Programul pelerinajului la sărbătoarea Sf. Cuvios Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului ( 22-28 octombrie 2016)


Pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), organizat ca în fiecare an de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfăşura în perioada 22-28 octombrie 2016 după următorul program:

Sâmbătă, 22 octombrie 2016, la ora 14.00, va avea loc procesiunea Calea Sfinţilor cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor de la Catedrala patriarhală, pe bulevardul Regina Maria până la baza Colinei Patriarhiei. Începând cu aceeaşi oră, de la Catedrala mitropolitană Sfântul Spiridon Nou, vor fi aduse în procesiune Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pe traseul Calea Şerban Vodă, strada Bibescu Vodă până la urcarea pe Dealul Patriarhiei.

Cele două procesiuni se vor întâlni la Sfânta Cruce brâncovenească din piatră de la baza Colinei Patriarhiei, unde va avea loc întâmpinarea moaştelor Sfântului Arhidiacon Ştefan aduse la Bucureşti de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei.

La ora 14.30, procesiunea Calea Sfinţilor cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Arhidiacon Ştefan, ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena va continua de la Sfânta Cruce brâncovenească până la Catedrala Patriarhală, unde acestea vor fi întâmpinate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Altarul de vară de lângă Catedrala patriarhală. Apoi, Sfintele Moaşte vor fi depuse spre închinare în noul baldachin de pe Colina Patriarhiei pentru a fi cinstite de către cler şi credincioşi până în ziua de vineri, 28 octombrie 2016.

 Duminică, 23 octombrie 2016, de la ora 9.30, iar luni şi marţi, 24 şi 25 octombrie 2016, de la ora 9.00, va avea loc Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala patriarhală.

Miercuri, 26 octombrie 2016, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de la ora 9.30, Înaltpreasfinţitul Părinte Gavriil, Mitropolit de Nea Ionia şi Filadelfia va oficia Sfânta Liturghie, împreună cu alţi ierarhi din ţară şi străinătate, preoţi şi diaconi.

Joi, 27 octombrie 2016, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, de la ora 9.30, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitul Părinte Gavriil, Mitropolit de Nea Ionia şi Filadelfia, vor oficia Sfânta Liturghie solemnă, împreună cu un sobor de ierarhi români şi greci, preoţi şi diaconi.

De asemenea, joi, 27 octombrie 2016, la ora 18.00, la Palatul Patriarhiei va avea loc etapa finală a celei de a noua ediţii a Festivalului – Concurs Naţional de Muzică bisericească „Lăudaţi  pe Domnul!”.

La ora 21.00, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan vor fi duse spre Aeroportul Otopeni pentru a se întoarce în Grecia.

Vineri, 28 octombrie 2015, la sărbătoarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, la ora 7.00, va fi oficiată Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala patriarhală.

Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena vor rămâne spre cinstire în baldachinul de pe Colina Patriarhiei până la închinarea ultimului pelerin.

Patriarhie-Hram1

2010

slujba Sf. Dimitrie

2009

pelerinaj Patriarhie de Sf. Dimitrie cel Nou (13)

2008

pelerinaj racle sfinte

2009

Anunțuri

FOTOGRAFII de la procesiunea aducerii raclei cu moaștele Sf. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu în biserica Sf. Gheorghe Nou în ziua sfinților Împărați C-tin și Elena 21 mai 2014


moastele sf Constantin Brancoveanu 2014 (4)

 

Moaştele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu au fost purtate ieri, în ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, într-o procesiune istorică de la Catedrala patriarhală până la Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou. La eveniment a participat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoţi şi diaconi, monahi şi monahii, precum şi mulţime de credincioşi.

 

Pelerinajul desfăşurat ieri în Capitală a urmat traseul procesiunii de reînhumare a osemintelor voievodului martir din ziua de 21 mai 1934. Punctul de plecare a fost Catedrala patriarhală, în amintirea momentului când şi-a început strălucita sa domnie – aici fiind uns domn în octombrie 1688.

moastele sf Constantin Brancoveanu 2014 (6) moastele sf Constantin Brancoveanu 2014 (2)

În sunet de toacă, procesiunea a fost deschisă de protosingheli şi arhimandriţi care au purtat în mâini crucea şi ripidele, de seminarişti cu steagurile bisericeşti şi de diaconii purtători de cădelniţe. Au urmat stareţii, stareţele, monahii şi monahiile din mănăstirile Arhiepiscopiei Bucureştilor. Dacă monahii ieşeau în evidenţă prin straiele lor negre, preoţii din protopopiatele Capitalei şi din judeţul Ilfov, următorii în cadrul procesiunii, completau în semnificaţii această imagine istorică prin auriul veşmintelor. Continuă lectura

Pustnicii nevăzuți din Munții Bucovinei


Cei ce își prorocesc moartea

Rarau- Pietrele Doamnei / Foto: Voica Raia

Rarau- Pietrele Doamnei / Foto: Voica Raia

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a „hotarat” exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul. A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. „Un om cu viata ingereasca” a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti – unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut
Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic „ingrijitorul sihastrilor”.

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron.

1607_1331994878-large

Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron

In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. „In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?”, a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si „paranormal”, care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea „de a se face nevazut” („cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca”), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?… Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, „de profesie”, Nicolae Iurniuc – cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca „parca din pamant”, in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus „buna seara”, dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au „zavorat” sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele – era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti

Reporterul si calauza sa

Reporterul si calauza sa

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, „apocaliptica” parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca „si-l inchipuiau altfel”, „mai monahal, asa”.

Scorbura cu sihastre

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica „sarut mana”, n-a vrut nicicand sa fie „cineva”, sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi „parinte”, iar el aproape se amuza – „habar n-am de ce-mi zic asa!” -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles „dorul de singuratate”. Un „dor” pe care l-a avut inca din copilarie, care e „innascut”, crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.
Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar „un administrator”, deloc la locul lui, care sta aici doar „cu ascultare”. Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in „groapa” (chilia) lui din varful Giumalaului, unde „era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om…”. Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent „sa dam raportul” de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri „delicate”, dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut… „Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.

Cabanuta cu sihastri

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu’ parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost „ca o manusa”, la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din ’59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca „se facea nevazut” din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!… N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite… Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul… Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta…”
Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: „Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi”. Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile „zăvorâte”

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!… Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: „Mult ti s-o dat, frate Ioane, da’ si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!…”. La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre „vecinii” lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: „Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari… Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia – au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici „sa il vada”.
Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice „zavorate”, retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele – Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele… Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine… exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici – eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi…”.
Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor – undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il „aleg” pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.

1801_1331994906-large

A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera „crucea” sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis „bine”, dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. „Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?”, i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri – sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: „Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?”. De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.
Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti – sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: „Cum ai rezistat, omule bun?!”. Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.
Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. „Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor… Uitai de foame, de frig. Muntii astia… Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu’ de-a dara… De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu… nu stiu cum sa va zic… cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil…”.

Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare „foarte speciala”. Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. „Frate Ioane”, i-a zis, „eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.

Cabana fratelui Ioan

Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?”. Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: „Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui „i se arata” sihastrii astia cu viata nelumeasca…”. S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea…
Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. „Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame… Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca „o vedeam”, simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?… Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: „Doamne ajuta”. O intreb: „Nu sunteti cumva maica fara nume?”. Ea, c-o voce asa, pierduta: „Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea…”. Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: „Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!…”.

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri… Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. „Da’ de ce tot te dai in spate, de ce te temi?”, zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: „Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu’ de tine…”. Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. „Hai la rugaciune”, a zis. „Hai la rugaciune…”, ca o mama.
1804_1331994938-largeDoi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea „cu toata fiinta”… Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga… cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo…”, si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.

autor Bogdan Lupescu – 0ct 2012 Revista Formula AS

deco9

Vedeti si:

Pustnicii României – Între Cer și pământ

Pustnici la schitul Sf Antonie Neamt

Pustnicul Onufrie – Judecat de pământeni 

deco9

Mănăstirea Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil – Baia de Aramă, are nevoie acum de ajutorul nostru


prezentare realizată de Irinel Cîrlănaru

Construită la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, biserica Mănăstirii Baia de Aramă reflectă trăsăturile stilistice ale perioadei anterioare de înflorire cultural-artistică şi intensitate a actului ctitoricesc din timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), înscriindu-se într-un curent artistic în care arhitectura Ţării Româneşti evoluează spre noile direcţii şi viziuni ale epocii brâncoveneşti. Influenţele acestei zone de întâlnire istorică şi creativă se extind şi în perioada ce se succedă domniei marelui voievod, când monumentele din Oltenia începutului de secol XVIII păstrează în mare parte caracteristicile stilistice ale secolului anterior, integrându-se astfel organic epocii constructive premergătoare, preluând totodată elemente inovatoare din deschiderea şi varietatea decorativă amprentată de stilul brâncovenesc.

Noul ansamblu monahal construit în stil strategic, de apărare, se înscrie într-un curent artistic specific acţiunilor de refacere, extindere şi ridicare a unor construcţii de arhitectură militară, cu funcţie civilă sau a unor edificii cu destinaţie religioasă ce au şi funcţie securizantă.  Oscilând între tradiţie şi inovaţie, arta arhitecturală şi picturală din această etapă de ctitorie străbate un moment de răscruce în dezvoltarea fenomenului cultural românesc al Evului Mediu, desprinzându-se de vechile forme consacrate de meşterii veacului anterior şi evoluând spre o putere de creaţie şi originalitate specifice epocii brâncoveneşti, ce dovedeşte din partea meşterilor autohtoni o stăpânire deplină a metodelor tehnice şi artistice şi un deosebit simţ al echilibrului şi proporţiilor care fac posibilă treptat cutezanţa inovatoare.

Amplasarea geografică

Mănăstirea Baia de Aramă este situată în partea de nord-vest a Olteniei, în Podişul Mehedinţi. Se adăposteşte într-o depresiune mică, fiind înconjurată de dealurile Dochiciu, Dealul-Mare şi Cornet, oraşul comunicând prin şoselele naţionale cu Târgu Jiu, Motru, Strehaia, Drobeta Turnu Severin, precum şi cu staţiunile Băile Herculane şi Bala. Râul Brebina străbate acest vechi târguşor mehedinţean, în zonă existând o mulţime de ruine dacice, semn că regiunea a fost intens locuită de daci. Baia de Aramă este traversată de paralela 45˚. Tot de Baia de Aramă aparţin şi localităţile învecinate: Brebina, Titerleşti, Bratilovu, Mărăşeşti, Stăneşti.

Datarea monumentului

Potrivit tradiţiei locale, vechiul aşezământ monahal (iniţial a fost mănăstire de călugări) datează încă din jurul anilor 1400, din vremea Sfântului Nicodim de la Tismana, având o biserică de lemn acoperită cu învelitoare de şiţă. Un document din 1672 îl menţionează pe egumenul mănăstirii pe nume Evghenie de la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos.

În locul bisericii de lemn se zideşte însă actuala construcţie abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, în timpul egumenului Vasile Arhimandritul de la Hilandar, la îndemnul domnitorului Constantin Brâncoveanu care, între 9 şi 12 iunie 1695, fiind în trecere de la Cerneţi spre Tismana, încuviinţează şi sprijină ridicarea unui locaş de cult (domnitorul dăruieşte 300 de taleri spre folosul zidirii bisericii).

Adevăraţii ctitori pot fi consideraţi Milco Băiaşul, vătaful minerilor din localitate, sârb de origine, care îl rugase pe domnitor să se pună piatra de temelie a noii biserici întru pomenirea fiului său, Milco, precum şi Marele Ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, rudă a lui Constantin Brâncoveanu, care va sprijini lucrarea în numele domnitorului.

