Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna – ctitor şi ziditor, doctor şi tămăduitor al inimilor…


pr iachint unciuleacPărintele Stareţ Arhimandrit Iachint Unciuleac a sfârşit, în urmă cu douăzeci de ani, în scaunul său de spovedanie. Ca o statuie vie a rugăciunii mărturisind în moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am văzut chipul pe care se aşternuse bucuria marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că arareori am văzut figuri atât de luminoase la cei în viaţă…

Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a legat şi Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac, îşi prăsnuieşte, anual, hramul de Adormirea Maicii Domnului. Este un bun prilej şi pentru noi să ne aducem aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint, printr-un buchet de amintiri care vor să redescopere mireasma sufletului său frumos. Ele au fost culese de Părintele Ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul său, care a şi publicat un volum, dedicat şi închinat avvei de la picioarele mormântului Voievodului şi Dreptmăritorului Ştefan cel Mare şi Sfânt.


Elogioasă introducere

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac s-a născut în anul 1924 în comuna Dagâţa Iaşiului, satul Mănăstirea, într-o familie de credincioşi ortodocşi. După absolvirea Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Roman, în anul 1951 a intrat pe poarta vestitei mănăstiri sucevene Slatina, acolo unde stareţ era marele Părinte Cleopa Ilie. În anii 1951-1955, tânărul monah Iachint a fost condus să urmeze Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ şi să fie hirotonit ca ierodiacon. În primăvara anului 1956, monahul Iachint s-a numărat printre cei 16 vieţuitori care l-au urmat pe arhimandritul Dosoftei Moraru să redea viaţă mănăstirii ştefaniene de la Putna. Parintele-Iachint-Putna-1977-IICu toate greutăţile provocate de autorităţile statului, tânărul cuvios a reuşit să-şi găsească liniştea sufletească atât de necesară rugăciunii, ajungând să fie printre cei cercetaţi de pelerinii închinători la mormântul marelui voievod moldav. În timpul aplicării decretului 410, atunci când mulţi monahi, inclusiv din Mănăstirea Putna, au fost scoşi, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a rămas numai pentru faptul că avea studii teologice. După acest moment, aproape că Putna Domnitorului Ştefan cel Mare a rămas pustie, dar tânărul Iachint, hirotonit ca ieromonah şi numit ca duhovnic, a fost cel care a perpetuat viaţa monahicească în acest aşezământ. Treptat a devenit unul dintre duhovnicii cercetaţi din nordul Moldovei şi eclesiarh al bisericii. În anul 1973, pe când urma cursurile Institutului Teologic din Bucureşti, a fost numit stareţ, funcţie pe care a slujit-o vreme de aproape 20 de ani. În anii 80 a fost ghid al mănăstirii, dar pentru că avea darul vorbirii, de fiecare dată oferind sfaturi duhovniceşti celor care vizitau mănăstirea ştefaniană, mereu era şicanat de organele Securităţii. Autorităţile statului vedeau în Mănăstirea Putna un obiectiv turistic, dar credincioşii veneau la mormântul lui Ştefan pentru liniştea sufletului. În anul 1992, Părintele Iachint Unciuleac s-a retras din stăreţie, spovedind în continuare şi sfătuindu-şi permanent ucenicii. La 23 iunie 1998, Părintele Iachint Duhovnicul a trecut la cele veşnice din al său scaun de spovedanie.p.Iachint-adormirea-de-veci-in-scaunul-spovedaniei1

În persoana Părintelui Iachint se îngemănau armonios monahul, duhovnicul şi stareţul, dar mai mult parcă duhovnicul şi monahul, într-o vreme în care monahii nu erau prea mulţi, iar duhovnicii îndelung căutaţi.

Monahul Iachint era un iubitor al rugăciunii. Nelipsit de la rânduiala liturgică a mănăstirii, mai ales de la Sfânta Liturghie, cuvioşia sa era un exemplu pentru mai tinerii discipoli, unii dintre ei devenind peste ani aidoma învăţătorului lor. În popasurile de la Mănăstirea Putna îl vedeam pe cuviosul monah Iachint participând dis-de-dimineaţă la Utrenie şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă în mănăstire se aflau oaspeţi aleşi. Ziua începea, aşadar, pentru Cuvioşia Sa, prin întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune. Aşa s-a format Monahul Iachint, într-un duh de rugăciune, continuând în veacul XX tradiţia cuvioşilor de demult, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât s-au iubit pe ei înşişi.

pr arhim Iachint UnciuleacDuhovnicul Iachint era cunoscut nu doar printre monahi, ci şi printre credincioşii bucovineni, şi nu numai, pelerini la Altarul lui Iisus Hristos, dar şi la mormântul marelui Ştefan de la Putna. Sub epitrahilul părintelui Iachint şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegare mulţime de credincioşi, mulţi dintre ei păstrând amintirea unui duhovnic iertător şi iscusit sfătuitor. De aceea, la scaunul său de spovedanie se aştepta multe ceasuri, iar răbdarea smeritului Iachint se primenea din credinţa celor ce aşteptau cu smerenie clipa iertării. Părintele Iachint a împrumutat din iscusinţa duhovnicilor sporiţi: Paisie, Cleopa, Gherasim ori Chesarie, căutând mai mult legătura cu Dumnezeu decât slava oamenilor. Duhovnicul adevărat este acela care nu se laudă cu vredniciile sale, nu aminteşte de vreun păcat auzit sub epitrahil, nici nu face caz de nevoinţa sa, în cazul când ea există. Duhovnicul bun păstrează în tăcere virtuţile şi mustră în ascuns, iartă pe toţi care se căiesc şi-i iubeşte în ciuda păcatelor şi neputinţele lor. Nu iubeşte păcatul lor, dar pe ei îi iubeşte. Aşa a fost duhovnicul Iachint. Un ales păstor de suflete.

