Troparul Sf. Cuvios Stelian Paflagonul (26 noiembrie)


Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Steliane; cu postul, cu privegherea, și cu rugăciunea, cereștile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credintă. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri. (gl. 1)

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Steliane, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele oastre. (glasul al 8-lea)

Sf Stelian Paflagonul (4)Sfântul Stelian Paflagonul s-a nascut în veacul al saselea în Adrianopole, în provincia Paflagonia (în Turcia de astazi) într-o familie foarte bogata. La o vârsta frageda, Stelian s-a alaturat eremitilor din pustie, cu gândul de a-si curati sufletul printr-o perioada de meditatie si rugaciune precum si prin vietuirea alaturi de oameni care, precum el însusi, doreau a-si darui viata Domnului Iisus Hristos.
Spre deosebire de alti pustnici însa, el nu s-a retras complet din lume, preferând sa mearga între oameni pentru diverse faceri de bine, pentru a se întoarce apoi în mica lui pestera pentru linistire si rugaciune.
Conform traditiei, rugându-se într-o noapte pentru îndrumare în a-i ajuta pe ceilalti, sfântul Stelian a simtit o prezenta dumnezeiasca, fiind cuprins de slava cea mare a Sfântului Duh. A doua zi, a iesit din pestera sa cuprins de o bucurie si pace duhovniceasca pe care nu le mai cunoscuse înainte.
În peregrinarile lui obisnuite, în care sfatuia si mângâia, s-a simtit atras sa-si aseze mâna pe un copil ranit, ceea ce înainte nu îndraznise sa faca; a simtit puterea Domnului trecând asupra copilasului suferind prin mâna sa cea întinsa. Copilul si-a revenit imediat, iar de atunci Sf. Stelian a fost cautat de catre fiecare suflet aflat în suferinta din împrejurimi, tineri sau batrâni. Pestera sa a devenit un loc de atractie pentru bolnavi si oameni aflati în diverse suferinte, multi dintre ei primind vindecari complete nu doar prin puterea lui, ci chiar si prin propria lor credinta, fara de care oricum cel care suferea nu putea fi ajutat.
În aceasta perioada, Sfântul Stelian s-a preocupat în principal de copii, nu doar de cei neputinciosi trupeste, ci si de cei care aveau nevoie de îndrumare duhovniceasca. Familii din toate categoriile sociale se spune ca au încredintat Sf. Stelian educarea copiilor lor, iar el a fost constrâns sa caute un spatiu mai mare si sa aleaga dintre prietenii sai ermiti asistenta de care avea nevoie pentru a se îngriji de atât de multi oameni. El a creat probabil prima gradinita din lume, unde mamele îsi puteau lasa copiii în siguranta, în timp ce se îngrijeau de treburile zilnice. Stelian va deveni si sfântul protector al copiilor înca nenascuti, datorita povestirilor despre rugaciunile sale miraculoase pentru o tânara femeie care îl ajuta cu îngrijirea copiilor, dar care nu putea avea copii. Când femeia a ramas însarcinata, sotul ei a raspândit vestea despre aceasta minune si femei care nu puteau naste de multi ani au venit la pustnic. Cele care au avut credinta adevarata în Mântuitorul Iisus Hristos au primit darul nasterii de prunci.
Sf Stelian Paflagonul (1)  Bucuria senina a chipului Sf. Stelian a fost caracteristica sa definitorie, pentru ca zâmbea mereu. Conform povestirilor orale, a fost cautat de catre mercenari lacomi si ispitit cu tot felul de propuneri pentru a-si vinde darurile si a-l jefui de bogatia sa cea curata, dar pentru acesti oameni, el a avut întotdeauna acelasi raspuns: ca a fost platit în avans pentru munca sa când pacea Sfântului Duh a venit peste dânsul. Iar în timp ce ei se îndepartau, el continua sa zâmbeasca.
A trait pâna la adânci batrânete si se spune ca atunci când a fost înmormântat, chipul sau înca pastra stralucirea unui zâmbet discret al luminii Domnului.
Sfinte Moaste ale Sfântului Stelian se pastreaza la Biserica Sf. Stelian – Lucaci din Bucuresti (str. Logofat Udriste nr. 6-8), unde se afla din anul 1736, fiind daruite acestei biserici de catre Mitropolitul stefan al tarii Românesti, ctitorul acesteia. În ziua de pomenire a Sfântului, racla este scoasa în curtea sau pridvorul bisericii, spre închinare credinciosilor. Fragmente ale moastelor Sfântului mai sunt si la Biserica Mihai-Voda si la Biserica Icoanei din Bucuresti. (http://tineriortodocsi.webs.com)

deco9

ACATISTUL CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU STELIAN (26 noiembrie)

După obişnuitul început, se zic: CONDACELE şi ICOASELE:
Condacul 1

Iubite al lui Hristos, făcătorule de minuni, grabnic ajutătorule al nostru, cuvioase părinte, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce te-a sfinţit pe tine din sânul maicii tale, cele de laudă aducem ţie. Din toate nevoile scapă-ne pe noi, cei ce grăim către tine:Bucură-te, Sfinte Steliane, mare făcător de minuni!

Icosul 1
Făcătorul îngerilor şi al oamenilor te-a ales pe tine dintru început ca să preamăreşti cu viaţa ta îngerească numele Sfintei Treimi şi lepădând purtarea de grijă a lumii, că o rază prealuminoasă a Soarelui dreptăţii strălucind viaţa ta, noi privind preacinstitele tale nevoinţe, cu smerenie şi cu bucurie zicem unele ca acestea:
Bucură-te, cinstea Bisericii Sfinte;
Bucură-te, stâlpul cel puternic al Paflagoniei;
Bucură-te, rugătorul cel mare al pustiei;
Bucură-te, îndreptătorul credinţei şi al iubirii;
Bucură-te, chipul cel blând al smereniei;
Bucură-te, mângâierea credincioşilor;
Bucură-te, îndreptătorul cel bun al păcătoşilor;
Bucură-te, alinarea cea blândă a bolnavilor;
Bucură-te, lauda cea curată a credincioşilor;
Bucură-te, îngrădirea cea lină a pustnicilor;
Bucură-te, Sfinte Steliane, mare făcător de minuni!

Condacul al 2-lea
Văzându-te pe tine Dumnezeu a fi sămânţă Sfântă şi aleasă, de la sânul maicii tale te-a sfinţit pe tine, şi vas al Sfântului Duh te-a arătat. Îndreptându-ţi viaţa spre însingurare, cu Sfânta Cruce pe care ai purtat-o până la sfârşitul vieţii, ai însemnat dragostea cea mare pentru noi a lui Hristos-Dumnezeu, Căruia Îi aduci cântare: Aliluia!

Continuă lectura

Anunțuri

TABARĂ DE ICONOGRAFIE. Pictură de icoane pe lemn în tehnică bizantină


Arhanghelul GavriilCurs sustinut de iconograf Ruxandra Lăcătuş

Este accesibil începătorilor.

Perioada: 31 august – 7 septembrie

Locatie:

  • La poalele muntilor Capatanii, comuna Costesti,  Jud. Valcea, la numai 8 km de orasul Horezu

Cost:  980 lei participant (8 zile/7 nopti), sunt incluse:

  • Cursul de pictura la sfarsitul caruia participantii raman cu o icoana pe lemn in stil bizantin. 1-2 cursuri pe zi de durata 4 pana la 5 ore fiecare.
  • Materiale de pictura
  • Cazare la casa Cucu, localitatea Costesti, trei mese pe zi, www.casacucu.ro

atelier-pictura-icoane-bizaExcursii optionale:

  • Orasul Horezu, Cheile Bistritei si Pestera Liliecilor, Cheile si Pestera Polovragi, Izvoarele La Pretorian, Pestera Muierilor, Culele de la Maldaresti, Salina Ocnele Mari, Muzeul Trovantilor, Manastirea Bistrita, Manastirea Arnota, Manastirea Horezu, Manastirea Govora, Manastirea Dintr-un Lemn, Manastirea Polovragi, Manastirea Surpatele

 Relatii suplimentare: Tel. 0722.55.42.79

IMAG0758IMAG0801

www.iconsstudio.com

Mănăstirea Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil – Baia de Aramă, are nevoie acum de ajutorul nostru


prezentare realizată de Irinel Cîrlănaru

Construită la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, biserica Mănăstirii Baia de Aramă reflectă trăsăturile stilistice ale perioadei anterioare de înflorire cultural-artistică şi intensitate a actului ctitoricesc din timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), înscriindu-se într-un curent artistic în care arhitectura Ţării Româneşti evoluează spre noile direcţii şi viziuni ale epocii brâncoveneşti. Influenţele acestei zone de întâlnire istorică şi creativă se extind şi în perioada ce se succedă domniei marelui voievod, când monumentele din Oltenia începutului de secol XVIII păstrează în mare parte caracteristicile stilistice ale secolului anterior, integrându-se astfel organic epocii constructive premergătoare, preluând totodată elemente inovatoare din deschiderea şi varietatea decorativă amprentată de stilul brâncovenesc.

Noul ansamblu monahal construit în stil strategic, de apărare, se înscrie într-un curent artistic specific acţiunilor de refacere, extindere şi ridicare a unor construcţii de arhitectură militară, cu funcţie civilă sau a unor edificii cu destinaţie religioasă ce au şi funcţie securizantă.  Oscilând între tradiţie şi inovaţie, arta arhitecturală şi picturală din această etapă de ctitorie străbate un moment de răscruce în dezvoltarea fenomenului cultural românesc al Evului Mediu, desprinzându-se de vechile forme consacrate de meşterii veacului anterior şi evoluând spre o putere de creaţie şi originalitate specifice epocii brâncoveneşti, ce dovedeşte din partea meşterilor autohtoni o stăpânire deplină a metodelor tehnice şi artistice şi un deosebit simţ al echilibrului şi proporţiilor care fac posibilă treptat cutezanţa inovatoare.

Amplasarea geografică

Mănăstirea Baia de Aramă este situată în partea de nord-vest a Olteniei, în Podişul Mehedinţi. Se adăposteşte într-o depresiune mică, fiind înconjurată de dealurile Dochiciu, Dealul-Mare şi Cornet, oraşul comunicând prin şoselele naţionale cu Târgu Jiu, Motru, Strehaia, Drobeta Turnu Severin, precum şi cu staţiunile Băile Herculane şi Bala. Râul Brebina străbate acest vechi târguşor mehedinţean, în zonă existând o mulţime de ruine dacice, semn că regiunea a fost intens locuită de daci. Baia de Aramă este traversată de paralela 45˚. Tot de Baia de Aramă aparţin şi localităţile învecinate: Brebina, Titerleşti, Bratilovu, Mărăşeşti, Stăneşti.

Datarea monumentului

Potrivit tradiţiei locale, vechiul aşezământ monahal (iniţial a fost mănăstire de călugări) datează încă din jurul anilor 1400, din vremea Sfântului Nicodim de la Tismana, având o biserică de lemn acoperită cu învelitoare de şiţă. Un document din 1672 îl menţionează pe egumenul mănăstirii pe nume Evghenie de la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos.

În locul bisericii de lemn se zideşte însă actuala construcţie abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, în timpul egumenului Vasile Arhimandritul de la Hilandar, la îndemnul domnitorului Constantin Brâncoveanu care, între 9 şi 12 iunie 1695, fiind în trecere de la Cerneţi spre Tismana, încuviinţează şi sprijină ridicarea unui locaş de cult (domnitorul dăruieşte 300 de taleri spre folosul zidirii bisericii).

Adevăraţii ctitori pot fi consideraţi Milco Băiaşul, vătaful minerilor din localitate, sârb de origine, care îl rugase pe domnitor să se pună piatra de temelie a noii biserici întru pomenirea fiului său, Milco, precum şi Marele Ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, rudă a lui Constantin Brâncoveanu, care va sprijini lucrarea în numele domnitorului.

Din cauza incursiunilor turceşti, construcţia începe mai târziu, la 22 mai 1699 şi se termină la 7 mai 1703, când are loc sfinţirea bisericii. Zidirea propriu-zisă durează însă numai un an, deoarece zugravul, un anume Ivan, se iscăleşte în exteriorul tencuit la anul 1700. În jurul acestui an are loc şi decorarea picturală a locaşului de cult, de către renumitul pictor Neagoe şi ieromonahul Partenie din Tismana.Biserica este zidită din cărămidă şi bucăţi de zgură de la topitoriile minelor de aramă. Zidul de împrejmuire datează probabil din aceeaşi vreme cu biserica, fiind original din piatră de munte legată cu mortar de var nestins, amestecat cu pământ. Continuă lectura

