Despre sfinți


dumitru-staniloaeSfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, ori­ce duplicitate, spune Sfantul Maxim Martu­risitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru ca s-au daruit in intre­gime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciuni­le acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, deli­catetea, recunostinta, simplitatea si sinceri­tatea.

Sfintii dau intotdeauna curaj. Uneori ei micsoreaza pentru aceasta proportiile exa­gerate de inchipuire pe care oamenii le atri­buie prin imaginatie slabiciunilor lor, paca­telor si patimilor lor. Ei ii vindeca de senti­mentul deznadejdii sau al neputintei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea si orgoliul celorlalti cu un umor delicat. Ei surad dar nu rad cu zgomot sau sarcastic. Alteori in fata faptelor imorale si a patimilor condam­nabile ei isi arata seriozitatea dar nu inspira niciodata spaima. Ei acorda o valoare infinita celor mai sarmani oameni, pentru ca intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu insusi a dat aceasta valoare infinita tuturor oamenilor, in fiecare om ei il vad pe Hristos, cum spun in cugetarile lor unii parinti duhovnicesti. Dar, in acelasi timp, ei injosesc orgoliul ce­lorlalti dandu-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neincetat egalitatea na­turala dintre oameni.

Prin smerenia sa sfantul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent cand e nevoie de sprijin, de mangaiere, de incurajare. El ramane alaturi de cel pe care toti l-au parasit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedica de neinvins, cand e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situatie disperata. El vadeste atunci o putere si o dibacie uimitoare, ingemanate cu un elan si o incredere de nezdruncinat, pentru ca el crede cu tarie in ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugaciune staruitoare.

El este fiinta umana cea mai smerita dar, in acelasi timp, el este o figura neobisnuita si uimitoare. El provoaca la ceilalti senti­mentul ca au descoperit in el, si prin el in ei insisi, umanitatea adevarata.

DoarOrtodox

Anunțuri

Lucian Blaga – Atitudinea religioasă. Sub zodia unui spiritualism mitic, creator şi liber, în cadrul constrîngerilor fireşti și subconștiente ale unui stil (- prof. Mihaela Bacali)


~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox:

La question de la réligiosité de Lucian Blaga reste ouverte. Les critiques et les historiens littéraires se placent souvent sur des positions opposées: ils voient en lui soit ,,le poète mystique”, ,,le philosophe métaphysicien”, soit l’agnostique ou l’athée. Le destin créateur de Blaga est jalonné par des événements susceptibles d’offrir des images contradictoires.
Qui a été Lucian Blaga de ce point de vue et quel type de réligiosité a-t-il eu? On essayera de répondre à ces questions dans les lignes qui suivent.
Mots-clés: réligiosité, mystique, mythique, dogmatique.


Lucian Blaga_Motto: ,,Religiozitatea mea e un element de dozaj al tuturor manifestărilor mele. S-a răspîndit în mine ca drojdia în aluat. Probabil şi în păcatele mele – a căror conştiinţă n-o prea am” (Corespondenţă Vasile Băncilă-Lucian Blaga, p. 274).

Întrebarea dacă Blaga a fost cu adevărat religios a preocupat pe mulţi. Cei care au cercetat opera sa, dar şi cei care l-au cunoscut, sînt de multe ori pe poziţii opuse, văd în el fie ,,poetul mistic”, ,,filosoful metafizician”, fie raţionalistul, antidogmaticul.
Unii, ca Vasile Băncilă, afirmă că a fost un spirit profund religios, deşi nu a dorit să facă vizibilă acestă calitate, alţii îi contestă cu totul orice urmă de religiozitate. Disputa cu teologii ar fi un argument pentru lipsa unei religiozităţi autentice a lui Blaga, atitudinea comuniştilor care vedeau în Blaga un scriitor mistic ar fi, dimpotrivă, un argument pentru religiozitatea lui. Cine a fost, cum a fost de fapt Lucian Blaga? Ce fel de religiozitate a avut?