Duhovnicii mari se întâlnesc rar. În cele mai multe cazuri, faima lor sporeşte după trecerea lor de pragul acestei lumi. Uneori sunt cunoscuţi încă din această viaţă. În această situaţie, smerenia trebuie să-i umbrească. Părintele Iachint a avut dar de duhovnic. Credincioşii l-au căutat, l-au ascultat şi l-au iubit. Acum şi-l amintesc în rugăciune şi-i pomenesc vorbele înţelepte: „Vorba sună, fapta tună …!“

Stareţul Iachint Unciuleac a rămas în istoria Mănăstirii Putna şi a Bisericii din Moldova ca un îndrumător de obşte harnic, bun chivernisitor al bunurilor mănăstirii încât chinovia putneană a îmbrăcat haină nouă în timpul stăreţirii sale. La această vrednică realizare au contribuit mai mulţi ctitori. În primul rând, prin rânduiala lui Dumnezeu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, a rânduit din visteria Mitropoliei fonduri trebuincioase pentru reconstruirea palatului ştefanian pe vechiul amplasament. Şantierul de la Putna a fost vizitat de zeci de ori de ierarhul care şi-a înscris numele alături de marii şi slăviţii ctitori ai acestei mănăstirii. Ţinutul Sucevei nu are astăzi o construcţie mai frumoasă ca aceasta. Numele Stareţului Iachint a fost dăltuit pe pisanie alături de numele Mitropolitului ctitor, Teoctist, intrând aşadar în şirul celor care au vegheat la înfrumuseţarea acestei mănăstiri cu rezonanţe profunde ca şi a clopotului de argint curat, în istoria Moldovei. Pe de altă parte, pentru a păstra adevărul istoric, trebuie să amintim că Stareţul Iachint Unciuleac a fost permanent ajutat de câţiva călugări din obştea pe care o conducea. Arhimandritul Teodor Pavlo (Tudor), responsabil cu lucrările de construcţie, ostenitor neobosit pe şantierul palatului ştefanian, apoi eclesiarhul mănăstirii, Părintele Calinic Dumitriu, care răspundea de biserică, de muzeu, (unde a funcţionat ca ghid împreună cu monahul Constantin Chirilă), Părintele Sebastian economul, Părintele Chesarie duhovnicul, Părintele Teofilact, secretarul şi alţii. Împreună cu aceşti părinţi a sporit lucrarea Stareţului Iachint. Ei toţi au fost martori la osteneala părintelui Iachint, ei înşişi trudind alături de el pentru înfrumuseţarea mănăstirii. Cei care încă condamnă ierarhia Bisericii noastre, să meargă la Mănăstirea Putna şi să vadă cât a lucrat Patriarhul Teoctist (pe atunci mitropolit) în cei mai grei ani ai regimului comunist, ostil Bisericii. Realizările din acele vremuri de la Mănăstirea Putna au fost o biruinţă într-o vreme de mare restrişte.

Arhim.-Melchisedec-Velnic-si-Arhim.-Iachint-Unciuleac

pr. Melchisedec Velnic si pr. Iachint Unciuleac

În altă ordine de idei, Stareţul Iachint a format câţiva ucenici buni şi deosebiţi. Mănăstirea Putna era o chinovie tradiţională, cu un program liturgic bine rânduit, cu o viaţă de obşte aşezată. Ucenicii de atunci au ajuns monahi buni, unii cu anumite demnităţi în slujirea Bisericii. Stareţul Iachint a fost un model de dăruire jertfelnică. El a făcut parte dintr-o pleiadă de mari conducători de obşti monahale din Biserica noastră: Mitrofan de la Cetăţuia, Victorin de la Sihăstria, Zenovie de la Horaiţa, Partenie Apetrei de la Iaşi, Efrem de la Neamţ, Eustochia de la Agapia, Teofana de la Vorona, Gherontie de la Secu, Grigorie de la Suceava, Nazaria de la Văratec, Evelina de la Slatina, Iulia de la Dragomirna şi alţii ca ei, care au pus mult suflet în lucrarea din Via Domnului.

Proclamarea canonizării Sfântului Ştefan din 2 iulie 1992 a fost ziua cea mai frumoasă din întreaga activitate a Stareţului Iachint Unciuleac, ca o încununare a anilor mulţi de osteneală jertfelnică. Douăzeci de ierarhi, nenumăraţi clerici şi de mii de credincioşi au venit la Mănăstirea Putna, găsind o mănăstire înnoită şi primitoare. Stareţul Iachint i-a primit pe toţi ca într-o „casă a pâinii“, oferindu-le, după obiceiul pământului, „pâine şi apă“.

Cuviosul stareţ s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri după mulţi ani de lucrare dăruită lui Dumnezeu, mănăstirii sale şi oamenilor. În pomelnicele lor, mulţi credincioşi îl pomenesc (şi) pe Arhimandritul Iachint, alături de Părinţii Chesarie, Pamvo, Calinic Lupu, Damaschin şi alţii, care ani de-a rândul le-au iertat păcatele şi s-au rugat pentru ei. Neuitat de credincioşi şi de călugării pe care i-a format, Părintele Iachint, monahul, duhovnicul şi stareţul Putnei, petrece în veşnicie întru Împărăţia lui Dumnezeu, pe care L-a iubit şi L-a slujit din tinereţile sale.Cuviosul-Iachint-Unciuleac-pictura-Diaconesti1-649x1024

 Spicuiri din cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna

– Vorba sună, fapta tună!

– Oamenii mari trăiesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei

– Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar acestea nu sunt din lumea aceasta

– Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mântuire

– Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cunosc că se iubesc

– Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copilul la sânul mamei

– Fiule, fiică, dă-mi inima ta!

– Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!

– Să obţinem acea pace pe care numai Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste tine

– Nu poate fi slujitorul mai mare decât stăpânul său

– Când gândim că stăm, să avem grijă să nu cădem

– În curând vom intra în eternitate, alături de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele trecătoare

– Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne străduim să fim cât mai folositori!

– Pacea şi sănătatea să le păstrăm!

– Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate

– Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste, nu de frică

– Să veghem la faptele noastre, căci au urmări în eternitate

– Floarea se cunoaşte după miros, vremea după vânt, iar omul după cuvânt.

– Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei flacăra credinţei

– Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Europă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt
– Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa încrederii poporului, pe care l-a condus cu cea mai mare vrednicie

– Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele de bucurie

– Este bine să ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene, să revenim la Mănăstirea Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci vom primi din harul lor

– Este bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă Mănăstirea Putna şi mormântul Sfântului voievod pentru noi. Simbolul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o lumânare, o floare, o rugăciune.

doar ortodox 12

Despre Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac şi viaţa sa în Iisus Hristos

După cum am mai spus şi în primele rânduri ale acestui material omagial, Preacuviosul Părinte Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac s-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mânăs­tirea, comuna Dagâţa, judeţul Iaşi. Parcă şi numele satului în care s-a născut apare ca o predestinare pentru viaţa monahală a copilului Ioan Unciuleac. Părinţii Anton şi Aneta au crescut copiii cu multă trudă şi le-au lăsat drept moştenire o nepreţuită avere spirituală. Oameni credincioşi, pe Ioan l-au îndrumat de mic spre cele ale credinţei. A urmat Şcoala Generală din sat evidenţiindu-se ca un elev sârguincios la învăţătură, dintre obiectele de studiu iubind mult Religia şi Istoria românilor. În paralel, a cântat şi la strana bisericii din sat, fiind solicitat de preotul paroh şi ca paracliser. I-a plăcut de mic să citească şi să studieze, iar de la părinţi a învăţat să se roage, să postească şi să meargă la biserică, primind o educaţie creştinească din familie, care l-a ajutat mereu să-L simtă pe Dumnezeu în suflet. În duminici şi sărbători Părintele se aduna cu familia sa şi citea cu glas tare, ore în şir, din cărţile sfinte, iar ceilalţi ai casei ascultau cu multă atenţie şi evlavie, obicei care a fost transmis şi în familiile fraţilor.

doar ortodox 12

Câteva fapte minunate ale copilăriei

Odată, când era de aproape 12 ani, Părintele Iachint, împreună cu fraţii mai mici, au mers la adunat fân la câţiva kilometri de casa părintească. A venit o ploaie cu tunete şi fulgere, iar părintele Iachint împreună cu fraţii săi şi-au făcut adăpost la una dintre căpiţe. Unii lângă alţii priveau cum ploua cu gheaţă din norii întunecaţi şi cenuşii, când în dreptul Părintelui a căzut, ca un semn din cer, o cruce de gheaţă de o frumuseţe deosebită. Atunci părintele Iachint a luat-o cu multă emoţie în palmele sale şi au privit-o cu toţii până s-a topit. Acum putem gândi că era un semn dumnezesc pentru drumul pe care l-a urmat în viaţă. Altădată s-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit, copil fiind, în timp ce se ruga îndelung la icoana Sfintei Parascheva, ocrotitoarea casei părinteşti pentru care Părintele Iachint a avut o mare evlavie, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui.

 doar ortodox 12

Câteva cuvinte despre tinereţea sa

După terminarea stagiului militar se va înscrie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Roman, mai ales că în armată şi-a găsit şi un coleg care absolvise la această unitate de învăţământ, domnul Gheorghe Dornescu. Acolo, la Roman, fraţii săi mai mici mergeau prin pădure peste 40 de kilometri dus şi încă 40 de kilometri întors pentru a-l vedea şi pentru a-i aduce câte ceva din bunătăţile făcute de mama sa. În anul 1951, la 27 de ani, îmbrăţişează viaţa monahală, îndreptându-şi paşii spre Mănăstirea Sihăstria Secului, unde la data de 21 mai 1954 a fost hirotonit ierodiacon. Între anii 1951-1954 a urmat cursurile Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, prilej cu care a reuşit să insufle colegilor de seminar o dârzenie a credinţei; în aceşti ani n-a fost doar elev al Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, ci împreună cu Părinţii Arhidiacon Ioan Ivan şi Preot Vasile Ignătescu, a fost mentorul generaţiei de preoţi care au absolvit Seminarul Teologic.

doar ortodox 12

 Despre bărbatul lui Iisus Hristos

În primăvara anului 1956, împreună cu un grup de 15 monahi, în frunte cu Arhi­mandritul Dosoftei Murariu, pleacă la Mâ­năs­tirea Putna, de care se va şi lega mai apoi pentru toată viaţa. La 1 ianuarie 1958 a fost hirotonit ieromonah şi duhovnic. Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a mai îndeplinit cu multă dragoste şi râvnă şi alte ascultări în cadrul mânăstirii. Dintre acestea le amintim pe cea de eclesiarh şi pe cea de ghid al mânăstirii; în această din urmă ascultare a reuşit chiar să facă din Muzeul mânăstirii o adevărată „academie duhovnicească”. Prin darul vorbirii şi al nivelului duhovnicesc, folosind mărturiile istorice şi argumentul teologic – credinţa în Iisus Hristos, a determinat pe mulţi ascultători să pună un început spiritual temeinic vieţii lor. Pe când urma cursurile universitare la Bucureşti, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a fost rânduit Stareţ al Mănăstirii Putna, ascultare în care va sluji ctitoria ştefaniană timp de cincisprezece ani, interval în care a contribuit mult la reînnoirea ei generală, sub aspect material şi spiritual. La Mânăstirea Putna s-au continuat lucrările de refacere şi consolidare. S-a realizat reconstituirea Palatului Domnesc din incintă, finalizându-se astfel lucrările de reînnoire ale complexului monahal putnean. Şi din punct de vedere spiritual obştea Mânăstirii Putna sub oblăduirea sa părintească a cunoscut o adevărată revigorare, fiind primiţi în cadrul ei tineri teologi, dintre care unii vor împlini ulterior importante ascultări în Biserica Moldovei. Între aceştia amintim pe Constantin Dimitriu, viitorul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor Calinic Botoşăneanul; Constantin Haralamb – ulterior Clement Arhimandritul, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi mai apoi slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar acum la Sfânta Mănăstire Techirghiol – Constanţa; Arhimandritul Constantin Chirilă, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, actualul Stareţ al Mânăstirii Putna.

