Seara stelele încep să licărească deasupra capului meu şi simt prăpastia deasupra căreia se balansează viata mea. Şi cu suflet tremurând îmi întind mâinile spre Tine şi strig: O, Doamne, lumea cea îngrozitoare m-a învăluit din toate părţile, precum deşertul nisipos învăluie o minisculă oază.
Nu voi putea rezista dacă Tu nu mă vei îmbrăţişa cu tăria ta. Nisipul va acoperi pajiştea mea verde, el va astupa izvorul care udă pajiştea, iar dunele de nisip se vor ridica deasupra palmierilor. Şi dinapoia nisipurilor o inimă care te-a iubit va fi făcută praf, iar praful se va lipi de cocoaşele cămilelor. Iar nisipul va astupa gura ce nu ştia decât un cânt, un imn închinat Ţie, Atotputernicului. Şi din milioanele de ani de viaţă, o zi de viaţă va fi ştearsă, de parcă n-ar fi existat niciodată. Iar roţile uriaşe ale universului vor tropăi mai departe, nepăsându-le măcar că o zi de viaţă s-a transformat într-un grăunte de nisip.
Dar Tu eşti mai puternic decât lumea, o, Doamne, Dumnezeul meu, iar Tu îi vei împrumuta slujitorului Tău o sabie înflăcărată heruvimică, cu care voi respinge năvala lumii asupra vieţii mele.
Nu mă voi mântui, chiar dacă voi fi la fel de puternic ca lumea, şi cu atât mai puţin dacă voi fi mai slab ca lumea. Cel ce este la fel de tare ca lumea n-o biruieşte, dar nici lumea nu-l înspăimântă; în schimb, lumea banalităţilor îl învaţă pe cel mai slab decât ea să-şi pregătească un mormânt pentru sine. Totuşi, mă voi mântui dacă voi fi mai tare decât lumea şi o voi birui. Continuă lectura →
Îmi spunea cineva venit din ţară că s-o dus cinci demnitari de afară la Patriarh [Teoctist] şi i-au spus:
„- Noi suntem toţi sodomişti, niciunul n-avem femeie. Aşa vrem noi, aşa ne place, şi aşa să le daţi voie tuturor, ca să vă băgăm în Uniunea Europeană.”
Patriarhul le-ar fi zis:
,,- Voi faceţi ce vreţi, eu sub nici un motiv nu aprob lucrul ăsta.”
„- Dacă n-aprobi, n-o să te mai băgăm în Uniunea Europeană.”
„- Eu sunt apostolul neamului, apostolul Bisericii, sub nici un motiv nu aprob asta.”
Au zis: „ – Ei, nu-i nimica”, şi apoi s-au dus la conducătorii Parlamentului. Vezi? Sunt lucruri înfricoşat de serioase, adică clar ne declarăm împotriva lui Dumnezeu. Ce să mai zici? O venit timpurile din urmă, o venit timpurile acelea.
– Dar sunt oameni, atei, care spun: ”Eu nu vreau să cred în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeu. Ε dreptul meu, nu?” Cum vine asta?
– Cum îi asta? Na, drepturile omului. Vezi că o proorocit Sfinţii Părinţi că în timpurile astea, al optulea veac, lumea va ajunge să spună… „eu nu vreau să cred”. Dar pe ei nu i-a silit nimeni, cum a fost în timpul comuniştilor. Ei singuri se declară aşa.
– Cum poate omul să facă asta când el e creat de Dumnezeu? Dumnezeu e izvorul vieţii lui, e totul pentru el.
– Pentru cel care crede. Cel care nu crede în Dumnezeu crede că aşa trebuie să fie, cum fac acuma ăştia, „europenii”. Dacă nu crede omul în Dumnezeu s-a terminat, orice i-ai face. Eh, să lăsăm astea, să nu iscodim noi astea, că ne dărâmăm. Aşa-i, aşa-i, că acuma-i libertate. „Libertate”.
Acuma-i o diplomaţie satanicească. Vezi, în timpurile de demult şi-o vărsat sângele atâtea sute de mii şi milioane de oameni, fiindcă credeau in Hristos. Aşa era atuncea, era idolatrie şi, dacă nu erai ca idolatrii, îţi tăiau capul. Dar conducătorii de acuma, toată răutatea aceea au luat-o cu diplomaţie. Nu-ţi mai taie capul, dar te conving sa zici ca ei, să te atragă de partea lor, ca tu singur sa lepezi adevărul şi să te întorci după dânşii. Când s-o mai pomenit sau cine ar fi proorocit vreodată ca neamurile astea care conduc acum omenirea – ştim că sunt oameni depărtaţi de adevăr – să dea miliarde de euro; unde? In Sfântul Munte, să se reînnoiască mănăstirile. Vezi ce diplomaţie? Astea toate vin de la Uniunea Europeană. Dar ce face Uniunea Europeană? Cele mai mari fărădelegi. Conducătorii Uniunii Europene sprijină făţiş păcatul ăsta, cu sodomia. Cică aşa trebuie: „Aşa am plăcerea eu, nu-mi trebuie femeie, dă-o încolo că-i spurcată. Eu vreau băiat, vreau bărbat”. Dar te convinge în aşa fel, e aşa un curent satanicesc, că lumea acuma mai mult iubeşte fărădelegea asta cu bărbaţii decât cu femeile. (18-11-2003).
