Troparul, acatistul și viața Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)


Troparul Sfintei Muceniţe Achilina, Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

DoarOrtodox

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:

Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”

Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.

Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”. Continuă lectura

Reclame

Troparul, viața și acatistul Sf. Justin Martirul si filozoful (1 iunie)


Troparul Sf. Iustin Martirul și Filosoful

Dumnezeiască trâmbiță te-a câștigat Biserica, dumnezeiasca dogmă pe toți învățându-i, a înnomenirii Mântuitorului. Iar cu vărsarea cinstitului tău sânge te-a rânduit în neamul celor întâi născuți, pentru aceasta toți cinstim pomenirea ta strigând către tine, nu uita Justin pe robii tăi.

DoarOrtodox

Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie)

Sfîntul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar, cu credinţa, elin; chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Iustin, din tinereţe, se îndeletnicea cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzîndu-se bine cu oratoria, dorea să înveţe şi filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învăţat filosof stoic, dorind să înţeleagă filosofia acelora. El avea mare dorinţă să ştie ce este dumnezeirea şi cine este Dumnezeu? Deci, petrecînd la acel filosof stoic cîtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puţină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrînd să-l înveţe degeaba. Iar Iustin, văzînd că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea cîştigurile cele lumeşti.

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădînd pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici, dorea foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să înveţe mai întîi astronomia, geografia, muzica, aritmetica şi alte învăţături, spunîndu-i că învăţăturile acelea sînt cele mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături. Dar, văzînd că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorinţa inimii lui; pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă şi multă le era cinstea lor.

Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin cunoştinţa lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupeşti cu cele netrupeşti, din închipuirile cele de jos cu cele de sus şi din felurile înţelegerilor. Pentru că acesta era sfîrşitul socotelilor înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lîngă dascălul acela vreme îndelungată.

Deci, îndată a învăţat dogmele şi rînduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvîrşit şi slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor. Deci, Iustin se mîngîia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi învăţîndu-se în cunoştinţa de Dumnezeu, pe cît mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.

Odată, Iustin, plimbîndu-se singur în afara cetăţii, într-un loc deosebit, aproape de mare, şi pe cînd socotea mintea sa înţelegerea celor filosofeşti, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit şi împodobit cu cărunteţea. Pe cînd stătea el şi-l privea cu de-amănuntul, bătrînul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrînul: „Însoţitorii mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptînd întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?”

Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. Întrebat-a bătrînul: „Ce folos cîştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decît filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoarea vieţii. Pe aceea, dacă cineva o ştie bine, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea înţelegerii; deci, se cade ca tot omul să o înveţe, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”. Zis-a bătrînul: „Filosofia aduce oare vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci, spune-mi, ce este filosofia şi ce este fericirea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care te face să înţelegi şi să cunoşti adevărul; iar fericirea este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii”. Bătrînul a întrebat: „Dacă din filosofie cunoaşteţi ceea ce este drept şi înţelegeţi adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoaşteţi că este?”

Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este acelaşi. Acela este pricinuitorul facerii tuturor”. Deci bătrînul, îndulcindu-se, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci în toate meşteşugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numeşte că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corabiei, sau în medicină şi întru asemănare şi întru celelalte lucruri, şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este tot aşa?

Deci, spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrînul a zis: „Deci, tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este a cunoaşte un meşteşug”. Grăit-a bătrînul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înţelegere; pe de-o parte din auz şi învăţătură, iar pe de alta din vedere; precum ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea nevăzînd-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întîi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă despre El şi nici nu L-au văzut pe El cîndva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrînul: „Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înţelege mai degrabă sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute numai cu simţurile cele trupeşti?”

Răspuns-a Iustin: „Este adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochiul minţii, fiind dată omului spre aceea – chiar precum el învaţă, ca unul luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătîndu-Se prin vopsele, nici avînd vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încît să se vadă cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nesupusă, singură bună şi frumoasă, a căruia dorire a ştiinţei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeaşi singură, pentru că iubeşte a se vedea de aceia de care se cunoaşte”.

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrînul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin, învăţată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creştineasca mărturisire era nedesăvîrşită. Apoi a zis astfel despre Platon: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbînd astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ţinîndu-se de închinarea la idoli şi învăţînd la aceea şi pe alţii?

Deci, eu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini, nu este înţelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfînt şi neluminîndu-se prin credinţă, nu poate să ştie şi să înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”

Acestea şi multe altele grăind bătrînul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, Iustin, văzînd rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: „Deci, unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască după adevăr, dacă în Platon şi-n ceilalţi filosofi nu este adevărul?”

Atunci bătrînul a început a-i spune lui de sfinţii prooroci, zicînd: „În vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfînt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvîrşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul şi l-au spus oamenilor. Nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dînşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

Încă sînt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinţi prooroci spun adevărul, nu cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înşelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dînşii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decît toate dovezile înşelătoare, au fost martori preacredincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sînt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dînşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti”.

Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfîrşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sînt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Şi le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu credinţă şi cu dragoste”.

Acestea zicîndu-le, bătrînul acela s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus cînd a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi dragostea mi-a crescut spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sînt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrînului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut creştin adevărat”. Fericitul Iustin, spunînd aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înştiinţare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum s-a povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un om trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrînul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sîrguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu o deosebită silinţă. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfîrşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzîndu-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine şi încet veni – învăţîndu-l pe el Sfîntul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvîrşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, rîzînd de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credinţă creştinească, şi acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgîni creştinilor, pentru unele lucruri necinstite şi de ruşine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înţeles el că sînt minciuni, neîncăpute prihăniri şi clevetiri, de vreme ce păgînii socoteau cum că creştinii, în adunările lor de noapte, stingînd lumînările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcîndu-se cu împreunare prin necurăţie şi, după asemănarea fiarelor ar mînca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creştinii erau oameni drepţi şi sfinţi, totuşi erau urîţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuţi vinovaţi de grele păcate, erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

Nişte lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osîndesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzînd pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimînd toate cele frumoase şi văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe nişte gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sîrguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicînd:

„Nu sînt adevărate cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcînd nişte urîciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvîrşind fără de înfrînare poftele trupeşti şi întru mîncarea cărnurilor omeneşti căutînd iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sîrguiesc în tot felul să se arate fără de prihană şi astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creştinii nu sînt deloc aşa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decît viaţa; deci, cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”

Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viaţa creştinească; şi s-a înştiinţat desăvîrşit, că petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrînarea. Ei adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscîndu-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfîntul Botez şi s-a făcut mare apărător al credinţei celei în Hristos, luptîndu-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. El s-a făcut ostaş viteaz şi nebiruit al lui Hristos, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti; a cercetat diferite ţări, învăţînd şi propovăduind numele lui Hristos, întorcînd pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtînd îmbrăcăminte filosofească şi avînd ucenici cu sine. Acolo a adunat mulţi pentru învăţătură, întemeind multe şcoli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească şi adevărată. Deci, aflînd acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvîntul, ruşinîndu-l; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgîn, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atît cu cuvîntul cît şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, avînd viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi iubit de romani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase şi mincinoase, vrînd să-l necinstească în popor şi să facă urît atît pe Iustin cît şi pe credincioşii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le şi văzîndu-le Sfîntul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubeşte mîndria mai mult decît înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu, făcînd multe fărădelegi. El ne huleşte pe noi din urîciune şi răutate, deoarece este mai rău decît poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaş al creştinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, necredincioşi şi închinători la idoli, prigonea şi ura pe creştini, mai mult din urîciunea cea prea multă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile creştinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioşilor, să-i dea pe ei la judecată şi, necercetîndu-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.