În anul 1992 a trăit – împreună cu ierarhii, preoţii şi credincioşii prezenţi la slujba din 2 iulie – bucuria de a lua parte la proclamarea oficială – după canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – a Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi a Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt în panteonul rugătorilor pentru neamul românesc. Acest fapt încununa de fapt – ca bucurie duhovnicească – întreaga strădanie a părintelui Iachint, fapt pentru care şi solicită să i se aprobe retragerea din ascultarea de stareţ. De acum – până în anul 1998, când pleacă la Domnul – se îndeletniceşte numai cu duhovnicia şi cu sfătuirea ucenicilor săi apropiaţi. Cu toate era grav bolnav în ultimii ani, nu înceta să-şi spovedească fiii duhovniceşti.

În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 – în ajunul praznicului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui chip îngeresc s-a străduit să-l urmeze prin asceză şi rugăciune –, după ce a mărturisit câţiva ucenici, a rămas singur în scaunul său de spovedanie şi se ruga lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, în acelaşi scaun de Spovedanie – fără să cadă – unde a mărturisit şi a povăţuit mii de călugări şi credincioşi. Acest sfârşit are pentru fraţii şi părinţii mănăstirii un înţeles simbolic: cât a trăit a mărturisit pe toţi cei care au venit la el, iar Dumnezeu ne încredinţează că întreaga sa lucrare I-a fost bineplăcută. El însuşi mărturisea că dacă ar fi să ia viaţa de la capăt, tot călugăr s-ar face!…

doar ortodox 12

Câteva concluzii şi încheierea

În altă ordine de idei, acum în încheiere, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la înveşnicirea Preacuviosului Părinte Iachint, voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac – cel care a ajuns, în urmă cu mai bine de nouăsprezece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Evocarea, lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

 https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox 12

Reclame

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…


pr Arsenie Papacioc - foto Oliver Dobrinoiu

pr Arsenie Papacioc – foto Oliver Dobrinoiu

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.

A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.Arsenie-Papacioc-fisa-de-penitenciar

Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la zece ani de la strămutarea sa din această viaţă pământească, în anul Domnului 2008…


Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu!…

 Interviu realizat la Mănăstirea Recea – Mureş, cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, în anul Domnului 2007…

ioan-iovan-manastirea-recea.jpgÎn urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.

Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…

Acolo am văzut  încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!…

            De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…

           parintele Ioan Iovan.jpg Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…

Anul acesta însă, joi – 17 mai 2018, s-au împlinit zece ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie anul 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani…

Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând nouă ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei – Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan Iovan„a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan Iovan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan, şi el trecut, între timp, la veşnicele lăcaşuri – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.

De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!…

Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei…

De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!…

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…

Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!

Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

parintele ioan recea.jpgŞi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:

Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în condiţiile secularizării la care, din păcate, suntem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?!…

– Dragul meu, Iisus Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării de care suntem încă foarte mulţi, lipsiţi.

 Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o realitate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?!…

– Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credincioşii importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.

Mai vedeţi astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?!…

 În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului – Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru faptul că a văzut foarte puţini s-au nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Mie nu mi-a lipsit liturghia şi împărtăşania nici chiar în puşcărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâinea şi apa o reţineam din hrana şi din alimentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.

 În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: – acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregătire sau fără, ori continuă împărtăşanie?!… Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?!…

– Răspunsul meu este: Continuă Împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua împărtăşanie. În ce priveşte vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!… Motivele invocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste şi să se mai ştie că Liturghierul care cuprinde rugăciunile de taină speciale pe care le citesc preoţii, trebuie să fie concrete, vii, personale iar nu doar teoretice şi abstracte în idei!…

Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim cu aceste cuvinte?!…

– Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îL iubeşti cu adevărat nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi, să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!…

 Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi supremaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?!…

– Este deplin corigentă din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Α la Ω!…

Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?!…

– Din nefericire lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Iisus Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!…

 Din punct de vedere moral – duhovnicesc cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?!…

– Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!… La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!… Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli trebuie să ajungem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăirea primilor apostoli, astfel încât, Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unităţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcării ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!…

Cine ar trebui să-şi asume vina sau responsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?!…

– Să nu căutăm vinovaţi ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!… Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde datorită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.

Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?!…

– Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se îndesească, să se întărească!…

Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt, a acestei situaţii de compromis?!…

– Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.

Credeţi că lucrările de învăţătură ortodoxă, „catehismele” noastre prezintă corect lucrurile cu privire la această problemă sau sunt destul de scolastice?!…

– Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!… Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare, mult folositoare, cu toate că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi care astfel, nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. În general, Catehismele sunt foarte bune dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.

Este nevoie, cumva, de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asistăm, cumva, la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?!…

– Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât urcând din nou, spre culmile desăvârşirii!…

Vedeţi cumva, o stare de revigorare a acestei situaţii, sunteţi optimist, în acest sens?!…

– Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „Nici porţile iadului nu o vor birui” nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mijlocirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie” se va reface Ierusalimul pământesc şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.

Acum în încheierea acestui interviu v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi!…

– Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creştini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului şi aşa, pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!…

– Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă să aveţi parte de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…

Iar acum, după unsprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment, şi totodată, la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Împlinirea a cinci ani de când Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…


pr Iustin Parvu - foto Elena T.jpgDuminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între anii 1975 – 1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Neamţ.