Lumea în cel rău zace. Mântuitorul însuşi a zis: „Iată, vine stăpânitorul lumii acesteia, şi întru Mine nu află nimic”. Vezi? Stăpânitorul lumii acesteia este ispititorul. De aceea trebuie să ne osârduim să nu ne depărtăm de adevăr, că acuma conducătorii lumii acesteia vor ca omenirea să meargă după ideile lor. Nu mai ţin cont de păcat, şi nici oamenii nu mai ţin cont decât numai de ceea ce ordonă conducătorii. Cum îmi spunea un părinte: „O să devină timpul ca noi, creştinii, să nu mai zicem: «Aşa zice Sfânta Scriptură, ş-aşa zice şi în Sfânta Evanghelie.» O să zicem: «Aşa ne ordonă Uniunea Europeană.» Acolo au ei scopul să aducă omenirea.
Dar noi să facem răbdare, că nădejdea-i la Bunul Dumnezeu, cum a hotărî Părintele ceresc. Totuşi, noi trebuie să ne osârduim. ,,Osârduiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor”, ne spune Mântuitorul. Ştim. Da’ acestea trebuie să fie, căci după toate proorociile Sfinţilor Prooroci, trebuie să vină împărăţia lui Antihrist. Vezi? S-o apropiat. Si acuma, conducătorii şi ascultătorii împărăţiei lui Antihrist se osârduiesc să îngenuncheze Ortodoxia, că, dacă ar îngenunchea Ortodoxia, mai uşor ar veni împărăţia lui Antihrist. Eh!… Bunul Dumnezeu să ne fie de ajutor şi să avem nădejde la Bunul Dumnezeu. (26-12-2003)
Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist. Şi ca să fie lesnicios drumul, na!… fac şărlătăniile lor.
– Ei mai susţin că Biserica n-are voie să se amestece în treburi politice.
Apoi vezi? „N-are dreptul”. Biserica n-are dreptul să spună adevărul. Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor. Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu. Numai Dumnezeu e fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.
– Dar Biserica are voie să se amestece în treburi de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii? Conducătorii lumii spun că nu are voie.
– Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşnicie, ci numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate poftele. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. Incet, încet…
– Despărţirea Bisericii de problemele sociale, de stat, asta a cui lucrare e?
– Asta e direct lucrarea Satanei, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei, nu vezi că deodată au pus „Drepturile Omului”, ca prin ele să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia. Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului ar face, aşa zice: „Aşa e dreptul omului, aşa doresc eu“. N-a fost poate de când lumea legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi „Drepturile Omului” contra nedreptăţilor care se fac pe faţa pământului, atuncea da… Da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău. Orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nimenea să-i zică ceva.
Dacă te amesteci în treburi de-astea politice de-acuma, te omoară, da’ dacă mergi după drepturile omului, astea trupeşti, nu, nu! Ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, toate acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Impărăţia lui Antihrist este, părinte. (19-01-2004)
Lumea acuma s-o amestecat, naţiuni cu alte naţiuni, şi încep oamenii a spune: „Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare”. Avorturile le fac întru nimic, fel de fel de necuraţii de mici copii… Ei, cum să se pogoare harul Sfântului Duh peste tine dacă tu, de mic copil, eşti spurcat, eşti dedat în mâinile vrăjmaşului? „Fiţi sfinţi“, zice Sfânta Scriptură, însuşi Mântuitorul. „Fiţi sfinţi”, adică fiţi curaţi, „fiţi sfinţi că Eu sfânt sunt, şi aşa puteţi veni către Mine“. Da’ dacă lumea merge după cum e moda astăzi…
Vezi, chiar conducătorii omenirii, astăzi, nu se gândesc deloc la adevăr. Ei fac propagandă titanica că aici e iadul şi aici e raiul. Nu zic asta pe faţă, dar ăsta e scopul lor. Cele mai mari păcate, strigătoare la cer, păcate de care Biserica nici să n-audă, nici cu gândul, acuma conducătorii omenirii, Uniunea Europeană le socoteşte o nimica toată. „Dreptul omului!” Ei, se poate? Cum dreptul omului? Dreptul omului, adică omul s-o dedat în braţele Satanei. Şi ce-i zice Satana, aceea vrea să facă omul: „Ei, şi, daca vreau să fac orice fărădelege, aceea o fac, că aşa îmi place mie! Nu vreau să mă căsătoresc cu o fată cu frica lui Dumnezeu, vreau să mă căsătoresc cu alt bărbat”.
Şi ceea ce nici prin gând n-o fost până acuma in omenire, acuma îţi dă voie să faci, cea mai mare fărădelege pe faţa pământului. Asta învaţă conducătorii actuali, cu Uniunea Europeană. Ei, ce aştepţi? Aştepţi mila lui Dumnezeu? O făcut Dumnezeu aşa de mare minune, Sodoma şi Gomora le-o afundat în fundul iadului, toată omenirea ştie că acolo o fost fărădelegile cele mai mari, şi acum ei zic: „Nu-i nimic, nu contează, nu-i nimica asta.” Şi lumea îi ascultă.
Vezi? E sfârşitul. Am intrat în al VIII-lea veac. Să ştii că urgiile cele mai mari încep de-acum înainte. Aşa scriu Sfinţii Prooroci, aşa scriu Sfinţii Apostoli. Aşteptăm pe Antihrist. Dar apostolii lui Antihrist ştiu cum să se poarte ca să îngenuncheze adevărul, să îngenuncheze Ortodoxia. Cât timp va fi Ortodoxia la înălţime ei ştiu că nu poate împărăţia lui Antihrist să guverneze, să conducă, şi se osârduiesc cu fel de fel de meşteşugiri ca foarte cu înlesnire să vină Satana ca să conducă omenirea.
Eh!… Cât putem şi cât am auzit şi cât ne luminează Dumnezeu, să ne ţinem de adevăr. Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor. Că aici, oricat am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie. (2003)
Staretul Dionisie, Extras din ”Lumea în vremurile de pe urma”, Ed. Prodromos, 2010
Omul are, pe lângă inteligenţă, sensibilitate şi voinţă. Aceste trei facultăţi ale sufletului nu locuiesc în compartimente absolut separate. Între ele sunt uşi de comunicare. Când aceste uşi se deschid, facultăţile sufletului lucrează împreună şi stabilesc echilibrul şi armonia. Dacă ideea apărută în minte nu-i eficace prin ea însăşi, ea devine eficace cu ajutorul sensibilităţii, a pasiunii şi a voinţei.
Ideea apărută în gând deşteaptă sentimentul sau pofta, concretizându-se într-o dorinţă puternică care cheamă voinţa. Sau, invers, voinţa face apel la raţiune şi la sentiment pentru a le face să tindă la acţiune. Astfel încât se poate spune că, în faptă, intervenţia voinţei este deosebită. Pentru a ajunge de la idee la faptă este nevoie de concursul voinţei.
Orice idee este, cel puţin, sămânţa posibilă a unei fapte. Ideile care sunt îmbrăţişate de sensibilitate şi de voinţă devin cu siguranţă faptă. Fapta porneşte de la idee pentru a merge la cugetare.
Ideea poate fi sugerată de diavolul. Zice Evagrie Ponticul că “de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în mine. Dacă iarăşi se învârte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-asta se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte”.
De fapt, gândurile vin din trei părţi: de la om, de la Dumnezeu şi de la diavol. “Între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul … de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat… ca apoi să fie dat meşterilor pentru a face sfeşnicul, cădelniţa şi vasele de aur… Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie”.
Se vede bine că întotdeauna gândul sugerat de către Dumnezeu, prin îngeri, este bun. Cel sugerat de draci este rău. Iar gândul omului este neutru şi poate deveni bun sau rău, depinde ce sugestie primeşte. Logica folosită de Evagrie în cazul aurului e valabilă în toate acţiunile omeneşti.
Între gânduri e mare luptă. Unele gânduri bune pot deveni rele şi unele gânduri rele pot deveni bune. “Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune; dar şi cele rele se taie de către cele bune … Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de a primi pe străini pentru slavă. Sau am de gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni”.
Pentru a cugeta frumos, sau pentru a tămădui cugetarea de gânduri păcătoase, reţeta ne este dată tot de Evagrie Monahul. Ziceam că ideea pentru a se pune în practică trebuie să se înfrăţească cu sentimentul şi cu voinţa. În cazul păcatelor, sentimentul devine poftă şi voinţa mânie. “Nu va putea alunga de la sine amintirile păcătoase omul care n-a purtat grijă de poftă şi de mânie, pe una stingând-o cu postiri, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii”. Continuă lectura →
În pericopa evanghelică de astăzi predomină întâlnirea dintre Hristos şi femeia samarineancă (v. Ioan 4, 5-42). Noi vedem aici, din dialogul pe care l-a avut aceasta cu Hristos, că este evidenţiatăcăutarea ei duhovnicească. Iar Domnul nostru, văzând dispoziţia ei, încearcă să-i dea posibilităţile necesare pentru a înainta mai departe.
Este foarte important, poate cel mai important lucru pentru sufletul omului, căutarea adevărului. O căutare nu în mod teoretic, ci în mod esenţial şi profund, acel dor, acea căutare a adevărului, care cuprinde întregul om până în punctul de a fi gata să se jertfească pe sine însuşi, adică voia lui, pe toate, pentru aflarea adevărului.
Femeia samarineancă pe de-o parte, căuta adevărul, iar pe de alta trăia în păcat. Se pare că păcatul este o stare fiziologică atunci când omul nu gustă adevărul.
Când omul nu gustă adevărul, când nu i s-a „descoperit” adevărul, atunci este fiziologic ca toată această chemare, tot acest dor pentru adevăr să-l orienteze către păcat. Drept pentru care omul sau este indiferent cu privire la adevăr şi trăieşte în păcat, sau îl caută şi, întrucât nu-i este satisfăcută această dorire şi nu are odihna lăuntrică, este condus spre păcat.
