Deși programul vizitei Papei Francisc în România nu a fost încă definitivat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a confirmat, joi (17 ianuarie), că Suveranul Pontif va avea o întâlnire cu Patriarhul României. De asemenea, Papa Francisc va vizita Catedrala Mântuirii Neamului, cel mai probabil, pe data de 31 mai, a precizat Vasile Bănescu, menționând că publicul va avea acces la eveniment.
„Este o certitudine întâlnirea Papei cu Patriarhul Daniel. Există deja discuții care se poartă între Episcopia Romano-Catolică și Patriarhie. Biserica Română nu este coorganizator, noi nu avem nicio implicare în organizarea acestei vizite. Vom fi gazdele acestei întâlniri care va avea loc la Palatul Patriarhiei. (…) Da, în data de 31 mai. (…) Asta se va întâmpla într-o singură zi, probabil, în prima zi a vizitei întrucât am înțeles că, ulterior, va pleca din București. (…) Programul vizitei se configurează acum, nu a fost comunicat. Prin martie ni se va comunica și nouă”, a declarat, pentru MEDIAFAX, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu.
Vasile Bănescu spune că Papa Francisc se va întâlni cu Patriarhul Daniel la Palatul Patriarhiei, în sala în care a fost primit în anul 1999 și Papa Ioan Paul al II-lea, iar ulterior vor merge la Catedrala Națională.
„La dorința Papei Francisc de a vizita noua catedrală se va merge acolo unde evident va fi acces public, iar cei doi (n.r – Papa Francisc și Patriarhul Daniel) vor avea un cuvânt, se va rosti rugăciuni, se va cânta. Programul nu e definitivat, dar acestea sunt reperele generale”, a explicat Vasile Bănescu.
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române spune că în funcție de numărul de persoane care vor veni vor decide dacă să monteze monitoare în afara Catedralei.
„Deocamdată nu am primit din partea Bisericii Româno-Catolice numărul oaspeților pe care ei îi pot convoca, dar accesul va fi public și câtă lume va încăpea în Catedrală va intra. Cine nu găsește loc va rămâne afară, vor fi ecrane pe care se va difuza întâlnirea”, a mai precizat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
1. SE CREAZA CONFUZIE SI MULTI DINTRE ORTODOCSI VOR CREDE CA BISERICA ORTODOXA SI PAPISTASII AR FI O BISERICA, IN TIMP CE BISERICA ESTE UNA SI ANUME CEA ORTODOXA.
~ CEI CARE AU AFIRMAT TEORIA RAMURILOR SUNT ANATEMATIZATI DE SINODUL BISERICII RUSE DIN EXIL ANATEMA PRELUATA SI DE BISERICA RUSIEI SI PRIN URMARE DE BISERICA ORTODOXA IN PLENITUDINEA EI. 2. PAPA ESTE ERETIC SI ACEASTA O SPUN TOTI SFINTII SI SINOADELE ECUMENICE SI LOCALE: SINODUL 2 ECUMENIC (vezi Filioque), SINODUL PATRIARHULUI FOTIE, SINODUL ANTIUNIONIST AL SF MARCU EUGENICUL, SINOADELE ISIHASTE ALE SF GRIGORIE PALAMA-NUMITE IMPREUNA SINODUL AL 8 LEA ECUMENIC DUPA CUM SPUNE ROMANIDIS, PR GHEORGHIOS METALLINOS, PR THEODOROS ZISIS, TELENGHIDIS SI ALTI TEOLOGI CONTEMPORANI. 3 NU SE CUVINE CA ORTODOCSII SI ERETICII PAPISTASI SA SE ADUNE IN LACASURI DE CULT IMPREUNA, CONFORM TUTUROR CANOANELOR BISERICII 4 PAPA VINE CA SEF AL EREZIEI CATOLICE SI E PRIMIT CA EPISCOP CANONIC AL ROMEI CU SUCCESIUNE APOSTOLICA DE CATRE PATRIARHIA ROMANA, CEEA CE ESTE BLASFEMIE, PENTRU CA PAPISTASII ODATA CE AU INTRAT IN EREZIE AU PIERDUT SI SUCCESIUNEA APOSTOLICA SI EPISCOPIA ROMEI! 5. SUNTEM DE ACORD CA PAPA SA VINA CA SIMPLU VIZITATOR SAU CA SEF DE STAT DAR SA NU FIE PRIMIT LA SFINTELE SLUJBE IN BISERICILE ORTODOXE SI NICI VREUN IERARH AL B.O.R. SA PARTICIPE LA MESA PAPISTASA ! 6. PARINTELE DUMITRU STANILOAIE AFIRMA IN DOGMATICA CUM CA PAPISTASII SE INCHINA LA ALT DUMNEZEU DECAT CRESTINII ORTODOCSI, SI ANUME UN DUMNEZEU IN SENS BUDIST, DUMNEZEUL NIRVANIC IMPERSONAL. PRIN EREZIA FILIOQUE DESFIINTAND PERSOANELE SFINTEI SI DE VIATA FACATOAREI TREIMI! RESPECTAM PE CREDINCIOSII PAPISTASI SI PE PAPA SI LE DORIM INTOARCERE GRABNICA LA BISERICA CEA UNA, ADICA CEA ORTODOXA PRIN BOTEZ, MIRUNGERE , SFANTA IMPARTASANIE SI CELOR NUMITI CLERICI DINTRE EI HIROTONIE ORTODOXA. ASA SA LE AJUTE DUMNEZEU!
Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)
O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE
Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.
Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritateaapostolică.
Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!
Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.
Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].
Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.
Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!
CONFESORUL MEU
În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:
– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!
Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:
– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.
Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.
Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].
M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.
ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ
Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:
Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.
Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.
Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.
Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.
Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil dedrept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.
În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.
Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.
Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.
Stanislav Jedrezeski Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)
RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU
După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.
PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC
Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal. Continuă lectura →
Papa Inocențiu al III-lea, care inițial a binecuvântat expediția, a descris în termeni duri ocupația catolică a Constantinopolului.
„Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (…) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve”.
Notă: Termenii de „latini” și de „greci” nu se referă la etnia celor în cauză, ci la ritul creștin de care aparțineau: latinii desemnau pe cei de religie catolică, ce aveau scaunul la Roma, iar grecii erau ortodocșii cu scaunul patriarhal la Constantinopol. De altfel, atât „latinii” cât și „grecii” formau imperii și regate multi-etnice. De asemenea, occidentalii se fereau să folosească numele oficial al Imperiului, respectiv Imperiul Roman, pentru că se dorea restaurarea ideii de romanitate în Vest. Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman din 330 și a rămas astfel până la cucerirea sa de către turci în 1453.
Înstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost uciși 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.
Biblioteca din Constantinopol a fost distrusă. Valoarea celor furate din Constantinopol depășea, conform surselor vremii, peste 900.000 de mărci de arginți.
Iată descrierea jafului, după cum a văzut-o istoricul american Speros Vryonis în cartea Bizanțul și Europa:
„Soldații latini au supus cel mai măreț oraș din Europa la un jaf de nedescris. Timp de trei zile au ucis, au violat, au furat și au distrus la o scară pe care nici măcar vechii vandali sau goți nu aspirau. Constantinopole devenise un muzeu al artei antice și bizantine, un magazin de bogăție pe care latinii nu-l credeau posibil. Deși venețienii aveau o apreciere pentru arta pe care au descoperit-o (până la urmă erau și ei semi-bizantini) și au salvat cât au putut, francezii și ceilalți au distrus totul, oprindu-se doar ca să bea, să violeze călugărițele și să ucidă clericii ortodocși. Cruciații și-au manifestat ura pentru greci în modul cel mai spectaculos: distrugând cea mai măreață biserică a creștinătății. Au distrus iconostasul, icoanele și cărțile sfinte din Aghia Sofia și au pus pe scaunul patriarhal o prostituată care cânta melodii porcoase. Înstrăinarea dintre Est și Vest care începuse de secole, a culimnat cu masacrul teribil care a acompaniat distrugerea Constantinopolului. Grecii erau convinși că până și turcii, dacă ar fi cucerit orașul, ar fi fost mai blânzi. Cucerirea Constantinopolului a accelerat căderea Bizanțului în mâinile turcilor. În ultimă instanță, a patra cruciadă a avut ca efect direct victoria Islamului, adică exact opusul intenției sale inițiale”.
Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogățiile Orașului în Apus, unde împodobesc și astăzi biserici, muzee și colecții particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogății a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneția. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse.
Mai rău, sursele apusene ale vremii descriu evenimentele ca pe o „victorie a creștinătății„: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiți și mai răi decât evreii”.
Cum au ajuns cruciații la Constantinopol
În august 1198, Papa Inocențiu a chemat la o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. emările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.
Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.
O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problema banilor. Aceștia nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.
Elementul surpriză
În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.
Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.
Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.
În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.
Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae (Împărțirea Romaniei). Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. „Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”
Și astfel Constantinopolul, marea capitală a Imperiului Roman, cade răsunător. Constantinopolul a fost recâștigat în 1261, dar nu a mai fost niciodată cel dinainte.
Surse: historia.ro, Căderea de la 1204 și consecințele ei – Gheorghe Metallinos, wikipedia. activenews.ro
Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși.
Forme de exprimare
Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ. De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:
„Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;
„Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;
„Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;
„Papa este Dumnezeu pe pământ”;
„Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;
„Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”
„Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;
„Papa e izvorul preoției”;
„Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;
„Papa și ca învățător privat este infailibil”.
La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.
Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”.
Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.
În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.
Ce spun papii despre ei
Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3]
Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4]
Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5]
Ce spun „teologii” papistași despre papa
Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”.
Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii.
În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6]
Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7]
Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8]
Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9]
Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10]
Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11]
Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12]
Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ ?
Combaterea acestor erezii
Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil!
„Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13]
Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14]
Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15]
[1]Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182.[2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197[3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896.[4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197.[5] Ibidem, p. 196-197.[6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517.[7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95.[8] Ibidem, p. 96.[9] Ibidem, p. 97.[10] Ibidem, p. 100.[11] Ibidem, p. 101.[12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516.[13]Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53.[14] Ibidem, p. 102.[15] Ibidem, p. 70.
Autor:VLADIMIR GUETTÉE, doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe a Rusiei Traducere de Protosinghelul GHERASIM SAFFIRIN (1849-1922) Editura SCARA, 2010, 346 pagini, coperta cartonata
Pret: 22 Lei
Papalitatea eretica estenegresit cea mai buna carte scrisa pina acum asupra acestei pricini, lamurand in chip desavarsit intelegerea cumplitei erezii a Bisericii Romane atat din punct de vedere teologic, cat si istoric. Totodata, aceasta lucrare scrisa in urma cu un veac si jumatate, ca raspuns la hotararile Conciliului intai de la Vatican, este de actualitate pentru noi acum, cand papismul a ajuns (de la al doilea Conciliu din Vatican) nu numai dogma a dogmelor in “Biserica Apuseana”, dar se cere a fi si in aceea Ortodoxa. Caci nimic altceva nu se doreste prin „unirea Bisericilor surori”. Unire care nu e un lucru nou – fiind savarsita o data, la Sinodul de la Ferarra-Florenta, cel putin pe hartie – doar ca aceasta se va intimpla si cu fapta cat de curind.
Editia de fata se sprijina pe traducerea Preasfintitului episcop al Romanului Gherasim Saffirin (1849-1922), care a fost el insusi unul din rarii marturisitori ai vremii sale, la fel de tulburata ca si aceea a noastra. Astfel, el a aratat cum trebuie sa fie adevaratul ierarh ortodox, impotrivindu-se de unul singur ratacirilor spre care era impinsa si atunci Biserica Romana (de la Roma).
Fiind o lucrare de eruditie, cartea Parintelui Vladimir Guettée face trimitere la o multime de personaje, locuri si intamplari din istoria Apusului, necunoscute cititorului roman. Pentru aceasta, a trebuit sa aducem in subsol numeroase note lamuritoare.
In sfarsit – de vreme ce papalitatea a trecut in ultima vreme dincolo de toate marginile ereziei, fiind pagana si antihristica pe fata – am adaugat la urma un cuvant privitor la aceasta.
Cuprins:
Cea dintii erezie a papalitatii: dogma sa privitoare la intemeierea dumnezeiasca a Bisericii [„Primatul papal”] [„Lipsa de greseala” a papei]
A doua erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Treimii [„Filioque”]
A treia erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Intruparii [Nestorianismul Bisericii Romane], [„Sacra-Inima a lui Isus”]
A patra erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Rascumpararii [„Pelagianismul Bisericii Romei”] [„Imaculata Conceptiune”] [Indulgentele si Purgatoriul]
Erezii si rataciri ale papalitatii privitoare la Sfintele Taine 1. Botezul si Mirungerea 2.Sfinta Impartasire (Euharistia) [Cultul Trupului lui Hristos], [Materia Tainei Impartasirii], [„Forma” Tainei], [Hostiile], [Desfiintareaimpartasirii copiilor], [Desfiintarea impartasirii cu Singele Domnului], [Liturghiile private], [Schimbari in rinduielile liturghiei] 3. Pocainta si ispasirea 4. Despre hirotonie 5. Taina Casatoriei. 6. Ungerea bolnavilor [Taina Sfintului Maslu]
EREZII SI GRESELI ALE PAPALITATII CE PRIVESC LA VIATA VIITOARE
PAPALITATEA SAU MAREA EREZIE APUSEANA
CUVANT DE INCHEIERE AL EDITORULUI: PAPALITATEA PAGANA SI ANTIHRISTICA
I. Paganismul Bisericii Romane
A. Biserica Romana si paganismul lumii vechi
B. Biserica Romana si paganismul contemporan: Miscarea Ecumenica
II. Inainte-mergatorul Antihristului sau Cuvant pentru Fiara ce va iesi din pamant
Comenzi: Cartile comandate vor fi trimise prin posta, cu plata ramburs. Pretul coletului include pretul cartilor comandate + taxele postale de expeditie. Va rugam sa trimiteti adresa dumneavoastra postala si numarul de carti dorite la adresa de email: stuparu_s@yahoo.com
Cauzele cruciadelor
„Cruciadele sunt un fenomen complex şi adesea greşit înţeles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului şi doar ca fenomen de natură religioasă. În realitate, rolul cel mai important în desfăşurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice şi economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor sfinte. Papii înşişi, care doreau să lichideze schisma din 1054 şi să readucă Orientul sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios”[1].
Papa Grigorie al VII-lea, supremaţia papală şi ideea de „cruciadă”
Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistaşilor (numită acum „Biserica Catolică”) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La scurtă vreme după schismă, rătăcirea adunării papistaşilor a început sa se vadă clar, exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci şi prin intrigi şi crime odioase. Teoreticianul „cruciadelor” este papa Grigorie al VII-lea (1020-1085, papă între anii 1073-1085), considerat sfânt de către papistaşi; el se gândea la organizarea unui imperiu „teocratic”, de fapt papocratic, în care includea şi Locurile Sfinte ca „patrimoniu al Sfântului Petru”, după concepţia expusă în „Dictatus Papae”. Această lucrare expune, prin 27 de teze, doctrina puterii absolute a papei[2]. Conform acestei doctrine „singur Papa are putere să pună şi iarăşi să repună pe Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi; el singur se poate folosi de insigniile imperiale; singur pe Papa au să-l onoreze toţi Principii, sărutându-i picioarele. Papei îi este permis să depună pe Împăraţi. Niciun sinod neconchiemat de Papa nu se poate numi ecumenic. Niciun capitol, nicio carte nu e canonică fără autorisaţiunea Papei. El singur poate respinge opiniunea tuturor, pe a sa nimenea”[3]. Pentru meritele sale în interesul papalităţii, papa Grigorie al VII-lea a fost beatificat de către papa Grigorie al XIII-lea în anul 1584 şi sanctificat de către papa Benedict al XIII-lea în 1728.