Sf. Cuvios Pahomie cel Mare – intemeietorul vieţii de obşte. Troparul. Viaţa. Acatistul (15 mai)


PAHOMIE CEL MARETROPARUL CUVIOSULUI PAHOMIE CEL MARE

Aratatu-te-ai mai mare turmei Pastorului celui Mare, povatuind turmele sihastrilor la staulul cel ceresc, parinte Pahomie, si schima cea de acolo cuvioase, pustnicilor deprinzand, si pe aceasta iarasi ai invatat-o; si acum impreuna cu aceia te bucuri si te veselesti in cerestile locasuri.

Condac

Luminător luminos te-ai arătat marginilor şi pustiul cetătii l-ai făcut cu mulţime de călugări, Pahomie. Pe tine însuţi te-ai răstignit, crucea ta pe umeri luându-ţi, şi cu înfrânarea trupul ţi-ai topit, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.

Viaţa Cuviosului Pahomie cel Mare

Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părţile Tebaidei Egiptului, născut din părinţi păgîni, închinători de idoli, ca un crin ieşit din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie pentru a Sa sfîntă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinţii lui îi dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustîndu-le, îndată le vărsa ca pe nişte otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pîntecele lui de prunc.

sfantul-pahomieCrescînd el, părinţii lui l-au dus odată la capiştea idolească, care era lîngă rîul Nilului şi unde diavolul petrecea în idolul cel ce dădea răspunsuri la oamenii cei ce îl întrebau, înşelînd astfel poporul care credea că idolul lor zeu, vorbeşte cu ei. Pahomie, mergînd acolo, diavolul a tăcut şi idolul a rămas mut, iar popa idolesc se mira că zeul lor a amuţit şi îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi, diavolul i-a descoperit taina aceea că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutînd spre prunc, a strigat cu glas tare, zicînd: „Pentru ce aţi adus aici pe vrăjmaşul zeilor noştri? Scoateţi-l îndată afară de aici!” Părinţii lui Pahomie s-au mîhnit pentru aceasta, mirîndu-se şi zicînd între ei: „Ce o să fie pruncul acesta, că din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o şi varsă?” Şi ei, nepricepînd aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche.

În acea vreme, împărăţind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se adune oaste contra muncitorului Maxentie. Deci, comandanţii împărăteşti, ajungînd pînă în părţile Egiptului, au luat cu sila în rînduiala ostăşească pe mulţi tineri, între care era şi tînărul Pahomie, fiind în vîrstă de douăzeci de ani. Pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creştinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii erau ţinuţi sub străji, iar locuitorii cetăţii, văzînd pe acei tineri păziţi cu străji şi auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dînşii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creştinilor, le aduceau cele de trebuinţă, adică îndestulare de bucate şi de băuturi, şi-i mîngîiau pe dînşii în necaz. Pahomie se minuna văzînd atît de mare dragoste care li se făcea de cetăţenii aceia. Deci, înştiinţîndu-se de la cei ce erau cu dînsul, că creştinii sînt milostivi spre toţi, dar mai ales spre creştini, întreba de numirea aceea, adică ce sînt creştinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini.

Atunci ei i-au spus lui: „Creştinii sînt oameni dreptcredincioşi, care cred în adevăratul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor şi Atotţiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos şi în Duhul Sfînt. Sînt buni la obiceiuri şi milostivi către toţi, făcîndu-le bine şi dîndu-le în dar toate cele de trebuinţă; şi pentru toate acestea, aşteaptă răsplătire de la Unul Dumnezeu”. Tînărul Pahomie, auzind unele ca acestea, se minuna de credinţa creştinească, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu şi se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos. Continuă lectura

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Luca, cel din Elada. Troparul Sfântului (7 februarie)


Prin curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului ai lucrat şi cu suspinurile din adânc spre însutite osteneli ai facut-o roditoare, şi te-ai făcut luminător lumii strălucind cu minunile, Luca, părintele nostru, roaga-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

doar ortodox candle light_church00

Viata Sf. Cuvios Luca al Eladei

Sfîntul Luca era născut în părţile Eladei, din părinţi veniţi din insula Eghina, care este lîngă marea Egee. Acolo, nesuferind desele năvăliri ale agarenilor, şi-a lăsat patria sa şi, mergînd în hotarele greceşti, s-a sălăşluit într-un sat al Eladei, în părţile Fochidei, care acum se zice Salon, numit şi Castoria. Numele părinţilor lui erau: Ştefan şi Eufrosina.