,,Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof”

De cele mai multe ori, scriitorul îşi mărturiseşte respectul pentru tradiţia ortodoxă, se auto-defineşte ca persoană religioasă, dar cu anumite, fine nuanţe: ,,Nimenea nu preţuieşte mai mult decît mine fervoarea religioasă, în orice formă sar manifesta ea“, afirmă el, dar imediat adaugă parcă de teama de a nu fi considerat un bigot, ,,ca filosof, trebuie să privesc lucrurile sub unghi strict şi pînă la capăt filosofic”, iar doctrina ortodoxă fiind în întregime constituită, ,,cel ce aderă la ea trebuie să renunţe la orice nou şi mare act de creaţie metafizică” vezi nota subsol 1. Blaga s-a considerat dintotdeuna filosof, iar ca cercetător al fenomenului religios, a pus pe primul plan onestitatea ştiinţifică. ,,Teologia creştină, ca pretins sistem închis şi absolut nu-mi satisface exigenţele filosofice, tactul, sensibilitatea. Ca izvor de sugestii o admit pentru noi românii, chiar în chip subliniat. Şi în general nu vorbesc despre ea decît cu respect, uneori cu admiraţie. Dovadă toate textele mele. Eu gîndesc aşa cum gîndesc, fiindcă nu pot altfel. Decepţiile pe care le produc sînt de neevitat. Ar însemna să fiu total nesincer afirmînd bunăoară: cred în revelaţie sau în altceva (divinitatea lui Iisus) (2). ”

Lucian BlagaLiniile acestei spiritualităţi creatoare includ cu siguranţă şi o axă religioasă, chiar dacă ea este uneori bine disimulată. Ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi etnicul. Religozitatea sa îmbracă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea, constrîngătoare, limitatoare, şi are nevoie de o libertate a spiritului. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinînd de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decît fondului, o spiritualitate a esenţelor, a ceea ce rămîne peren, deasupra timpului şi spaţiului. Există totodată o atitudine diferită a scriitorului manifestată în poezii şi o alta în filosofie. În filosofie este ,,filosof”, şi o afirmă cu atîta forţă de fiecare dată. Vasile Băncilă, prietenul său, accentuează această ideeîn dialogul cu I.Oprişan, citîndu-l pe Blaga însuşi: ,,Blaga a adoptat atitudinea, cum zicea el, filosofică. «Lumea, zicea el – mă acuză că sînt necredincios sau ştiu eu ce. Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof» (3). Tot V.Băncilă adaugă: ,,Blaga, în privinţa asta, mi-a spus mie: «eu nu sînt antiortodox, ci sînt numai eterodox». ,,Şi era bucuros cînd putea să vorbească despre religie” (4)

Fenomenul religios: apropieri şi distanţe

Diferenţe în ce priveşte atitudinea religioasă putem remarca la Blaga de-a lungul vieţii: începuturile poetice sînt mult mai aproape de religie decît sfîrşitul destinului său creator. În primele volume de poezie, mai ales în Poemele luminii, se poate vorbi de existenţa unui filon mistic. Metaforele-cheie ale poeziilor sale sînt: lumina, întunericul, tăcerea, somnul, nemişcarea, întoarcerea la origini, care trimit, toate, spre o trăire mistică.

În scrisoarea către Cornelia Brediceanu (5) (martie 1919), poetul se destăinuie viitoarei soţii: ,,Agîrbiceanu mi-a vorbit c-o deosebită lumină în faţă despre misticismul cald din poeziile mele. Despre acest misticism vei spune însă tu cele mai calde cuvinte – şi cele mai adînci, şi cele mai înţelegătoare.” Se confirmă ideea că la începuturile carierei ale literare, Blaga nu era deloc deranjat de ,,eticheta” de mistic. Era poate şi urmarea frecventării Facultăţii de Teologie. Tot din acea primă perioadă datează şi versurile:

,,Cum se coboară Duhul Sfînt
Ca să sfinţescă vinul din altar
Astfel te cobori şi tu în mine
Ca să-mi sfinţeşti în vine
Sîngele sălbatic, sîngele amar” (23-VIII-1917) (6) pe care poetul le trimite iubitei.

Un eveniment deosebit de important pentru existenţa sa creatoare este apariţia, în 1919, a revistei Gîndirea. Destinul literar al lui Blaga se va proiecta, din acest moment, pe fundalul Gîndirii, iar revista va deveni pentru poetul-filosof o adevarată rampă de lansare – o mare parte a operei sale va fi publicată aici. Ceea ce a contribuit la apropierea lui Blaga de Gîndirea a fost în primul rînd „cadrul filosofic spiritualist”. Ca membru fondator al revistei Gîndirea, Blaga a fost printre iniţiatorii mişcării gîndiriste, el a făcut parte din grupul de tineri care, în Clujul anilor de după Marea Unire, au hotărît să creeze revista care va fi ,,locul de întîlnire” al atîtor talente. Programul pe care îl propunea, cu cele două orientări: „mitul folcloric şi misterul religios”, îi oferea lui Blaga cadrul perfect de desfăşurare a operei. Conştient de valoarea deosebită a poetului, Nichifor Crainic la stimulat continuu, cerîndu-i să fie prezent în mai toate numerele Gîndirii, simţind că prin prezenţa lui creşte prestigiul revistei. Continuă lectura