De la sfârşitul lunii martie anul 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin „reeducarea de la Piteşti!”.

În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.

Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ.

În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin, judeţul Neamţ.

În anul 2003 înfiinţează publicaţia creştină „Glasul Monahilor”, care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă publicaţie creştină, „Atitudini”. Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul lunii mai 2013, la Cluj Napoca.

În rândurile de mai jos supunem atenţiei cititorilor un interviu mai vechi realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul 2009), întru amintirea şi pomenirea sa, acum – la împlinirea a cinci ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească şi veşnică:

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea  multă  bătaie  de  cap  ca  să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc – Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ…

 Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon    Noul    Teolog  încoace, povăţuitorii   duhovniceşti   se   tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii    unei    mari    secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea  multă  bătaie  de  cap  ca  să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel   care   caută   cu   adevărat  un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele  Paisie  Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie,  aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani   nu   m-am   mai   despărţit   de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

– Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite.  Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător,  dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

– Dar până la vremurile acelea?

– Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.

– Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

– N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat rugăciunea inimii. Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei nu cunoşteau

nici rugăciunea Tatăl nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor – au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la 50-60 de ani.

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul – toate se răsfrâng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor.

După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Iisus Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, viaţa duhovnicească

– Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?

– Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.

– Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?

– Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi, ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…pr Iustin Parvu - foto Ionel Maftei .jpg

– Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?

– Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?

Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?

Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că … tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las ca pe ei.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că,  de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre”.

Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti… Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de utrenie…

– Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!…

– Domnul!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

 Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. Amin!…

 Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Troparul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan (16 mai)


Mărturisitori ai dreptei credințe și apărători ai neamuli românesc, v-ati arătat sfinților cuvioși Sila, Paisie și Natan, cu postul, cu privegherea și cu rugăciunea ostenindu-vă cereștile daruri ați luat. Rugați-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

DoarOrtodox

Rugăciuni către Sf. Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (de la Neamț)


Sf Ioan Iacob de la NeamtO, Preacuvioase Părinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din fragedă copilărie ai mers pe calea cea sfântă a desăvârşirii şi pentru care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a binevoit să te proslăvească pe pământ şi în cer, te rugăm, auzi-ne pe noi, nevrednicii şi păcătoşii, care îndrăznim să venim cu toată evlavia şi umilinţa către tine, ca să te rogi Preabunului Dumnezeu, ca şi nouă să ne ajute cu mila şi cu îndurările Sale şi, prin rugăciunile tale, să mergem pe calea cea sfântă a poruncilor Lui şi din toată inima să ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi prin sfintele tale rugăciuni, să avem şi noi milă şi îndurare în ceasul morţii noastre şi în ziua Judecăţii de apoi. Amin.

doar ortodox candle light_church00

O, Cuvioase Părinte Ioane, viață cerească ai petrecut pe pământ, căci de la Sfântul Botez ai primit numele marelui prooroc Ilie, iar la primirea chipului îngeresc, Sfântului Ioan Botezătorul spre ocrotire ai fost încredințat. De aceea, ai urmat în viață pilda lor. Pentru viața ta sfântă din pustie, trecând din lumea cea deșartă, Domnul ți-a odihnit sufletul în strălucirea Raiului, iar trupului tău osârduitor i-a dăruit nestricăciunea, arătând întru tine slava numelui Său.

Acestea avându-le în minte, noi, nevrednicii și păcătoșii, venim cu umilință și evlavie, rugându-te să nu ne treci cu vederea când alergăm la ajutorul tău.sf-ioan-iacob-de-la-neamt

Sfinte Părinte Ioane, cel ce din pruncie ai fost orfan de părinți, ajută cu rugăciunile tale pe cei orfani, ca să găsească iubirea Părintelui ceresc; cel ce ai fost frate și viețuitor în mănăstire, ajută-ne să viețuim, oriunde, ca frați întru Hristos; cel ce ai făcut din dorul de pustie dor de cerul sfânt, ajută-ne cu rugăciunile tale să căutăm sfințirea sufletelor noastre pustiite de păcate; cel ce ai fost mult nevoitor, ajută pe cei ce se nevoiesc în dreapta credință să împlinească în viața lor poruncile lui Hristos; cel ce ai fost fierbinte rugător către Dumnezeu, întărește rugăciunile și sporește râvna și evlavia noastră; cel ce ai dorit a viețui în Țara Sfântă, ajută-ne ca, prin fapte bune, să sfințim locul în care trăim, chemând pururea pe Duhul Sfânt să sălășluiască întru noi; cel ce ai coborât prin rugăciunile tale cerul în peșteră, roagă-L pe Hristos să încălzească și să lumineze cu iubirea Sa peștera inimilor noastre; cel ce încă din lumea aceasta ai simțit bucuria și pacea vieții veșnice, roagă-L pe Tatăl Ceresc să ne dăruiască bucuria și pacea Împărăției Sale.

Sfinte Părinte Ioane, păzește pe bătrâni în dreapta credință, pe tineri în viața curată și pe copii în iubire de Dumnezeu și de părinți. Ocrotește cu rugăciunile tale pe săraci și pe bolnavi, pe văduve și pe orfani, pe călători și pe cei robiți.

Ferește țara noastră de primejdii și necazuri și roagă-te pentru întreg poporul binecredincios, ca împreună cu tine să preamărească, prin credință și fapte, pe Dumnezeu: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Amin.

doar ortodox candle light_church00

 

Canon de rugăciune către Puterile Cerești și către Toți Sfinții


Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Cântarea 1: Glasul al 3-lea:

Irmos: Pe Faraon, care era purtat în car…

Cuvinte cel fără de început, pentru sfin­țitele rugăciuni ale Heruvimilor, Se­­­­ra­fimilor, ale Stăpâniilor, Scaune­lor, ale Puterilor celor dumnezeiești, ale În­geri­lor, Arhanghelilor, ale Căpe­te­nii­lor și Dom­­niilor, dăruiește-ne mi­lele Tale cele mari, ca un iu­bitor de oameni.

