~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox: sunt extrase din cartea „Lucian Blaga. Amiciții și inimiciții”
Vasile Băncilă face parte din categoria scriitorilor pe nedrept ignoraţi de istoriile literare, dar şi de marele public. El nu şi-a propus să publice foarte mult, nu şi-a dorit să strălucească în arena literară, ci a fost de o modestie exemplară, rămânând toată viaţa profesor de liceu. Cu toate acestea, a fost ,,un scriitor de prim rang”, ,,reprezentant de seamă al culturii româneşti interbelice”, cum afirmă M.Şora,1 ,,una din figurile exemplare ale intelectualităţii româneşti”, ce poate fi plasat ,,alături de L. Blaga, M.Eliade, E. Cioran, R. Vulcănescu”, cu o ,,operă complexă, care l-a situat în rândurile celor mai originali gânditori din cultura noastră”. 2
Preocupările sale au fost de o mare varietate, ele au cuprins filosofia, psihologia, sociologia, pedagogia, filosofia culturii, teologia. Această diversitate este însă, paradoxal, relativă. Opiniile sale pot fi subsumate câtorva idei-forţă care se înscriu în sfera umanismului (atât în sensul cultural, cât şi în cel etic). În articolul Cadru filosofic, scris în 1938, dar apărut mult mai târziu, în revista Mugurul3 conceput la propunerea elevilor săi de la Liceul Mihai Viteazul de a schiţa ,,preocupările sale filosofice anterioare, precum şi intenţiile viitoare”, filosoful şi moralistul Băncilă îşi exprimă coordonatele sistemului de gândire, pentru fiecare ramură a cunoaşterii pe care a abordat-o în scrierile sale, alcătuind ,,un cadru sau o structură ideativă”, ca fundament pentru întreaga sa operă.4
În psihologie, afirmă el, ,,sufletul trebuie cercetat cu mijloace ştiinţifice”, dar fiind o realitate mult prea complexă pentru a-i putea epuiza cercetarea, trebuie abordat cu metodele filosofiei. În logică, atrage atenţia asupra disocierii forţate dintre raţiune şi misticism. ,,Izolarea pentru totdeauna a raţiunii de misticism duce la o adevărată amputare a spiritului uman, la unilateralităţi primejdioase.” Băncilă afirmă că ,,raţiunea şi misticismul trebuie să se sprijine reciproc” şi că ,,la toţi oamenii autentici, la toate marile spirite nefalsificate, găsim şi raţiune şi misticism”5.
În etică, pune accentul pe milă, care ,,pusă pe bază metafizică”, este ,,o punte de depăşire a eului”. ,,Prin milă scăpăm de tirania eului propriu, evadăm osmotic din el, ne înfrăţim cu viaţa din afara noastră.(…) De aceea socotim că mila are un substrat metafizic. Ea este sau face parte din depozitul comunitar din om. Bine înţeleasă, ea este şi un fel de metafizică concentrată, trecută în stare de afect şi de faptă în estetică”6.
Etica şi estetica se întrepătrund, iar frumosul nu poate fi decât moral: ,,un frumos cu conţinut imoral încetează de a mai fi chiar frumos pentru o conştiinţă corectă, fiindcă e strident şi deci nu mai îndeplineşte condiţia armoniei lăuntrice”, iar ,,frumosul adevărat şi mare e moral prin el însuşi, dar e moral, nu pentru că e frumos (după cum vrea o prejudecată curentă), ci pentru că a devenit frumos mare, şi datorită faptului că a implicat în el moralul ori religiosul”7.
Sprijinindu-se pe teoriile sociologiei, el vede în societate ,,ceva organic, cu rădăcini în misterul lucrurilor şi cu finalităţi care se acordă cu legile realităţii”, ,,un mare destin colectiv, care evoluează după legi adânci şi în parte enigmatice”, ,,un fel de organicism, dar nu biologic, ci am zice, un organicism spiritual”, al cărui mod de manifestare este etnicul, cel care reflectă ,,valorile morale ale vieţii: moralul, religiosul, stilul de viaţă, destinul oamenilor.8”
În ce privește pedagogia, el consideră că scopul şcolii este ,,eflorescenţa personală pe fond comunitarist”, realizarea unei ,,şcoli active”, care să nu facă din om ,,o jucărie” a societății, ci să-l pună de acord cu ,,realitatea adâncă”, ,,aprinzându-i în acelaşi timp forţele creatoare”9.