Papa Urban al II-lea şi prima „cruciadă” (1096-1099)
Începutul colonialismului european
Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între anii 1088-1099)[4]. Declarând oficial că voieşte să apere şi să extindă Creştinătatea, el pune în mişcare o armată de 80 000 de soldaţi, însă nu pentru a ajuta Răsăritul ameninţat de musulmani, ci pentru a-l cuceri[5]. Oamenii simpli, însufleţiţi de expediţia eliberării, vor primi numele de „Militia Christi” sau „Milites Sancti Petri”. Mergând să săvârşească fapte „pentru Dumnezeu”, ei îşi vor pune cruci pe arme; datorită acestui fapt, se vor numi „cruciaţi”; acţiunile lor vor fi numite „cruciade”. Pentru a da o motivaţie soldaţilor, papa le-a acordat o „indulgenţă plenară” prin care considera că le iartă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare. În plus, proprietăţile soldaţilor au fost considerate „sacre”. Înşelaţi de aceste promisiuni, soldaţii au comis apoi, fără mustrări de conştiinţă, orice fărădelege. „Cruciaţii” au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiţi de împăratul bizantin Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât soldaţi pentru a-l ajuta să apere Creştinătatea împotriva atacurilor păgâneşti; el nu accepta ideea de „cruciadă” şi nu putea să dorească succes unei acţiuni militare care ar fi dus la supunerea Răsăritului faţă de Apus.
În 1098, Boemund, principele de Tarent, a cucerit Antiohia. În anul următor, Gottfried de Buillon se proclamă rege în Ierusalim; Tancred în Capernaum, Raymundus în Laodiceea, Balduin în Edesa şi Boemund în Antiohia sunt vasalii noului rege al Iarusalimului. În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh papistaş, fapt care dovedeşte că ei nu doreau eliberarea Ierusalimului, ci aducerea lui sub autoritatea papei. „Lucrul cel mai grabnic al acestor cuceritori este să închine papei ţările cucerite, punând în Ierusalim şi Antiohia patriarhi latini, cu alungarea celor ortodocşi”[6]. Stabilirea „cruciaţilor” în Palestina, după ocuparea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerată a fi începutul colonialismului european.
Cruciadele, templierii, ioaniţii şi teutonii
Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: ordinul ioaniţilor şi templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării papistaşi francezi şi ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.
Ordinele cavalereşti care provin din acestea, acţionează şi azi, în peste 120 de ţări, declarând că scopul lor este unul filantropic; mai afirmă că lucrează pentru apărarea civilizaţiei creştine.
Ordinul cavalerilor ioaniţi a avut sediul iniţial la Ierusalim; după 1530, sediul se stabileşte în insula Malta, insulă dăruită ordinului de către împăratul Carol Quintul.De atunci se numesc „cavaleri de Malta”. Despre venirea şi activitatea ioaniţilor pe teritoriul ţării noastre găsim informaţii în „Diploma Ioaniţilor”. Este vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea al Ungariei a acordat-o în 1247 cavalerilor ioaniţi pentru a se stabili în Banatul de Severin şi pentru a-l coloniza.
Ordinul cavalerilor de Malta a activat oficial în România, începând din anul 1932. A fost desfiinţat în perioada comunistă. După Revoluţia din decembrie 1989, profitând de libertatea de acţiune, ordinul a fost reînfiinţat. În prezent, ordinul cavalerilor de Malta din România cuprinde şi membri ecumenişti, care mai înainte au fost ortodocşi. Cavalerii de Malta recunosc implicarea ecumenismului şi declară că sunt fascinaţi de progresul ecumenismului în România: „Astăzi Ordinul este reprezentat de Ambasadorul şi Comisarul Magistral al Asociaţiei, Franz Alfred Reichsgraf von Hartig, acreditat în 13 Mai 1997 şi de hospitalier Tibor Graf Kalnoky. Un lucru deosebit este faptul că Asociaţia Românească este singura Asociaţie Malteză din lume, care are în componenţă şi o parte ortodoxă acreditată de conducerea Ordinului: familiarii ordinului. Acest privilegiu unic a fost acordat în urma vizitelor Papei Ioan Paul al II-lea şi ale Marelui Maestru Fra Andrew Bertie în Romania, aceştia fiind fascinaţi de funcţionarea exemplară a echipelor ecumenice de lucru din interiorul Ordinului şi ale Serviciului de Ajutor şi de progresul ecumeniei în România creştină”[7].
