Despre tristețe


Tristetea este „o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup” (Nichita Stihatul). Evagrie Ponticul spune despre această patimă că „este o stare abătută a sufletului, care se alcătuieşte la gândurile mâniei”. Deci este o urmare a mâniei. Înşiruirea patimilor nu este întâmplătoare. Tristeţea vine după mânie, pentru că ea este un rod al mâniei.
De asemenea spune Evagrie Ponticul despre tristeţe că „este o gură de leu care înghite pe cel întristat. Este un vierme al inimii care mănâncă mama (adică sufletul) ce îi dă naştere. Este o piedică în calea oricărui lucru bun”

sad_manTristeţea este o patimă atunci când, la fel ca şi în cazul mâniei, o putere naturală care este sădită de Dumnezeu în sufletul omului, este pervertită. În sufletul omului există această disponibilitate spre o tristeţe naturală sau o stare a firii care nu este în sine nici rea nici bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu în suflet pentru a fi folosită în mod pozitiv, în vederea apropierii de Dumnezeu, şi anume tristeţea ca o stare legată de săvârşirea păcatului, ca o părere de rău pentru săvârşirea păcatului, tristeţea care devine astfel temei al pocăinţei. Dar această stare naturală a sufletului, care a fost lăsată de Dumnezeu tocmai pentru ca omul să se întristeze pentru păcatele sale şi să se îndrepte spre Dumnezeu, este pervertită în cazul omului pătimaş şi atunci tristeţea devine o patimă, o patimă care se manifestă prin tristeţea nu pentru păcatul săvârşit ci pentru imposibilitatea săvârşirii anumitor păcate sau ca urmare a săvârşirii anumitor păcate, dar nu împletită cu pocăinţa, cu părerea de rău pentru săvârşirea acelui păcat.
Înainte de a trece la identificarea propriu-zisă a mecanismului desfăşurării acestei patimi, să spunem că Sfinţii Părinţii, mai precis Sfântul Maxim Mărturisitorul, identifică trei forme în care se manifestă această tristeţe pătimaşă, păcătoasă, rea.

Prima este supărarea. Prin supărare înţelegându-se o tristeţe care pătrunde până în adâncul sufletului, infiltrând toate gândurile şi sentimentele omului.
O altă formă a tristeţii este necazul. Prin necaz părinţii înţeleg o nelinişte şi o apăsare, care ia naştere în urma unor împrejurări neplăcute prin care trece omul, dar care nu este de profunzime şi nici nu este de durată.
Şi o a treia formă prin care se manifestă această tristeţe este pizma sau invidia. Este o întristare care vine datorită bunurilor materiale, sau sufleteşti pe care le observăm la cei din jurul nostru.

Această ultimă formă a tristeţii, anume pizma sau invidia, la rândul ei dă naştere la alte păcate. Astfel pizma, invidia dă naştere la ură. Pe cel pe care îl invidiem pentru darurile sale, pentru bunurile sale, începem să-l urâm. Apoi din ură ajungem la clevetire, începi să îl vorbeşti de rău pe cel care îl urăşti. Din clevetire se ajunge în osândire, în acuzarea celui pe care îl invidiezi. Apoi un alt păcat care se naşte din invidie este bucuria de răul celuilalt. Te bucuri când vezi că se întâmplă un rău celuilalt pe care îl invidiezi pentru anumite lucruri şi ,pe de altă parte, îţi este necaz atunci când vezi că dobândeşte un bine, când un bine vine asupra lui.

În ceea ce priveşte rădăcinile tristeţii am arătat mai sus că tristeţea naturală este o stare firească a sufletului omului care nu este în sine rea sau bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu pentru a sluji ca temei al pocăinţei. Şi chiar mai mult, această tristeţe, această întristare pentru păcatele săvârşite, este absolut necesară omului pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, dacă omul nu se întristează pentru păcatele săvârşite şi în urma acestei întristări nu se pocăieşte pentru păcatele pe care le-a săvârşit, atunci el nu are cum să se apropie de Dumnezeu şi cum să devină părtaş Împărăţiei cerurilor.
Reaua întrebuinţare a tristeţii sau întrebuinţarea ei contrară firii face ca tristeţea să devină o patimă. Răutatea acestei patimi a tristeţii constă în aceea că omul nu se mai întristează pentru starea de decădere în care se află, ci se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti şi de multe ori se întristează pentru că nu poate să facă nişte lucruri care chiar îi provoacă răul pentru că îl îndepărtează de Dumnezeu.

Să vedem aşadar care sunt cauzele care provoacă tristeţea pătimaşă, tristeţea cea rea.
1. În primul rând, Părinţii ne spun că una din cauzele tristeţii este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Omul îşi doreşte anumite lucruri şi în special anumite plăceri trupeşti sau de altă natură şi pe care nu poate să le dobândească dintr-un motiv sau altul şi atunci se întristează. Aş vrea să am o maşină scumpă şi nu am acea maşină, şi atunci mă întristez şi sunt tulburat că de ce nu am acea maşină. Sau îmi doresc să îmi satur trupul cu o anumită mâncare scumpă, pe care nu am posibilitatea să o cumpăr şi să o dobândesc şi atunci mă tulbur, sunt întristat etc.
Tot în această cauză mare, ca lipsă a împlinirii uneia sau mai multor dorinţe, intră şi pierderea vreunui bun sau lucru material sau a unui câştig. Deci am un bun la care ţin neapărat, am un obiect, de exemplu am o haină la care ţin foarte mult şi o pierd, sau am un stilou sau ştiu eu ce lucru şi îl pierd, mă întristez, mă supăr. Înseamnă că sufletul meu a fost lipit de acel obiect şi îl doream, îl deţineam cu o plăcere pătimaşă şi pentru aceasta sufletul meu se întristează. De asemenea această tristeţe poate să vină ca şi urmare a lipsei unui câştig. Deci mi-aş dori să câştig poate anumiţi bani sau mi-am făcut un anumit plan că voi câştiga foarte mult dintr-o anumită afacere şi nu-mi iese afacerea şi pierd şi atunci mă întristez pentru că nu am reuşit să câştig.
Tot tristeţea poate să vină şi din pizma faţă de bunurile celuilalt. Am văzut mai înainte, mă întristez că vecinul meu şi-o cumpărat o maşină scumpă, când văd că colegul meu are o haină mai frumoasă ca mine, mă întristez când văd că celălalt şi-o luat casă sau aşa mai departe.

O altă cauză a tristeţii poate să fie lipsa onorurilor din partea lumii. Mă cred foarte bun şi aş vrea ca lumea să mă laude, să mă cinstească, să mă onoreze şi lumea nu mă onorează, nu mă cinsteşte şi atunci mă întristez pentru că nu sunt onorat de către oameni.

Dar, ne atrag atenţia Părinţii că tristeţea vine şi ca urmare a împlinirii unei plăceri trupeşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul în mod deosebit insistă asupra faptului că rezultatul împlinirii oricărei plăceri trupeşti păcătoase aduce după sine o tristeţe în suflet, deci o tristeţe care vine din pierderea harului lui Dumnezeu. O senzaţie de gol în adâncul sufletului pe care poate de multe ori nu poţi să ţi-o explici, dar care te cuprinde. Ai săvârşit un păcat, ţi-ai împlinit o plăcere vinovată, păcătoasă, şi sufletul pierde harul şi atunci se umple de întristare.
Deci întristarea iată, că poate să vină atât ca urmare a neîmplinirii unei plăceri, te întristezi că ai fi vrut să-ţi împlineşti o plăcere păcătoasă şi n-ai putut să o împlineşti, dar poate să vină şi ca urmare a împlinirii unei plăceri păcătoase şi a pierderii harului.

Întristarea poate să vină şi ca urmare a unei insatisfacţii de ordin general, un sentiment de frustrare pe care îl putem avea faţă de întreaga existenţă. Ne simţim nedreptăţiţi, ne simţim frustraţi de nişte lucruri pe care credem noi că le-am merita şi atunci tristeţea ne cuprinde sufletul.

2. O a doua mare cauză a tristeţii este mânia.
Tristeţea vine în urma mâniei. După ce ne mâniem pentru un motiv sau altul, după ce trece mânia, tristeţea cuprinde sufletul. Tristeţea cuprinde sufletul o dată pentru că prin mânie am pierdut harul lui Dumnezeu şi sufletul nostru rămâne gol. Tristeţea ne poate cuprinde poate, atunci când suntem înrăiţi, pentru faptul că nu am fost mai agresivi în momentul în care ne-am mâniat sau tristeţea poate să ne cuprindă în general aşa ca o stare a sufletului după ce ne-am mâniat. Această tristeţe este împletită cu amintirea răului. Amintirea răului pe care ceilalţi ni l-au prilejuit.

Am văzut până acum care au fost cauzele mari ale mâniei. Una din cauzele mâniei sunt ca şi la tristeţe: neîmplinirea unor pofte pe care noi le dorim, sau perspectiva pierderii posibilităţii împlinirii unor pofte sau o altă cauză spuneam că este, o jignire adusă persoanei noastre, o lovire în iubirea noastră faţă de noi înşine. Şi atunci şi tristeţea tot aşa este produsă şi de o jignire care ne-au produs-o ceilalţi. Când cineva te jigneşte întâi te mânii şi după aceea te întristezi pentru jignirea care ţi-a produs-o.
Această întristare care vine în urma unei jigniri primite dovedeşte că suntem cuprinşi de slavă deşartă şi de mândrie, pentru că noi am vrea ca lumea să ne laude, ca lumea să ne trateze cu toate onorurile şi nu să ne jignească.