Metafizica este cheia tuturor ştiinţelor, ,,e totul”, ,,sensul transcedental fiind maiestatea care dă fiecărui lucru coeficientul de valorificare şi legitimaţia de dăinuire.”10 Toate ştiinţele enumerate anterior trebuie să fie deci subsumate metafizicii. Filosofia adevărată este pentru el ,,o sinteză de transcendentalism şi naturalism sănătos”, iar rolul ei cel mai înalt este ,,să conducă la întemeierea religiei”11. Ca şi N.Crainic, el insistă asupra legăturii dintre etnicismul românesc şi ortodoxie: ,,Iar pentru noi, românii, cea mai proprie atitudine religioasă, nu poate fi decât ortodoxia, scoasă din ritualurile biologic-decorative şi valorificată în esenţele ei vii şi veşnice.”12
Vasile Băncilă nu a fost printre ,,cei mari”, pentru că nu şi-a dorit celebritatea. A dus o existenţă modestă, ca profesor, la Brăila şi la Bucureşti. A publicat puţin în timpul vieţii, majoritatea scrierilor sale au apărut postum, prin grija fiicei sale, Ileana Băncilă şi, în ultimii ani, a cercetătoarei literare Dora Mezdrea. Încrezător în valorile perene ale culturii, Vasile Băncilă şi-a fundamentat deci opera pe câteva direcţii: folclorul (realităţile satului), valorile morale, educaţia, toate subsumate idealului religios. El rămâne în cultura română prin eseurile publicate, prin corespondenţă, prin conferinţele ţinute. A excelat în genul epistolar; volumele de corespondenţă cu Blaga, cu Basil Munteanu, publicate postum, ascund pagini de o mare forţă, dar şi de o mare delicateţe.
A fost un bun orator, conferinţele sale au fost foarte apreciate, şi de aceea, probabil, a publicat extrem de puţin în timpul vieţii. ,,Am oarecare înlesnire la vorbă, mărturiseşte el în dialogul cu I.Oprişan, înlesnire care mi-a adus şi neajunsuri, fiindcă, probabil, dacă nu aveam această înlesnire, aş fi tipărit mai mult. Sunt oameni care n-au scris mai nimic în viaţă, sau se spune că n-au scris, pentru că au putut să vorbească.”13Nichifor Crainic i-a propus de multe ori să publice în Gândirea, și o dată chiar l-a catalogat ca ,,abulic”, povestește el. Vasile Băncilă a fost un scriitor, care ,,nu s-a grăbit să publice”, așa cum menționează tot în interviul citat: ,,Eu nu eram abulic, dar nu-mi spunea nimic lucrul acesta – căci sunt oameni făcuţi să nu scoată volume. Alţii se prea grăbesc să publice volume, şi alţii nu publică deloc. Deşi ar fi fost bine să fie adunate la un loc şi fără greşeli de tipar, căci aş fi făcut eu corectura”14. Acelaşi regret îl exprimă şi Mircea Eliade, într-un articol publicat în Universul Literardin 23 septembrie 1939: ,,acest harnic şi inteligent eseist amână necontenit publicarea în volum a scrierilor sale”. Scriind despre eseul Semnificaţia Ardealului, Eliade îi recunoaşte lui Băncilă ,,perspicacitatea, intuiţia şi siguranţa orientării teoretice”.15
Vasile Băncilă a fost un intelectual ,,de profundă rectitudine morală”, cu un ,,profil spiritual de gânditor”16, a cărui viaţă şi operă se întrepătrund şi stau, ambele, sub semnul unei moralităţi desăvârşite. A avut o viaţă lipsită de spectaculozitate, petrecută la masa de scris, o existenţă simplă, lipsită de evenimente notabile. Născut în 1897 la Brăila, a urmat cursurile liceului din oraşul natal, iar mai târziu, Facultatea de Filosofie, la Bucureşti. După terminarea studiilor a devenit profesor la catedra de pedagogie a Şcolii Normale din Brăila. Se căsătoreşte cu Felicia Rădulescu, ce îi va rămâne alături până la sfârşitul vieţii, şi cu care are doi copii, Ioan şi Ileana. După desfiinţarea Şcolii Normale, devine profesor în Bucureşti, la Liceul Mihai Viteazul. Naveta grea Bucureşti-Brăila, îl determină să accepte postul de revizor şcolar, o muncă istovitoare, dar care a avut partea ei de interes. Îşi construieşte o disciplină intelectuală aproape de sacerdoţiu. Citeşte, scrie, ţine conferinţe, fără să renunţe la cariera de profesor, pe care o va exercita toată viaţa.