În acea vreme s-a întîmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvînt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrînd să-l povăţuiască la viaţa înfrînată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzînd ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el şi să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Bărbatul ei, înştiinţîndu-se de la care creştini a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, şi l-a ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţîndu-l la judecată, l-a osîndit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzînd pe fericitul Ptolomeu osîndit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strîmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrînat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tîlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Eparhul, căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis cu mînie: „Oare şi tu eşti din numărul creştinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sînt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; deci, toţi aceşti trei, şi-au dat sufletele lor pentru Hristos.

Fericitul Iustin, înştiinţîndu-se de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mîniat contra lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce a dat pe faţă, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini şi a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sînt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creştinilor, arătînd destul de lămurit curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creştini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă şi de judecată vor fi. Sfîntul Iustin, primind acea poruncă împărătească şi luînd voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creştinii prigoniţi. Deci, mergînd la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o pînă la sfîrşitul său, a arătat porunca împăratului tuturor şi a propo-văduit-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mîngîiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creştinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfîntul Iustin, petrecînd acolo cîtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvînt scris pe larg în cartea lui Iustin.

După multă vreme, Sfîntul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos. Pe iudei şi pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfînta credinţă; iar pe credincioşi îi întărea. Deci, mergînd el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urîciune şi cu mai multă răutate; deci, Sfîntul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputînd el să stea împotriva lui şi neştiind ce să mai facă, l-a pîrît cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfîntul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Aducîndu-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temîndu-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfîrşit Sfîntul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsînd Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sînt pline de înţelepciunea Sfîntului Duh. Deci, stînd înaintea lui Hristos Domnul, rîvnitorul la nevoinţă a luat de la El cununa pătimirii şi este rînduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

DoarOrtodox

Acatistul Sfântului Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie)

Condacul 1

Dor nestăvilit după cunoașterea adevărului ai arătat și râvnă nestrămutată pentru dobândirea și propovăduirea lui, cu moarte martirică încununând nevoințele tale, pentru care strigăm ție: Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Icosul 1

Filosofia sistemelor omenești în sufletul tău s-a vânturat, Sfinte Iustin, pentru ca să ajungi apoi la filosofia profeților și a lui Iisus Hristos și să te deștepți din întuneric la lumină un om cu totul nou, cu adevărat renăscut.

Bucură-te, cuvânt în apărarea celor pe nedrept urâți și chinuiți;

Bucură-te, judecată în conformitate cu rațiunea cea dreaptă;

Bucură-te, cuget liber de prejudecăți;

Bucură-te, cercetare a vieții ce vădește chipul ei;

Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în Duh și adevăr;

Bucură-te, dor după viața veșnică și curată;

Bucură-te, urmare a celor bineplăcute lui Dumnezeu prin puterile raționale pe care ni le-a dăruit El;

Bucură-te, așteptare întru nădejde a împărăției cerurilor;

Bucură-te, credință ce țintește spre nemurire;

Bucură-te, închinare de sine lui Dumnezeu Celui bun și nenăscut;

Bucură-te, lepădare a plăcerilor desfrânate și îmbrățișare a întregii înțelepciuni;

Bucură-te, iubire de aproapele cu dragostea lui Hristos;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 2

Mai presus de toate ai iubit înțelepciunea ce singură poate să înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de El, ca să strigăm cu toți sfinții împreună: Aliluia!

Icosul 2

Foc s-a aprins în sufletul tău, cuprinzându-te o mare dragoste față de profeți și de toți prietenii lui Hristos și înțelegând că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos.

Bucură-te, facere de bine către cei lipsiți;

Bucură-te, comoară duhovnicească adunată în ceruri;

Bucură-te, răbdare și blândețe ce scot din pofta celor rele;

Bucură-te, viață trăită după cuvântul Evangheliei;

Bucură-te, rod al darului lui Dumnezeu;

Bucură-te, așteptarea de la plinirea vremii;

Bucură-te, vestire a Răsăritului Celui de Sus;

Bucură-te, sădire în lume a cunoștinței de Dumnezeu;

Bucură-te, lămurire a proorociilor despre Întruparea Cuvântului;

Bucură-te, orizont deschis de taina învierii Lui;

Bucură-te, deslușire a celor vechi în lumina celor noi;

Bucură-te, zidire a credinței pe temelia Crucii;

Bucură-te, dezlegare de legăturile nedreptății;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 3

Cu prețul vieții ai plătit credința ta cea atât de scumpă, după care alergasei vreme îndelungată și pe care în cele din urmă ai găsit-o, ai propovăduit-o și ai apărat-o cu toată puterea înțelepciunii tale, cântând: Aliluia!

Icosul 3

După modelul școlilor antice de filosofie ai întemeiat la Roma o școală în care ai predat învățătura creștină, spre luminarea neamurilor.

Bucură-te, grai întru lauda lui Dumnezeu;

Bucură-te, bună vestire a Cuvântului cu putere de sus;

Bucură-te, că ai fost îndrăgostit de nestricăciune;

Bucură-te, pătimire pentru a primi cele dorite;

Bucură-te, bucurie a făgăduinței cerești;

Bucură-te, îndepărtare a răutății din suflete;

Bucură-te, vădire a purtării de grijă dumnezeiești;

Bucură-te, deslușire a minunii de taină;

Bucură-te, comuniune a toate sub semnul crucii;

Bucură-te, semănare a semințelor Adevărului;

Bucură-te, rugăciune fierbinte cu postire pentru iertarea păcatelor;

Bucură-te, pocăință ce înnoiește și luminează;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 4

În cele două Apologii ale tale ai arătat creștinismul înaintea lumii romane ca pe singura religie adevărată, apărându-l, în același timp, de acuzațiile răutăcioase și mincinoase împotriva sa ale celor ce nu știau să cânte: Aliluia!

Icosul 4

Ai pomenit în cuvântul tău de apărare o minune întâmplată unei legiuni romane din Germania, în urma rugăciunii creștinilor din legiune, și ai cerut împăraților romani, Senatului și poporului roman ca judecata creștinilor să se facă după dreptate. Pentru aceasta după cuviiință cântăm:

Bucură-te, pășire în rugul aprins al iubirii dumnezeiești;

Bucură-te, îmbrățișare cu sărutarea păcii;

Bucură-te, laudă și slavă înălțate către Părintele tuturor;

Bucură-te, rugăciune și mulțumire către Preasfânta Treime;

Bucură-te, ajutorare a orfanilor și văduvelor;

Bucură-te, purtător de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi;

Bucură-te, sprijinire a celor lipsiți, din închisori, sau străini;

Bucură-te, străduință de a trăi potrivit Cuvântului;

Bucură-te, rodire a semințelor Lui;

Bucură-te, nerăutate ce pătimești pentru dragostea lui Hristos;

Bucură-te, aducere la virtute prin frică și prin dragostea față de bine;

Bucură-te, prețuire a lui Dumnezeu mai presus decât slava, și teama, și moartea;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 5

Puterea jertfei creștinilor dă mărturie despre nevinovăția lor și despre așteptarea împărăției cerurilor, pentru care păzesc înfrânarea, dragostea față de toți, ajutorarea săracilor, răbdarea, ascultarea către cei mai mari și cântarea neîncetată de Aliluia!

Icosul 5

Puterea iubirii lui Dumnezeu e mai presus de stricăciune și moarte, dăruindu-ne prin întruparea Sa, mai înainte vestită de toți proorocii, nădejdea cea mai presus de fire a învierii.

Bucură-te, părtășie la harul ce vine de Sus;

Bucură-te, învățătură mai presus de orice filosofie omenească;

Bucură-te, deprindere a minții cu iubirea de înțelepciune;

Bucură-te, încununare a înțelepciunii cu feicirile dumnezeiești;

Bucură-te, vedere a lui Dumnezeu prin ochiul curăției;

Bucură-te, suflet curățit prin dreptate și prin toate celelalte virtuți;

Bucură-te, martor vrednic al Adevărului;

Bucură-te, suflet viu prin suflarea Duhului Sfânt;

Bucură-te, rugăciune ce deschizi porțile luminii;

Bucură-te, cuvânt purtător de taină;

Bucură-te, adăpare de la izvoarele milostivirii dumnezeiești;

Bucură-te, vindecare a firii cu puterea Cuvântului Întrupat;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 6

În Hristos s-au împlinit profețiile cele de demult, ce arătau evenimentele viitoare ca și cum s-ar fi întâmplat, revelând taina cea mai presus de fire a iconomiei Sfintei Treimi în taina cântării de Aliluia!

Icosul 6

Mai presus de cuvânt e taina creștină, ce depășește orice învățătură omenească, pentru că, în timp ce filosofii și legiuitorii cu cunoscut pe Cuvântul numai în parte, ucenicii Lui L-au cunoscut în întregime, fiind gata să moară pentru dragostea Lui.

Bucură-te, desfătare curată în cele dumnezeiești;

Bucură-te, spălare în baia pocăinței;

Bucură-te, părăsire a nelegiuirii și alipire de voia lui Dumnezeu;

Bucură-te, că Domnul va fi spre nume și semn veșnic și nu se va șterge;

Bucură-te, îmbrăcare a celor goi;

Bucură-te, hrănire a celor flămânzi;

Bucură-te, tăiere-împrejur a inimii;

Bucură-te, grădină udată de harul lui Dumnezeu;

Bucură-te, lumină răsărită în întuneric;

Bucură-te, pământ cu rod de viață veșnică;

Bucură-te, umblare în poruncile dumnezeiești;

Bucură-te, dreaptă închinare ce luminezi calea;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 7

Creștinii știu că Dumnezeu este martorul gândurilor și faptelor noastre, lepădând răutatea spre a se împărtăși de fericirea cea veșnică a cântării de Aliluia!

Icosul 7

Ai învățat că față de a poseda numai o sămânță de adevăr cu totul altceva este a avea Adevărul în toată măreția Lui, ca într-o icoană de pururea închinare.

Bucură-te, bunăcuviință a vestirii frumuseții lui Dumnezeu;

Bucură-te, chemare spre a umbla în lumina Domnului;

Bucură-te, moștenire a bunătăților împărăției cerești;

Bucură-te, suflet răscumpărat de Hristos;

Bucură-te, dreptate și judecată mântuitoare;

Bucură-te, odihnire în sine a voii lui Dumnezeu;

Bucură-te, ferire de duhurile rele și rătăcitoare;

Bucură-te, clădire a vieții pe piatra Cuvântului întrupat;

Bucură-te, cuvânt cu duhul înțelepciunii și al tăriei;

Bucură-te, cuvânt cu duhul vindecării și al cunoașterii de mai înainte;

Bucură-te, cuvânt cu duhul învățăturii și al temerii de Dumnezeu;

Bucură-te, cuvânt cu duhul credinței, nădejdii și dragostei;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 8

Setea ta de adevăr numai izvoarele harului dumnezeiesc au potolit-o, arătându-ți taina mântuirii rodind din Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, cea care lumea a luminat și a revărsat în tot locul bucuria cântării de Aliluia!

Icosul 8

Mărturii ai adus din înțelepții cei vechi și din profețiile Scripturii despre întruparea, patimile, învierea și înălțarea la cer ale Fiului lui Dumnezeu, aducând la dreapta credință deopotrivă evrei și neamuri.

Bucură-te, împărățire prin adevăr, blândețe și dreptate;

Bucură-te, răspuns de cuvânt bun al inimii;

Bucură-te, oprire de la rătăcire;

Bucură-te, împărtășire de sfinte daruri;

Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în fapte și în cunoștință și în inimă;

Bucură-te, vestire a celei de-a doua Veniri a lui Hristos;

Bucură-te, râvnă apostolească;

Bucură-te, dragoste ce topești învârtoșarea;

Bucură-te, păzire a îndreptărilor celor veșnice;

Bucură-te, conștiință pururea luminată de prezența lui Dumnezeu;

Bucură-te, pomenire neîncetată a numelui Său cel sfânt;

Bucură-te, credință că Dumnezeu ne va învia prin Hristosul Lui;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 9

Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep să spună cum, în multe feluri și chipuri, ai arătat iconomia lui Dumnezeu cea pentru mântuirea noastră, a celor ce cântăm Aliluia!

Icosul 9

Inimile ai luminat cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu, sfinte Iustin, înălțând rugăciuni fierbinți pentru luminarea celor din întunericul necunoștinței.

Bucură-te, mângâiere a poporului deznădăjduit;

Bucură-te, strigăt de pocăință ce ia cu asalt împărăția lui Dumnezeu;

Bucură-te, încredințare că El ne va face nestricăcioși, nepătimitori și nemuritori;

Bucură-te, încredere în numele Celui răstignit;

Bucură-te, rodire a sămânței de mântuire prin harul îndurării Sale;

Bucură-te, fericire a ascultării de Dumnezeu;

Bucură-te, veselie a păzirii căilor Lui;

Bucură-te, bucurie a împlinirii voii Lui;

Bucură-te, grijă de suflet ca de un dar dumnezeiesc;

Bucură-te, descoperire a Înțelepciunii mai dinainte de veac;

Bucură-te, părtășie la numele lui Dumnezeu;

Bucură-te, lepădare a răutății și zădărniciei;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 10

Pe marea Scripturii ai călătorit, ieșind la limanul mântuirii cu vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu ce a luat în Hristos chip și trup, ca lumea s-o înalțe la Tatăl, în bucuria cântării de Aliluia!

Icosul 10

Cu tot sufletul și cu toată ființa ai îmbrățișat credința creștină, sfinte Iustin, pecetluind cu sângele tău martiric viața ta, în dorul de a te uni cu Înțelepciunea ipostatică.

Bucură-te, judecată întru dreptate;

Bucură-te, rod de sfințenie;

Bucură-te, pregătire a căilor celor drepte;

Bucură-te, făclie așezată spre luminarea neamurilor;

Bucură-te, vestire a locului celui veșnic;

Bucură-te, împărtășire a pâinii vieții;

Bucură-te, primire cu cuget curat a tainelor dumnezeiești;

Bucură-te, miel fără răutate;

Bucură-te, cântare nouă înălțată lui Dumnezeu;

Bucură-te, răbdare a ispitelor întru așteptarea judecății Lui;

Bucură-te, cunoștință a tainei mântuitoare;

Bucură-te, iubire de fiu către Părintele ceresc;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 11

În Hristos ai trecut de la cunoașterea în parte și în ghicitură la cea veșnică, în care Adevărul Însuși se face trup de împărtășire, celor ce cântă neîncetat: Aliluia!

Icosul 11

Nimic nu te-a putut despărți de dragostea lui Hristos, pentru care ai călcat moartea, asemenea Lui, intrând în bucuria celor ce cântă:

Bucură-te, cuvânt al chemării și al pocăinței către toate neamurile;

Bucură-te, tâlcuire a profețiilor;

Bucură-te, vestire a tainei renașterii noastre în Hristos;

Bucură-te, mulțumire adusă lui Dumnezeu prin fapte;

Bucură-te, săturare din sânul mângâierii Lui;

Bucură-te, împărtășire din intrarea slavei Lui;

Bucură-te, îndulcire a apei firii cu puterea crucii;

Bucură-te, că ai aflat în Hristos odihnă;

Bucură-te, că iconomia mântuirii și în tine s-a împlinit;

Bucură-te, mărturisire a dumnezeirii Logosului;

Bucură-te, mărturisire și a omenității Lui;

Bucură-te, cuvânt făcut icoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 12

Datoria fiecăruia este de se opri de la a face nedreptăți înaintea lui Dumnezeu și a afla schimbarea minții, prin care cunoaște pe Cel Preaînalt, cântând: Aliluia!

Icosul 12

Înaintea Sfintei Treimi te-ai arătat rod de sfințenie, ce revarsă binecuvântarea Cuvântului făcut trup peste cei ce cântă:

Bucură-te, iubire de Dumnezeu din toată inima și din toată puterea;

Bucură-te, iubire de aproapele ca de sine însuși;

Bucură-te, nimicire a puterii șarpelui;

Bucură-te, credință în milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu;

Bucură-te, transformare a vrăjmășiei în evlavie, dreptate, nădejde, credință și dragoste;

Bucură-te, suflet schimbat în întregime cu puterea Duhului;

Bucură-te, trup preschimbat prin harul nestricăciunii;

Bucură-te, inimă din care țâșnește apă vie;

Bucură-te, curățire de toată întristarea și fierbințeala păcatului;

Bucură-te, că ai fost pus spre lumină neamurilor;

Bucură-te, părinte născător de fii duhovnicești;

Bucură-te, fiu al împărăției lui Dumnezeu;

Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!

Condacul 13

Pe Tatăl Ceresc, pe Fiul Dumnezeiesc și pe Duhul Cel Preasfânt ai mărturisit înaintea evreilor și a neamurilor, altoind cele mai de preț roade ale înțelepciunii omenești în taina Cuvântului întrupat, darul cel veșnic al înfierii făpturii de către dragostea Sfintei Treimi, Căreia după cuviință cântăm: Aliluia! (de trei ori)

Apoi din nou Icosul 1Condacul 1.

Rugăciune

Cele ale noastre depășesc orice altă învățătură prin aceea că noi avem în Hristos întreg Cuvântul, Care S-a arătat pentru noi trup, Cuvânt și suflet, Ipostasul Însuși a ceea ce înțelepții veacurilor au scos cu trudă din vistieria Adevărului, contemplând doar în parte Cuvântul. Pentru aceasta, sfinte Iustin, cinstim pe Logosul lui Dumnezeu întrupat, Care în multe feluri și în multe chipuri a rânduit iconomia cea spre mântuire a lumii, purtând de grijă celor ce cu dreaptă credință se închină Dumnezeului celui viu, Unul în Treime, pe Care prin moartea ta martirică L-ai preaslăvit!

(Acatist alcătuit cu rugăciunile și binecuvântarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei și ale părintelui Iustin de la Oașa).

DoarOrtodox

Canon de rugăciune către Puterile Cerești și către Toți Sfinții


Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Cântarea 1: Glasul al 3-lea:

Irmos: Pe Faraon, care era purtat în car…

Cuvinte cel fără de început, pentru sfin­țitele rugăciuni ale Heruvimilor, Se­­­­ra­fimilor, ale Stăpâniilor, Scaune­lor, ale Puterilor celor dumnezeiești, ale În­geri­lor, Arhanghelilor, ale Căpe­te­nii­lor și Dom­­niilor, dăruiește-ne mi­lele Tale cele mari, ca un iu­bitor de oameni.

Ajută-mi, Înaintemergătorule al Dom­­­­nului, rugând pe Hristos; și voi, cea­ta prorocilor, adunarea Aposto­lilor, mul­ți­­mea mucenicilor, rugați pe Stă­­­pâ­nul tu­turor să mă mântuiască pe mine, cel cuprins de multe păcate.

Slavă…

Dumnezeieștilor femei care bine ați pătimit și ați postit, soborul arhie­re­ilor, cuvioșilor și drepților, cinsti­ți­lor sfin­ți mucenici, rugați-vă să dobân­dim bunătățile cele veșnice noi, cei ce cu credință vă fericim.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Mintea mea fiind robită de dez­mier­dările trupești, cu totul o izbăvește, stă­până, ceea ce ești una bună, și cre­dincios mai adevărat prin fapte bune mă arată Fiului tău, ca după da­torie să te slăvesc.

Cântarea 3:

Irmos: Cel ce ai întărit din început cerurile…

Rogu-mă, o, Serafimi, Stăpânii, He­ruvimi, izbăviți-mă de smintelile vrăj­mașilor; voi, Domnii, Căpetenii, Sca­­une și Arhan­gheli, împreună cu toți În­gerii, ru­gați pe Iz­bă­vitorul pentru mi­ne, păcătosul.

Înaintemergătorule, roagă pe Hristos să dobândesc viața cea făcă­toare de bine mie pururea; prorocilor și cetele mu­cenicilor, ale Sfinților Apos­toli, ale arhiereilor, ale cu­vio­șilor și ale sfin­ți­lor mucenici, care v-ați săvârșit prin sânge, rugați-vă pentru mine, păcătosul.

Slavă…

Femei care vitejește ați pătimit și luminat ați postit și pe vrăjmașul l-ați biruit, rugați-vă să fim și noi părtași acelei desfătări și măriri nesfârșite de care voi v-ați învrednicit.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

De Dumnezeu dăruită, Curată Fe­cioară, roagă-te împreună cu cetele cele de sus, cu toți înțelepții Apostoli, cu sfinții mucenici și cu prorocii, ca să luăm desăvârșit dezlegare de păcate.

Cântarea 4:

Irmos: Tu ești tăria mea, Doamne…

Vezi, Hristoase, să nu mă treci cu ve­derea, rogu-mă, pe mine cel cuprins de toate păcatele, ci, prin rugăciunile tu­turor sfinților Tăi îngeri, cu ale muce­nicilor și cu ale Apostolilor Tăi, milu­iește-mă și mă mân­tuiește și moștenitor împără­ției Tale mă arată, ca un mi­lostiv.

Propovăduitorule al lui Hristos, Înainte­mer­gătorule, aprinde acum fă­clia inimii mele cea stinsă, cel ce ai fost luminător Soarelui celui înțele­gător, și te roagă, împreună cu prorocii și cu toți sfinții, să trec în caldă po­căință această viață trecătoare.

Slavă…

Strălucește-mi lumina pocăinței, Iu­bi­to­rule de oameni, Iisuse, și mă în­vred­­nicește să dobândesc mântui­rea, cu mij­lo­cirile celor ce au slujit Ție întru cre­dință, ale sfintelor femei, ale ierar­hilor și ale mucenicilor Tăi, ale pro­povă­dui­torilor, ale Apostolilor și ale sfin­ților mucenici.

Și acum…,a Născătoarei de Dumnezeu:

Ceea ce singură ai născut pe Dum­ne­zeu întrupat, ceea ce ești cu totul sfântă, pe Acela roagă-L să ne mântuiască pe toți în ziua cea înfricoșătoare și să ne izbăvească de chinuri și să ne învrednicească de viața și de lumina cea veș­nică, împreună și cu cei ce bine I-au slujit.

Cântarea 5:

Irmos: Pentru ce m-ai lepădat de la fața Ta…

Puterile cele înțelegătoare Te roagă acum, Milostive Doamne, Stăpâniile, Scaunele, Serafimii și Domniile, În­ge­rii împreună cu Arhanghelii și cu Căpe­teniile; fii milostiv poporului Tău și-l mântuiește, ca un îndurat.

Fericite Înaintemergătorule, cel ce ai petrecut viață străină și singuratică, fă-mă străin de tot chinul, rugând pe Iisus, iu­bitorul de oameni, împreună cu dum­ne­zeieștii pro­roci, cu apostolii, cu ierarhii și cu sfintele oști ale mucenicilor.

Slavă…

Cel ce ai luminat pe ierarhii Tăi și pe sfinții mucenici, Doamne, și ai mă­rit dum­­ne­zeiasca adunare a cinstitelor fe­mei, care vitejește au pătimit; pentru ru­găciu­nile aces­tora miluiește-mă, Cel ce știi toate greșelile mele, cele fără de număr.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Preasfântă Fecioară, care ai născut pe Cuvântul, Cel cu totul sfânt, izgo­nește toată mâhnirea și întristarea su­fle­tului meu și îndeamnă gândul meu să facă lucruri dum­nezeiești, ca să te slăvesc cu credință și cu dragoste.

Cântarea 6:

Irmos: Curățește-mă, Mântuitorule…

Ca să mă izbăvească de chinul cel gătit acolo, Heruvimi, Scaune, Dom­nii, Îngeri, Arhangheli, Căpetenii și Pu­teri, rugați pe Stăpânul a toată făptura.

Cu cetele Apostolilor și cu oștile mu­cenicilor, Înaintemergătorule, pro­po­vă­­dui­­to­­rule al lui Hristos, roagă pe Iisus, iubitorul de oameni, Dumne­zeul nostru, ca să aflăm milă în ceasul judecății.

Slavă…

Sfântă Muceniță Tecla, ceea ce ești întâia dintre femeile care tare au pă­timit, împreună cu acelea, roagă pe milostivul Dumnezeu să ne iz­băvim de întunericul patimilor și de ispitele cele de multe feluri.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Pe tine, Stăpână, de Dum­­­­nezeu dă­ruită, te lăudăm credincioșii, că ai năs­cut cu trup pe Dumne­zeul cel lău­dat, pe Care roagă-L, ceea ce ești neîn­ti­nată, să mân­tuiască țara aceasta și po­porul ei în pace.

Cântarea 7:

Irmos: De coborârea lui Dumnezeu focul s-a rușinat…

Fiind voi a doua lumină din Lu­mi­na cea dintâi, sfinților îngeri, cu îm­­păr­­tă­șirea cea netrupească și prea­bo­gată v-ați strălucit. Pentru aceasta strig: Luminați min­tea mea cea puru­rea întunecată cu patimile vieții.

Ceata cea fericită a Apostolilor, a mu­ce­nicilor și a sfinților proroci, a ie­rar­hilor și a cuvioșilor, împreună cu fe­ricitul Înaintemer­gător, Te roagă, Iu­bitorule de oameni, să treci cu vede­rea greșelile noastre ale tuturor, care cântăm Ție: Bine ești cuvântat, Dum­nezeul părinților noștri.

Slavă…

Schimbă durerea sufletului meu, Hris­toase, și miluiește pentru rugăciunile sfinților mucenici, ale ierarhilor și ale cuvioșilor Tăi, și să nu mă rușinezi când voi sta înaintea tronului Tău, că bine ești cuvântat, Dumne­zeul părin­ților noștri.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Ca un tron în chip de foc porți pe Împă­ratul făpturii, pe Care roagă-L, Fe­cioară, împreună cu fericitele și sfintele femei, să mă învrednicească de împără­ția Sa pe mine, cel ce cu cre­dință slă­vesc ajutorul tău.

Cântarea 8:

Irmosul:

De șapte ori cuptorul, chinuitorul hal­­deilor, l-a ars nebunește, pentru ci­­n­­­s­titorii de Dumnezeu; dar văzându-i pe aceștia izbăviți de o putere mai mare, Făcă­torului și Izbăvitorului a strigat: Ti­neri binecuvântați-L, preoți lăudați-L, po­poa­re preaînălțați-L întru toți vecii.

O, Heruvimi, cei în chipul focului, Se­ra­fimi, cei cu multe aripi, Scaune, Stă­­pânii și Căpetenii, Îngeri și toți Ar­hanghelii și sfințite Domnii, rugați-vă, împreună cu Înainte­mer­gătorul, cu pro­­rocii, cu Apostolii, cu ierar­hii și cu­­vio­șii și cu toți drepții, ca să ne mi­lu­iască pe noi.

Dați-ne ajutor, Sfinților Apostoli: Petre, Pavele, Iacobe, Bartolomee, To­ma, Filipe, Andrei, Marcu împreună cu Luca, Ioane, iu­bitul lui Hristos, Si­mo­ne și Iuda, cel cu totul fericit, și ma­rele Matia, fiind noi biruiți de is­pitele înșelătorului și rătăciți.

Binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Ștefane, începătorul mucenicilor, cel ce ai fost mai luminat decât razele soarelui, roagă-te împreună cu aceștia să ne luminăm toți și să scăpăm de toată negura păcatului noi, cei ce stri­găm Stă­pânului: Preoți, binecuvântați, po­poare, preaînălțați pe Domnul întru toți vecii.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Fă să urmez, ceea ce ești cu totul curată, celor ce cuviincios au viețuit cu viață îmbunătățită, rănind pe vrăj­mașii cei ce mă mâhnesc fără de milă și mă su­pără neîncetat, trăgându-mă la patimile cele trupești, ca, bucu­rându-mă, să strig: Popoare, preaînăl­țați pe Hristos în veci.

Cântarea 9:

Irmosul:

Spăimântatu-s-a de aceasta cerul, și mar­ginile pământului s-au minunat, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor tru­­­pește și pântecele tău s-a făcut mai desfătat decât cerurile. Pentru aceasta, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, în­ce­­pătoriile cetelor îngerești și ome­nești te slăvesc.

O, dumnezeiești Stăpânii, Heru­­vimi, Se­rafimi, Domnii, Îngeri, Scau­ne, toate Căpe­teniile și preamărite Pu­teri și Sfinți Arhangheli, faceți ru­gă­ciune la Dumnezeu ca, bine viețuind, să dobândim mântuire și să ne iz­băvim de necazuri.

Înaintemergătorule, ca acela ce ai fost pro­roc mai ales, împreună cu toți prorocii, învrednicește-ne tuturor bu­nă­­tăților și pe noi, cei îngreuiați de pa­timi și pururea cuprinși de ispitele celui viclean și de înșelăciunile vieții, ca să vă cinstim cu credință.

Slavă…

Dumnezeiești, cu totul slăviți, cei doi­spre­zece Apostoli, împreună cu toți mucenicii, cu preoții și cu sfinții mu­cenici și cu fericiții și dumne­zeieștii proroci, cuvioase și drepte fe­mei, care tare ați pătimit, faceți rugă­ciuni pentru noi către Iubitorul de oameni.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Fecioară, ceea ce ești iubitoare de bine, roagă pe Fiul tău Cel bun și Domnul să tămăduiască și să mântuiască sufletul meu cel slab și necăjit pu­rurea de asupririle bala­urului celui stri­cător de suflet și să-l feri­ceas­că împreună cu toate înălțările cele pur­tătoare de lumină.

Slavă…, Și acum…, Doamne, miluiește (de 3 ori). Părinte, binecuvintează, și apolisul.

Viața Sfântului Diadoh al Foticeii. Acatistul. (29 martie)


sfantul_diadoh_episcopul_foticeei_1Sub numele lui Diadoh al Foticeii e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărţită în 100 de capete. Încă din veacul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.

Altceva nu se ştie despre viaţa acestui ierarh, care trebuie să fi fost un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bucurat de o deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea manuscriselor în care s-a păstrat.
De la el a mai rămas şi o Vedere.  în care, în forma unui dialog purtat în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în viaţa viitoare. De la Diadoh a mai rămas o predică Despre înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos
Scrierea lui amintită, în 100 de capete, nu e tipărită în Patrologia lui Migne decât într-o traducere latină, măcar că un text grecesc al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Filocalia.

Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice şi a marilor certe hristologice, nici învăţătura despre trăirea creştină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte polemică, în care respinge învăţături greşite.
După Diadoh, scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1–2). El face deosebirea între „chipul“ lui Dumnezeu în om şi „asemănarea“ cu El (cap. 4, 88).

Prin păcatul strămoşesc „chipul“ dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul botezului curăţă „chipul“, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi „asemănarea“. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim. „Asemănarea“ începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în „asemănare“, în dragoste, ni se face şi harul „simţit“. „Harul se ascunde, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii“ (cap. 77). „Două bunuri ne aduc nouă sfântul har al botezului renaşterii, dintre care unul îl covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul“, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea“. Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip „asemănarea“ (cap. 88).

diadox2Prin această deosebire Diadoh vrea să combată masalianismul. Pentru acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea ca mijloc al experierii harului, nesocoteau taina botezului ca mijlocitoare a harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce combăteau masalianismul (mai ales Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii) preţuind, ca şi adversarii lor, trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul“ lui Dumnezeu de „asemănarea“ cu Dumnezeu, pentru a putea distinge şi harul botezului, care restabileşte acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează treptat „asemănarea“ nu numai prin rugăciune, cum ziceau masalienii, ci prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Porniţi pe calea deprecierii botezului şi a harului nesesizat de conştiinţă dăruit prin această taină, masalienii afirmau că botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşadar nu şterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălăşluieşte şi harul, şi păcatul, şi Duhul Sfânt, şi diavolul.

Această teorie o respinge Diadoh, arătând că, dacă până la botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la botez înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. „Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se ascunde în mintea celor ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii dinspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru.

Ca urmare, aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează Satana asupra sufletului şi după botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul (să nu fie!), ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului“ (cap. 76). Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul (cap. 81). „Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. (…) De aceea harul prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii prin simţurile trupului robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei (cap. 79).

sf-diadoh-al-foticeiiViaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme mai întâi de El întru simţirea inimii“ (cap. 16). Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire nu are nici credinţa pe care crede că o are“ (cap. 21).
După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare au ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. „Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea, deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce afară din vistieriile firii“ (cap. 26). „Dar numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea cu adevărat. (…) Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită.“ De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi“ (1 Tes. V, 19).
Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30). „Simţirea aceasta a minţii“ sau a „inimii“, sau a „sufletului“ nu trebuie înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. „Nimenea să nu nădăjduiască auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „«Pentru că acum umblăm prin credinţă, şi nu prin vedere», zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie vreun glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului“ (cap. 36; vezi şi cap. 37, 38). „Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumină dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea nu se îndoieşte. Căci aşa devine când puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaşului, ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii“ (cap. 40).
Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică nu se face fără lupte. „Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci Satana mângâie sufletul printr-o simţire dulce în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el.“ Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean“ (cap. 31, 32).
Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău, şi să-l facă mai smerit“ (cap. 77).

Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre „teolog“ şi „gnostic“. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoştinţei“, al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă (cap. 7–11).

„Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner (op. cit., 223), este că viaţa duhovnicească apare de la început până la sfârşit ca o «trăire» şi că la orice pas se vorbeşte de «experienţă».“ Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot aşa de potrivită este însă observaţia că „Diadoh aparţine teologiei de sentiment, direcţia pietăţii răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este masalianismul“. Trăirea mistică de care vorbeşte Diadoh nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte – „simţirea minţii“ – este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.

doar ortodox church102

Acatistul Sf. Episcop Diadoh al Foticeii (29 martie)

diadoh1Rugăciunile începătoare: …

Condacul 1

Unindu-ti chipul prin dragoste cu virtutile lui Dumnezeu, te-ai aratat icoana vie a Arhiereului Christos, Sfinte Diadoh. si gustand intru multa simtire dulceata Preasfantului Duh, intru bucuria Tatalui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!

Icosul 1

Viata ta, Sfinte Diadoh, a ramas invesmantata in taina, insa din cuvantul tau ca un mare ascet si cunoscator al dumnezeiestii vietuiri ai stralucit, pom inmiresmat al Raiului din roade vadindu-te:
Bucura-te, hotar al vietuirii celei inalte
Bucura-te, teolog intru largimea vederii duhovnicesti
Bucura-te, vas al smereniei si milei dumnezeiesti
Bucura-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea raului
Bucura-te, chip al negraitei miscari spre Cel Necuprins
Bucura-te, indrazneala ce cauti dragostea Sfintei Treimi
Bucura-te, libertate robita prin dragoste lui Christos
Bucura-te, credinta hranita de stralucirea iluminarii dumnezeiesti
Bucura-te, nevoitor al curatiei
Bucura-te, cuvant ce saturi simtirea duhovniceasca a mintii
Bucura-te, cuvant largit prin contemplatie dupa masura dragostei
Bucura-te, cuvant inchinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare
Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!

Condacul 2 Continuă lectura

Viața și acatistul Sfintei Mucenițe Fotini Samarineanca (26 februarie)


fotini_si_mantuitorul4Sfânta marea muceniţă Fotinia este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El. Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorârea Sfântului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmând lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcând pe mulţi slujitori de idoli de la păgânătate, făcându-i creştini.

    În zilele lui Neron, păgânul împărat al Romei, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor şi după mărturisirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, prigonitorii căutau pe ucenicii lor şi pe toţi cei ce credeau în Hristos sârguindu-se în deşert a şterge din lume numele lui Hristos. Însă nu ştiau nebunii, căci cu cât prigoneau credinţa cea întru Hristos, cu atât mai mult se întărea şi se lăţea; căci precum a zis Domnul: „Porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”.

    În acel timp Sfânta Fotinia, împreună cu fiul ei cel mai mic, se aflau în Cartagina, cetatea Africii, şi propovăduiau cu îndrăzneală Evanghelia lui Hristos. Iar Victor, fiul ei cel mai mare, era ostaş în armata romană şi fiindcă a făcut mari vitejii şi biruinţe în războiul pe care l-au avut romanii împotriva arabilor, care supărau şi prădau locurile lor, împăratul Neron l-a făcut stratilat şi voievod a toată Italia; şi, neştiind că este creştin, l-a trimis să muncească pe creştinii care se aflau acolo. Iar Sebastian, ducele Italiei, auzind aceasta din urmă a zis către Victor: „Eu ştiu prea bine, o, voievodule, că tu eşti creştin precum şi maica ta şi Iosi, fratele tău, sunt creştini, următori şi ucenici ai Apostolului Petru. Însă te sfătuiesc să faci ceea ce ţi-a poruncit împăratul, adică să munceşti pe creştini, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa”. Iar voievodul Victor a zis: „Eu voiesc să fac voia lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Împăratul cel ceresc şi fără de moarte. Iar de porunca pe care mi-a dat-o Neron împăratul, ca să muncesc pe creştini, nici nu voiesc să aud, dar să o mai împlinesc”. Ducele a zis: „Eu te sfătuiesc ca pe un prieten adevărat ceea ce îţi este ţie de folos; căci dacă vei şedea pe divan şi vei cerca să afli pe creştini şi îi vei munci, vei face plăcerea împăratului şi vei dobândi şi banii creştinilor. Pe lângă această, te mai sfătuiesc să vesteşti şi maicii tale şi fratelui tău, să nu mai propovăduiască la arătare pe Hristos şi să nu mai înveţe pe pagini a se lepăda de credinţa lor părintească, ca să nu te primejduieşti din cauza lor”.fotini1

