, în data de 20 aprilie a aceluiaşi an, la prăznuirea „Izvorului Tămăduirii”, vrednicul de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei a aşezat piatra de temelie. Biserica a fost începută, proiectată schematic şi construită până la stadiul de finisaje de către ing. Ioan Selejan, actualul arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei. Lucrările au fost finalizate în anul 2010.

https://i1.wp.com/www.orthphoto.net/photo/201104/62963.jpg

Photobucket

“CUVIOSUL ARHIMANDRIT IRODION IONESCU
Duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica
Schitul Lainici-Gorj
(+ 1900)

Acest cuvios părinte a fost unul din marii stareţi ai monahismului românesc, care a strălucit în mănăstirile Olteniei, în a doua jumătate a secolului trecut.

Era de loc din judeţul Vâlcea. Intrând de mic în nevoinţă călugărească la Mănăstirea Cernica, în puţină vreme a deprins bine meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi întrecea cu rugăciunea, cu smerenia şi ascultarea. Apoi a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei cu numele de Irodion.

Sfântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon şi preot şi l-a numit egumen la Schitul Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit şi îl avea de sfetnic şi duhovnic. Şi atât de mult îl iubea şi se cucerea de sfinţenia vieţii lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l „luceafărul de la Lainici!”. Numele acesta a rămas în graiul poporului până astăzi. De la Cuviosul Irodion se întorcea Sfântul Calinic peste munţi spre Râmnicu-Vâlcea, în vara anului 1854, când i s-a descoperit de la Dumnezeu moartea arhimandritului Nicandru, stareţul Cernicăi.

Pentru multa lui smerenie, arhimandritul Irodion s-a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot. Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar cuviosul i-a răspuns:

– Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!
– Ba nu, părinte – a zis femeia -, de la capra mea este.
– Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta! Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit.

Aşa a trăit Cuviosul arhimandrit Irodion, totdeauna arzând pentru dragos- tea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovni- ceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări. Şi a fost duhovnic şi egumen vestit la Schitul Lainici peste 35 de ani, adunând în jurul său cam la 30 de ucenici.

Deci, ajungând în vârstă de peste 90 de ani şi simţindu-şi aproape sfârşitul, a chemat la sine pe toţi şi le-a dat binecuvântarea cea mai de pe urmă, zicând:

– Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos!

Apoi s-a mutat la cele veşnice, în primăvara anului 1900, pentru a lua plata ostenelilor sale.

În toamna anului 1916 s-a împlinit prezicerea Cuviosului Irodion Ionescu. Că fiind lupte grele pe Valea Jiului, Schitul Lainici a rămas pustiu 13 ani. Chiliile au fost arse, odoarele jefuite, iar biserica transformată în grajd pentru cai. Abia în anul 1929, Schitul Lainici a luat din nou fiinţă prin grija Protosinghelului Visarion Toia.

Noul stareţ, auzind de viaţa şi faptele Cuviosului Irodion Ionescu, l-a dezgropat în toamna aceluiaşi an şi trupul său, o! slăvită minune! l-a găsit întreg şi nevătămat ca pe un adevărat sfânt! Deci, luând poruncă de la episcopul Râmnicului, l-a îngropat din nou în mormântul său, unde se află şi astăzi.

Credincioşii de prin sate păstrează cu evlavie în casele lor chipul stareţului Irodion, iar când au unele necazuri, vin la Schitul Lainici, se roagă, îşi ating hainele de mormântul cuviosului, îi sărută crucea şi pleacă mângâiaţi la căminele lor.

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg