PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului


Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!


CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.


ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

papa semn demonic satanistAşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

papa benedict demisionarToţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.papa paul al II lea semne oculte

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.


Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.

Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)

RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU

După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.


PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC

Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal.
Într-adevăr, faţă de stăpânirea absolută a Papei, în acest sistem nu există în esenţă autoritatea Bisericii şi a episcopatului – căci, potrivit teologiei catolice, „autoritatea Bisericii există doar atunci când este în armonie cu voinţa Papei. În caz contrar, devine nulă”. Ca atare, Papa cu Biserica sau fără Biserică e acelaşi lucru; adică Papa este totul, iar Biserica nimic. Mare dreptate avea episcopul Maren când a scris: „Romano-catolicii ar fi fost mult mai corecţi dacă în Crez ar zice «şi întru unul Papă» decât să zică «şi întru una Biserică»”.
Însemnătatea şi rolul episcopilor în Biserica Catolică nu e decât o simplă reprezentare a stăpânirii papale, căreia, ca şi credincioşii simpli, se supun înşişi episcopii. Ei încearcă să susţină acest regim prin capitolul 21 din Evanghelia după Ioan, unde, potrivit interpretării catolice, „Domnul încredinţează Apostolului Petru (primul Papă) păstorirea oilor şi a mieluşeilor Săi; îi încredinţează, adică, lucrarea de Păstor Suprem, cu drepturi exclusive asupra tuturor credincioşilor (care sunt mieluşeii) şi asupra tuturor Apostolilor (care sunt oile)”.
Dar în Biserica Catolică episcopii nu sunt nici măcar urmaşii Apostolilor, întrucât, aşa cum dogmatizează ea, „autoritatea apostolică lipsea de la aceştia [apostoli] şi nu s-a transmis urmaşilor lor, adică episcopilor. Singură stăpânirea Papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi apostoli, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor”. Ca atare, episcopii, nemoştenind nici o succesiune apostolică, nu au altă stăpânire decât ceea ce li s-a dat nu direct de la Dumnezeu, ci de la Pontiful Suprem al Romei. Şi Sinoadele Ecumenice, la fel, nu au nici o valoare decât aceea ce le este acordată de episcopul Romei, fiindcă „nu sunt, nici nu pot fi altceva decât nişte întruniri ale creştinismului convocate sub autoritatea, stăpânirea şi conducerea Papei”. E de ajuns ca Papa să iasă din sala Sinodului, spunând „nu mă mai aflu acolo înăuntru” – din acea clipă, încetează validitatea Sinodului. Hotărârile lui, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt supuse judecăţii Papei şi nu sunt validate de către el, care le va impune credincioşilor graţie autorităţii lui.


ÎNFRICOȘĂTORUL RĂSPUNS AL UNUI IEZUIT

În acea vreme, aproape renunţasem la studiile mele, folosindu-mi timpul pe care mi-l îngăduia regulamentul Ordinului pentru a mă retrage la chilia mea, unde nu mă gândeam la altceva decât la sfâşietoarea mea problemă. De luni întregi studiam înfiinţarea şi organizarea Bisericii din vechime, direct de la izvoarele apostolice şi patristice. Dar toată această muncă nu rămânea în totalitate ascunsă. Şi viaţa mea exterioară se vedea a fi influenţată puternic de această mare frământare, care îmi absorbise tot interesul şi îmi concentrase toate puterile. Nu pierdeam prilejuri de a căuta în afara mănăstirii orice ar fi contribuit întrucâtva la luminarea mea deplină. Astfel am început să vorbesc pe această temă cu cei apropiaţi dintre personalităţile bisericeşti, în funcţie de încrederea ce-o aveam în sinceritatea inimii lor. În felul acesta, primeam încontinuu impresii şi opinii referitoare la subiectul în cauză, care pentru mine erau mereu interesante şi importante.
Pe cei mai mulţi din aceşti clerici i-am aflat mai fanatici decât mă aşteptam. Cu toate că recunoşteau întru totul temeiul iraţional al învăţăturii despre Papă, se alipeau de cunoscuta idee că „supunerea datorată Papei constituie un asentiment ascuns înţelegerii noastre”, precum şi de altă maximă rostită de fondatorul Ordinului iezuit: „Ca să avem adevărul şi să nu cădem în rătăcire suntem datori să ne ţinem de axioma de bază şi indestructibilă potrivit căreia ceea ce vedem alb e în realitate negru, dacă ierarhia Bisericii spune că e negru”. Cu această prejudecată fanatică, un preot iezuit mi-a mărturisit următoarele: „Ceea ce-mi spuneţi, recunosc, este just, logic şi adevărat. Dar noi, iezuiţii, în ziua tunderii noastre în monahism, în afară de cele trei făgăduinţe obişnuite, mai facem şi o a patra, specială. Această a patra făgăduinţă e mai importantă decât cele ale fecioriei, ascultării şi neagonisirii. E făgăduinţa că ne vom supune în mod absolut Papei. Ca atare, prefer să merg în iad cu Papa, decât în rai cu toate adevărurile voastre.

„ÎN URMĂ CU CÂTEVA SECOLE, AȚI FI FOST ARS ÎN FLĂCĂRILE INCHIZIȚIEI”

În opinia celor mai mulţi dintre aceştia, eram un eretic. Iată ce mi-a scris un episcop: „Acum câteva secole, ideile pe care le aveţi ar fi fost suficiente să vă ducă la ardere pe rugul Sfintei Inchiziţii.” Oricum, în ciuda tuturor acestea, aveam de gând să rămân în mănăstire şi să mă dăruiesc vieţii duhovniceşti, lăsând Ierarhiei răspunderea pentru rătăcirea şi îndreptarea ei. Dar cele de folos sufletului meu ar fi putut să fie în siguranţă pe o cale unde samavolnicia Papei ar fi putut îngrămădi noi dogme şi false învăţături referitoare la viaţa evlavioasă şi la Tainele Bisericii, atât timp cât puritatea învăţăturii fusese denaturată şi întinată de despotismul Papei? Cine, deci, îmi putea da asigurări că această întinăciune nu s-ar fi răspândit şi în alte puncte ale credinţei?
Ca atare, nu-i deloc de mirare faptul că persoanele evlavioase din Biserica Catolică au început să tragă semnalul de alarmă prin fraze de genul: „Cine ştie dacă «micile mijloace de mântuire» care ne-au inundat nu ne fac să uităm pe Singurul Mântuitor, pe Iisus ?” „Astăzi viaţa noastră duhovnicească se prezintă ca un pom cu multe ramuri şi frunze, în care sufletele nu mai ştiu unde e trunchiul, pe ce se sprijină totul şi unde sunt rădăcinile care îl hrănesc”. „Într-aşa fel am împopoţonat şi împovărat religiozitatea noastră, încât chipul Celui ce este acel «un singur lucru (care) trebuieşte» (Luca 10:42) s-a pierdut printre zorzoane”.
Convins, deci, că şi viaţa mea duhovnicească în sânul Bisericii Papale m-ar fi expus la riscuri, am sfârşit prin a face pasul decisiv. Am părăsit mănăstirea şi apoi, după puţin, am declarat că nu mai aparţin de Biserica Catolică. Până atunci unii s-au arătat dispuşi să mă urmeze, dar în clipa finală nici unul nu s-a hotărât să-şi jertfească funcţia, cinstirea şi reputaţia ce-o avea în Biserica lui.
Astfel am părăsit Biserica Catolică, al cărei conducător, uitând că Împărăţia Fiului lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că „cel ce e chemat la episcopie nu e chemat la vreo începătorie sau stăpânire, ci la slujirea Bisericii toate”, a urmat aceluia care „dorind în mândria sa să fie ca Dumnezeu, a pierdut slava cea adevărată, îmbrăcându-se cu cea mincinoasă” şi care „voia să şadă în templul lui Dumnezeu, ca un dumnezeu”.
Foarte corect scria Bernard de Clairvaux către Papă: „Nici un venin mai înfricoşător nu e pentru tine şi nici o sabie nu e mai primejdioasă decât setea şi dorinţa arzătoare de putere”.
Ieşind din Papism, m-am supus glasului conştiinţei mele – care era glasul lui Dumnezeu Însuşi. Iar acest glas îmi zicea: „Ieşi dintr-însa, ca să nu te împărtăşeşti cu păcatele ei şi ca să nu iei din rănile ei” (Apocalipsă 18:4). Cum am ajuns însă după părăsirea Papismului în sânurile Ortodoxiei, lumina cea neîntinată şi desăvârşită a Adevărului, voi povesti cu alt prilej.