„Serile Filocalice Dumitru Stăniloae“ – la Facultatea de Drept (17 noiembrie-12 decembrie)


afis-ascor-serile-filocalice17 noiembrie, s-a desfăşurat în Bucureşti prima conferinţă din cadrul simpozionului „Serile Filocalice Dumitru Stăniloae“. Invitat al primei întâlniri filocalice, organizată de ASCOR şi LTCOR Bucureşti, a fost pr. prof. univ. dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, care a vorbit despre „părintele profesor Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeieşti“.

18 noiembrie, ora 18:00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept, are loc cea de-a doua seară filocalică ce este dedicată temei „Libertate şi regulă în viaţa noastră de zi cu zi“. Invitat este Înaltpreasfinţitul Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

Altă seară filocalică va avea loc joi, 21 noiembrie, ora 18:00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul“ din Palatul Patriarhiei, invitat fiind acad. Alexandru Surdu, care va aborda tema „De la Caligrafie la Filocalie“.

Luni, 25 noiembrie, ora 18:00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept va fi invitat pr. lect. dr. Gheorghe Holbea, care va vorbi despre „Filocalia – itinerar duhovnicesc al părintelui Dumitru Stăniloae“, iar

marţi, 26 noiembrie, ora 18:00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept, pr. prof. univ. dr. Constantin Coman va depăna unele amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae. Serile filocalice dedicate părintelui Dumitru Stăniloae continuă

luni, 2 decembrie, ora 18:00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept, unde va conferenţia arhimandritul Zaharia Zaharou despre „înalta ştiinţă a Sfântului Siluan şi a stareţului Sofronie“.

Joi, 12 decembrie, ora 18:00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul“ din Palatul Patriarhiei, prof. dr. Dan Zamfirescu va vorbi despre părintele Dumitru Stăniloae şi lumea de azi.

Pe lângă cele şapte conferinţe duhovniceşti, simpozionul „Serile Filocalice Dumitru Stăniloae“ cuprinde şi un concert de muzică psaltică, susţinut de Grupul psaltic „Tronos“ al Catedralei patriarhale, duminică, 24 noiembrie, ora 18:00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept.
Simpozionul „Serile Filocalice Dumitru Stăniloae“, organizat de ASCOR şi LTCOR Bucureşti, a ajuns la cea de-a XVIII-a ediţie. (I. Buşagă)deco9

Pr. Dumitru Stăniloaie despre MAICA DOMNULUI


Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a nascut ca om nu dupa legile firii obisnuite; El S-a nascut depasind legile oarbe ale nasterii obisnuite a oamenilor, si de aceea El a putut sa fie fara de pacat si a putut sa moara nu pentru pacatele Lui, ci pentru pacatele noastre. Astfel, Crucea lui nu ar avea nici un rost. De aceea, in mod logic, refuzand nasterea Lui din Fecioara, refuzam si valoarea Crucii. Noi vedem valoarea Crucii in faptul ca El nu e un om de rand, care s-a nascut in mod obisnuit dupa legile oarbe ale acestei existente, ci El este Fiul lui Dumnezeu care Si-a luat trup din Fecioara Maria. Or, daca ea este trupul din care Si-a luat El trupul Lui, pe care l-a transfigurat si pe care L-a inviat, el nu putea sa lase trupul ei sa putrezeasca, sa se strice, sa se corupa asa cum sunt trupurile celorlalti oameni.

Daca El a inviat, El a vrut sa dea o doavada ca si noi vom invia, dar in mod special si in primul rand va invia ea.  Noi vom afla la sfarsit, cand toata randuiala, toate legile lumii acesteia se vor shimba, insa a voit sa arata ca nu numai El, ca Fiul lui Dumnezeu facut om, a inviat, ci ca invie si cineva dintre oameni – o reprezentanta a oamenlilor, si anume aceea din care Si-a luat El sangele Lui, trupul Lui, viata Lui omeneasca. E propriu Ortodoxiei sa nu o prezinte pe Maica Domnului niciodata separata de Hristos, cum se intampla in Occident cu tablourile Madonei.

Totdeauna este in legatura cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decat o maica ? El se face fiul unei mame, iubeste o mama omeneasca asa cum o iubim noi pe mama noastra, asculta rugaciunile ei cum ascultam noi rugaciunile mamei noastre. Ea palpita pentru tot ce palpita El. El a venit ca sa ne iubeasca pe noi, sa Se rastigneasca pentru noi, deci nu poate sa nu ne iubeasca si ea pe noi, nu poate sa nu aiba si ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate sa nu sara si ea in ajutorul nostru, cum vine El in ajutorul nostru, dar numai de la El este toata puterea ei. El este Mantuitorul, ea este numai cea care din legatura cu El primeste si ea putere sa ne ajute in diferite necazuri, in diferite greutati. De aceea este bine sa ne rugam – asa cum face Biserica, cum fac si credinciosii – si Maicii Domnului, cerandu-i nu ca sa ne mantuiasca, ci ca sa ne scape din diferite nevoi, sa ne ajute in diferite greutati, sa-L roage pe Fiul ei sa ne mantuiasca. El nu e singur, El are o mama dintre noi; si avand o mama dintre noi, ne are pe toti aproape. Si ea, avandu-L pe El ca Fiu si iubindu-l ca Fiu, iubeste tot ce iubeste si El. Iar El, intrucat S-a facut fratele nostru, atunci ea este intr-un anumit fel si mama noastra, mama tuturor fratilor Lui. De aceea, mare ascultare are ea la rugaciunea pe care i-o adresam ei.

Sa o facem aceasta cu toata inima, cu toata convingerea. Sa nu-L socotim pe Hristos venit om si ramas separat de oameni, ramas singur, ci in legatura cu noi, mai ales prin mama Lui.

Viața. Acatistul. Troparul Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (14 noiembrie)


doar ortodox church102

Luminătorule al dreptei credinţe, sprijinul Bisericii şi învăţătorule, podoaba monahilor, apărătorul cel nebiruit al teologilor, făcătorule de minuni Grigorie, lauda Tesalonicului, propovăduitorule al harului, roagă-te pururea să se mântuiască sufletele noastre.

doar ortodox church102

Fragment din Canonul Sf. Grigorie Palama

doar ortodox church102

Dumitru Stăniloae – Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama
https://i1.wp.com/ftp.logos.md/carti/Dumitru_Staniloae__Viata_si_invatatura_Sfantului_Grigorie_Palama.jpg

doar ortodox church102

Acatistul Sf. Ierarh Grigorie Palama

Condacul 1

Pe păstorul Tesalonicului cel preavrednic şi pe Luminătorul Bisericii cel prealuminat să-l lăudăm în cântări dumnezeieşti; căci s-a arătat lăcaş al luminii celei nepătrunse şi dăruieşte luminare şi har îmbelşugat tuturor celor ce strigă: Bucură-te, Părinte Grigorie!

Icosul 1

Înger în lume, văzător al celor de sus, te-ai arătat, Grigorie preafericite, şi cu viaţa ta cea dumnezeiască te-ai învrednicit de daruri îngereşti; pentru aceea, minunându-ne de strălucirea ta, Părinte, strigăm:
Bucură-te, cel prin care lumina dumnezeiască străluceşte;
Bucură-te, cel prin care întunericul a fost alungat;
Bucură-te, pajişte preabinemirositoare a înţelepciunii;
Bucură-te, părtaş al învăţăturii celei preabune;
Bucură-te, înălţime neajunsă cu privirea a celor înalte;
Bucură-te, adânc neatins al darurilor duhovniceşti;
Bucură-te, că eşti strălucire a Bisericii;
Bucură-te, că te-ai arătat întărire ortodocşilor;
Bucură-te, al credinţei luminător prealuminat;
Bucură-te, făclie de nepătruns a harului;
Bucură-te, prin care grăitorii de nebunii vor tăcea;
Bucură-te, prin care grăitorii de Dumnezeu se vor bucura;
Bucură-te, Părinte Grigorie!

Condacul al 2-lea

Ochii sufletului tău, din tinereţe, Părinte, la Hristos Împăratul ridicându-ţi, ţi-ai întors faţa ta de la curţile împărăteşti şi slava celor pământeşti ai părăsit, şi cu nevoinţe duhovniceşti urmând pe Domnul, ai auzit: Aliluia! Continuă lectura

Paştile – sărbătoarea luminii şi a bucuriei


Pastile sunt in Ortodoxie „sarbatoarea sarbatorilor”. Daca sarbatoarea este o tasnire de viata dumnezeiasca in creatie si ca atare o tasnire de lumina mai presus de fire, Pastile sunt tasnirea deplina a vietii dumnezeiesti in existenta noastra crestina. Natura noastra omeneasca nu mai e straluminata numai trecator de o raza dumnezeiasca, care arata ca ea nu e de la sine si singura existenta, ci aceasta natura e strabatuta deplin si pentru veci de viata dumnezeirii, e transfigurata, pnevmatizata, ridicata din inlantuirea procesului de corupere continua care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul in iadul tenebrelor.

De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetueaza explozia de bucurie a ucenicilor care au vazut pe Domnul inviat. De aceea credinciosii se saluta cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: „Hristos a inviat!” „Adevarat a inviat!”, pana la Inaltarea Domnului, de cand se saluta cu alta veste tot asa de mare, legata interior de prima: „Hristos s-a inaltat!”, pana la Cincizecime, care anticipeaza Cincizecimea deplina sau umplerea desavarsita a vietii noastre de Duhul Sfant.

Bucuria aceasta are atata entuziasm in ea, incat ea e ca o „sfanta betie”, ca o „betie treaza” de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa. E ca o „betie treaza”, pentru ca e produsa de cea mai autentica dar si cea mai minunata realitate, realitatea neasemanat de frumoasa a vietii vesnice si plenare, mai frumoasa si mai minunata decat si-o poate inchipui orice imaginatie, motiv pentru care Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca ingerii nu pun in functie nici o imaginatie, pentru ca realitatea pe care o vad intrece orice imaginatie.



In iubirea maxima manifestata de Hristos pe cruce e atata viata si putere ca prin ea revine la viata nu numai trupul Sau, ci trezeste din moarte sau din paralizie si puterile sufletesti ale celor din iad. Dar aceasta putere a iubirii ce a mers pana la cruce, o actualizeaza Hristos continuu. El pastreaza ranile sale in trupul Sau ca o sursa permanenta a iubirii sale, ca o dovada ca Cel ce a inviat nu e altul decat Cel ce s-a rastignit pentru noi. Daca ar fi altul, invierea Lui si cea viitoare a noastra n-ar avea temeiuri in iubirea Lui si n-am fi pregatiti si noi pentru ea prin iubirea noastra fata de El, trezita de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desavarsire spirituala: „Ranile Tale, Hristoase, care de voie le-ai rabdat pentru noi, le-ai aratat ucenicilor Tai, punandu-le marturie slavitei invierii Tale” (la Utrenia din duminica Tomii).

Prin pipairea ranilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestata in rastignire a fost asa de mare, ca prin ea a inviat si ne va invia si pe noi, caci o asemenea iubire nu putea fi decat iubire dumnezeiasca. Numai in sensul ca iubirea maxima, iubirea adevarata este iubire dumnezeiasca se adevereste adagiul: „Iubirea in veci nu moare”. (Dumitru Staniloae)

„Persoana” şi „Individul” – Două entităti diferite (interviu cu Părintele Dumitru Stăniloae)


„Teologul sperantei”, dupa cum a fost numit de Parintele John Meyendorff, Parintele Dumitru Staniloae este o personalitate marcanta a Bisericii Ortodoxe contemporane: teolog, profesor de Teologie Dogma­tica, traducator si comentator al Sfantului Grigorie Palama, al Sfantului Maxim Marturisitorul, al Sfantului Grigorie de Nissa, etc, autor a numeroase carti de hristologie si antropologie, a fost recunoscut; si onorat de multe universitati din intreaga lume. Si, citandu-l din nou pe Parintele J. Meyendorff: „Parintele Staniloae incearca sa combine intr-o teologie ortodoxa echilibrata totalitatea creatiei: natura si civi­lizatia umana. Referindu-se frecvent la, Sfantul Maxim Marturisitorul si la doctrina sa despre Logosul creator, Parintele Staniloae considera ca intruparea este fundamentul ultim si complet al transfigurarii cos­mice”.

Dialogul cu Parintele Staniloae era centrat mai ales pe Persoana lui Hristos. Uneori, el nu raspundea direct intrebarilor, caci raspunsurile sale urmareau un scop mai inalt: sa apropie pe oameni mai mult de Dumnezeu ori sa le intareasca credinta.