În perioada interbelică, V. Băncilă a publicat studii şi eseuri în revistele Gândirea, Gând românesc, Ideea europeană, Revista de filosofie. Multe din aceste studii au rămas în paginile revistelor, necunoscute marelui public. Abia după apariţia lor postumă, figura lui V. Băncilă a început să capete consistenţă în istoria literaturii române. Înainte de 1945, filosoful a publicat câteva volume de studii a căror apreciere a fost unanimă.: Doctrina personalismului energetic a domnului C. Rădulescu-Motru(1928), Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern (1937), Sensul culturii şi «culturalizarea satelor» (1936),tripticul: Duhul sărbătorii, Declinul sărbătorii, Pedagogia sărbătorii (deşi nu a apărut în volum decât mult mai târziu, a devenit un studiu de referinţă pentru psihologia sărbătorii; el a fost publicat în 1936-1937), Erocraţie şi pedagogie (1937), Lucian Blaga, energie românească (1938), Iniţierea religioasă a copilului (1939), Semnificaţia Ardealului (1944). Vasile Băncilă era cunoscut în epocă mai ales datorită numeroaselor sale articole şi aconferinţelor acoperind o arie tematică foarte amplă.
Deşi Vasile Băncilă nu mai are voie să publice după 1944, el continuă să scrie neîncetat: edifică un sistem filosofic, scrie aforisme, eseistică, portretistică şi memorialistică, jurnale şi întreţine o corespondenţă uriaşă. Scrie mult, ani în şir, fără a se grăbi cu finalizarea proiectelor, de aceea arhiva sa a acumulat, în anii de după 1944, cantităţi enorme de fişe, din care abia în anii ‘70 i s-a îngăduit să publice unele texte, cenzurate însă, şi să ia parte la emisiuni de radio cu subiecte legate de personalităţi literare, printre care Lucian Blaga. Cu toate acestea, consideră el, nu a fost condamnat prea aspru de regimul comunist, nu a făcut închisoare ca alţi colegi de generaţie, ,,nu a fost nici măcar «criticat» în manieră comunistă, cu excepţia unei note din 1980 (Istoria filosofiei române, volumul II), pentru ,,deviaţii” gândiriste. Dar nici acestea prea grave”17.
A fost însă destituit din învăţământ în 1948 şi, pe o perioadă de zece ani, i s-a oprit pensia. La starea şubredă a sănătăţii sale, era invalid de război, s-a adăgat situaţia materială precară. Dar a continuat să scrie şi să citească ,,în cămăruţa sa cât o chilie, mai ales în frig, cu acelaşi program sever de anahoret la domiciliu.”18Abia în 1957 capătă calitatea de pensionar.
Se stinge din viaţă la 10 iunie 1979, în urma unei suferinţe provocate de o fractură de col femural.
Poziţia specială pe care o deţine în cultura românească este rezultatul multiplelor domenii în care s-a manifestat, a multiplelor preocupări: filosofice, pedagogice, psihologice, sociologice, literare, totul fiind subsumat însă unei viziuni metafizice asupra lumii.
Opera sa, compusă în mare parte din studii, eseuri, notiţele conferinţelor pe care le-a ţinut, rămase în mare parte în manuscris este fragmentară,; ea este formată dintr-o imensă cantitate de fişe, planuri, bibliografii, care, pentru a putea fi publicate, necesită o muncă imensă de inventariere, sortare, sistematizare. Efortul de restituire a operei sale a început după 1989 şi se continuă şi azi. ,,Dimensiunea şi varietatea creaţiei lui inedite lasă loc multor viitoare răsturnări, fiecare nouă carte imprimată este doar un decupaj epistemologic dintr-un tot ale cărui dimensiuni se completează şi se întregesc cu încetul”. Deşi plasat mai degrabă ,,la marginea filosofiei, ca excelând mai cu seamă în genurile minore ale acesteia (aforistica şi eseul filosofic), Vasile Băncilă duce, în spaţiul sublimat al creaţie sale postume, cea mai nobilă bătălie spirituală din câte se pot imagina, nu ne referim atât la cea cu propria sa imagine, cât la bătălia pentru biruinţa spiritului românesc,”19afirmă editoarea operelor sale complete, Dora Mezdrea.
Vasile Băncilă a fost un filosof creştin cu vocaţe paideică, la care darul creaţiei s-a unit cu acela al unei vieţi morale, un scriitor şi un om de o înaltă ţinută intelectuală și morală, şi de o modestie exemplară. A preţuit, aşa cum scrie într-un aforism ,,pacea, sfânta, modesta şi anonima pace a sufletului”: ,,să simţi echilibru şi un fel de lumină în suflet, ceva ca o muzică eterată şi vindecătoare”, ,,să curgă viaţa neştiut şi lin ca o apă pe matcă, aşezată şi dreaptă.(…) Numai cine a fost dezarticulat de temeri, numai cine a fost dizolvat de îndoieli, numai cine a agonizat în nelinişti, ştie preţul liniştii, al binecuvântării liniştii, chiar dacă ea e într-o vale modestă a universului.”20 Stilul său surprinde prin formulări memorabile, cu iz de maxime uneori; alteori, în special în descrieri, printr-un stil metaforizant, imagistic, de aceea, în articolul de față am lăsat loc de cele mai multe ori ,,vocii” sale, inconfundabile.
A fost preocupat de destin, al său, propriu, de cel al creatorului, dar şi al comunităţii din care făcea parte: familie, popor. ,,Nu te mira de tonul scrisorii mele, se confesează el într-o scrisoare adresată lui Basil Munteanu, dar eu nu concep viaţa de la patruzeci de ani în sus decât ca pe un lung testament. Un testament de fapte şi opere, dar tot testament. Viaţa e un lucru cumplit, pe care numai tinereţea îl poate atenua (şi credinţa religioasă, când e autentică. Unde şi câte mai sunt însă autenticităţile în vremea noastră?)”21
Într-o mărturisire din perioada senectuţii, uitând de micile necazuri care i-au umbrit de multe ori existenţa, Băncilă se consideră un răsfăţat al sorţii.,,Faţă de suferinţa totală care a fost partea altor oameni, eu am fost totuşi dintre muritorii favorizaţi”, îi mărturisea el într-o scrisoare, bunului său prieten, Basil Munteanu. A văzut în creaţie o formă de asceză, şi-a asumat aproape condiţia hristică, cea a suferinţei pentru ceilalţi: ,,Mi-a fost dat să merg în ultimii zeci de ani pe o cărare atât de îngustă, încât cea mai uşoară deviaţie la dreapta sau la stânga m-ar fi aruncat în prăpăstii fără fund.Această deviaţie nu s-a produs, ca şi când un fir invizibil, dar ferm, ar fi acţionat asupra mea. Şi nu pot să nu fiu recunoscător.
Destinul meu a fost limitativ, dar nu lugubru.
N-am răbdat de foame, n-am fost cardiac, nici tuberculos, nici canceros, n-am paralizat, nu mi-am pierdut minţile… Şi anii s-au adunat peste mine. Alta a fost în primul rând suferinţa mea: pentru ai mei, pentru naţiunea românească, adeseori martirizată şi aproape întotdeauna ameninţată pentru greşelile pe care le-am făcut.
Am trăit ca să văd cum trebuia să fi trăit pentru a nu ofensa pe nimeni şi pe Dumnezeu şi ca să mă încarc de toată durerea oamenilor şi să mor de mila lor.