Când omul nu este indiferent fată de adevăr, ci şi-l doreşte cu toate puterile sale, sufleteşti, duhovniceşti, dar şi trupeşti,atunci acest om, această „persoană”, este pregătită ca Dumnezeu să lucreze asupra lui.
Prin urmare, faptul că rămânem morţi lăuntric este pentru că suntem cu totul indiferenţi. Interesele noastre sunt foarte mici, trecătoare, efemere, materiale.
Pentru ca să poată Dumnezeu să lucreze împreună cu noi, trebuie să-i dăm premisele necesare. Iar premisele sunt ca noi să avem o căutare cu toate puterile noastre. Întreaga noastră voinţă, întreaga noastră libertate să fie orientată acolo.
Acesta este şi criteriul omului adevărat,al omului viu.
Aşadar, în acest caz, Domnul nici vreo problemă nu a avut, nici nu l-a împiedicat imoralitatea, viaţa desfrânată a samarinencei. Această stare nu constituie o piedică de a lucra asupra sufletului nostru, plecând însă de la premisa că sufletul nostru caută cu toate puterile sale adevărul. Păcatul este dovada că omul nu a găsit adevărul.
Astfel, Domnul nostru şi femeia samarineancă încep să vorbească despre chestiuni theologice. Hristos a cunoscut că poate să lumineze prielnica ei lume sufletească şi duhovnicească şi începe să se apropie de ea prin întrebări simple legate de viaţa de zi cu zi.
Hristos i-a cerut apă şi i-a spus că El poate să-i dea apa cea vie. Apa care nu se strică, nu se sfârşeşte, care nu-i creează omului saţiu, care-i potoleşte omului setea. Prin acest cuvânt Hristos intră într-o lucrare duhovnicească folosind metoda maieutică, fiind vorba să-i ofere acele premise, astfel încât ea însăşi să spună „vreau adevărul”. Ea însăşi să ajungă la întrebarea:„Care este Adevărul? Cine este Adevărul?”.
Aşadar, Hristos depăşeşte păcatul şi imoralitatea ei pentru că priveşte mai adânc. Mai adânc era faptul că păcatul ei nu era un eveniment concrescut şi dominant în sufletul ei. La fel se întâmplă atunci când omul ezită neştiind unde se află viaţa. Astfel, în mod nevoit caută undeva unde să stea. Altceva este însă să păcătuiască omul în mod conştient şi să spună că „păcatul este viaţa mea” şi altceva, întrucât nu a găsit „viaţa” să se străduiască să se prindă de-aici şi de-acolo şi astfel uneori să se aplece spre păcat.
Hristos a cunoscut această dispoziţie a femeii samarinence şi a înaintat mai departe; El îi aprinde acest dor. Dar există şi o problemă. „Dar de unde să ştie“, îşi zice femeia samarineancă, „eu îl întreb astfel de lucruri, dar de unde să ştie viaţa mea?”. Domnul nostru cum încearcă să-i dea curaj? Prin faptul de a cere ceva de la ea astfel încât în continuare să poată şi aceea să ceară ceva de la El. Îi dă acele premise de a nu se simţi obligată faţă de El. Aşadar, Hristos creează premisele unei comunicări libere, astfel încât femeia samarineancă să simtă ca şi El este obligat faţă de ea. Şi aceasta prin faptul de a-i spune ei „dă-Mi să beau apă”. Dar şi ca să-i dea senzaţia că poate să facă ceva bun.
Ca să poată omul să se apropie de adevărul pe care-l caută, ca să poată câştiga mântuirea pe care şi-o doreşte, trebuie să nu-şi piardă nădejdile sale. Să simtă că este vrednic pentru Adevăr, că e vrednic pentru Rai. Aşadar, să aibă nădejdea, care există împreună cu căutarea.
Această nădejde este creată de Hristos pentru a căuta ceva. Eu pot să dau ceva? Dacă pot să dau şi eu ceva, să ofer ceva important, să dau puţină dragoste, prin urmare am o anumită vrednicie. Dacă sunt vrednic, pot să mă raportez şi la chestiuni mai înalte. Hristos creează aceste premise, o încurajează, dându-i acestei nădejdi o vrednicie personală.
Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său.
Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui. Dincolo de rău trebuie să descoperim şi ce are bun înlăuntrul lui astfel încât acest bine să pornească spre mai bine.
Există însă şi întrebarea lăuntrică a femeii samarinence: „Bine, îmi cere mie Hristos ceva important să dau, puţină apă, puţină dragoste, pentru căEl crede că pot să-i dau dragoste, pentru că El crede că am o anumită nobleţe înlăuntrul meu şi o frumuseţe care încă nu s-a pierdut,dar şi de unde să ştie tulburata mea viaţă?”.
Hristos ştia viaţa ei, de aceea i-a grăit după aceasta: „Cheamă-l pe bărbatul tău”. „Nu am bărbat.” „Ştiu, ai avut cinci bărbaţi.” „Prin urmare, se gândeşte samarineanca,cunoaşte viaţa mea, le ştie pe toate şi totuşi crede că ceva bun pot să fac!”. Şi după ce are loc tot acest dialog, Hristos scoate acel dor pe care-l avea în inima ei, pe care niciodată nu-l conştientizase, care nu a cutremurat-o niciodată şi care a fost şi pricina care o arunca în păcat.
