In fata basmului acestuia nu poti fi decat uimit. Este o atat de reusita cumpanire intre extreme, in el este apoi o atat de riguroasa afirmare ontologica – si, cum se va vedea, o afirmare a fiintei adevarate, nu a celei instituite intr-o vana zona de vesnicie – este, is sfarsit, o atat de fericita expresie, incat o clipa ramai in fata lui, ca in fata unui dar nesperat al culturii noastre folclorice. Cine l-a plasmuit? Unde-si are un echivalent? Caci ar trebui sa aiba unul, in literatura mondiala a basmelor.
In impresionanta si neegalata lucrare a lui Lazar Sãineanu, Basmele romane in comparatiune cu legendele antice clasice si in legatura cu basmele popoarelor invecinate si ale tuturor popoarelor romanice, Bucuresti, 1985, autorul scrie, in legatura cu tipul de basm al Zanelor promise, textual: “Astfel este intaiul basm din Ispirescu, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, care sub forma sa integrala, pare a fi necunoscut in literatura folclorica europeana” (pag. 359).
Ni se pare intru totul simbolic faptul ca este primul basm cules si editat de Ispirescu. Dar l-a inregistrat el ca atare? I-a dat el, tipograful abia ridicat la carte, expresia aceasta fara gres? I-au dat-o veacurile?
In orice caz nu cunoastem o alta opera in proza a geniului romanesc care sa aiba atata miez, de la primul si ultimul gand, si o atat de riguroasa scriitura ori rostitura. Nu am cutezat sa interpretam nici o alta opera de proza romaneasca verset cu verset, asa cum ne gandim sa facem, sau suntem siliti sa facem cu basmul acesta, – singurul care nu se incheie in chip fericit, cum s-a observat, si totusi singurul care exprima, nu indirect ca orice basm ci direct, plinatatea, masura si adevarul a ceea ce se poate numi: fiinta. Este un adevarat “mincinos cine nu crede”, asa cum incepe basmul.
Dar cum sa nu crezi, cand acolo e vorba despre ce este, ce esti si ce devine pe lumea aceasta? Imparatul si imparateasa sunt “amandoi tineri si frumosi”, ca noi toti la urma urmelor, in cate un ceas al vietii, si isi doresc, iarasi ca noi toti, sa intre intr-o buna devenire intru devenire, adica sa se reia si prelungeasca, avand copii. Caci exista o fata luminoasa a devenirii intru devenire, nu doar cea oarba si intunecata, descrisa Luceafarului de catre Demiurg. In definitiv, daca nu stii devenirea intru fiinta – iar majoritatea oamenilor, mai ales in lipsa “geniilor”, ar spune Eminescu, nu stiu – daca nu esti in masura sa ridici lucrurile si viata ta la acea implinire a fiintei care, omeneste, ti-ar da un fel de “vesnic reinnoita pubertate”, asa cum spunea Goethe despre geniu si creator, adica ti-ar da tocmai o tinerete fara batranete, atunci iti ramane lotul omenesc comun, fie ca esti imparat ori supus de rand, de-a deveni ca om intru o mai departe devenire, asa cum inveti cate ceva ca sa faci pe altul sa invete, traiesti ca sa faci pe altii sa traiasca si recunosti, tot impreuna cu Goethe (profet al devenirii intru devenire si pentru care ea tine loc de fiinta) ca singurul sens al vietii este viata.
De obicei, are grija maica Viata sa puna pe lume viata, respectiv are grija specia sa se mentina, potrivit cu “stirb und werde” al profetului invocat si care este atat de inrudit cu spiritul folclorului romanesc, chiar in expresie, cum se va vedea indata. Cand insa Viata nu-si face isprava de la sine si totusi viata apare, inseamna ca poate fi in joc ceva mai deosebit – si de aici se naste povestea noastra, ca dealtfel povestile din Vechiul Testament, unde cateva femei nu puteau avea prunci si, cand au reusit sa-i aiba, uneori la batranete ca Sarah, sau in chip miraculos ca Precista, a fost vorba de o natura ultima in omenesc.
Asa prin urmare si aici, devenirea intru devenire, cu nevinovatia ei si clara ei desfasurare liniara prin lantul generalitatilor, este intrerupta. E ca un zvon ca s-ar putea intampla ceva deosebit. De aceea se si adreseaza imparatul si imparateasa la instante mai deosebite, ducandu-se pe la “vraci si filosofi, ca sa caute la stele si sa ghiceasca daca o sa faca copii”. Continue reading →