Dă-mi, Doamne, înţelepciunea marilor încercaţi ai vieţii şi credinţa senină a oamenilor simpli”.22
Ca şi marele său prieten, Lucian Blaga, Vasile Băncilă a fost unul din colaboratorii fervenţi ai Gândirii, s-a format, a creat, şi s-a ,,adăpat” din atmosfera literară a revistei, ideologia ei a ,,consonat” cu cea proprie, direcţiile ei mari: folcloricul şi ortodoxismul au fost înseşi liniile de forţă ale creaţiei sale. A început să colaboreze la revistă în 1925, în urma publicării studiilor despre reforma calendarului, studii apărute în Ideea europeană,când este remarcat de colectivul redacţional al Gândirii, şi este invitat, prin vocea directorului ei de atunci, Cezar Petrescu, să considere ,,deschise” paginile Gândirii: ,,Articolele dumitale au fost mult discutate, pentru toţi ne-au părut o surpriză şi o bucurie. De două ori, o dată Crainic, o dată Blaga, le-au discutat în Cuvântul, şi nu cu uşurătate. Ne gândeam chiar cum să-ţi dăm de urmă, pentru a te ruga să socoţi paginile Gândirii deschise oricând gândurilor dumitale. Acest prilej mi se oferă acum – şi prin aceasta Gândirea aşteaptă colaborarea dumitale.”24 Băncilă acceptă provocarea, şi din acel moment începe o lungă şi fructuoasă colaborare, care se va derula pe parcursul a mulţi ani, până în 1939.
Primul articol publicat aici, la rubrica Cronica religioasă, a fost Asupra unirii bisericilor25, al doilea: Adolescenţa. Proiecţie subiectivă 26, ambele apărute în 1926 . În anul următor, Băncilă publică în Gândirea eseul Religia iubirii şi Pestalozzi. Cu prilejul centenarului morţii sale27. Crainic este atât de entuziasmat încât îi scrie: ,,Ţi-am citit articolul despre Pestalozzi cu lacrimi de bucurie. Să trăieşti! Orice proiecte ai pentru Gândirea vor fi prielnice dacă le pui pe hârtie. Cu dumneata mă simt frate şi scrisul dumitale îl socotesc element indispensabil pentru a realiza acea unitate organică de spirit pe care eu, izolat până acum între prieteni de mentalităţi diferite, o visez de ani de zile revistei noastre. Socoteşte-te la Gândirea nu ca la dumneata acasă, ci la dumneata acasă.”28Băncilă devine astfel membru permanent în comitetul de redacţie al revistei în martie 1927 şi numele său apare de acum înainte pe coperta revistei.
Un moment important legat de participarea la revistă este publicarea studiului Dl. Rădulescu-Motru şi doctrina personalismului energetic, studiu apăut în 1927, pe care îl va publica ulterior în volum.29 Într-o serie de articole apărute în Gândirea, în 1929, sub titlul Şcoala regelui Mihai30, se ocupă de educaţia principilor în general, şi de a regelui Mihai în particular.
În anii următori, colaborarea la Gândirea devine sporadică – va publica în general un studiu sau două pe an. Participă la numerele omagiale, cum este cel dedicat lui N. Iorga, cu eseul Un educator: Neculai Iorga31, sau la cel consacrat lui Blaga, în 1934, cu Lucian Blaga, eseist 32. Studiul consacrat lui Blaga avea şi o introducere, care însă, din motive de ,,politică” editorială apare mai târziu, este vorba de articolul Despre eseu33. Un alt moment important al colaborării cu Gândirea este publicarea, în 1936, a studiilor: Duhul sărbătorii şi Declinul sărbătorii, la care s-au adăugat ulterior Pedagogia sărbătorii,34 devenite lucrări de referinţă pentru o abordare din perspectivă psihologică a fenomenului folcloric-religios.
Înt-un portret pe care i-l face sculptorului Gheorghe Anghel, prietenul său din ultima perioadă a vieţii, căruia i-a ,,pozat” pentru bustul lui Pârvan, Băncilă se ,,vede” de fapt pe sine, confirmând ideea că vedem în ceilalţi ceea ce suntem de fapt noi înşine. ,,În adevăr, toată lumea a observat la Gheorghe Anghel marea şi organica lui cuviinţă, omenia lui, modestia lui, fuga de publicitate, oroarea lui de impuritate, stridenţă, deformare. În acest sens, acest om tare avea ceva de mimoză care îşi închidea frunzele când simţea că se apropie un curent impur.
Dacă se ţinea departe de orice invidie şi cancan, de arivism, platitudine şi impostură, e din cauza acestei inocenţe. Dacă a avut prieteni aleşi, e fiindcă i-a ales chimia lui sufletească puternică, dar inocentă. Şi dacă, deşi a avut prieteni devotaţi şi deşi a fost un om de dăruire socială, a fost, totuşi, un solitar, căruia i-a lipsit Port-Royalul său, negăsindu-l decât în ultimii ani ai vieţii, e tot din cuza rarei lui inocenţe de structură.”23 Aceste cuvinte sunt edificatoare pentru un portret în care Băncilă se reflectă, fără să știe, pe el însuși. Dincolo de liniile de conduită pe care le întrezărim în personalitatea prietenului său, îl zărim de fapt pe el.