Ajută-mi, Înaintemergătorule al Dom­­­­nului, rugând pe Hristos; și voi, cea­ta prorocilor, adunarea Aposto­lilor, mul­ți­­mea mucenicilor, rugați pe Stă­­­pâ­nul tu­turor să mă mântuiască pe mine, cel cuprins de multe păcate.

Slavă…

Dumnezeieștilor femei care bine ați pătimit și ați postit, soborul arhie­re­ilor, cuvioșilor și drepților, cinsti­ți­lor sfin­ți mucenici, rugați-vă să dobân­dim bunătățile cele veșnice noi, cei ce cu credință vă fericim.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Mintea mea fiind robită de dez­mier­dările trupești, cu totul o izbăvește, stă­până, ceea ce ești una bună, și cre­dincios mai adevărat prin fapte bune mă arată Fiului tău, ca după da­torie să te slăvesc.

Cântarea 3:

Irmos: Cel ce ai întărit din început cerurile…

Rogu-mă, o, Serafimi, Stăpânii, He­ruvimi, izbăviți-mă de smintelile vrăj­mașilor; voi, Domnii, Căpetenii, Sca­­une și Arhan­gheli, împreună cu toți În­gerii, ru­gați pe Iz­bă­vitorul pentru mi­ne, păcătosul.

Înaintemergătorule, roagă pe Hristos să dobândesc viața cea făcă­toare de bine mie pururea; prorocilor și cetele mu­cenicilor, ale Sfinților Apos­toli, ale arhiereilor, ale cu­vio­șilor și ale sfin­ți­lor mucenici, care v-ați săvârșit prin sânge, rugați-vă pentru mine, păcătosul.

Slavă…

Femei care vitejește ați pătimit și luminat ați postit și pe vrăjmașul l-ați biruit, rugați-vă să fim și noi părtași acelei desfătări și măriri nesfârșite de care voi v-ați învrednicit.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

De Dumnezeu dăruită, Curată Fe­cioară, roagă-te împreună cu cetele cele de sus, cu toți înțelepții Apostoli, cu sfinții mucenici și cu prorocii, ca să luăm desăvârșit dezlegare de păcate.

Cântarea 4:

Irmos: Tu ești tăria mea, Doamne…

Vezi, Hristoase, să nu mă treci cu ve­derea, rogu-mă, pe mine cel cuprins de toate păcatele, ci, prin rugăciunile tu­turor sfinților Tăi îngeri, cu ale muce­nicilor și cu ale Apostolilor Tăi, milu­iește-mă și mă mân­tuiește și moștenitor împără­ției Tale mă arată, ca un mi­lostiv.

Propovăduitorule al lui Hristos, Înainte­mer­gătorule, aprinde acum fă­clia inimii mele cea stinsă, cel ce ai fost luminător Soarelui celui înțele­gător, și te roagă, împreună cu prorocii și cu toți sfinții, să trec în caldă po­căință această viață trecătoare.

Slavă…

Strălucește-mi lumina pocăinței, Iu­bi­to­rule de oameni, Iisuse, și mă în­vred­­nicește să dobândesc mântui­rea, cu mij­lo­cirile celor ce au slujit Ție întru cre­dință, ale sfintelor femei, ale ierar­hilor și ale mucenicilor Tăi, ale pro­povă­dui­torilor, ale Apostolilor și ale sfin­ților mucenici.

Și acum…,a Născătoarei de Dumnezeu:

Ceea ce singură ai născut pe Dum­ne­zeu întrupat, ceea ce ești cu totul sfântă, pe Acela roagă-L să ne mântuiască pe toți în ziua cea înfricoșătoare și să ne izbăvească de chinuri și să ne învrednicească de viața și de lumina cea veș­nică, împreună și cu cei ce bine I-au slujit.

Cântarea 5:

Irmos: Pentru ce m-ai lepădat de la fața Ta…

Puterile cele înțelegătoare Te roagă acum, Milostive Doamne, Stăpâniile, Scaunele, Serafimii și Domniile, În­ge­rii împreună cu Arhanghelii și cu Căpe­teniile; fii milostiv poporului Tău și-l mântuiește, ca un îndurat.

Fericite Înaintemergătorule, cel ce ai petrecut viață străină și singuratică, fă-mă străin de tot chinul, rugând pe Iisus, iu­bitorul de oameni, împreună cu dum­ne­zeieștii pro­roci, cu apostolii, cu ierarhii și cu sfintele oști ale mucenicilor.

Slavă…

Cel ce ai luminat pe ierarhii Tăi și pe sfinții mucenici, Doamne, și ai mă­rit dum­­ne­zeiasca adunare a cinstitelor fe­mei, care vitejește au pătimit; pentru ru­găciu­nile aces­tora miluiește-mă, Cel ce știi toate greșelile mele, cele fără de număr.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Preasfântă Fecioară, care ai născut pe Cuvântul, Cel cu totul sfânt, izgo­nește toată mâhnirea și întristarea su­fle­tului meu și îndeamnă gândul meu să facă lucruri dum­nezeiești, ca să te slăvesc cu credință și cu dragoste.

Cântarea 6:

Irmos: Curățește-mă, Mântuitorule…

Ca să mă izbăvească de chinul cel gătit acolo, Heruvimi, Scaune, Dom­nii, Îngeri, Arhangheli, Căpetenii și Pu­teri, rugați pe Stăpânul a toată făptura.