Cuvintele sale veneau ca dintr-o fantana adanca, plina de inte­lepciune, credinta si pioasa smerenie. Aceasta a fost ceea ce m-a impre­sionat mai tare, fiindca gandurile sale erau exprimate potolit ca si firul tors din fuiorul de lana.

Parintele D. Staniloae: In comparatie cu „individul”, „persoana” traieste in comuniune cu alte persoane in asa chip, incat vietile lor se impletesc: persoana nu stie unde incepe viata sa si unde se sfarseste a celuilalt… ca intr-un continuum… Eu nu pot fi, nu pot exista fara celalalt, si celalalt nu poate exista fara mine. Nu este bucurie intr-o viata izolata si separata de semeni. Niciodata nu vom putea trai singuri. Chiar daca gandim despre altii uneori cu ura sau la modul critic, planuind a-l folosi pe celalalt exclusiv pentru scopurile noastre, si tot avem nevoie de cineva, de un „altul”. In nici un chip nu ne putem lipsi de prezenta cuiva, de prezenta „celuilalt”. Am nevoie de celalalt si celalalt are nevoie de mine. Intre persoane nu exista granita; intre parinte si copil nu exista granita, asa dupa cum nu exista limitari intre barbat si femeia sa, intre sot si sotie…, aceasta este comunitatea ridicata la rangul de comuniune, de impreuna urmare. Intr-un fel toti suntem plecati si supusi unii altora, dar in supunerea comuniunii nu suntem anihilati. In singuratate noi suferim. Chiar individualistul, narcisistul insusi, nu se simte bine fara altii. El trebuie sa gandeasca despre altcineva chiar daca pe acesta il concepe ca inferior. Astfel, persoana nu poate fi sepa­rata de persoana. Adevarata comuniune si impreuna-lucrare nu este aceea in care poporul devine o masa amorfa, cum s-a intamplat in comunism, unde nimic si nimeni nu are importanta, cu exceptia celui care detine puterea. In comuniune, cealalta persoana este pentru mine mult mai importanta decat eu insumi sunt, si, pe masura ce uit mai mult de nevoile mele, in aceeasi masura primesc si devin mai fericit, in timp ce celalalt la randul lui ma intareste pe mine prin practicarea deopotriva a uitarii de sine. Daca imi dau mie insumi importanta deosebit de mare, raman singur, pentru ca celalalt imi va raspunde la fel… si astfel noi devenim singuri, ne insinguram.

Acest fel de singuratate este cea mai grea si mai mare nefericire dintre toate. Fericirea sta in comuniune, in a sti ca nu esti singur, ca ii pasa cuiva de tine si ca cineva este interesat si implicat in viata ta.

Parinte, ce parere aveti despre parintii care si-au dus viata in pustiu, petrecand acolo in singuratate, deci in afara comunitatii?

Parintele D. Staniloae: Parintii desertului erau intr-o permanenta comuniune cu Dumnezeu. Ei il aveau pe Dumnezeu salasluind deplin in fiinta lor. De asemenea, ei se rugau pentru altii, purtau pe ceilalti in rugaciunile lor si in adancul sufletului ei nu erau separati de ceilalti si de lume.

Omul nu a fost creat sa traiasca izolat, sa vietuiasca singur. Calea individualista a devenit modelul de existenta a Apusului. S-a creat in Vest o viziune foarte simplista si un rationalism unilateral care il izo­leaza pe om; iar rezultatul acestei conceptii este individualismul exa­cerbat, care prevaleaza in societatea vestica.

Mai exact, ce s-a separat si de ce?