Aflîndu-se cuviosul în vîrstă copilărească, nimic copilăresc nu arăta în sine; ci, părea bărbat desăvîrşit cu lucrul, iubind tăcerea, liniştea şi obiceiul cel cinstit. Iar ce-i mai de mirare, că la o vîrstă ca aceea a început să fie pustnic şi înfrînat. Pentru că nu numai nu gusta nimic din cărnuri, dar nici lapte, brînză şi ouă nu mînca, încă nici mere şi alte roduri care sînt copiilor mici mult dorite şi iubite. El se hrănea numai cu pîine de orz, cu apă şi cu verdeţuri de grădină, iar miercurea şi vinerea, pînă la apusul soarelui postea. Şi aceasta este de mare mirare, că la o postire şi înfrînare ca aceasta pe nimeni nu avea învăţător şi povăţuitor. Ci, singur se povăţuia prin dumnezeiescul dar şi din zi în zi sporea spre mare nevoinţă, fugind de îmbuibare şi de mîncăruri de dulce, şi iubind postul şi ostenelile, cum şi lipsa celor de nevoie, care omoară trupul. Toate cele ce altora erau iubite şi bine primite, acelea erau urîte şi neprimite cu totul fericitului Luca, iar cele ce altora erau grele, rău primite şi nesuferite, lui îi erau uşoare, iubite şi dorite.

Părinţii lui, văzîndu-l în nişte deprinderi ca acelea, neobişnuite copiilor, se minunau foarte şi mai ales se mirau de pustnicia şi de înfrînarea lui. Socotind că aceasta este dintr-o uşurare de minte copilărească, l-au încercat astfel: fierbînd carne şi peşte într-un vas, i-au pus înainte la masă şi tatăl său, luînd peştele, i-a dat fericitului Luca să-l mănînce. El, neştiind că acel peşte era fiert împreună cu carnea, a început a mînca şi, cunoscînd din gust cum că peştele a fost fiert împreună cu carnea, s-a mîhnit foarte, ca şi cum ar fi făcut el singur de bună voie vreo mare fărădelege. Aşa se tînguia, plîngînd şi suspinînd, nici pîine nu voia să mai mănînce. Apoi a petrecut într-o tînguire şi foame trei zile. Atunci părinţii, cunoscînd hotărîrea lui spre bine, care se trăgea nu din uşurarea minţii copilăreşti, ci din darul lui Dumnezeu ce era într-însul, l-au lăsat după aceea să vieţuiască după voia sa.

El era supus părinţilor săi şi făcea cu sîrguinţă toate cele poruncite de dînşii. Uneori păştea oile ca Abel, ca Iacov şi ca Moise, alteori lucra pămîntul după ce înaintase în vîrstă, iar alteori împlinea slujba casei, ostenindu-şi trupul său tînăr şi firea cea pătimaşă omorîndu-şi. Către săraci era atît de milostiv, încît cu totul se trecea cu vederea pe sine însuşi. Cînd se ducea undeva de acasă la lucru, hrana ce o lua pentru sine o împărţea la cei lipsiţi, iar el rămînea flămînd. Apoi chiar hainele sale cu multă osîrdie şi dragoste le împărţea la aceia şi de multe ori se întorcea gol acasă, pentru care lucru era dosădit de părinţi, ocărît şi cîteodată bătut. Uneori părinţii îl lăsau să umble gol multă vreme, nedîndu-i îmbrăcăminte, ca măcar ruşinîndu-se de goliciunea sa, să înceteze să-şi dea hainele. Însă, îmbunătăţitul tînăr nu înceta a face lucrurile milostivirii, neruşinîndu-se de goliciune pentru că goliciunea pentru săraci îi era lui ca o porfiră împărătească, iar bătaia şi necinstea pentru dînşii, o socotea ca o cinste şi laudă şi mai mult spre facerea de bine a săracilor se sîrguia.