    Sfântul Victor a zis către dânsul: „Să nu-mi fie a face aceasta care zici, adică să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc pe maica mea sau pe fratele meu să nu mai propovăduiască că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Dar şi eu sunt şi voiesc să fiu propovăduitor al lui Hristos, precum sunt şi aceia, şi las să vedem răul care ni se va face”. Ducele a zis: „Eu frate te sfătuiesc cele ce-ţi sunt de folos, iar tu socoteşte ce vrei să faci”. După ce a zis, îndată a orbit şi, căzând la pământ, a rămas mut de durerile cele cumplite ale ochilor; apoi, ridicându-l cei ce stăteau de faţă, l-au pus pe pat şi a rămas trei zile fără glas, neputând grăi nicidecum. Iar în a patra zi a strigat cu glas mare: „Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!” Iar Victor, intrând la dânsul, a zis: „Pentru ce ţi-ai schimbat aşa deodată părerea ta, o! Sebastiane?”. Ducele a zis către dânsul: „Căci mă cheamă Hristos la dânsul o! preadulcele meu Victor”. Deci îndată a învăţat de la dânsul credinţa în Hristos şi s-a botezat; apoi cum a ieşit din apa botezului, îndată şi-a căpătat lumina ochilor şi a preamărit pe Dumnezeu. Văzând ceilalţi slujitori de idoli această preaslăvită minune, s-au înfricoşat ca să nu pătimească şi ei, necrezând în Hristos, ceea ce a pătimit ducele, au alergat toţi la Victor şi, învăţând credinţa în Hristos, s-au botezat. Continuă lectura

Troparul, viața, acatistul Sfintei Teodora Împărăteasa (11 februarie)


Troparul Sfintei Teodora Împărăteasa, glasul 5 Ca cea vrednică de darurile lui Dumnezeu, și chip preasfânt de înțelepciune și credință luminat-ai prin a ta evlavie Biserica. Și ai arătat tuturor că sfinții au cinstit sfintele icoane, prealăudată Teodora, podoaba ortodocșilor. 

DoarOrtodox

Sf.-Teodora-Imparateasa-01Constantinopol, sec. IX

Sfânta Teodora s-a născut din părinţi străluciţi şi evlavioşi, care au crescut-o la Constantinopol, cetatea de scaun a împărăţiei. Era foarte isteaţă şi frumoasă. La 4 iunie 830, ea s-a măritat cu Teofil, la un an după cel el ajunsese împăratul Bizanţului. Au avut şapte copii împreună: cinci fete şi doi băieţi.

Dar căsnicia lor a fost umbrită de ura lui Teofil faţă de sfintele icoane ale Bisericii şi de silnica lui prigoană asupra celor ce nu încetau a le duce închinare. Teodora şi-a sfidat soţul în această privinţă, continuând să cinstească sfintele chipuri. Ea a izbutit să-l scape din închisoare pe cel mai strălucit zugrav de icoane din acea vreme, Sfântul Lazăr (17 noiembrie).

Când împaratul Teofil a murit, în 842, Sfânta Teodora a luat în stăpânire tronul pe seama fiului ei Mihail, care era prea mic să domnească singur. Ea a folosit prilejul spre a face să fie ales ca patriarh al Constantinopolului un iconodul, Metodie, şi spre a convoca un sinod al Bisericii în luna martie a anului 843, care a reaşezat în chip solemn închinarea sfintelor icoane.

Totuşi, ea a stăruit ca sinodul să nu osândească pe soţul ei abia răposat, mărturisind că acesta se căise de iconoclasmul său pe patul de moarte.

Spre a prăznui reaşezarea icoanelor, Sfânta Teodora a condus un uriaş alai cu icoane pe străzile Constantinopolului, în duminica de 11 martie 843. Era prima duminică din Postul Mare din acel an. De atunci, Biserica prăznuieşte reaşezarea sfintelor icoane in prima Duminică din Postul Mare, printr-o slujbă cunoscută ca Biruinţa Ortodoxiei.

Cincisprezece ani mai târziu, după ce fiul ei Mihail a luat tronul de unul singur, a surghiunit-o pe ea şi pe cele patru surori ale sale la Mânăstirea Gastrion. Sfânta Teodora a primit cu bunăvoinţă aceasta, lucrând cu şi mai multă râvnă pentru mântuirea sa. A murit cu pace la 11 februarie 867. Mai târziu, moaştele ei au fost aflate neputrezite.

DoarOrtodox

Istoria creştinismului a cunoscut în primul mileniu tulburări, frământări, unele cauzate şi de încercările unor împăraţi bizantini de a înlătura cultul sfintelor icoane. Călugări şi patriarhi, sfinţi şi împărătese au apărat cu preţul vieţii cultul icoanelor. Împărăteasa Teodora alături de împărăteasa Irina sunt cele care au stabilit în urma sinoadelor cinstirea sfintelor icoane. Biserica noastră o pomeneşte pe Sfânta Teodora la 11 februarie.

Teodora, viitoarea împărăteasă a Bizanţului, s-a născut în oraşul Elissa din Paflagonia (o regiune din nordul Asiei Mici), în jurul anilor 810-815, din părinţi străluciţi şi evlavioşi, de origine armeană. Mama Teodorei se numea Teoctista, iar tatăl său Marin şi avea funcţia de amiral în flota imperială. Pe lângă Teodora, aceştia au mai avut doi fii şi trei fiice, toate căsătorite cu înalţi demnitari de la curtea imperială constantinopolitană. Continuă lectura

Rugăciunea credincioșilor ce se căsătoresc


Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, sfințitorul nunții celei de taină și prea­curate, păzitorul nestrică­ciu­nii și chi­ver­nisitorul cel bun al celor lu­mești, Cel ce dintru început ai zidit pe om și l-ai pus, ca pe un împărat, peste făpturile Tale și ai zis: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor; pentru aceasta ai rânduit să lase omul pe tatăl său și pe mama sa și să se unească cu soția sa (soțul său) și să fie amândoi un trup, iar pe cei ce Dum­ne­zeu i-a îm­pre­unat omul să nu-i des­partă. În­suți Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc peste mine nevrednicul robul Tău (roaba Ta) și binecuvân­tează că­­sătoria pe care astăzi o întemeiem înaintea feței Tale. Curățește toate pă­ca­tele mele, iartă-mi toate fără­de­le­gile, dezleagă-mi toate greșelile cele de voie și cele fără de voie; unește gân­durile, cugetele și inimile noastre în dragoste nefățarnică și în credință nestrămutată, îndreptează-ne pașii pe căile Tale, pentru ca pururea să împlinim voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de toate bunătățile, dă­ru­iește-ne copii buni și ne învredni­cește ca împreună să petrecem viețuire fără prihană, să sporim în tot lucrul bun și bineplăcut Ție, să plinim cu inimă curată poruncile Tale și să lăudăm și să preamărim preacins­titul și de mare cuviință numele Tău: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii ve­cilor. Amin.

CHURC080 doarortodox

Netăgăduirea lui Dumnezeu, pe limba marilor învățați ai lumii


(…) Omul de știință nu este nici pe departe o excepție privind cunoașterea, recunoașterea sau relaționarea cu Dumnezeu. Multe minți luminate de peste veacuri, mii și sute de mii de scriitori, de filosofi, de învățați, savanți, cercetători și sfinți au scris și au vorbit despre experiența lor privind cunoașterea lui Dumnezeu. Ar trebui mai multe biblioteci imense pentru a cuprinde cărțile pe care ei le-au scris și mărturisesc credința lor sau, mai mult chiar, iubirea lor.