Cu cetele Apostolilor și cu oștile mu­cenicilor, Înaintemergătorule, pro­po­vă­­dui­­to­­rule al lui Hristos, roagă pe Iisus, iubitorul de oameni, Dumne­zeul nostru, ca să aflăm milă în ceasul judecății.

Slavă…

Sfântă Muceniță Tecla, ceea ce ești întâia dintre femeile care tare au pă­timit, împreună cu acelea, roagă pe milostivul Dumnezeu să ne iz­băvim de întunericul patimilor și de ispitele cele de multe feluri.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Pe tine, Stăpână, de Dum­­­­nezeu dă­ruită, te lăudăm credincioșii, că ai năs­cut cu trup pe Dumne­zeul cel lău­dat, pe Care roagă-L, ceea ce ești neîn­ti­nată, să mân­tuiască țara aceasta și po­porul ei în pace.

Cântarea 7:

Irmos: De coborârea lui Dumnezeu focul s-a rușinat…

Fiind voi a doua lumină din Lu­mi­na cea dintâi, sfinților îngeri, cu îm­­păr­­tă­șirea cea netrupească și prea­bo­gată v-ați strălucit. Pentru aceasta strig: Luminați min­tea mea cea puru­rea întunecată cu patimile vieții.

Ceata cea fericită a Apostolilor, a mu­ce­nicilor și a sfinților proroci, a ie­rar­hilor și a cuvioșilor, împreună cu fe­ricitul Înaintemer­gător, Te roagă, Iu­bitorule de oameni, să treci cu vede­rea greșelile noastre ale tuturor, care cântăm Ție: Bine ești cuvântat, Dum­nezeul părinților noștri.

Slavă…

Schimbă durerea sufletului meu, Hris­toase, și miluiește pentru rugăciunile sfinților mucenici, ale ierarhilor și ale cuvioșilor Tăi, și să nu mă rușinezi când voi sta înaintea tronului Tău, că bine ești cuvântat, Dumne­zeul părin­ților noștri.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Ca un tron în chip de foc porți pe Împă­ratul făpturii, pe Care roagă-L, Fe­cioară, împreună cu fericitele și sfintele femei, să mă învrednicească de împără­ția Sa pe mine, cel ce cu cre­dință slă­vesc ajutorul tău.

Cântarea 8:

Irmosul:

De șapte ori cuptorul, chinuitorul hal­­deilor, l-a ars nebunește, pentru ci­­n­­­s­titorii de Dumnezeu; dar văzându-i pe aceștia izbăviți de o putere mai mare, Făcă­torului și Izbăvitorului a strigat: Ti­neri binecuvântați-L, preoți lăudați-L, po­poa­re preaînălțați-L întru toți vecii.

O, Heruvimi, cei în chipul focului, Se­ra­fimi, cei cu multe aripi, Scaune, Stă­­pânii și Căpetenii, Îngeri și toți Ar­hanghelii și sfințite Domnii, rugați-vă, împreună cu Înainte­mer­gătorul, cu pro­­rocii, cu Apostolii, cu ierar­hii și cu­­vio­șii și cu toți drepții, ca să ne mi­lu­iască pe noi.

Dați-ne ajutor, Sfinților Apostoli: Petre, Pavele, Iacobe, Bartolomee, To­ma, Filipe, Andrei, Marcu împreună cu Luca, Ioane, iu­bitul lui Hristos, Si­mo­ne și Iuda, cel cu totul fericit, și ma­rele Matia, fiind noi biruiți de is­pitele înșelătorului și rătăciți.

Binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Ștefane, începătorul mucenicilor, cel ce ai fost mai luminat decât razele soarelui, roagă-te împreună cu aceștia să ne luminăm toți și să scăpăm de toată negura păcatului noi, cei ce stri­găm Stă­pânului: Preoți, binecuvântați, po­poare, preaînălțați pe Domnul întru toți vecii.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Fă să urmez, ceea ce ești cu totul curată, celor ce cuviincios au viețuit cu viață îmbunătățită, rănind pe vrăj­mașii cei ce mă mâhnesc fără de milă și mă su­pără neîncetat, trăgându-mă la patimile cele trupești, ca, bucu­rându-mă, să strig: Popoare, preaînăl­țați pe Hristos în veci.

Cântarea 9:

Irmosul:

Spăimântatu-s-a de aceasta cerul, și mar­ginile pământului s-au minunat, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor tru­­­pește și pântecele tău s-a făcut mai desfătat decât cerurile. Pentru aceasta, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, în­ce­­pătoriile cetelor îngerești și ome­nești te slăvesc.

O, dumnezeiești Stăpânii, Heru­­vimi, Se­rafimi, Domnii, Îngeri, Scau­ne, toate Căpe­teniile și preamărite Pu­teri și Sfinți Arhangheli, faceți ru­gă­ciune la Dumnezeu ca, bine viețuind, să dobândim mântuire și să ne iz­băvim de necazuri.

Înaintemergătorule, ca acela ce ai fost pro­roc mai ales, împreună cu toți prorocii, învrednicește-ne tuturor bu­nă­­tăților și pe noi, cei îngreuiați de pa­timi și pururea cuprinși de ispitele celui viclean și de înșelăciunile vieții, ca să vă cinstim cu credință.

Slavă…

Dumnezeiești, cu totul slăviți, cei doi­spre­zece Apostoli, împreună cu toți mucenicii, cu preoții și cu sfinții mu­cenici și cu fericiții și dumne­zeieștii proroci, cuvioase și drepte fe­mei, care tare ați pătimit, faceți rugă­ciuni pentru noi către Iubitorul de oameni.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Fecioară, ceea ce ești iubitoare de bine, roagă pe Fiul tău Cel bun și Domnul să tămăduiască și să mântuiască sufletul meu cel slab și necăjit pu­rurea de asupririle bala­urului celui stri­cător de suflet și să-l feri­ceas­că împreună cu toate înălțările cele pur­tătoare de lumină.