Odată, mergînd la ţarină să semene grîu, a văzut nişte săraci cerînd şi le-a împărţit grîul, lăsînd foarte puţin pentru semănat. Dar Domnul răsplăti însutit milostenia făcută la săraci şi acele puţine seminţe de grîu atît de mult le-a binecuvîntat, încît s-au îmbelşugat holdele neobişnuit; deci, venind secerişul, mai mult grîu s-a adunat decît în anii trecuţi. După acestea, Ştefan, tatăl Sfîntului Luca, a murit. Atunci fericitul Luca, lăsînd plugăria, s-a apucat de învăţătură şi se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu şi cu rugăciunea, în care a sporit atît de mult dumnezeiescul tînăr încît, înălţîndu-şi spre Dumnezeu mintea, se ridica şi cu trupul de la pămînt, precum a văzut cu încredinţare Eufrosina, maica lui. Căci ea, văzînd odată că fiul ei nu iese din cămara lui şi vrînd să ştie ce face, s-a uitat în taină printr-o deschizătură şi l-a văzut rugîndu-se, avînd mintea ridicată spre Dumnezeu, iar cu trupul stînd în văzduh, neatingînd pămîntul, ci ridicat în sus de un cot. Aceasta a văzut-o nu o dată, ci de două-trei ori, încît se mira foarte mult, spunînd-o şi la alţii cu jurămînt. Continuă lectura

Sf. Paisie de la Neamţ: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. Sfintele oseminte ale voievodului descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului


Întrucât istoria neamului nostru a fost golită de Duh în perioada comunistă, iar în manualele de astăzi marii noștri voievozi sunt tratați cu superficialitate, se cade ca noi, preoții, să ținem trează conștiința creștină a românilor, știind bine că un popor care nu-și cunoaște trecutul și nu-și cinstește martirii nu are parte de viitor. De aceea, doresc să parcurgem în cele ce vor urma, viața Sfântului Voievod Mihai Viteazul.

Născut în anul 1558 în localitatea Târgul de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni, jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii 1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de împlinit mai târziu. Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în 1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai. În cele din urmă, se retrage la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru siguranță, îl încredințează unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de nădejde al Patriarhiei de Constantinopol. Astfel, Voievodul Mihai a crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele Athos, învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de neam.

Ajuns la maturitate, se întoarce în Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei. A fost arestat și condamnat la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi, cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi scăpat de moarte. Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit. Imediat boierii de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.

În septembrie 1593, cu ajutorul Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane (un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești. La 11 Octombrie 1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu vicleșug. Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost uciși de gărzile domnitorului. Cu această ocazie, printr-un atac dat asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii ținut în fața poporului: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică, Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de ani Deșteaptă-te Române). Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci, Voievodul s-a îngrijit să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a zidi o mănăstire, lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București. Prin lucrarea lui Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu în 1985, fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul drept al Dâmboviței.

Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.

În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.

Înlăturarea trupelor otomane de la curtea domnească nu putea rămâne fără reacție; de aceea, sultanul a trimis o armată destul de numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l înlătura pe Mihai de la domnie. Astfel are loc memorabila confruntare dintre oștirea română și cea otomană, la 23 august 1595, la Călugăreni, în care datorită credinței și abilitaților militare, oștirea condusă de Mihai Vodă îi zdrobește pe otomani. Victoria răsunătoare a voievodului valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia, țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazul ca într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N. Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.

A reușit pentru întărirea ortodoxiei din Ardeal să îl promoveze în 1596, pe scaunul mitropolitan de aici pe Sf. Ioan de la Prislop. Tot în această perioadă, Mănăstirea Simon Petru din Sf. Munte a ars din temelii, fiind refăcută cu cheltuiala Voievodului; aici se păstrează până astăzi tabloul votiv al lui Mihai Viteazul și al soției sale, doamna Stanca.

Domnitorul Sfânt Mihai Viteazul a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop, s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).

În mai 1600, alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima Unire a românilor și singura în scopul mântuirii neamului, pentru că unirile lui Cuza și Ferdinand au fost făcute în interesul iudeo-masonilor și a desacralizării neamului. Astfel, domnul Sf. Mihai Viteazul devine primul conducător al tuturor românilor, luându-și titulatura de “Domn al Țării Românești și a Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Liderii europeni deranjați că Mihai Viteazul se proiecta drept cel ce putea reface faima Imperiului Bizantin ortodox, au pus la cale, prin generalul Basta, cel alături de care luptase în Liga Creștină, asasinarea lui Mihai. A avut dreptate Sf. Ștefan cel Mare când a spus că “decât să supuneți țara Apusului, mai bine o supuneți turcilor, pentru că turcii o să vă ia aurul, dar o să vă lase sufletul, dar apusenii o să vă ia și aurul și sufletul” (lucru valabil și astăzi). Astfel, a fost găsit un anume Ștefan Joja, român din Țara Zarandului, luat cu forța de pe când avea 10 ani în regimentele de copii organizate de Imperiul Austro-Ungar (atenție la tinerii români încorporați în armată drept mercenari N.A.T.O.) și infiltrat în tabăra lui Mihai de la Câmpia Turzii, pătrunde în cortul Voievodului în noaptea de 19 august 1601, decapitându-l.

Așa cum reiese și din Acatistul Sf. Voievod Mihai Viteazul (se pare, alcătuit la Mănăstirea Dealu), domnitorul a fost însoțit în anii de domnie în toate bătăliile de doi cerbi, ce, se pare că erau doi Îngeri, care în dimineața zilei de 19 august 1601 au dispărut, iar ostașii români s-au întrebat ce semn poate fi acesta. Singur, domnitorul a înțeles că pentru micile sale greșeli, dar și pentru neputințele sale avute asemeni Prorocului David sau Sf. Ștefan cel Mare, Dumnezeu a pregătit pentru el ca mijloc de curățire deplină, dar și de răsplată pentru ostenelile mărturisirii dreptei credințe, cununa muceniciei; de aceea a murit fără să se opună sau să protesteze, rostind un psalm din Psaltire, pe care o învățase pe de rost din copilărie, pe când era la Muntele Athos. Capul său a fost dus de căpitanul Radu Buzescu, la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a fost înmormântat. Pe lespedea mormântului său scrie “Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihai ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Trupul său a zăcut timp de trei zile agățat de un stâlp pe Câmpia Turzii, timp în care, cum spune profesorul Gheorghe Anghel, soldații au tăiat părți din trupul său pe care le-au luat ca trofeu, jupuindu-i pielea de pe umeri și de pe spate cu tot cu părți din trup. În privința locului unde a fost înmormântat trupul domnitorului, au circulat de-a lungul vremii diferite ipoteze, neputându-se stabili cu exactitate mormântul. Sf. Mihai Viteazul este primul conducător al României Mari, dar și primul ei mucenic. Suntem ceea ce suntem astăzi și datorită acestui Sfânt Voievod providențial, pe care l-a dat Dumnezeu poporului nostru în istorie. În locul bunăstării personale, a liniștii egoiste, sfântul Mihai Viteazul s-a jertfit pentru neam, pentru generațiile ce au urmat. El a arătat că a-ți iubi țara nu înseamnă doar a rosti cuvinte mari, ci de a-ți pune chiar viața pentru ea.

Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazul o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.

Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:

  • mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
  • mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.

Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazul să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazul. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.

Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox.

Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazul că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazul – rostit în Biserică

ACATIST ÎNTOCMIT PENTRU VOIEVODUL MIHAI VITEAZUL

După rugăciunile începătoare…

Condacul 1

Întregitorului de neam, fericitului şi marelui arhistrateg al lui Hristos, sfântului şi mucenicului apărător al Răsăritului creştin, fala Basarabilor şi pacea Bisericii; veniţi iubitorilor de prăznuire, pe Domnul Ţării Româneşti cu cântări sfinte şi alese stihiri să-l fericim. Că sufletul pentru credinţă şi ţară şi-a pus şi ca o făclie nestinsă pentru pace s-a aprins. Acestuia laudele noastre şi prinosul de recunoştinţă să ne stea zălog, cu cântare: Bucură-te, Mihaile, fericite Voievod!

Icosul 1

Din tinereţile tale ţi-ai închinat viaţa slujirii şi ocrotirii neamului celui românesc atât de încercat. Dorul de ţară cu rugăciuni stropite cu lacrimi de nădejde la umbra sfintelor icoane din Muntele Maicii Domnului l-ai potolit. Iar amarul potir al pribegiei şi înstrăinării de ţară cu stihuri din Psaltire l-ai răcorit. Bărbăteşte răbdând şi vitejeşte luptând, te fericim cu laude ca acestea:

Bucură-te, fala Basarabilor după înrudire,
Bucură-te, piatra credinţei după vieţuire,
Bucură-te, cel ce pentru dragostea de ţară te-ai înstrăinat,
Bucură-te, cel ce în Muntele Maicii Domnului te-ai închinat,
Bucură-te, că dorul nu te-a biruit,
Bucură-te, cel ce cu nădejdea în Dumnezeu te-ai întărit,
Bucură-te, cel ce stihirile Psaltirii te-au răcorit,
Bucură-te, că laudele noastre îţi stau zălog,
Bucură-te, Mihaile, fericite, voievod!

Condacul al 2-lea Continuă lectura

Troparul Sf. Mare Mc. Efrem cel Nou (5 mai)


muzica: pr. Laurentiu Iacob

Troparul Sfantul Efrem cel Nou – MARE MUCENIC din Nea Makri, Grecia

Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniţilor şi ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ţi sufletul sub loviturile necredincioşilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Hristos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îţi strigă ţie: slavă Celui Ce ţi-a dăruit putere, slavă Celui Ce ţi-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Care dă tuturor tămăduiri prin tine.

sf_efrem_nou

Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este un Mare Sfant (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut in toata lumea atat pentru marea sa putere facatoare de minuni, cat si pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit „Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile„. Sfantul Efrem cel Nou mai este recunoscut si ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI si ca OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.

Continuă lectura

Pelerinaj ortodox de Florii în Bucureşti. Sâmbăta lui Lazăr – 12 aprilie 2014


https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/pelerinajFloriiBucuresti5.jpg

Sâmbătă, 12 aprilie 2014, în ajunul Praznicului Împărătesc al Intrării Domnului în Ierusalim, Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor organizează în Capitală tradiţionalul pelerinaj de Florii, la care vor participa ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi credincioşi din Bucureşti şi din judeţul Ilfov. Acest eveniment religios-misionar este organizat cu sprijinul Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române. Pelerinajul va începe sâmbătă seara la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, la ora 16:00. Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurat de un sobor de slujitori, va săvârşi slujba de sfinţire a ramurilor de salcie care vor fi împărţite credincioşilor. Slujitorii, monahii, monahiile şi credincioşii, purtând în mâini ramuri de salcie, lumânări şi icoane, vor merge pe următorul traseu: strada Radu Vodă, Bulevardul Mărăşeşti, Bulevardul Dimitrie Cantemir, strada Bibescu Vodă, strada Şerban Vodă. Prima oprire se va face la Catedrala mitropolitană „Sfântul Spiridon“ – Nou, paraclis patriarhal. Procesiunea va fi întâmpinată de preoţii, diaconii şi credincioşii de la Catedrala mitropolitană şi din parohiile „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie“ – Slobozia şi „Sfântul Alexie“ din Protoieria Sector 3 Capitală. Aici se vor săvârşi ectenii şi rugăciuni speciale. Pelerinii vor merge apoi pe strada Principatele Unite, strada Ienăchiţă Văcărescu, strada Sfânta Ecaterina. La Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, se vor adăuga la procesiune preoţii profesori, cadrele didactice şi studenţii facultăţii. De aici procesiunea va merge pe strada Bibescu Vodă, Aleea Dealul Mitropoliei şi se va încheia la Catedrala patriarhală, unde pelerinii vor fi întâmpinaţi de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Preafericirea Sa va săvârşi slujba de sfinţire a icoanei Praznicului Intrării Domnului în Ierusalim, va rosti rugăciunea de binecuvântare a pelerinilor şi va rosti un cuvânt de învăţătură. Protoieriile Arhiepiscopiei Bucureştilor din judeţul Prahova (Ploieşti, Vălenii de Munte, Câmpina şi Urlaţi) vor organiza pelerinaje de Florii pe plan local. (Biroul de presă al Patriarhiei Române)

 

vedeti si:

Pelerinaj în sâmbata Floriilor (16 aprilie 2011, Sâmbăta lui Lazăr) de la Măn. Radu Vodă la Patriarhie

Pelerinajul de Florii – in fotografii (11 aprilie 2009)