Marele Pascal avea un raționament privind relația lui cu Dumnezeu: ”Dacă eu cred în Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic, căci acolo, în învățăturile Lui, este fără îndoială, chintesențialitatea binelui. Dar dacă eu nu cred în Dumnezeu și El există, am pierdut totul!”


rugaciuneSelectând numai câteva nume din cartea Dumnezeu există a lui L. Lenfant, vom argumenta poate ceea ce marele fizician și chimist englez Faraday (1791-1867) afirma în 1854: ”A te îndoi de adevărurile dumnezeiești însemnează a lăsa viața ta pe seama întâmplării; a crede în acestea însemnează a-i da vieții tale greutatea care o face să-și păstreze totdeauna echilibrul.” (Tyndall, Faraday inventeur, apud Moigno, pag. 1438-1439). (…)

A. De Lamarck, mare naturalist francez, care a formulat teoria generației spontanaee și transformismului (1744-1829), afirma în lucrarea Histoire naturelle des animaux sans vertebres, la pagina 267: ”Natura nefiind în ea însăși o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci o orânduire de lucruri care constituie o putere supusă pretutindeni unor legi, natura, zic, nu este Dumnezeu. Ea este produsul măreț al voinței Sale atotputernice. […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, fiindcă aceste legi vin de la El. Totuși voința lui Dumnezeu n-ar putea să fie restrânsă de natură, căci puterea lui Dumnezeu, din care ea pornește, nu are margini!”

J.J. Rousseau nota în Emile – cartea IV: ”Să comparăm scopurile deosebite, mijloacele, legăturile prescrise de tot felul, apoi să ascultăm simțirea noastră lăuntrică. Ce minte sănătoasă poate să respingă această dovadă? Care sunt acei oameni, lipsiți de prejudecăți, cărora ordinea văzută a universului să nu le arate o inteligență mai presus de toate?

Mintea se rătăcește și se pierde în această nesfârșire de raporturi dintre făpturile din univers, care nu se confundă una cu alta. Sunt presupuneri absurde afirmațiile acelora care susțin că armonia din univers este datorată mecanismului orb al materiei care se mișcă la întâmplare. Acei care tăgăduiesc unitatea de plan, care se vădește în legăturile ce există între toate părțile acestui mare tot, în zadar încearcă să acopere cu vorbele lor neînțelese cu abstracțiuni, cu combinări, cu principii generale, cu termeni simbolici; orice ar face ei, îmi este cu neputință să concep un sistem de ființe așa de statornic orânduite, fără să nu concep o inteligență care poruncește toate acestea.”

”O uniformitate atât de minunată în sistemul planetar trebuie privită neapărat ca rezultat al unei lucrări de mare chibzuință și orânduire, zice marele matematician, fizician, astronom și filosof englez Isaac Newton (1642-1727). Același lucru este și cu uniformitatea care se constată în corpurile animalelor. Dacă, în afară de aceasta, priviți îndeosebi prima plăsmuire chiar a acestor părți din corp, care au o structură așa de delicată, ca de plidă cea a ochilor, urechilor, creierului, muschilor, inimii, plămânilor… dacă adăugați la aceste considerații și pe acelea privitoare la instinctul animalelor și insectelor, veți fi de acord că toată această lucrare, meșteșugit făcută, nu poate fi decât efectul înțelepciunii și inteligenței unui AGENT puternic și pururea viu care, fiind de față pretutindeni, este capabil să miște corpurile… mai mult decât putem noi, prin propria noastră voință, să punem în mișcare propriul corp. Cine poate să facă toate acestea dacă nu Dumnezeu?”

Să ne oprim puțin asupra corpului uman, propune marele literat, educator și învățat francez Fenelon (1651-1715). Să privim acest corp; el este acoperit în unele locuri cu o piele atât de subțire și delicată pentru împodobirea corpului. Dacă această piele care face corpul așa de plăcut și de un așa de frumos colorit ar fi scoasă, același corp ar fi hidos și ar produce chiar groază. Această piele este străpunsă de găuri pretutindeni ca un ciur. Deși sudoarea iese în afară prin acești pori, totuși sângele nu se scurge niciodată prin ei și nici apa din afară nu intră prin ei.

Dar cine nu va admira construcția oaselor? Ele sunt foarte tari și cu toate acestea sunt pline de nenumărate găuri care le fac mai ușoare. Ele sunt găurite și în locurile prin care trec ligamentele pentru a le lega pe unele cu altele. Mai mult, extremitățile lor sunt mai groase decât mijlocul și formează două capete semirotunde pentru a da putința ca un os să se învârtească mai ușor pe altul și pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. […] Mâinile sunt o țesătură de nervi și oscioare legate unele de altele care au toată tăria și toată mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, pentru a se prinde, a arunca, a ține și a împinge. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii sunt făcute pentru a îndeplini meșteșuguri minunate […] Ochii sunt ca niște oglinzi în care se zugrăvesc pe rând și fără tulburare, în fundul retinei, toate obiectele lumii întregi.

Ce mână a știut și a putut să facă toate acestea?”

„Toate cărţile la un loc nu cuprind mai mult decât acest argument: când văd un ceas a cărui limbă este construită ca să arate orele, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit piesele acestei maşini pentru ca limba să arate orele. Tot aşa, când văd maşinăriile corpului omenesc, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit aceste organe. […] Trebuie să fii stupid ca să nu recunoşti Autorul; trebuie să fii nebun pentru a nu-L adora.” (Voltaire. Poet și prozator francez 1694-1778, Oeuvres completes, vol. XXIV, paginile 10-11).

General Napoleon Bonaparte, într-o discuție cu Monge, unul dintre oamenii de știință ai vremii pe care îl aprecia foarte mult, îi zise: ”Iată, religia mea este foarte simplă. Privesc acest univers așa de vast, așa de complicat, așa de măreț și minunat și îmi zic că nu poate să fie produsul întâmplării, ci opera unei Ființe necunoscute, Atotputernice, Superioară omului, în măsura în care universul este superior celor mai desăvârșite mașini ale noastre. Caută, Monge, caută, ajută-te cu prietenii tăi, matematicienii și filosofii, dar nu veți găsi o cauză mai puternică, mai hotărâtoare și, orice ați face, pentru a o combate, nu veți reuși s-o înlăturați.” (Thiers, Histoire du consulat et de l’emiere, volumul III, pagina 220)

Iată de ce relatează marele fabulist La Fontaine spre a doborî orice obiecțiune cu privire la Înțelepciunea lui Dumnezeu: ”Dumnezeu a făcut bine tot ce-a făcut! Fără a căuta dovada acestei afirmații în tot acest univers și a merge de-a lungul și de-a latul lui, eu o găsesc în dovleac.

Un sătean, văzând cât de mare este acest fruct și cât de subțire este vrejul, a zis: N-a făcut bine cine-a făcut așa! El a așezat rău dovleacul pe acest vrej. He! Eu l-aș fi atârnat acolo, într-unul din stejarii aceia falnici. Ar fi fost astfel un lucru înțelept și fructul la locul lui. Așa fruct, așa arbore!

Îndată după raționament el se așeză sub un stejar și se culcă. O ghindă căzu și îl lovi în nas. O! zise el, când se deșteptă, îmi curge sânge. Ha! Ce-ar fi fost dacă în locul ghindei ar fi fost dovleacul? Dumenzeu n-a voit acest lucru. Fără îndoială El a avut dreptate. Dând laudă lui Dumnezeu, săteanul se întoarse acasă, spunând în stânga și în dreapta despre cât de bun a fost Dumnezeu cu el.” (La Fontaine, Oeuvres, volumul II, paginile 375-379)

În romanul Mizerabilii Victor Hugo descrie astfel trezirea conștiiței unui răufăcător: ”Un glas, mai întâi slab cu desăvârșire, se ridicase din tainițele sale, ajungând din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor…Îi părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea dinafara lui. Crezu că aude cuvintele aievea, cu limpezime, încât privi în cameră cu groază. <E cineva aici?>, întrebă el cu glas tare și buimăcit… Era, într-adevăr, Cineva; dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă oricum ochii omenești.”

”Se întorc morții acasă”, Cornel Constantin Ciomâzgă, Ed. Cartea Actuală 3C, București 2014, pag. 208-214