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (†1330) a fost dat pe mâna păgânilor de către un papistaş (catolic), Reiz, pentru mărturisirea Ortodoxiei şi vădirea rătăcirii aceluia de către Sfânt.La fel, Episcopul Pavel (†1984) a fost omorât de un catolic fanatic, tocmai pentru convertirea sa la Ortodoxie şi pentru râvna mărturisirii sale

ÎN SÂNUL ORTODOXIEI

Cu cât îndepărtarea mea de Papism devenea cunoscută pe o scară tot mai largă în cercurile bisericeşti, având un răsunet entuziast în rândurile spaniolilor şi francezilor protestanţi, cu atâta devenea poziţia mea din ce în ce mai dificilă. În corespondenţa ce o primeam, abundau scrisori anonime injurioase şi de ameninţare. Mă acuzau că am dat naştere în jurul meu unui curent antipapal şi că, prin exemplul meu, duceam în „apostazie” clerici catolici „bolnavi dogmatic”, care îşi exprimaseră deschis sentimentul lor de simpatie şi solidaritate faţă de mine.

Acest lucru m-a determinat să plec din Barcelona şi să mă mut la Madrid, unde anglicanii mi-au oferit refugiu, fără ca eu să fi urmărit aşa ceva; prin intermediul lor am venit în contact cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Însă nici aici n-am putut trece neobservat. După fiecare cuvântare de-a mea în diverse biserici anglicane, un număr de ascultători tot mai crescând şi-a exprimat dorinţa de a mă cunoaşte şi de a vorbi confidenţial cu mine pe teme ecleziologice. Prin urmare, a început – fără ca eu să fi urmărit asta – să se formeze în jurul meu un cerc de persoane din ce în ce mai mare, dintre care cei mai mulţi erau antipapistaşi. Asta mă aducea în vizorul autorităţilor, deoarece la aceste vizite intime începuseră să apară şi câţiva clerici romano-catolici cunoscuţi în genere „pentru credinţa lor deficitară şi şchiopătândă în întâietatea şi infailibilitatea Arhiereului Suprem al Romei”.

Acea dorinţă de răzbunare fanatică pe care câţiva papistaşi o aveau deja faţă de mine am văzut-o cristalizându-se şi ajungând la culme în ziua când am răspuns public unui studiu eclesiologic amănunţit pe care mi-l trimiseseră ca un ultim demers, în vederea scoaterii mele din „cursa ereziei” în care căzusem! Acel studiu cu caracter apologetic avea titlul sugestiv „Papa, vicarul Domnului pe pământ” şi concluzia spre care tindeau toate argumentele din carte era: „Graţie infailibilităţii Papei, romano-catolicii sunt astăzi singurii creştini care pot fi siguri de ceea ce cred”. În critica făcută în coloanele unei publicaţii portugheze, le-am răspuns: „Realitatea cruntă este că, din pricina infailibilităţii, sunteţi singurii creştini care nu pot fi siguri astăzi de tot ceea ce li se va impune să creadă mâine”. Articolul meu se încheia astfel: „După cum păşiţi în direcţia aceasta, în scurtă vreme o să-L numiţi pe Domnul nostru «vicarul Papei în ceruri»”.

Puţin mai târziu am publicat la Buenos Aires un studiu în trei părţi, prin care puneam capăt răfuielii mele cu papistaşii. În acel studiu adunasem toate pasajele din literatura patristică a primelor patru secole în care se făcea referire direct sau indirect la aşa-zisele „clauze ale Primatului” din Evanghelii (Matei 16:18-19, Io. 21:15-17, Luca 22:31-32). Din interpretările şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi la aceste pasaje evanghelice se dovedeşte că învăţătura despre Papă este cu desăvârşire străină şi contrară adevărului. Iar tâlcuirile Sfinţilor Părinţi sunt dreptarul prin care putem înţelege corect Sfânta Scriptură.

În acea perioadă, din motive ce n-aveau nici o legătură cu evenimentele petrecute, am avut primul contact direct cu Ortodoxia. Înainte de a intra în istorisirea evenimentelor, sunt dator aici să mărturisesc că ideile mele despre Ortodoxie avuseseră o evoluţie demnă de consemnat, încă de la începutul odiseei mele duhovniceşti.

Câteva discuţii purtate de mine cu un grup de polonezi ortodocşi ce trecuseră prin ţara mea şi unele informaţii primite din publicaţiile Consiliului Ecumenic cu privire la existenţa şi viaţa unor cercuri de ortodocşi din Apus mi-au provocat un interes sincer. În plus, începusem să fac rost de diverse cărţi şi tipărituri de-ale ruşilor şi grecilor din Londra şi Berlin, precum şi câteva din preţioasele cărţi editate la Napoli de Arhimandritul Benedict Katsanevakis. Astfel, simpatia mea pentru Ortodoxie sporea.

Încetul cu încetul, dinlăuntrul meu dispăreau prejudecăţile pe care le aveam faţă de Ortodoxie. Aceste prejudecăţi prezentau Ortodoxia drept schismatică, fără viaţă duhovnicească, cu o cotă de mici biserici pustii, ce n-au semnele caracteristice ale adevăratei Biserici a lui Hristos. Iar schisma care a făcut să fie tăiată de la Trupul Bisericii „a avut drept tată diavolul şi drept maică mândria Patriarhului Fotie”.

Pentru aceea, când am început corespondenţa cu un venerabil membru al ierarhiei ortodoxe din Apus (al cărui nume nu e de dreptul meu să-l fac cunoscut) şi datorită principiului meu personal ce avea drept suport acele informaţii generale, mă descotorosisem de acum în întregime de orice prejudecată cu privire la Ortodoxie şi puteam să privesc la ea obiectiv. Ca atare, am constatat repede şi, bineînţeles, cu o plăcută surprindere că atitudinea mea ostilă faţă de Papism corespundea întru totul învăţăturii ecleziologice a Ortodoxiei. În scrisorile sale, acel venerabil ierarh a admis această potrivire, dar n-a stăruit în plus asupra acestui lucru, deoarece observase că mă aflam într-un mediu protestant.

Creştinii ortodocşi din Apus nu sunt nicicum predispuşi spre prozelitism. Abia atunci când corespondenţa noastră ajunsese destul de incitantă, episcopul ortodox mi-a propus să studiez excelenta carte a lui Serghei Bulgakov „Ortodoxia” şi nu mai puţin profunda lucrare a Mitropolitului Serafim cu acelaşi titlu.

Între timp, scrisesem referitor la subiectul în cauză şi la Patriarhia Ecumenică. În acele cărţi m-am regăsit pe mine însumi. Nu era nici măcar un paragraf care să nu fie în acord şi pe potriva conştiinţei mele. Atât din aceste cărţi, cât şi din altele ce-mi fuseseră trimise, însoţite de scrisori de încurajare (de acum venite şi din Grecia), vedeam limpede cât de profundă, de curată şi de evanghelică era învăţătura ortodoxă şi că ortodocşii sunt singurii creştini care cred întocmai cum credeau creştinii din perioada  catacombelor şi din veacul de aur al marilor Părinţi ai Bisericii – sunt singurii creştini ce pot repeta cu o sfântă semeţie cuvântul Sfinţilor Părinţi: „Credem tot ceea ce am primit de la Apostoli”.

În acea perioadă am scris două cărţi: una cu titlul „Conceptul de Biserică potrivit Părinţilor apuseni” şi alta având titlul „Dumnezeul vostru şi Dumnezeu”. Aceste cărţi urmau să fie publicate în America de Sud, dar n-am purces la tipărirea lor ca să nu dau un prilej primejdios de înlesnire a propagandei protestante. Din spaţiul ortodox am fost îndemnat să trec de acea aversiune pe care-o aveam faţă de Papism, în care mă împotmolisem, şi să-mi expun „crezul” personal, din care ei ar fi putut să constate la ce distanţă mă aflam faţă de Biserica Anglicană şi de cea Ortodoxă. Era un lucru greu, pe care l-am exprimat sinoptic în fraza următoare: „Cred în toate cele ce sunt cuprinse în cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament, în conformitate cu tâlcuirea Tradiţiei bisericeşti, adică a Sinoadelor Ecumenice care cu adevărat au fost «a toată lumea» (ecumenice), şi cu învăţătura unanimă a Sfinţilor Părinţi, recunoscuţi universal ca atare”.

Din aceea clipă mi-am dat seama că simpatia protestanţilor faţă de mine se răcea, cu excepţia anglicanilor, care se conduc după un oarecare conservatorism esenţial. Abia acum interesul ortodocşilor – deşi târziu, ca de obicei – începu să se manifeste şi să mă atragă spre Ortodoxie ca pe un „potenţial catehumen”. Argumentele unui profesor universitar polonez, pe care l-am cunoscut atunci, mi-au întărit convingerea că Ortodoxia este întemeiată pe adevărurile capitale ale Creştinismului. Am înţeles că fiecare creştin de altă confesiune este dator să jertfească o parte importantă a credinţei lui pentru a ajunge la o puritate dogmatică deplină şi că doar creştinul ortodox nu are o astfel de obligaţie, fiindcă el trăieşte şi fiinţează în esenţa Creştinismului, în adevărul neschimbat şi revelat.

Ca atare, de acum nu mai simţeam nici un ataşament faţă de atotputernicul romano-catolicism, nici nu mai resimţeam răceala pe care mi-o arătau protestanţii. Existau în Răsărit, precum şi împrăştiaţi în toată lumea, 280 de milioane de creştini care formau Biserica Ortodoxă şi cu care mă aflam în comuniune de credinţă. Acuza catolică a mumifierii teologice din Ortodoxie n-avea nici o rezonanţă pentru mine, fiindcă înţelesesem de-acum că această persistenţă constantă şi stabilă a învăţăturii ortodoxe în adevăr nu era o fosilizare spirituală, ci o revărsare veşnică, plină de viaţă – asemeni apei dintr-o cascadă, ce pare că rămâne mereu aceeaşi, când de fapt ea se schimbă încontinuu.

Încet, încet, ortodocşii începuseră să mă considere unul de-al lor. „A vorbi acestui spaniol despre Ortodoxie” – scria un cunoscut arhimandrit – „nu înseamnă prozelitism”. Şi ei, ca şi mine, sesizară că mă aflam deja foarte aproape de limanul Ortodoxiei şi că de-acum respiram în braţele Bisericii Maică.

În această perioadă eram deja ortodox fără să-mi dau seama; ca şi ucenicii ce mergeau spre Emaus alături de Dumnezeiescul Învăţător, străbătusem o transformare alături de Ortodoxie, fără să recunosc definitiv Adevărul decât la urmă. Atunci când m-am convins de această realitate, am trimis o lungă scrisoare în legătură cu cazul meu Patriarhiei Ecumenice şi Arhiepiscopului Atenei, prin intermediul „Apostoliki Diakonia”[3]. Şi nemaiavând acum nimic de făcut în Spania – unde astăzi nu mai există vreo comunitate ortodoxă[4] – mi-am părăsit patria şi am mers în Franţa, unde am cerut să devin mădular al Bisericii Ortodoxe, după ce mai înainte lăsasem să treacă ceva timp ca să se maturizeze rodul întoarcerii mele. În acea vreme m-am adâncit tot mai mult în cunoaşterea Ortodoxiei şi am intensificat relaţiile mele cu ierarhia ei.

Când m-am încredinţat deplin, am făcut pasul hotărâtor şi-am fost primit oficial în Adevărata Biserică a lui Hristos, ca mădular al ei. Am preferat ca acest mare eveniment să aibă loc în Grecia, ţară prin excelenţă ortodoxă, unde venisem să studiez teologia.

Preasfinţitul Arhiepiscop al Atenei m-a primit părinteşte. Dragostea şi interesul său au întrecut aşteptările mele. De asemeni, trebuie să-l amintesc şi pe cancelarul arhiepiscopiei, Dionisie (astăzi episcop al Rogonului), care mi-a arătat o deosebită dragoste părintească.

E de prisos să adaug că în această atmosferă de dragoste şi căldură, Sfântul Sinod n-a zăbovit să-şi exprime acordul primirii mele canonice în sânurile Bisericii Ortodoxe. La această slujbă sfântă şi emoţionantă am fost cinstit cu numele Apostolului neamurilor şi apoi am fost primit ca monah în Sfânta Mănăstire Pendeli. Puţin după aceea, am fost hirotonit diacon de către episcopul Rogonului.

De atunci vieţuiesc în dragostea, simpatia şi înţelegerea Bisericii Greciei şi a membrilor ei. Le cer tuturor rugăciunile şi sprijinul duhovnicesc, ca să rămân pururea vrednic de harul ce mi s-a dat de la Domnul!

 

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos


[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

[3] „Apostoliki Diakonia” („Slujirea apostolească”) este editura oficială şi braţul misionar al Bisericii Ortodoxe a Greciei, începând din 1936. (n.red.)

[4] La data scrierii articolului, în 1953. (n.red.)

 

DoarOrtodox

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.