3. În afară de aceste două cauze, care vin, spuneam din lipsa împlinirii unor pofte sau ca urmare a mâniei, o a treia cauză spun Părinţii că este lucrarea diavolească. Este acea tristeţe care ne cuprinde sufletul fără a fi aparent o cauză concretă. Sunt anumite perioade când ne cuprinde o stare de tristeţe profundă a sufletului fără să putem să identificăm o cauză anume care o produce. Şi atunci spun Părinţii că această tristeţe vine din lucrare diavolească. Este un semn că diavolul s-a abătut asupra sufletului şi ne-a adus această stare. De obicei această stare este legată de pierderea harului, dintr-un motiv sau altul, şi atunci sufletul fiind lipsit de harul lui Dumnezeu este invadat de diavol care aduce după sine tristeţea.

Tristeţea este o boală a sufletului, tristeţea în înţelesul ei pătimaş bineînţeles. Părinţii spun că tristeţea este o formă de nebunie pentru că, atunci când sufletul este cuprins de tristeţe, el se întunecă, mintea se orbeşte, puterea de judecată a omului se tulbură. Deci, omul nu poate să mai judece limpede.
Tristeţea descompune şi distruge echilibrul şi liniştea sufletească şi se opune vieţii duhovniceşti. Deci atunci când tristeţea ne invadează sufletul echilibrul nostru sufletesc se zdruncină, pacea noastră sufletească este alungată.
Dar ceea ce este interesant este că, după cum ne atrag atenţia Părinţii Bisericii, aşa cum în mânie este o plăcere morbidă, este o plăcere bolnăvicioasă, când eşti mânios parcă te cuprinde aşa o plăcere a stării aceleia de mânie, deşi îţi dai seama că este ceva rău, tot aşa uneori există o plăcere mai mult sau mai puţin conştientizată de către om a stării de tristeţe. Te cuprinde tristeţea sufletului şi deşi nu eşti mulţumit, parcă o plăcere morbidă, bolnăvicioasă o simţi în adâncul sufletului.
Despre această tristeţe rea, păcătoasă, Sfântul Ioan Casian ne spune că „este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţă de mântuire căci este fără raţiune şi nu numai că zădărniceşte foloasele rugăciunii, dar chiar nimiceşte darurile duhului pe care le aduce cealaltă tristeţe, adică tristeţea cea bună, tristeţea după Dumnezeu”.
Aşadar această tristeţe pătimaşă îl face pe om morocănos, rău, ranchiunos, plin de amărăciune, pizmaş, lipsit de răbdare.
Într-o formă extremă a sa tristeţea îl aduce pe om în deznădejde, adică în pierderea nădejdii în Dumnezeu. Şi atunci când omul este cuprins de deznădejde, deci când îşi pierde nădejdea că Dumnezeu mai poate să îl mântuiască, atunci omul se dedă patimilor celor mai distrugătoare. Este acel gând: dacă tot Dumnezeu nu mă iartă, ce rost mai are să mă străduiesc să duc o viaţă după voia lui Dumnezeu, să împlinesc voia lui Dumnezeu, măcar să caut o mângâiere, cât de cât în păcat, în plăcerea păcatului. Şi din nou intervine la un moment dat şi acea plăcere bolnavă de autodistrugere. Deci omul îşi dă seama că se distruge şi totuşi merge pe această cale, face lucruri pe care simte că-i fac rău şi totuşi parcă simte o plăcere de autodistrugere. Toate acestea vin din deznădejde, din pierderea nădejdii.
Deznădejdea dusă la extremă duce la sinucidere. Deznădăjduitul, la capătul deznădejdii sale, îşi dă seama că nimic nu mai are sens şi atunci ce rost are să mai prelungească această existenţă şi hotărăşte să îşi pună capăt zilelor. Bineînţeles că este o falsă soluţie, pentru că sinuciderea nu rezolvă starea, ci acea stare cumplită de deznădejde prin sinucidere nu face altceva decât să fie permanentizată, pentru că omul în starea în care este prins de sfârşitul său de moarte în aceea va rămâne pe veci. De aceea cel care se sinucide într-o stare de deznădejde pe veci va rămâne în acea stare deznădejde, în acel iad în care se află sufletul său.
În legătură cu această formă extremă a tristeţii, a deznădejdii, cunoaştem acel cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Hristos în lupta sa cu deznădejdea. Este cuvântul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” în care acel „nu deznădăjdui” este practic o făgăduinţă pe care Hristos i-o face lui şi ne-o face nouă tuturor. Poate că de multe ori în viaţă ajungem în nişte stări de deznădejde, în acele stări trebuie să ne aducem aminte de această făgăduinţă a lui Hristos: „Nu deznădăjdui!” Nu deznădăjdui, pentru că oricât ai fi de disperat, oricât ai fi de căzut, Hristos poate să te scoată, poate să-şi arate mila faţă de tine şi şi-o va arăta dacă te vei smeri.

Întorcându-ne la întristare, spuneam că întristarea, tristeţea, este o stare naturală care poate fi folosită spre bine, devenind o virtute, întristarea după Dumnezeu, sau poate să devină o patimă, ca întristare pătimaşă, întristare păcătoasă. De aceea Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni, în capitolul 7, versetul 10, ne spune: „Întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire, iar întristarea lumii moarte lucrează”.
Este vorba despre cele două aspecte: întristarea după Dumnezeu, adică întristarea pentru depărtarea noastră de Dumnezeu, pentru faptul că am fost cuprinşi de păcat, întristarea atunci când realizăm starea decăzută în care suntem, dar această întristare care devine o temelie pentru pocăinţă, pentru întoarcerea spre Dumnezeu şi, pe de altă parte, întristarea pătimaşă, întristarea împletită cu deznădejdea şi care, ne spune şi Sfântul Pavel, este moarte, lucrează moarte.

În ceea ce priveşte terapia întristării, vindecarea întristării pătimaşe, dacă vrem să vindecăm întristarea trebuie să anulăm cauzele care duc la ea. Şi atunci în ceea ce priveşte lupta cu întristarea, Părinţii ne îndeamnă să acţionăm în cele trei direcţii principale, împotriva celor trei cauze mari care produc întristarea.
Prima cauză a întristării am văzut că este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Pentru a nu ajunge la întristare trebuie să renunţăm atunci la dorinţele şi plăcerile trupeşti, să ne dezlipim mintea de bunurile materiale. Să nu ne căutăm împlinirea şi fericirea în bunurile materiale sau în plăcerile trupeşti.
Tot aici vine lupta pentru a ne despătimi, de a ne vindeca de patimi, de toate patimile care ne atrag spre plăcerile acestea vinovate. Şi aici se include un aspect foarte important şi anume dispreţuirea slavei şi demnităţii pământeşti. Să nu căutăm slava de la oameni, să nu căutăm din partea oamenilor să fim apreciaţi, cinstiţi, onoraţi.
A doua cauză mare a întristării am văzut că este mânia, atunci lupta cu întristarea trebuie să meargă şi aici. În primul rând să luptăm cu patima mâniei, să căutăm să nu ne mâniem, dar dacă s-a întâmplat să ne mâniem şi în urma mâniei să intrăm într-o relaţie de dispută cu cineva, cu aproapele nostru, dacă aproapele nostru ne-a făcut ceva sau noi i-am făcut lui, sau noi ne-am mâniat pe el, dacă ne-am certat, dacă i-am aruncat vorbe grele, ne spun Părinţii că pentru a ne tămădui de întristare nu trebuie să-l evităm pe omul respectiv, ci din contră trebuie să-l căutăm. Mai întâi trebuie să-l iertăm din suflet, să lepădăm toată ranchiuna faţă de el şi să-i arătăm bunăvoinţă şi iubire şi mai ales să ne rugăm pentru el. Să păstrăm legătura cu acel om, să căutăm să-l întâlnim, să-l vedem, să-i vorbim, să nu evităm pe omul care ne-a mâniat într-o împrejurare sau alta.
Tot aici Părinţii ne atrag atenţia că pe cei care ne jignesc într-o împrejurare sau alta trebuie să-i socotim ca pe nişte binefăcători ai noştri şi ca pe nişte doctori pentru că ei ne ajută să ne vindecăm de patimile care ne cuprind şi în principal de patima slavei deşarte şi de patima mândriei. Deci ei nu sunt de fapt nişte duşmani ai noştri, ci prin ei Dumnezeu lucrează tămăduirea noastră şi atunci aşa trebuie să-i privim, aşa trebuie să-i înţelegem, ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte doctori, ca pe nişte tămăduitori ai noştri.
Am văzut că a treia cauză a întristării păcătoase este lucrarea diavolească. Pentru a lupta cu patima întristării provenită din această întristare diavolească, Părinţii ne recomandă să facem mai multe lucruri.
În primul rând să ne descoperim gândurile în faţa duhovnicului. Deci aceste gânduri de întristare trebuie descoperite în faţa duhovnicului şi să primim cuvântul pe care Domnul ni-l dă prin duhovnicul nostru. Apoi citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi care ne descoperă dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de întreaga făptură şi bineînţeles şi faţă de noi. Rugăciunea este o altă cale foarte importantă. Deci să ne rugăm! Prin rugăciune tristeţea diavolească asupra sufletului nostru este îndepărtată, este împrăştiată.
Apoi un alt lucru foarte important, spun Părinţii că este participarea la slujbe. Participarea la slujbele Bisericii ne ajută să luptăm cu întristarea care ne cuprinde sufletul şi, sigur, în primul rând participarea la Sfânta Liturghie.
Şi bineînţeles lucrul cel mai important care îl avem la îndemâna pentru a lupta cu toate patimile este împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Deci pentru a lupta cu întristarea care vine din lucrarea diavolească, spovedania cu descoperirea gândurilor în faţa duhovnicului nostru, citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi, rugăciunea, participarea la slujbe, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Ca o concluzie a acestei terapii, a acestei vindecări a patimii întristării, Sfântul Ioan Casian ne spune că „meditaţia inimii curate, meditaţia duhovnicească a inimii curate şi grija mereu trează a sufletului ne ajută să scăpăm de patima întristării”.

Spuneam că, la fel ca în cazul tuturor patimilor, tristeţea ca putere naturală a sufletului a fost lăsată de Dumnezeu pentru ca să ne ajute să ne apropiem de El. Şi de aceea tristeţea cea bună, cum o numesc Părinţii, tristeţea cea după Dumnezeu, tristeţea pentru starea noastră de decădere, este o temelie a pocăinţei şi a întoarcerii noastre spre Dumnezeu. Părinţii numesc această tristeţe fericita întristare, fericita tristeţe. Fericita tristeţe care îl apropie pe om de Dumnezeu şi care aduce bucuria cea duhovnicească, fericita tristeţe care trebuie să o dobândim cu toţii pentru a putea ajunge la Dumnezeu.

DoarOrtodox

Reclame

Pavel Chirilă: Omul, medicul, mărturisitorul și apologetul are nevoie, acum, de rugăciunea și solidarizarea noastră


dr pavel chirilaDoctorul Pavel Chirila,
Omul, medicul, marturisitorul si apologetul Pavel Chirila are nevoie, acum, de rugaciunea si solidarizarea noastra, in acelasi duh, curat, veritabil si autentic!
Terapeutul naturist, al trupurilor dar si al sufletelor noastre, Pavel Chirila, la varsta de 73 de ani era, pana sambata (n.ed. 19 ianuarie 2019), in plina activitate, de consiliere si organizare, la cabinetul sau, la clinicile intemeiate de el, de la Voluntari si Nera, fara a uita ca este intemeietorul primului spital crestin, romanesc, postrevolutionar – Christiana, la conferintele, seminariile, dezbaterile si simpozioanele de biotetica si medicina crestina la care era cooptat, raspunzand, intotdeauna, cu prisosinta, insa, acum, constatam ca are nevoie de putina odihna, refacere si recuperare, el – Doctorul, care i-a odihnit, refacut, vindecat si recuperat pe atatia, stiuti si nestiuti, de noi oamenii, dar binestiuti de Tamaduitorul si Doctorul trupurilor si sufletelor noastre – Dumnezeu Atotvindecatorul!
Domnul Pavel Chirila – luptatorul cu cancerul si cu bolile paleative, sustinatorul atator actiuni si manifestari Pro Vita si Pro Familie si promotorul Referendumului pentru familie si aparatorul tuturor valorilor/principiilor crestine, vii si sanatoase are, acum, nevoie de votul nostru de recunostinta, admiratie, si pretuire, insotit de gandul cel cald si sincer al rugaciunii, publice sau particulate ori personale, pentru grabnica lui insanatosire spre, marea noastra bucurie!

Va suntem, cu totii, alaturi, Stimate Domnule Doctor!
Stelian Gombos

DoarOrtodox

Troparul, viața și acatistul Sfântului Cuvios Macarie cel Mare, Egipteanul (19 ianuarie)


Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul, glasul 1: Locuitorul pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Macarie; și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

DoarOrtodox

 

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Macarie Egipteanul
(19 ianuarie)

(Acest Sfînt Macarie a scris o carte cu podoabe duhovniceşti, foarte folositoare celor ce vor să se mântuiască, care cuprinde în sine 50 de cuvîntări sau omilii)

Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi, strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, avînd treapta de preot, şi maica lui se numea Sara. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.

Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrînarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune. Dar făcîndu-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mîinile acelora, au sărăcit foarte mult şi se gîndeau să iasă din patria lor.

Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfîntul patriarh Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mîngîindu-l şi zicîndu-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfîntul Avraam, „Dumnezeu voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a binecuvîntat şi pe mine, care eram străin în pămîntul Canaan, dîndu-mi fiu la bătrîneţe”.

Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus soţiei sale Sara vedenia sa. Şi amîndoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se vede, dumnezeiasca rînduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească. Continuă lectura

Papa în ROMÂNIA / Vasile Bănescu: Este o certitudine întâlnirea Papei cu Patriarhul Daniel. Papa Francisc va vizita Catedrala Mântuirii Neamului


papa semn demonic satanistDeși programul vizitei Papei Francisc în România nu a fost încă definitivat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a confirmat, joi (17 ianuarie), că Suveranul Pontif va avea o întâlnire cu Patriarhul României. De asemenea,  Papa Francisc va vizita Catedrala Mântuirii Neamului, cel mai probabil, pe data de 31 mai, a precizat Vasile Bănescu, menționând că publicul va avea acces la eveniment.

„Este o certitudine întâlnirea Papei cu Patriarhul Daniel. Există deja discuții care se poartă între Episcopia Romano-Catolică și Patriarhie. Biserica Română nu este coorganizator, noi nu avem nicio implicare în organizarea acestei vizite. Vom fi gazdele acestei întâlniri care va avea loc la Palatul Patriarhiei. (…) Da, în data de 31 mai. (…) Asta se va întâmpla într-o singură zi, probabil, în prima zi a vizitei întrucât am înțeles că, ulterior, va pleca din București. (…) Programul vizitei se configurează acum, nu a fost comunicat. Prin martie ni se va comunica și nouă”, a declarat, pentru MEDIAFAX, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu.

Vasile Bănescu spune că Papa Francisc se va întâlni cu Patriarhul Daniel la Palatul Patriarhiei, în sala în care a fost primit în anul 1999 și Papa Ioan Paul al II-lea, iar ulterior vor merge la Catedrala Națională.

„La dorința Papei Francisc de a vizita noua catedrală se va merge acolo unde evident va fi acces public, iar cei doi (n.r – Papa Francisc și Patriarhul Daniel) vor avea un cuvânt, se va rosti rugăciuni, se va cânta. Programul nu e definitivat, dar acestea sunt reperele generale”, a explicat Vasile Bănescu.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române spune că în funcție de numărul de persoane care vor veni vor decide dacă să monteze monitoare în afara Catedralei.

„Deocamdată nu am primit din partea Bisericii Româno-Catolice numărul oaspeților pe care ei îi pot convoca, dar accesul va fi public și câtă lume va încăpea în Catedrală va intra. Cine nu găsește loc va rămâne afară, vor fi ecrane pe care se va difuza întâlnirea”, a mai precizat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

doar-ortodox
1. SE CREAZA CONFUZIE SI MULTI DINTRE ORTODOCSI VOR CREDE CA BISERICA ORTODOXA SI PAPISTASII AR FI O BISERICA, IN TIMP CE BISERICA ESTE UNA SI ANUME CEA ORTODOXA.
~ CEI CARE AU AFIRMAT TEORIA RAMURILOR SUNT ANATEMATIZATI DE SINODUL BISERICII RUSE DIN EXIL ANATEMA PRELUATA SI DE BISERICA RUSIEI SI PRIN URMARE DE BISERICA ORTODOXA IN PLENITUDINEA EI.

2. PAPA ESTE ERETIC SI ACEASTA O SPUN TOTI SFINTII SI SINOADELE ECUMENICE SI LOCALE: SINODUL 2 ECUMENIC (vezi Filioque), SINODUL PATRIARHULUI FOTIE, SINODUL ANTIUNIONIST AL SF MARCU EUGENICUL, SINOADELE ISIHASTE ALE SF GRIGORIE PALAMA-NUMITE IMPREUNA SINODUL AL 8 LEA ECUMENIC DUPA CUM SPUNE ROMANIDIS, PR GHEORGHIOS METALLINOS, PR THEODOROS ZISIS, TELENGHIDIS SI ALTI TEOLOGI CONTEMPORANI.


3 NU SE CUVINE CA ORTODOCSII SI ERETICII PAPISTASI SA SE ADUNE IN LACASURI DE CULT IMPREUNA, CONFORM TUTUROR CANOANELOR BISERICII

4 PAPA VINE CA SEF AL EREZIEI CATOLICE SI E PRIMIT CA EPISCOP CANONIC AL ROMEI CU SUCCESIUNE APOSTOLICA DE CATRE PATRIARHIA ROMANA, CEEA CE ESTE BLASFEMIE, PENTRU CA PAPISTASII ODATA CE AU INTRAT IN EREZIE AU PIERDUT SI SUCCESIUNEA APOSTOLICA SI EPISCOPIA ROMEI!

5. SUNTEM DE ACORD CA PAPA SA VINA CA SIMPLU VIZITATOR SAU CA SEF DE STAT DAR SA NU FIE PRIMIT LA SFINTELE SLUJBE IN BISERICILE ORTODOXE SI NICI VREUN IERARH AL B.O.R. SA PARTICIPE LA MESA PAPISTASA !

6. PARINTELE DUMITRU STANILOAIE AFIRMA IN DOGMATICA CUM CA PAPISTASII SE INCHINA LA ALT DUMNEZEU DECAT CRESTINII ORTODOCSI, SI ANUME UN DUMNEZEU IN SENS BUDIST, DUMNEZEUL NIRVANIC IMPERSONAL.  PRIN EREZIA FILIOQUE DESFIINTAND PERSOANELE SFINTEI SI DE VIATA FACATOAREI TREIMI!

RESPECTAM PE CREDINCIOSII PAPISTASI SI PE PAPA SI LE DORIM INTOARCERE GRABNICA LA BISERICA CEA UNA, ADICA CEA ORTODOXA PRIN BOTEZ, MIRUNGERE , SFANTA IMPARTASANIE SI CELOR NUMITI CLERICI DINTRE EI HIROTONIE ORTODOXA. ASA SA LE AJUTE DUMNEZEU!
doar-ortodox

Rugăciunea orfanului / Rugăciunea copiilor la moartea unuia din părinți


Rugăciunea orfanului

Doamne, Dumnezeule, pierdut-am pe părinții mei preaiubiți, pe care nu-i voi mai vedea în viața mea; ar trebui să deznădăjduiesc, dacă n-aș ști că nimic în lume nu se întâmplă fără voia Ta și că Tu ești Tatăl or­fanilor. Milos­ti­veș­te-Te, deci, și spre mine, și fii mie Tată în toate zilele vieții mele. Ajută-mi să umblu în căile poruncilor Tale; pă­zește-mă de toate primejdiile vieții aces­teia și fă să-mi aduc aminte ade­sea de învă­ță­turile și dojenile ce mi-au dat bunii mei părinți în vremea vieții lor, ca să pot păși, cu darul Tău cel sfânt, pe calea cea adevărată, care duce la mântuire; și când chemarea Ta va veni, să pot fi iarăși împreună cu pă­rinții mei, întru fericirea cea veș­nică. Amin.


Rugăciunea copiilor la moartea unuia din părinți

Doamne, Doamne, Cel ce ai as­cul­­tat tânguirea lui Iosif, care la moartea lui Iacov a căzut pe fața tatălui său și l-a plâns și l-a sărutat; asemenea și Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hris­tos, a cunoscut dragostea de mamă, căci pe cruce și în grele chinuri fiind, a văzut pe Maica Sa și pe ucenicul pe care îl iubea alături stând, și a zis Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău!”, iar după aceea a zis și ucenicului: „Iată mama ta!”. Însuți, întrutot Bu­nule Stăpâne, caută din ceruri și vezi jalea și durerea ce mi-au cuprins astăzi inima și sufletul. Îndură-Te de mine, robul Tău, și primește rugă­ciunea ce-Ți înalță fiul care și-a pier­dut pe tatăl său preaiubit (pe mama sa preaiubită) și iartă-i lui (ei), și dezleagă-i toate greșelile cele de voie sau fără de voie, cele cu lucrul sau cu cuvântul și toate câte ca un om în această viață a săvârșit. Ascultă, milostive Stăpâne, glasul îndurerat al fiului, pe care tatăl său (mama sa) l-a povățuit și l-a deprins ca, în re­striște și în necazuri, către Tine și cu credință tare să-și ridice ochii și să-și deschidă gura. Milostivește-Te, Doamne, și dă sufletului tatălui meu (mamei mele) odihna cea bună și fă-l pe el (fă-o pe ea) părtaș (părtașă) bu­nătăților celor veșnice, așezându-l (o) cu drepții în curțile Tale, că bine­­­cuvântat și preaslăvit ești în vecii vecilor. Amin.

orphaned child

doar-ortodox

Pe drumul Unirii românilor – Retragere cu torțe la încheierea Anului Centenar la Sfânta Mănăstire Putna


La Mănăstirea Putna are loc în perioada 29 decembrie 2018 – 2 ianuarie 2019 tradiționala tabără studențească de Anul Nou. În cadrul ei, studenții au dorit să încheie Anul Centenar cu o manifestare similară celei de acum un an, prin care s-au început manifestările de la Putna dedicate împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire. În seara zilei de duminică, 30 decembrie, cei 200 de studenți participanți, însoțiți de alți tineri, au organizat o retragere cu torțe de pe Dealul Crucii, de lângă mănăstire.

O parte dintre studenți au desfășurat un uriaș steag tricolor, de 30 × 20 m, iar altă parte, cu torțe aprinse în mâini, au conturat o cruce spre vârful dealului. Mai întâi au aprins torțele de pe conturul crucii, iar apoi au luminat steagul tricolor. După ce au cântat imnul de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”, studenții au coborât spre mănăstire cântând colinde. De la poarta mănăstirii, în sunetul clopotelor, au înconjurat biserica voievodală și au mers la statuia lui Mihai Eminescu.

Aici, studenții au dezvelit o placă omagială dedicată Centenarului Marii Uniri, realizată la inițiativa Asociației Studenților Creștin Ortodocși. Placa a fost binecuvântată conform rânduielii pentru monumente comemorative de către Părintele Stareț al Mănăstirii Putna, arhimandritul Melchisedec Velnic.

doar ortodox candle light_church00

Sfânta Mare Muceniță Anastasia. Troparul, viața, pătimirea ei şi a celor împreună cu dînsa și canonul (22 decembrie)


Troparul Sfintei Mari Muceniţe Anastasia, glasul al 4-lea: Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.


Anastasia, cea preafrumoasă între femei, s-a născut în vestita cetate a Romei. Ea pe toţi covîrşea cu neamul său cel bun, cu frumuseţea cea trupească şi cu cea sufletească, cu obiceiuri bune şi cu blîndeţe. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credinţă elin, iar maica ei credea întru Hristos, avînd numele Fausta. Din copilărie, Anastasia a fost încredinţată de maică-sa spre învăţătura cărţii, unui bărbat preaslăvit întru înţelepciune şi cu viaţa cinstită, cu numele Hrisogon, creştin credincios şi iscusit desăvîrşit întru cele dumnezeieşti, iar după aceea şi mucenic.

De la acest bărbat a învăţat Anastasia nu numai înţelegerea cărţii, ci şi a cunoaşte pe Acela, Care este Alfa şi Omega, începutul a toată zidirea cea văzută şi nevăzută şi sfîrşitul tuturor dorinţelor inimilor celor binecredincioşi. A învăţat să cunoască şi să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor şi Stăpînitorul. Se sîrguia în citirea cărţilor creştineşti ziua şi noaptea, învăţînd legile Domnului şi întărindu-şi inima în dragostea lui Dumnezeu. Săvîrşind ea învăţătura la Hrisogon, s-a făcut slăvită înaintea tuturor ca o preaînţeleaptă şi frumoasă. După aceasta, fericita ei mamă, Fausta, trecînd din această viaţă, a fost dată de tatăl său, cu multă silă, după un bărbat cu numele Pomplie, asemenea fiind de bun neam, dar cu credinţa elin. Şi a fost dusă în casa mirelui, adică credincioasa la cel necredincios, mieluşeaua lui Hristos la lup răpitor.

Însă păzind-o Dumnezeu, către Care ziua şi noaptea suspina cu inima şi se tînguia, nu şi-a pierdut fecioria sa, nici nu a întinat trupul ei curat cu bărbatul cel necurat, pentru că Anastasia se prefăcea neîncetat că are boala cea femeiască. Iar uneori, fiind silită de soţul său, ieşea din mîinile lui, ajutîndu-i nevăzut îngerul, păzitorul ei. Şi astfel era cu fecioria nevătămată. Adeseori îşi schimba hainele sale cele luminate şi podoabele cele de mult preţ şi, îmbrăcîndu-se pe ascuns în haine sărace, ieşea din casa sa, neştiind nimeni, decît numai o slujnică a ei, care de aproape îi urma şi cerceta toate temniţele, dînd mult aur la străji şi cercetînd pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Le slujea pe cît putea în toate, cu bună cucernicie şi cu cinste, spălîndu-le mîinile şi picioarele şi părul cel plin de praf curăţindu-l, ştergînd sîngele lor şi rănile lor legîndu-le cu petece curate. Apoi, dînd fiecăruia hrană şi băutură, se întorcea la casa sa. Continuă lectura

Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului. Troparul, viața și acatistul (22 decembrie)


Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre.


sf-petru-movilaPetru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și la Academia Zamoiska din Zamosč. Acolo studiază limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. A studiat în limba latină și la Sorbona. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).

Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii. Însă, prin activitatea sa depusă timp de cinci ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka, pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev, în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut „Frățiile Ortodoxe”.


ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH PETRU MOVILĂ, MITROPOLITUL KIEVULUI

22 decembrie

Rugăciunile începătoare: …

Troparul, glasul al 4-lea
Aparatorule si marturisitorule al Ortodoxiei, luminatorule al neamurilor, fiule al Moldovei si Parinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roaga-te lui Hristos Dumnezeu, sa ne apere credinta si sa mantuiasca sufletele noastre.

Condac 1:
Podobie: Aparatoare Doamna…
Vestitorul Ortodoxiei si aparatorul credintei, Arhiereul lui Hristos, Petru al Kievului, sa se cinsteasca dupa vrednicie, caci patria si neamul le-a lasat, dar nu le-a uitat, de cele lumesti s-a lepadat, pe cele ceresti si vesnice dobandind, de aceea se veseleste impreuna cu ceata ierarhilor marturisitori ai credintei, auzind cantarea: Bucura-te, Ierarhe Petru, aparator al dreptei credinte!

Icos 1:

Ales fiind de Dumnezeu din pantecele maicii tale spre a deveni pastor vrednic al Bisericii Ortodoxe, impodobit cu smerita cugetare si credinta neclintita, prin ispitele vietii ai trecut nesovaielnic, caci ai avut ca tinta neschimbata odihna in salasele ceresti. De aceea, te rugam primeste de la noi cantarea aceasta:

Bucura-te, faclie duhovniceasca;
Bucura-te, slujitor al Ortodoxiei;
Bucura-te, purtator al harului Sfantului Duh;
Bucura-te, stranepot al Sfantului Voievod Stefan cel Mare;
Bucura-te, cel ce te-ai daruit cu totul Bisericii;
Bucura-te, intarire a credinciosilor;

Bucura-te, alungare a inselaciunii;
Bucura-te, cel ce te-ai ostenit pentru Hristos;
Bucura-te, lumina a sufletelor tulburate;
Bucura-te, purtator al cuvintelor sfintite;
Bucura-te, povatuitor al Bisericii;
Bucura-te, pastor credincios;
Bucura-te, Ierarhe Petru, aparator al dreptei credinte! Continuă lectura