Aceasta este ceea ce ne macină pe toţi. Cine este Adevărul? Nouă nu ni s-a descoperit niciodată în mod personal, prin trăire. Să lăsăm cuvintele şi predicile. Nu ni s-a dat în mod personal răspuns la întrebarea: „Cine este Adevărul?” şi, întrucât niciodată nu ne-a spus Hristos: „Eu sunt Adevărul” şi nu ni S-a descoperit, pentru aceasta suntem conduşi spre păcat.
Dacă exista această întrebare înlăuntrul nostru: „Cine este Adevărul?” şi dacă aveam această descoperire a lui Hristos, „Eu sunt Adevărul” şi aveam o legătură personală cu El, ar fi fost alungată definitiv dinlăuntrul nostru stăpânirea păcatului. Am fi fost incapabili să păcătuim pentru că am fi aflat plenitudinea vieţii.
Aşadar i se descoperă „Eu sunt Adevărul”. El este Mesia pe care-L căuta. Şi atunci ce face? Le părăseşte pe toate, păcatele ei, bărbaţii ei, şi devine această sfântă pe care acum o prăznuim, Sfânta Fotini samarineanca!
Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016
Mărturisitori ai dreptei credințe și apărători ai neamuli românesc, v-ati arătat sfinților cuvioși Sila, Paisie și Natan, cu postul, cu privegherea și cu rugăciunea ostenindu-vă cereștile daruri ați luat. Rugați-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox:
Cine este aproapele nostru? În ce măsură îl vedem pe acesta, cum reuşim să ieşim din carapacea eului nostru? Ce înseamnă a-l vedea pe celălalt? Odată nimicite limitele venite din din egoismul nostru funciar, omul îşi îndreaptă privirea mai întâi către cei de care se simte legat printr-o relaţie de rudenie, clan, trib, castă şi acceptă astfel să se raporteze la celălalt. Mila este o astfel de ieşire din eu, o îndreptare a privirii către aproapele, dar şi către departele nostru. Absurdul exisenţial încetează în momentul în care omul priveşte către celălalt, însă de cele mai multe ori, aceasta este o relaţie mediată de transcendent.
Există tendinţa, poate inconştientă, de a-l devaloriza pe celălalt. Psihologic vorbind, această atitudine vine probabil dintr-o stare de situare a sinelui în centrul lumii, al universului afectiv personal. Egocentrismul caracterizează omul de totdeauna, nu este un atribut al omului „primitiv” sau al „celui modern”, egoismul a existat mereu. Contrariul său, altruismul, însemnă o „re-conectare” la ceilalţi, la Celălalt. Cu toate acestea, ne definim în funcţie de ceilalţi. Raportarea la ei ne dă sensul existenţei. Drumul de la conştiinţa de sine către conştiinţa de celălalt trece însă prin transcendent. Este un drum al cunoaşterii şi al înţelepciunii.
Relaţia cu celălalt este cheia conceptului de alteritate. Această relaţie cu celălat se află în centrul a două creaţii diferite din punct de vedere al realizării formale: unul este o parabolă, Parabola Bunului Samarinean, celălalt un basm cult, Fata moşului şi a babei. Ele au în comun însă existenţa unui personaj care contrazice ideea de egoism, proprie omului comun, şi pe aceea de devalorizare negativă a celui necunoscut. Ambeleau în centru noţiunea de ,,altul” şi pun în lumină două atitudini posibile legate de acesta: acel altul poate deveni „limită” sau „complement” în împlinirea aventurii existenţiale. Cu alte cuvinte, el poate reprezenta o treaptă către desăvârşirea morală, sau dimpotrivă, o limită în calea dezvoltării personale. Cum este definit conceptul de alteritate de antropologie, de filosofie, de etică?
Antropologia (gr.anthrpos – om, gr.logia – ştiinţă) studiază fiinţa umană în integralitatea sa, este o ştiinţă a ştiinţelor. Claude Lévi-Strauss afirmă că aceasta este „ştiinţă socială şi culturală generală a omului” şi că în ea se regăsesc „trei niveluri complementare: etnografia, etnologia şi antropologia” (apud Mihăilescu, 2007: 14) Antropologia a fost dintotdeauna preocupată de paradoxul unităţii umane, în ciuda diversităţii sale culturale. Ea a contribuit la „elaborarea şi dezvoltarea conceptului de om ca entitate obiectivă” (ibidem: 16)
Una din problemele de studiu ale antropologiei este relaţia cu Celălalt (un Celălalt generic). Acesta nu este numai „o problemă practică, de opţiune între schimb şi război, ospitalitate şi ostilitate, includere şi excludere”, ci „problema Celuilalt ca Om” (ibidem: 16). „Omul nu a existat decât în oglinda Celuilalt”. Lumea este nu numai diversă, ci este şi ,,diferită, adică ordonată într-un sistem de identităţi şi alterităţi”.(ibidem: 18).