Ordinul cavalerilor templieri avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric papistaş de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi a scris în numele lor; în 1129, la Conciliul din Troyes, ordinul templierilor a fost oficial recunoscut de adunarea papistaşilor (aşa numita „Biserică Catolică”). Odată cu acest act formal, templierii au început să primească mari sume de bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să îi sprijine. Un alt beneficiu l-au primit templierii în 1139, când enciclica papei Inocenţiu al II-lea, intitulată „Omne Datum Optimum”, i-a scutit de supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei. Pe aceşti „milites Templi”, papa Inocenţiu al II-lea i-a declarat „apărători ai bisericii catolice” (cum nomine censeamini milites Templi, constituti estis a Domino catholice ecclesie defensores)[8]. Enciclica este semnată, în mod orgolios: „Ego Innocentius catholice ecclesie episcopus”, adică: „Eu Innocentius, Episcop al Bisericii Catolice”, arătând prin aceasta supremaţia asupra întregii Biserici. Această enciclică este confirmată în 1145 de enciclica „Militia Dei” a papei Eugen al III-lea.
Templierii au rămas în istorie şi prin ritualul obscen din cadrul „procedurii de iniţiere”prin care se realizează primirea în ordinul lor, aşa cum au stabilit Hughes de Bure şi Raoul de Gisy. De asemenea, ei venerau pe baphomet (idolul cu cap de ţap, venerat de satanişti).
Templierii sunt prezenţi oficial în România din 2003. Unii îl prezintă astfel: „Ordinul Cavalerilor Templieri s-a înfiinţat în 1118 şi de atunci s-a răspândit în peste 40 de ţări, cu scopul de a apăra civilizaţia creştină. La noi, există de cinci ani şi are peste 500 de membri, afacerişti, politicieni, avocaţi, ofiţeri etc”[9].
Despre ordinul cavalerilor teutoni se ştie că a fost întemeiat în 1191. În anul 1211, cavalerii teutoni şi-au început activitatea în Transilvania, stabilindu-se în Braşov (numit de ei Kronstadt).
de Ioan Vlăducă, continuarea în revista ATITUDINI, NR 16
Bibliografie
Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiiu, Desvoltarea primatului papal şi influenţa lui asupra Creştinătăţei, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiiu, 1882.
Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.
Euseviu Popovici, Istoria Bisericească Universală şi Statistica Bisericească, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Filiala din Mânăstirea Cernica, 1926.
Sfânta Mănăstire Paraklitu, Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat şi dumnezeu. Papismul ieri şi azi, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2010.
De ce spunem NU venirii papei in Romania!
Marturisirea este mantuitoare, ca fii ai Bisericii, clerici si laici putem sa marturisim Adevarul, care este Hristos! Orice diplomatie cade in fata Adevarului!
Respectăm credincioşii papişti şi pe papa şi le dorim întoarcere grabnică la Biserica cea Una, adică cea Ortodoxă prin Botez, Mirungere, Sfânta Împartaşanie şi celor numiţi clerici dintre ei hirotonie ortodoxă! Aşa să le ajute Dumnezeu!
motive:
1. SE CREAZA CONFUZIE SI MULTI DINTRE ORTODOCSI VOR CREDE CA BISERICA ORTODOXA SI PAPISTASII AR FI O BISERICA, IN TIMP CE
BISERICA ESTE UNA SI ANUME CEA ORTODOXA.
CEI CARE AU AFIRMAT TEORIA RAMURILOR SUNT ANATEMATIZATI DE SINODUL BISERICII RUSE DIN EXIL ANATEMA PRELUATA SI DE BISERICA RUSIEI SI PRIN URMARE DE BISERICA ORTODOXA IN PLENITUDINEA EI.