Extras cartea „Lucian Blaga. Amiciții și inimiciții”, autor Mihaela Bacali
Note
1) Mihail Şora, Un gânditor de prim rang, in Manuscriptum, anul XXIX, nr.3-4,1998(112-113), 1998, număr dedicat lui Vasile Băncilă, p.11.
2) Romul Munteanu, Un profil spiritual, in Manuscriptum, numărul citat anterior, p.218-219.
3) Vasile Băncilă, Cadru filosofic, Mugurul, XV, nr.1, 1943-1944, p.5-14, retipărit în Lucian Blaga, Energie românească, Editura Marineasa, Timişoara, 1995, p.5-12.
4) Vasile Băncilă, Cadru filosofic, în Lucian Blaga, Energie românească, ediţie îngrijită de Ileana Băncilă, Editura Marineasa, Timişoara, 1995, p.5.
5)Ibidem, p.7.
6)Ibidem, p.8.
7)Ibidem, p.9.
8)Ibidem, p.10.
9)Ibidem, p.11.
10)Idem.
11)Ibidem, p.12.
12)Idem.
13)I.Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguri adnotate, Ediţia a II-a, revizuită, augmentată, necenzurată, Editura Saeculum, Editura Vestala, Bucureşti, 1995, p.46.
14)Ibidem, p.73.
15)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, în Lucian Blaga, Energie românească, ed.cit., p.34.
16)Romul Munteanu, art.cit., p.218.
17)Alexandru Surdu, Un bun filosof şi un mare om de cultură, in Manuscriptum, nr.cit., p.41.
18)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, op.cit., p.37.
19)Vasile Băncilă, Mici testamente, Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Eminescu, 1999, p.5.
20)Vasile Băncilă, Aforisme şi para-aforisme, volumul I(1944-1966), Editura Marineasa, Timişoara, 1993, p.10-11.
21)Vasile Băncilă-Basil Munteanu, Corespondenţă, Editura Istros-Muzeul Brăilei, 2001, ediţie îngrijită de Zamfir Bălan, p.209, Scrisoare datată 14 iulie 1938 (Brăila.)
22)Vasile Băncilă, Autobiografe şi istorie, Manuscriptum, nr.cit., p.2.6
23)Vasile Băncilă, Inocenţa lui G.Anghel, Manuscriptum, nr.cit., p.198-199.
24)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, op.cit., p.25.
25)Vasile Băncilă, Asupra unirii bisericilor, Gândirea, an VI, nr.2, martie 1926, p.85-87.
26)Vasile Băncilă, Adolescenţa. Proiecţie subiectivă, Gândirea, an VI, nr3, aprilie1926, p.97-103.
27)Vasile Băncilă, Religia iubirii şi Pestalozzi. Cu prilejul centenarului morţii sale, Gândirea, an VII, nr.3, martie 1927, p.81-89.
28)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, op.cit., p.26.
29)Vasile Băncilă, Dl.Rădulescu-Motru şi doctrina personalismului energetic, Gândirea, an VII, nr.7-8, iulie-august 1927, p.169-179, republicat în volum, sub titlul Doctrina personalismului energetic a domnului Rădulescu-Motru, Editura Cultura românească, 1927.
30)Vasile Băncilă, Şcoala regelui Mihai, Gândirea nr.4, p.117-124, nr.5, p.165-172, şi nr.6-7, p.234-245, anul IX, 1929.
31)Vasile Băncilă, Un educator: Neculai Iorga, Gândirea, an VIII, nr.6-7-8, iunie-august, 1931, p.296-302.
32)Vasile Băncilă, Lucian Blaga, eseist, Gândirea, anul XIII, nr.8, decembrie 1934, p.339-347.
33)Vasile Băncilă, Despre eseu, Gândirea, anul XIV nr.4, aprilie 1935, p.300-308.
34)Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, şi Declinul sărbătorii, Gândirea, anul XV, nr.4 şi nr.5, 1936, urmate de Pedagogia sărbătorii, articol publicat în Almanahul şcoalei primare şi al familiei, 1937.