Cum poate fi gândită diferenţa? Obişnuinţele, codurile variază odată cu societăţile, educaţiile, convenţiile şi modelele, de aici „avatarurile privirii antropologice” antropologică, (termenul a privi este preferat celui de a vedea (fr.voir, regarder), deşi în în română distincţia nu este atât de pregnantă) care este „capacitatea şi arta de a te pune pe punctul de vedere al celuilalt” (ibidem: 48). Există un imaginar al celuilalt, iar prima reacţie spontană în faţa unui necunoscut este de a-l vedea negativ (inferior); în credinţele primitive şi nu numai, celălalt este devalorizat (slavii îi numesc pe germani „nemec”-muţi, aztecii de asemenea le spuneau străinilor nonualca-muţi. Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân este plină de exemple care reflectă această tendinţă de a-i vedea pe necunoscuţi ca adevăraţi monştri: androgini, scipiozi, cinocefali). Această tendinţă de devalorizare a celuilalt este prezentă de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Acest altul este în ochii omului comun, cineva diferit, iar diferenţa este percepută ca inferioritate.
Profesorul Ilie Bădescu (n. 9.05.1948), îndrumător al generaţiei de la 1989 – 1990, generatoarea Fenomenului Piaţa Universităţii, este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Se poate spune, fără greş, că Profesorul Ilie Bădescu este cel care a reînviat Şcoala de Sociologie Românească readucând-o în adevărata ei matrice naţională. Este director al Institutului de Sociologie al Academiei Române “Dimitrie Gusti” din 2002. În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului departamentul Comunităţi şi dezvoltare rurală. Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009), şa.
În ciuda denigrărilor unor cretinoizi şi yesmeni ai marelui nimic, Profesorul Ilie Bădescu este primul (şi probabil singurul) membru al lumii academice care a atras atenţia asupra erorilor lui Aleksandr Dughin în raport cu România. (ziaristionline.ro)
Vă recomandăm emisiunea TRINITAS TV de mai jos, despre pustiul post-modern, corectitudinea politică şi deformările lumii actuale:
INTERVIU CU Prof. Univ. Dr. ILIE BĂDESCU. „Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace blânde”
Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu.
A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață.
A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi şi putem continua dacă vreţi…
Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultăți și universități prestigioase. Probabil că mulţi dintre cei care-și scriu astăzi memoriile detaliază fenomenul. La multe dintre sciziparitățile sociale şi politice, au fost adăugate altele cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societății și, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistă urma să izbândească acum: ridicarea unei majorități contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică semănarea unui indiferentism religios. Discuția este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte.
Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam?
Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.
Asemenea scheme de viață „în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuţie: execuţia burgheziei de către proletariat.
În „Statul şi revoluţia” Lenin legitimează crima colectivă, execuţia unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica şi a legitima istoria. Noţiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaţa. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deșănțate, forme de viață care „excită simţurile şi imaginaţia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.
Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic”?
Prin trădarea elitelor! Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspiraţia păcatului, a căderilor, şi, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Şi oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor … Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majorităţi posace, coercitive, care opresează minorităţile şi indivizii. În consecinţă, indivizii şi minorităţile de toate tipurile trebuie decretate normalităţi chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea majorităţilor și mai grav la dezagregarea unităților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia americană, din 2008, California, Arizona şi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateţea unei definiţii colective asupra familiei. Aşa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieţii popoarelor încât acestea au fost nevoite să recurgă la referendum pentru a stabili ca definiţia familiei să rămână cea clasică: uniune consimţită în mod liber dintre un bărbat şi o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiţie „naturală” sau firească. Lucrul încă mai tulburător este că un număr de state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acurateţea unei definiţii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme şi scheme sociale pe care le regăsim în mod obişnuit în modul cotidian de viaţă al membrilor acelor majorităţi numite popoare.
Minorităţile aliate cu un anume tip de aparat statal reuşesc să conteste, să răstălmăcească definiţii paradigmatice ale popoarelor şi să impună alte definiţii care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieţii comune la un talmeş-balmeş noţional ce reaminteşte promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când Curtea Supremă din statul respectiv, de exemplu, legalizase căsătoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, voliţional, spiritual,jurisprudenţial cu poporul mobilizat plebiscitar ca să se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitară” pentru apărarea de acţiunile prin care un stat se arăta dispus să redefinească noţiunile fondatoare ale vieţii comune în conformitate nu cu rânduiala creată de Dumnezeu, ci cu principiul plăcerii anarhice, cu procedeul definiţiilor arbitrare, al minorităţilor despotice. Scrutinul popular se află, iată în conflict cu corectitudinea politică şi cu subculturile jurnalismului magic.
Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formaţiuni sociale în forţe, activităţi şi seducţii capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnită din frământătura plăcerilor. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el şi forţa care desăvârşeşte procesul este statul magic.
Mai avem soluţii salvatoare la îndemână?
Soluția este la poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educație care să-l facă destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despărţit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este şi cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeaşi este lecţia pe care ne-o transmite învăţătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menţine în templu, adică unit în rugăciune, printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu.
Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila faţă de popoare, că darul său nu e retras niciodată popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenţă sufletească, deci ca sumă de protovirtuţi, de preînclinaţii spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr şi dreptate….
Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latenţele difuze, şansa energiilor înnoitoare ceea ce şi explică faptul că popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de şcoli speciale în acest sens.
Tradiţiile şi cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în şi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub ameninţări multiple punând sub primejdie şi înfrăţirea popoarelor. Cea mai teribilă ameninţare este cea direcţionată contra proprietăţii identitare a indivizilor şi a popoarelor însele. Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.
Rupţi de tradiţii, de credinţe, de sentimentele apartenenţei, indivizii şi grupurile devin vulnerabile în faţa acestui nou tip de ameninţări. Doctrina lansată de preşedintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul şi esenţa libertăţii este accesul la prosperitate materială şi nimic altceva, ca şi comunismul lui Marx şi Lenin, că mâncarea este totul şi religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generaţiilor noi, postbelice şi deci a popoarelor în faţa unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama așadar că salvarea vine de la o întoarcere în Biserică adică de la o reformă spirituală a elitelor și a popoarelor deopotrivă. Soluția este spirituală și NU economică, așa cum se crede îndeobște.
Ilie Bădescu (n. 9 mai 1948, Luncavița, județul Caraș Severin) este un sociolog și geopolitician român, doctor în sociologie, profesor universitar și fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București.
Este autorul mai multor studii și monografii, printre care „Tratat de geopolitică”, 2004, precum și coautor al cărților „Geopolitica integrării europene”, 2002, și „Sociologia și geopolitica frontierei” (în două volume, 1995).
În 2002 a fondat „Revista de sociologie, geopolitică și geoistorie”. Este autor al cărții “Noologia” și unul dintre fondatorii domeniului cu același nume. Este, de asemenea, împreună cu Constantin Cojocaru și cu Florian Colceag, autor al Proiectului de CONSTITUȚIE A CETĂȚENILOR.
~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox:
La question de la réligiosité de Lucian Blaga reste ouverte. Les critiques et les historiens littéraires se placent souvent sur des positions opposées: ils voient en lui soit ,,le poète mystique”, ,,le philosophe métaphysicien”, soit l’agnostique ou l’athée. Le destin créateur de Blaga est jalonné par des événements susceptibles d’offrir des images contradictoires. Qui a été Lucian Blaga de ce point de vue et quel type de réligiosité a-t-il eu? On essayera de répondre à ces questions dans les lignes qui suivent. Mots-clés: réligiosité, mystique, mythique, dogmatique.
Motto: ,,Religiozitatea mea e un element de dozaj al tuturor manifestărilor mele. S-a răspîndit în mine ca drojdia în aluat. Probabil şi în păcatele mele – a căror conştiinţă n-o prea am” (Corespondenţă Vasile Băncilă-Lucian Blaga, p. 274).
Întrebarea dacă Blaga a fost cu adevărat religios a preocupat pe mulţi. Cei care au cercetat opera sa, dar şi cei care l-au cunoscut, sînt de multe ori pe poziţii opuse, văd în el fie ,,poetul mistic”, ,,filosoful metafizician”, fie raţionalistul, antidogmaticul.
Unii, ca Vasile Băncilă, afirmă că a fost un spirit profund religios, deşi nu a dorit să facă vizibilă acestă calitate, alţii îi contestă cu totul orice urmă de religiozitate. Disputa cu teologii ar fi un argument pentru lipsa unei religiozităţi autentice a lui Blaga, atitudinea comuniştilor care vedeau în Blaga un scriitor mistic ar fi, dimpotrivă, un argument pentru religiozitatea lui. Cine a fost, cum a fost de fapt Lucian Blaga? Ce fel de religiozitate a avut?
,,Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof”
De cele mai multe ori, scriitorul îşi mărturiseşte respectul pentru tradiţia ortodoxă, se auto-defineşte ca persoană religioasă, dar cu anumite, fine nuanţe: ,,Nimenea nu preţuieşte mai mult decît mine fervoarea religioasă, în orice formă sar manifesta ea“, afirmă el, dar imediat adaugă parcă de teama de a nu fi considerat un bigot, ,,ca filosof, trebuie să privesc lucrurile sub unghi strict şi pînă la capăt filosofic”, iar doctrina ortodoxă fiind în întregime constituită, ,,cel ce aderă la ea trebuie să renunţe la orice nou şi mare act de creaţie metafizică” vezi nota subsol 1. Blaga s-a considerat dintotdeuna filosof, iar ca cercetător al fenomenului religios, a pus pe primul plan onestitatea ştiinţifică. ,,Teologia creştină, ca pretins sistem închis şi absolut nu-mi satisface exigenţele filosofice, tactul, sensibilitatea. Ca izvor de sugestii o admit pentru noi românii, chiar în chip subliniat. Şi în general nu vorbesc despre ea decît cu respect, uneori cu admiraţie. Dovadă toate textele mele. Eu gîndesc aşa cum gîndesc, fiindcă nu pot altfel. Decepţiile pe care le produc sînt de neevitat. Ar însemna să fiu total nesincer afirmînd bunăoară: cred în revelaţie sau în altceva (divinitatea lui Iisus) (2). ”
Liniile acestei spiritualităţi creatoare includ cu siguranţă şi o axă religioasă, chiar dacă ea este uneori bine disimulată. Ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi etnicul. Religozitatea sa îmbracă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea, constrîngătoare, limitatoare, şi are nevoie de o libertate a spiritului. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinînd de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decît fondului, o spiritualitate a esenţelor, a ceea ce rămîne peren, deasupra timpului şi spaţiului. Există totodată o atitudine diferită a scriitorului manifestată în poezii şi o alta în filosofie. În filosofie este ,,filosof”, şi o afirmă cu atîta forţă de fiecare dată. Vasile Băncilă, prietenul său, accentuează această ideeîn dialogul cu I.Oprişan, citîndu-l pe Blaga însuşi: ,,Blaga a adoptat atitudinea, cum zicea el, filosofică. «Lumea, zicea el – mă acuză că sînt necredincios sau ştiu eu ce. Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof» (3). Tot V.Băncilă adaugă: ,,Blaga, în privinţa asta, mi-a spus mie: «eu nu sînt antiortodox, ci sînt numai eterodox». ,,Şi era bucuros cînd putea să vorbească despre religie” (4)
Fenomenul religios: apropieri şi distanţe
Diferenţe în ce priveşte atitudinea religioasă putem remarca la Blaga de-a lungul vieţii: începuturile poetice sînt mult mai aproape de religie decît sfîrşitul destinului său creator. În primele volume de poezie, mai ales în Poemele luminii, se poate vorbi de existenţa unui filon mistic. Metaforele-cheie ale poeziilor sale sînt: lumina, întunericul, tăcerea, somnul, nemişcarea, întoarcerea la origini, care trimit, toate, spre o trăire mistică.
În scrisoarea către Cornelia Brediceanu (5) (martie 1919), poetul se destăinuie viitoarei soţii: ,,Agîrbiceanu mi-a vorbit c-o deosebită lumină în faţă despre misticismul cald din poeziile mele. Despre acest misticism vei spune însă tu cele mai calde cuvinte – şi cele mai adînci, şi cele mai înţelegătoare.” Se confirmă ideea că la începuturile carierei ale literare, Blaga nu era deloc deranjat de ,,eticheta” de mistic. Era poate şi urmarea frecventării Facultăţii de Teologie. Tot din acea primă perioadă datează şi versurile:
,,Cum se coboară Duhul Sfînt Ca să sfinţescă vinul din altar Astfel te cobori şi tu în mine Ca să-mi sfinţeşti în vine Sîngele sălbatic, sîngele amar” (23-VIII-1917)(6) pe care poetul le trimite iubitei.
Un eveniment deosebit de important pentru existenţa sa creatoare este apariţia, în 1919, a revistei Gîndirea. Destinul literar al lui Blaga se va proiecta, din acest moment, pe fundalul Gîndirii, iar revista va deveni pentru poetul-filosof o adevarată rampă de lansare – o mare parte a operei sale va fi publicată aici. Ceea ce a contribuit la apropierea lui Blaga de Gîndirea a fost în primul rînd „cadrul filosofic spiritualist”. Ca membru fondator al revistei Gîndirea, Blaga a fost printre iniţiatorii mişcării gîndiriste, el a făcut parte din grupul de tineri care, în Clujul anilor de după Marea Unire, au hotărît să creeze revista care va fi ,,locul de întîlnire” al atîtor talente. Programul pe care îl propunea, cu cele două orientări: „mitul folcloric şi misterul religios”, îi oferea lui Blaga cadrul perfect de desfăşurare a operei. Conştient de valoarea deosebită a poetului, Nichifor Crainic la stimulat continuu, cerîndu-i să fie prezent în mai toate numerele Gîndirii, simţind că prin prezenţa lui creşte prestigiul revistei. Continuă lectura →
O
Motto: ,,Religiozitatea mea e un element de dozaj al tuturor manifestărilor mele. S-a răspîndit în mine ca drojdia în aluat. Probabil şi în păcatele mele – a căror conştiinţă n-o prea am” (Corespondenţă Vasile Băncilă-Lucian Blaga, p. 274).
Liniile acestei spiritualităţi creatoare includ cu siguranţă şi o axă religioasă, chiar dacă ea este uneori bine disimulată. Ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi etnicul. Religozitatea sa îmbracă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea, constrîngătoare, limitatoare, şi are nevoie de o libertate a spiritului. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinînd de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decît fondului, o spiritualitate a esenţelor, a ceea ce rămîne peren, deasupra timpului şi spaţiului. Există totodată o atitudine diferită a scriitorului manifestată în poezii şi o alta în filosofie. În filosofie este ,,filosof”, şi o afirmă cu atîta forţă de fiecare dată. Vasile Băncilă, prietenul său, accentuează această ideeîn dialogul cu I.Oprişan, citîndu-l pe Blaga însuşi: ,,Blaga a adoptat atitudinea, cum zicea el, filosofică. «Lumea, zicea el – mă acuză că sînt necredincios sau ştiu eu ce. Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof» 