2. PAPA ESTE ERETIC SI ACEASTA O SPUN TOTI SFINTII SI SINOADELE ECUMENICE SI LOCALE: SINODUL 2 ECUMENIC (vezi Filioque), SINODUL PATRIARHULUI FOTIE,SINODUL ANTIUNIONIST AL SF MARCU EUGENICUL, SINOADELE ISIHASTE ALE SF GRIGORIE PALAMA-NUMITE IMPREUNA SINODUL AL 8 LEA ECUMENIC DUPA CUM SPUNE ROMANIDIS, PR GHEORGHIOS METALLINOS, PR THEODOROS ZISIS, TELENGHIDIS SI ALTI TEOLOGI CONTEMPORANI.
3. NU SE CUVINE CA ORTODOCSII SI ERETICII PAPISTASI SA SE ADUNE IN LACASURI DE CULT IMPREUNA, CONFORM TUTUROR CANOANELOR BISERICII
4. PAPA VINE CA SEF AL EREZIEI CATOLICE SI E PRIMIT CA EPISCOP CANONIC AL ROMEI CU SUCCESIUNE APOSTOLICA DE CATRE PATRIARHIA ROMANA, CEEA CE ESTE BLASFEMIE, PENTRU CA PAPISTASII ODATA CE AU INTRAT IN EREZIE AU PIERDUT SI SUCCESIUNEA APOSTOLICA SI EPISCOPIA ROMEI!
5. SUNTEM DE ACORD CA PAPA SA VINA CA SIMPLU VIZITATOR SAU CA SEF DE STAT DAR SA NU FIE PRIMIT LA SFINTELE SLUJBE IN BISERICILE ORTODOXE SI NICI VREUN IERARH AL B.O.R. SA PARTICIPE LA MESA PAPISTASA !
6. PARINTELE DUMITRU STANILOAIE AFIRMA IN DOGMATICA CUM CA PAPISTASII SE INCHINA LA ALT DUMNEZEU DECAT CRESTINII ORTODOCSI, SI ANUME UN DUMNEZEU IN SENS BUDIST, DUMNEZEUL NIRVANIC IMPERSONAL.
PRIN EREZIA FILIOQUE DESFIINTAND PERSOANELE SFINTEI SI DE VIATA FACATOAREI TREIMI!
Vaticanul a admis ca Charles Darwin era pe drumul cel bun cand a pretins ca omul a descins din maimute, relateaza The Times. “De fapt, prin evolutie noi intelegem lumea asa cum a fost creata de Dumnezeu”, a spus arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, responsabil cu problemele culturale. Recunoscand ca Biserica i-a fost ostila lui Darwin pe motiv ca teoria sa referitoare la evolutie contrazice Geneza, Ravasi a spus ca evolutia biologica si credinta crestina cu privire la Creatie sunt complementare. Totodata, acesta a respins speculatiile ca Papa Benedict al XVI-lea ar fi pregatit sa sustina teoria “creatiei inteligente”. Potrivit acesteia, “anumite caracteristici ale Universului si fiintelor se explica mai bine printr-o cauza inteligenta, si nu printr-un proces indirect de selectie naturala”. Astazi se implinesc 200 de ani de la nasterea lui Darwin si evenimentul va fi marcat si la Universitatea Pontificala Gregoriana. “A sosit timpul ca Biserica sa faca o evaluare riguroasa si obiectiva a lui Darwin”, a spus Marc Leclerc, profesor de filozofie naturala. (Gardianul)
Deși programul vizitei Papei Francisc în România nu a fost încă definitivat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a confirmat, joi (17 ianuarie), că Suveranul Pontif va avea o întâlnire cu Patriarhul României. De asemenea, Papa Francisc va vizita Catedrala Mântuirii Neamului, cel mai probabil, pe data de 31 mai, a precizat Vasile Bănescu, menționând că publicul va avea acces la eveniment.
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
Înstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost uciși 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.