Parintele D. Staniloae: Oamenii s-au despartit unii de altii. Lumea s-a separat de Dumnezeu. Secularizare la modul absolut. Dumnezeu a fost considerat ca fiind prea departe, undeva in cer. El nu mai este prezent in viata cotidiana. Nu mai exista viata intru Duhul Sfant. Aceasta vine numai cand Dumnezeu salasluieste in tine prin Duhul Sfant. Adevarata fericire este cand cineva gandeste la mine, astfel manifestandu-se pe sine insusi ca persoana. Aceasta se intampla indeosebi numai daca nu sunt individualist, deoarece individualismul meu va atrage dupa sine si individualismul celuilalt. Cu cat daruiesc mai mult, cu atat devin mai bogat. Cu cat dai mai mult, cu atat mai mult primesti – desigur vorbesc in special despre darurile spirituale, dar trebuie sa tinem cont ca noi suntem si trupuri, entitati materiale. De fapt, cineva nu poate fi generos si bun in afara comuniunii cu alte persoane. Bunatatea nu poate spori si nu se poate intari in izolare. Rautatea incepe si se sfarseste cu izolarea. Rautatea este o izolare. Aceasta consta in dorinta de a minimaliza sau anihila persoana celuilalt, pentru ca eu sa apar mai grozav decat el. Dar bineinteles in aceleasi nevoi ale comuniunii se potrivesc si scopuri ale celui rau: de a folosi, de a exploata pe celalalt, de a-l face pe celalalt sclavul tau, de a-l face sa ti se inchine. Din nenorocire, pe cat doresc de mult admiratia celorlalti, prezentandu-ma pe mine intr-o aureola grandioasa, pe atat atrag neincrederea si misc in inimile lor suspiciunea. Cu cat ma smeresc mai mult si fug de admiratia lor, cu atat mai mult ma inalt in inimile semenilor mei.

Cum intelegeti viata in comuniune a omului modern, care are la indemana comunicatia si lumea informatiei: instalatii TV Satelit, telefoane celulare personale si chiar „virtual reality” (programe compu­terizate de convertire a realitatii actuale in realitate virtuala)?

Parintele D. Staniloae: Poti fi extrem de singur, chiar inconjurat de toata lumea, daca nu esti capabil sa fii intr-o relatie personala, daca nu poti simti caldura sufleteasca a celuilalt. Adevarata comuniune este o realitate concreta: sa ai cealalta persoana aproape langa tine, sa o auzi vorbind, sa aiba cine sa te asculte. Cu privire la aceasta, romanescul „cuvant” este unic si foarte semnificativ. El vine de la latinescul „onventum”, care inseamna a fi in comuniune, a fi impreuna cu cineva. Este mai mult decat un cuvant. Este o actiune. Este un fapt. Este o marturie a unuia catre celalalt, este de asemenea o promisiune si o garantie ca cei in dialog se asculta unul pe celalalt.

Bineinteles cuvantul poate deveni ipocrit sau cu pretentie de ade­var, totalitarist, dar aceasta nu este comuniune adevarata; sau cuvantul poate fi folosit pentru a flata sau jigni, sau pentru cearta, sau pentru a compatimi pe cineva, dar nici una dintre aceste folosinte nu este in realitate potrivita cu cuvantul. Nu este cuvantul pentru a ne justifica sau a ne lauda pe noi insine. Cuvantul trebuie sa fie folosit ca o mar­turie catre altcineva, cum ca el este important pentru mine, ca o mar­turisire sincera a dragostei mele pentru el si ca o datorie totodata. Cuvantul are nevoie sa fie folosit in asa fel incat eu sa ma pot depasi pe mine insumi.

Parinte, ce poate face cineva cand lumea din jurul lui este cea care perpetueaza sensurile nefiresti ale cuvintelor, in special ale celor pe care le-ati mentionat mai sus?

Parintele D. Staniloae: Trebuie sa ne incredem in legatura noastra cu Dumnezeu. Trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta sa-i castigam pe oameni pentru Dumnezeu. Fara a dispretui pe nimeni. Iisus o primeste pe femeia paca­toasa si o iarta, insa ii spune: „Nu mai pacatui”. Cineva are nevoie sa mentina comuniunea chiar cu cei care il dispretuiesc sau il urasc pe el, in asa fel incat sa poata castiga pentru Dumnezeu inimile lor. Fireste, Iisus a mai spus si: „Nu aruncati cele sfinte porcilor”.

Si pe cand Parintele Staniloae vorbea, se lasa inserarea, si viata incepu sa vibreze iarasi in jurul sau; oameni intrau si ieseau, soseau vesti de la cei dragi, de departe, telefonul suna…

Parintele Staniloae este constient de faptul ca el a ajuns la inte­legerea fundamentelor hristologice ale vietii noastre in comuniune, caci el defineste persoana in contrast cu individul, asa dupa cum a incercat sa o defineasca in discutia noastra. El, de asemenea, a petrecut toata viata ca profesor, fiind si un prolific autor de importante scrieri si studii cu privire la problema persoanei. Insa lucrul cel mai important este ca el traieste intr-adevar ceea ce predica, si, am simtit ca, comuniunea despre care vorbea, a devenit vie, sub ochii mei, ca un adevarat si palpabil viu trup al lui Hristos.

LUMEA ca DAR


Lumea ca DAR – Parintele Staniloae

Dumitru Staniloae

Dumitru Staniloae

Lumea, ca loc si mijloc al descoperirii lui Dumnezeu si al salasluirii omului, este dar divin, explica Parintele Staniloae. Ideea de dar a fost in intentia crearii lumii. Indiferent de felul cum se raporteaza fiecare om pe sine fata de lume, la nivel activ (munca si beneficiile care vin din aceasta), contemplativ (cunoastere) sau la alt nivel, lumea nu poate fi dezbracata de caracterul ei principal: ea este un dar.

Astfel, toate lucrurile pe care le cuprinde lumea sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri in relatiile dintre ei, insa ca daruri ce poarta marca iubirii lui Dumnezeu pentru om .

Cu alte cuvinte, darul are menirea de a sta in circuit. Ceea ce reprezinta in prima relatie pe care el o semnifica, iubirea renuntatoare a lui Dumnezeu fata de om, trebuie sa semnifice si in a doua relatie pe care el o creeaza si semnifica, cea intre om si semenii sai.

Darul trebuie sa ramana dar. Nu se primeste si apoi se blocheaza. Deci darul trebuie dat, si numai astfel el isi implineste adevarata menire. In aceasta sta si sensul proverbului romanesc: dar din dar se face Rai.

Lumea ca dar il ridica pe om la nivelul dialogului interior al Sfintei Treimi, suprema existenta dialogica si iubitoare; atat de insemnat este rolul lumii si atat de mare este puterea darului: „Lumea este un continut al dialogului intre om si Dumnezeu cel in Treime, sau prin lume omul creste in intelegerea si iubirea lui Dumnezeu ce i-o daruieste din iubire, ca sa-l aiba prin ea partener al unui dialog al intelegerii si al iubirii” .

Dupa cum il citeste Kallistos Ware pe Parintele Staniloae, lumea este un sacrament al prezentei divine, o teofanie , si aceasta pentru ca vine de la Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sfintitorul, cel ce atesta existenta lui Dumnezeu si daruirea Sa din dragoste .

Legat de darul lumii este insa si darul vietii. Viata este parte din lume, e dar al iubirii si atotputerniciei divine . Viata are o dimensiune sacra, intrucat ni se da tot prin Duhul Sfant „datatorul de viata”.

Si cum lumea si viata sunt in contina devenire, acestea au o istorie. Istoria, care este posibila doar datorita creatiei si providentei divine, este si ea un dar. Si dupa o alta explicatie a Parintelui Staniloae, ceea ce face istoria posibila, cand ne referim la aspectul ei uman, sunt darurile omului pe care le-a primit de la Dumnezeu.

De fapt, valoarea suprema a omului consta tocmai in faptul ca existenta lui este constituita din darurile lui Dumnezeu. Asa se face ca, atunci cand acestea se intuneca, sunt in primejdie sa se piarda. Dumnezeu nu pregeta sa trimita pe insusi Fiul Sau pentru a scapa pe om „ca fiinta de valoare, de absurditatea mortii” .

Faptul ca omul reprezinta o valoare asa de inalta in fata lui Dumnezeu este confirmat si de caracterul distinctiv, unic al fiecarei persoane umane in parte; aceasta se datoreaza Duhului Sfant si de aceea omul este ridicat la nivelul compatibilitatii cu Dumnezeu care este tot o unitate in diversitate; pe de alta parte, insasi divinitatea si distinctia persoanelor umane constituie dar divin .

La Dumnezeu, iubirea si mila sunt nedespartite. De aceea, atunci cand Dumnezeu ne mentine darul existentei si continua sa ne binecuvanteze cu celelalte daruri necesare vietii, chiar si cand noi insine ne-am departat de El, aceasta este o expresie nu mai a iubirii, ci si a milei Sale.

Parintele Staniloae are insa grija sa sublinieze caracterul demn al milei, nedegradat si nedepersonalizant, facand o clara distinctie intre mila si milogeala; cererea de mila nu este milogeala, pentru ca lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu nu ni le putem da noi; in afara de aceasta, Dumnezeu nu ne ofera mila Sa ca un stapan despretuitor, ci El prin Fiul Sau asuma conditia noastra, participa la durerea noastra si, in plus, eficienta darului milei se arata numai daca la aceasta se adauga si contribuita noastra activa, ca raspuns constient la pornirea divina si colaborarea personala cu Dumnezeu la desfasurarea propriei noastre cresteri .