Slavă…, Și acum…, Doamne, miluiește (de 3 ori). Părinte, binecuvintează, și apolisul.

Viața Sfântului Diadoh al Foticeii. Acatistul. (29 martie)


sfantul_diadoh_episcopul_foticeei_1Sub numele lui Diadoh al Foticeii e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărţită în 100 de capete. Încă din veacul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.

Altceva nu se ştie despre viaţa acestui ierarh, care trebuie să fi fost un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bucurat de o deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea manuscriselor în care s-a păstrat.
De la el a mai rămas şi o Vedere.  în care, în forma unui dialog purtat în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în viaţa viitoare. De la Diadoh a mai rămas o predică Despre înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos
Scrierea lui amintită, în 100 de capete, nu e tipărită în Patrologia lui Migne decât într-o traducere latină, măcar că un text grecesc al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Filocalia.

Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice şi a marilor certe hristologice, nici învăţătura despre trăirea creştină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte polemică, în care respinge învăţături greşite.
După Diadoh, scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1–2). El face deosebirea între „chipul“ lui Dumnezeu în om şi „asemănarea“ cu El (cap. 4, 88).

Prin păcatul strămoşesc „chipul“ dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul botezului curăţă „chipul“, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi „asemănarea“. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim. „Asemănarea“ începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în „asemănare“, în dragoste, ni se face şi harul „simţit“. „Harul se ascunde, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii“ (cap. 77). „Două bunuri ne aduc nouă sfântul har al botezului renaşterii, dintre care unul îl covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul“, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea“. Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip „asemănarea“ (cap. 88).

diadox2Prin această deosebire Diadoh vrea să combată masalianismul. Pentru acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea ca mijloc al experierii harului, nesocoteau taina botezului ca mijlocitoare a harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce combăteau masalianismul (mai ales Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii) preţuind, ca şi adversarii lor, trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul“ lui Dumnezeu de „asemănarea“ cu Dumnezeu, pentru a putea distinge şi harul botezului, care restabileşte acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează treptat „asemănarea“ nu numai prin rugăciune, cum ziceau masalienii, ci prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Porniţi pe calea deprecierii botezului şi a harului nesesizat de conştiinţă dăruit prin această taină, masalienii afirmau că botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşadar nu şterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălăşluieşte şi harul, şi păcatul, şi Duhul Sfânt, şi diavolul.

Această teorie o respinge Diadoh, arătând că, dacă până la botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la botez înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. „Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se ascunde în mintea celor ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii dinspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru.

Ca urmare, aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează Satana asupra sufletului şi după botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul (să nu fie!), ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului“ (cap. 76). Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul (cap. 81). „Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. (…) De aceea harul prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii prin simţurile trupului robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei (cap. 79).

sf-diadoh-al-foticeiiViaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme mai întâi de El întru simţirea inimii“ (cap. 16). Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire nu are nici credinţa pe care crede că o are“ (cap. 21).
După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare au ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. „Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea, deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce afară din vistieriile firii“ (cap. 26). „Dar numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea cu adevărat. (…) Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită.“ De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi“ (1 Tes. V, 19).
Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30). „Simţirea aceasta a minţii“ sau a „inimii“, sau a „sufletului“ nu trebuie înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. „Nimenea să nu nădăjduiască auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „«Pentru că acum umblăm prin credinţă, şi nu prin vedere», zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie vreun glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului“ (cap. 36; vezi şi cap. 37, 38). „Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumină dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea nu se îndoieşte. Căci aşa devine când puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaşului, ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii“ (cap. 40).
Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică nu se face fără lupte. „Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci Satana mângâie sufletul printr-o simţire dulce în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el.“ Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean“ (cap. 31, 32).
Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău, şi să-l facă mai smerit“ (cap. 77).

Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre „teolog“ şi „gnostic“. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoştinţei“, al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă (cap. 7–11).

„Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner (op. cit., 223), este că viaţa duhovnicească apare de la început până la sfârşit ca o «trăire» şi că la orice pas se vorbeşte de «experienţă».“ Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot aşa de potrivită este însă observaţia că „Diadoh aparţine teologiei de sentiment, direcţia pietăţii răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este masalianismul“. Trăirea mistică de care vorbeşte Diadoh nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte – „simţirea minţii“ – este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.

doar ortodox church102

Acatistul Sf. Episcop Diadoh al Foticeii (29 martie)

diadoh1Rugăciunile începătoare: …

Condacul 1

Unindu-ti chipul prin dragoste cu virtutile lui Dumnezeu, te-ai aratat icoana vie a Arhiereului Christos, Sfinte Diadoh. si gustand intru multa simtire dulceata Preasfantului Duh, intru bucuria Tatalui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!

Icosul 1

Viata ta, Sfinte Diadoh, a ramas invesmantata in taina, insa din cuvantul tau ca un mare ascet si cunoscator al dumnezeiestii vietuiri ai stralucit, pom inmiresmat al Raiului din roade vadindu-te:
Bucura-te, hotar al vietuirii celei inalte
Bucura-te, teolog intru largimea vederii duhovnicesti
Bucura-te, vas al smereniei si milei dumnezeiesti
Bucura-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea raului
Bucura-te, chip al negraitei miscari spre Cel Necuprins
Bucura-te, indrazneala ce cauti dragostea Sfintei Treimi
Bucura-te, libertate robita prin dragoste lui Christos
Bucura-te, credinta hranita de stralucirea iluminarii dumnezeiesti
Bucura-te, nevoitor al curatiei
Bucura-te, cuvant ce saturi simtirea duhovniceasca a mintii
Bucura-te, cuvant largit prin contemplatie dupa masura dragostei
Bucura-te, cuvant inchinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare
Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!

Condacul 2 Continuă lectura