Din cauza incursiunilor turceşti, construcţia începe mai târziu, la 22 mai 1699 şi se termină la 7 mai 1703, când are loc sfinţirea bisericii. Zidirea propriu-zisă durează însă numai un an, deoarece zugravul, un anume Ivan, se iscăleşte în exteriorul tencuit la anul 1700. În jurul acestui an are loc şi decorarea picturală a locaşului de cult, de către renumitul pictor Neagoe şi ieromonahul Partenie din Tismana.Biserica este zidită din cărămidă şi bucăţi de zgură de la topitoriile minelor de aramă. Zidul de împrejmuire datează probabil din aceeaşi vreme cu biserica, fiind original din piatră de munte legată cu mortar de var nestins, amestecat cu pământ. Continuă lectura

Psalmul 94


muzica: Manastirea Putna
foto: http://www.orthphoto.net/

Psalmul 94

1. Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru.
2. Să întâmpinăm faţa Lui întru laudă şi în psalmi să-I strigăm Lui,
3. Că Dumnezeu mare este Domnul şi Împărat mare peste tot pământul.
4. Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt.
5. Că a Lui este marea şi El a făcut-o pe ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit.
6. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi.
7. Că El este Dumnezeul nostru şi noi poporul păşunii Lui şi oile mâinii Lui.
8. O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre,
9. Ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu,
10. Unde M-au ispitit părinţii voştri, M-au ispitit şi au văzut lucrurile Mele.
11. Patruzeci de ani am urât neamul acesta şi am zis: „Pururea rătăcesc cu inima”.
12. Şi ei n-au cunoscut căile Mele, că M-am jurat întru mânia Mea: „Nu vor intra întru odihna Mea”.

Time-lapse in Mt. Athos


autor:Irinel Cirlanaru

Athos is a mountain and peninsula in Macedonia, Greece. A World Heritage Site and autonomous polity in the Hellenic Republic, Athos is home to 20 stavropegial Eastern Orthodox monasteries under the direct jurisdiction of the patriarch of Constantinople. Today Greeks commonly refer to Mount Athos as the „Holy Mountain” (Greek: Άγιον Όρος, Agion Oros [ˈaʝon ˈoros]). In Classical times, while the mountain was called Athos, the peninsula was called Akté (Ἀκτὴ) (sometimes Acte or Akte).
www.phototrip.ro

Psalmul 110


muzica: Mănăstirea Putna
fotografii: orthphoto.net

Psalmul 110

1. Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, în sfatul celor drepţi şi în adunare.
2. Mari sunt lucrurile Domnului şi potrivite tuturor voilor Lui.
3. Laudă şi măreţie este lucrul Lui şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.
4. Pomenire a făcut de minunile Sale. Milostiv şi îndurat este Domnul.
5. Hrană a dat celor ce se tem de Dânsul; aduceţi-vă aminte în veac de legământul Lui.
6. Tăria lucrurilor Sale a vestit-o poporului Său, ca să le dea lor moştenirea neamurilor.
7. Lucrurile mâinilor Lui adevăr şi judecată. Adevărate sunt toate poruncile Lui,
8. Întărite în veacul veacului, făcute în adevăr şi dreptate.
9. Izbăvire a trimis poporului Său; poruncit-a în veac legământul Său; sfânt şi înfricoşător este numele Lui.
10. Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui rămâne în veacul veacului.

Psalmul 137


muzica: Grupul C-tin Brancoveanu
fotografii: orthphoto.net

Psalmul 137

1. Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, că ai auzit cuvintele gurii mele şi înaintea îngerilor Îţi voi cânta.
2. Închina-mă-voi în locaşul Tău cel sfânt şi voi lăuda numele Tău, pentru mila Ta şi adevărul Tău; că ai mărit peste tot numele cel sfânt al Tău.
3. În orice zi Te voi chema, degrabă mă auzi! Sporeşte în sufletul meu puterea.
4. Să Te laude pe Tine, Doamne, toţi împăraţii pământului, când vor auzi toate graiurile gurii Tale,
5. Şi să cânte în căile Domnului, că mare este slava Domnului.
6. Că înalt este Domnul şi spre cele smerite priveşte şi pe cele înalte de departe le cunoaşte.
7. De ajung la necaz, viază-mă! Împotriva vrăjmaşilor mei ai întins mâna Ta şi m-a izbăvit dreapta Ta.
8. Domnul le va plăti lor pentru mine. Doamne, mila Ta este în veac; lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea.