Sfânta Muceniță Agata. Troparul, viața și alte rugăciuni (5 februarie)


DoarOrtodox

Pătimirea Sfintei Muceniţe Agata (5 februarie)

sf Mc AgataÎmpărăţind rău-credinciosul Deciu şi fiind pus de dînsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieşit o păgînească poruncă prin toate ţările, ca toţi creştinii să fie ucişi. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinţi de neam bun şi bogaţi. Aceştia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creştinilor, s-a aprins cu rîvna după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Şi aşa, trecînd cu vederea moştenirea sa şi cinstea bunului său neam, cum şi bogăţia cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinţi, cum şi toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.

Chintian, ighemonul, auzind de frumuseţea, de bunul neam şi de bogăţia acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gînd necurat spre dînsa şi cu patimă poftind-o, se gîndea cum ar putea să o vadă şi spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înştiinţîndu-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostaşi din cetatea Catana în Panorm, ca să aducă la judecată pe sfînta, ca pe o creştină. Deci, mergînd trimişii la Sfînta Agata, voiau să o prindă şi-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvînt că se va închina la zeii lor. Dar dînsa, poruncind slugilor să o aştepte puţin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale şi, închizîndu-se într-însa, şi-a ridicat mîinile în sus şi se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ştii inima şi voinţa sufletului meu, credinţa şi dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povăţuitor şi ajutor asupra vrăjmaşului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat şi l-am omorît; iar acum, Stăpîne, mă rog Ţie, să nu laşi pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie şi cu cinste am vieţuit pînă acum. Grăbeşte şi Te sîrguieşte ca să biruieşti pe diavol şi pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primeşte ca jertfă şi prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, eşti Dumnezeu şi Ţie Ţi se cuvine slava în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se, a ieşit din cetate cu ostaşii, petrecînd-o cîţiva creştini cunoscuţi. Mergea cu osîrdie şi cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicînd în sine: „Mai înainte aveam război cu diavolul, sîrguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am şi biruit, cu darul Hristosului meu, şi am călcat pe vrăjmaşul cel ce încurcă pe oameni cu dulceţile şi cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vîrtos singur te vei ruşina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălţime spre nevoinţa mea cu mulţimea sfinţilor îngeri, şi-mi va ajuta mie, neputincioasa”.

Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinţi îşi spăla faţa. Apoi, mergînd ea, i s-au dezlegat curelele încălţămintelor, iar punîndu-şi picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit şi n-a văzut pe nimeni din cunoscuţii ce o petreceau, pentru că toţi, lăsînd-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Atotputernice, Doamne, pentru cetăţenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfînt, arată vreo minune în locul acesta”. Şi îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia minţile cele sălbatice ale panormitenilor.

Intrînd ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înşelătoarele lor cuvinte şi obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească şi să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luînd-o, cinstind-o şi făgăduindu-i multe, apoi chiar şi îngrozind-o, se sîrguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reuşit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii şi nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deşi ei o împodobeau cu haine de mare preţ, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mîncăruri de preţ, dulceţuri de multe feluri şi ospeţe, apoi alcătuiau dansuri şi jocuri şi făceau înaintea ochilor ei toate faptele mireneşti cele fără de rînduială şi toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: „Să ştiţi că mintea şi gîndul meu sînt întemeiate pe piatră şi niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înşelătoare sînt asemenea cu vîntul, iar bucuriile lumeşti sînt ca ploaia şi îngrozirile voastre ca pîraiele, care, deşi vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatra care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestea grăind, pîraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa dorea şi sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.

Afrodisia, văzînd că inima sfintei este nemişcată şi nebiruită, a mers la voievodul Chintian şi i-a zis: „Mai lesne este a înmuia piatra şi a preface fierul în plumb topit, decît a îndupleca pe fecioara aceea şi a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu şi fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua şi noaptea, decît numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli şi rugăminţi, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gînd cu noi. Eu i-am adus mărgăritare şi ghirlande alese, haine de mare preţ, aur şi pietre scumpe înaintea feţei ei, slugi şi bogăţii, dar ea pe toate le nesocoteşte ca pămîntul cel călcat în picioare”.

Atunci Chintian, voievodul, mîniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit şi, şezînd la locul său, plin de gînduri necurate, a început a o întreba: „De ce neam eşti?” Răspuns-a Sfînta Agata: „Din neam bun sînt născută şi am rudenii cinstite şi bogate”. Iar Chintian i-a zis: „De eşti de neam slăvit, apoi de ce porţi haină proastă, ca o roabă?” Răspuns-a sfînta: „Sînt roaba lui Hristos şi pentru aceea port chip de rob”. Deci, i-a zis Chintian: „Cum zici tu că eşti roabă, dacă eşti liberă şi fiică din părinţi de neam bun?” Răspuns-a sfînta: „Acesta este bunul neam al nostru şi libertatea, ca adică să slujim lui Hristos”. Zis-a voievodul: „Au doară noi nu sîntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?” Răspuns-a Agata: „Întru atîta robie aţi ajuns, încît nu numai robi păcatului v-aţi făcut, ci şi închinători urîţilor şi nesimţitorilor idoli, cinstind lemnul şi piatra ca pe Dumnezeu”.

Chintian a zis: „De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noştri?” Răspuns-a Agata: „De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sînt zei, ci diavoli al căror chip îl faceţi de aramă şi de marmură, iar faţa lor o auriţi”. Zis-a Chintian: „Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, şi adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri şi să aduci necinste şi ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrînd, te vei închina zeilor, stăpînilor lumii”. Răspuns-a Sfînta Agata: „Fie femeia ta ca Afrodita şi tu singur fii ca Zeus, zeul tău”.

Aceasta zicînd sfînta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicîndu-i: „Nu ocărî pe voievodul”. Răspuns-a Sfînta Agata: „Unde este înţelegerea ta, voievoade? Eu îţi doresc ţie să fii ca zeul tău, iar tu nu voieşti să fii asemenea lui, ci singur te ruşinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei”. Zis-a voievodul: „De multe patimi eşti vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ţi poruncesc”. Răspuns-a fecioara: „Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mîncarea fiarelor, acelea, văzîndu-mă pe mine, se vor îmblînzi, auzind şi de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni şi munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mîinile tale”. Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniţă întunecoasă, unde mergea sfînta ca la un ospăţ şi veselie, încredinţîndu-se lui Dumnezeu.

A doua zi, Chintian, voievodul, aducînd iarăşi înaintea judecăţii sale pe Sfînta Agata, a întrebat-o: „Cum te-ai hotărît pentru a ta sănătate?” Răspuns-a sfînta: „Sănătatea mea este Hristos”. Zis-a voievodul: „Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinereţile tale”. Răspuns-a sfînta: „Leapădă-te şi tu de zeii tăi cei mincinoşi, care sînt pietre şi lemne, şi te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veşnice”. Atunci, mîniindu-se, voievodul a poruncit să o spînzure goală de un lemn şi să o bată.

Fiind bătută sfînta, tiranul i-a zis: „Îndreaptă-ţi gîndul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie”. Ea a grăit: „Chinurile tale îmi aduc veselie şi mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sînt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putinţă a se aduna grîul în magazie pînă ce nu va fi curăţit de pleavă, astfel cu neputinţă este sufletului meu să intre în rai, de nu se va sfărîma mai înainte trupul meu cu chinuri”. Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu cleşte de fier să-i rupă pieptul şi să-l taie. Dar făcîndu-se aceasta, a zis muceniţa către voievod: „Nedumnezeitule şi fără de omenie prigonitorule, nu te ruşinezi a tăia pieptul de femeie pe care şi tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poţi să te atingi, căci este sfinţit lui Dumnezeu din tinereţele mele”.

Sf. Mucenita AgataDupă aceasta, aruncară în temniţă pe sfînta, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfîntul Apostol Petru, cu chipul bătrîn şi cinstit, purtînd în mîinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tînăr frumos cu o făclie luminoasă şi a înţeles sfînta că a venit un doctor. Deci a zis către dînsa apostolul care i se arătase: „Necuratul tiran te-a rănit cu nişte bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăţia ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam şi priveam la tine în ceasul acela, cînd ai răbdat chinurile şi am cunoscut că este cu putinţă să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am şi venit aici”. Sfînta muceniţă Agata a răspuns: „Eu niciodată n-am obişnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, şi acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinereţe”. Bătrînul i-a zis: „Şi eu sînt creştin şi nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te ruşina de mine”.

Sfînta i-a răspuns, zicînd: Tu eşti bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de ruşine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decît să mă golesc înaintea ochilor bărbăteşti. Mulţumescu-ţi, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrînd să tămăduieşti rănile mele, însă să ştii că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată”. Iar bătrînul i-a zis: „De ce nu voieşti să te tămăduiesc?” Sfînta a răspuns: „Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduieşte pe toate şi Care, cu voia şi cu cuvîntul Său, ridică pe cei căzuţi. Acela, de va voi, poate să mă mîntuiască şi pe mine, roaba Sa cea nevrednică”.

De o credinţă mare ca aceasta a sfintei muceniţe bucurîndu- se, apostolul a zîmbit puţin şi i-a zis: „Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sînt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită”. Zicîndu-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfînta muceniţă Agata, cunoscînd cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulţumi lui Dumnezeu, zicînd: „Îţi mulţumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ţi-ai adus aminte de mine şi ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască”. Apoi a privit la trupul său şi a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplînd temniţa, o lumină pe ea. De aceea, înfricoşîndu-se străjerii, au fugit şi au lăsat temniţa neîncuiată. Acolo erau şi alţii legaţi, care, văzînd minunea, ziceau către sfînta: „Iată, uşile sînt deschise şi nimeni nu străjuieşte, deci ieşi şi fugi”. Dar sfînta le-a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cununa mucenicească şi a duce pe străjeri în primejdie. Eu, avînd ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece pînă în sfîrşit întru mărturisirea Lui”.

Trecînd patru zile, într-a cincea a venit iarăşi tiranul la judecată şi, aducînd pe Sfînta Agata, a zis către dînsa: „Pînă cînd te vei împotrivi poruncii împărăteşti? Jertfeşte zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite”. Sfînta a răspuns: „Toate cuvintele tale sînt deşarte şi porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule şi nebunule, cine caută ajutor de la lemnele şi de la pietrele cele nesimţitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu şi a vindecat trupul meu”.

Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul şi văzîndu-l întreg şi sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: „Cine te-a tămăduit?” Muceniţa a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Zis-a Chintian: „Iarăşi numeşti pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?”. Şi a poruncit ca să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite şi cuie arse în foc şi să toarne cărbuni aprinşi, peste care, întinzînd pe sfînta, s-o ardă şi s-o chinuiască. Făcînd aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci şi toată cetatea şi, despicîndu-se pămîntul, a înghiţit pe Vultia, iubitul lui Chintian, şi pe Teofil, prietenul lui – după al căror sfat Chintian făcea o faptă ca aceea. Toţi cetăţenii temîndu-se de cutremur au alergat în curte la Chintian, strigînd să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dînsa s-a făcut cutremurul acesta.

Chintian, temîndu-se de cutremur şi de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe sfînta în temniţă, în care intrînd muceniţa şi-a ridicat mîinile spre cer şi a zis: „Mulţumescu-Ţi Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi, luînd de la mine dorul vieţii celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultîndu-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoieşte ca să las lumea aceasta şi să trec spre mila Ta cea bogată şi mare”. Astfel rugîndu-se şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se cetăţenii de aceasta, au venit cu sîrguinţă şi, luînd sfîntul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al muceniţei, un tînăr frumos, neştiut de nimeni, avînd cu sine o sută de tineri bine împodobiţi. Acela, petrecînd la mormînt trupul sfintei, a pus în racla ei o tăbliţă de piatră, pe care era scris: „Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu şi patriei izbăvire”. O scrisoare ca aceasta punînd pe capul sfintei muceniţe, îndată s-a făcut nevăzut şi tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.

După aceasta, Chintian, voievodul, luînd pe ostaşii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăţia Sfintei muceniţe Agata şi să facă toate averile ei, ale lui. Venind la rîul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi şi trecea peste rîul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinţii i-a muşcat faţa şi i-a sluţit-o, iar altul l-a călcat în picioare; şi atîta l-au chinuit, pînă l-au aruncat în rîu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfîrşindu-şi greu viaţa sa cea rea, iar trupul lui, mulţi căutîndu-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci nici unul din dregătorii împărăteşti n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăţi pretutindeni şi s-a zidit o biserică pe moaştele ei, iar haina cu care umbla sfînta s-a pus pe mormîntul ei, întru pomenirea smereniei sale.

Trecînd un an după sfîrşitul sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieşind ca un rîu din gura ce era în muntele acela, urla groaznic şi pietrele topindu-le ca ceara, le arunca din înălţimea muntelui, încît tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temîndu-se de pierderea cetăţii lor. Deci, au alergat la biserica Sfintei Muceniţe Agata nu numai creştinii, dar şi necredincioşii, şi, luînd haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetăţii şi se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare şi înfricoşătoare. Atunci, focul, ca şi cum se ruşina de haina aceea a sfintei muceniţe, s-a întors înapoi şi s-a stins. Acest lucru văzîndu-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfînta Muceniţă Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care sfînta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

DoarOrtodox

 

ACATISTUL SFINTEI MUCENIȚE AGATA (5 FEBRUARIE) 
Condacul 1
A cinsti nevoinţele şi luptele Sfinţilor mucenici, cucernic lucru se arată, bine plăcut lui Dumnezeu şi de mult folos sufletelor noastre; pentru aceasta, adunându-ne, în cântări de laudă să cinstim pe fecioara Agata, vlăstarul Siciliei, zicând: Bucură-te, Sfântă Agata, fecioară muceniţă a lui Hristos!
Icosul 1

Pe cât va fi cu putinţă, să lăudăm, din dragoste duhovnicească, muceniceşti nevoinţale fericitei Agata, cuvinte de laudă aducând la pomenirea ei şi zicând: Continuă lectura

Reclame

Troparul, viața și acatistul Sfântului Cuvios Macarie cel Mare, Egipteanul (19 ianuarie)


Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul, glasul 1: Locuitorul pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Macarie; și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

DoarOrtodox

 

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Macarie Egipteanul
(19 ianuarie)

(Acest Sfînt Macarie a scris o carte cu podoabe duhovniceşti, foarte folositoare celor ce vor să se mântuiască, care cuprinde în sine 50 de cuvîntări sau omilii)

Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi, strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, avînd treapta de preot, şi maica lui se numea Sara. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.

Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrînarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune. Dar făcîndu-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mîinile acelora, au sărăcit foarte mult şi se gîndeau să iasă din patria lor.

Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfîntul patriarh Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mîngîindu-l şi zicîndu-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfîntul Avraam, „Dumnezeu voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a binecuvîntat şi pe mine, care eram străin în pămîntul Canaan, dîndu-mi fiu la bătrîneţe”.

Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus soţiei sale Sara vedenia sa. Şi amîndoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se vede, dumnezeiasca rînduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească. Continuă lectura

Sfânta Mare Muceniță Anastasia. Troparul, viața, pătimirea ei şi a celor împreună cu dînsa și canonul (22 decembrie)


Troparul Sfintei Mari Muceniţe Anastasia, glasul al 4-lea: Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.


Anastasia, cea preafrumoasă între femei, s-a născut în vestita cetate a Romei. Ea pe toţi covîrşea cu neamul său cel bun, cu frumuseţea cea trupească şi cu cea sufletească, cu obiceiuri bune şi cu blîndeţe. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credinţă elin, iar maica ei credea întru Hristos, avînd numele Fausta. Din copilărie, Anastasia a fost încredinţată de maică-sa spre învăţătura cărţii, unui bărbat preaslăvit întru înţelepciune şi cu viaţa cinstită, cu numele Hrisogon, creştin credincios şi iscusit desăvîrşit întru cele dumnezeieşti, iar după aceea şi mucenic.

De la acest bărbat a învăţat Anastasia nu numai înţelegerea cărţii, ci şi a cunoaşte pe Acela, Care este Alfa şi Omega, începutul a toată zidirea cea văzută şi nevăzută şi sfîrşitul tuturor dorinţelor inimilor celor binecredincioşi. A învăţat să cunoască şi să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor şi Stăpînitorul. Se sîrguia în citirea cărţilor creştineşti ziua şi noaptea, învăţînd legile Domnului şi întărindu-şi inima în dragostea lui Dumnezeu. Săvîrşind ea învăţătura la Hrisogon, s-a făcut slăvită înaintea tuturor ca o preaînţeleaptă şi frumoasă. După aceasta, fericita ei mamă, Fausta, trecînd din această viaţă, a fost dată de tatăl său, cu multă silă, după un bărbat cu numele Pomplie, asemenea fiind de bun neam, dar cu credinţa elin. Şi a fost dusă în casa mirelui, adică credincioasa la cel necredincios, mieluşeaua lui Hristos la lup răpitor.

Însă păzind-o Dumnezeu, către Care ziua şi noaptea suspina cu inima şi se tînguia, nu şi-a pierdut fecioria sa, nici nu a întinat trupul ei curat cu bărbatul cel necurat, pentru că Anastasia se prefăcea neîncetat că are boala cea femeiască. Iar uneori, fiind silită de soţul său, ieşea din mîinile lui, ajutîndu-i nevăzut îngerul, păzitorul ei. Şi astfel era cu fecioria nevătămată. Adeseori îşi schimba hainele sale cele luminate şi podoabele cele de mult preţ şi, îmbrăcîndu-se pe ascuns în haine sărace, ieşea din casa sa, neştiind nimeni, decît numai o slujnică a ei, care de aproape îi urma şi cerceta toate temniţele, dînd mult aur la străji şi cercetînd pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Le slujea pe cît putea în toate, cu bună cucernicie şi cu cinste, spălîndu-le mîinile şi picioarele şi părul cel plin de praf curăţindu-l, ştergînd sîngele lor şi rănile lor legîndu-le cu petece curate. Apoi, dînd fiecăruia hrană şi băutură, se întorcea la casa sa. Continuă lectura

Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului. Troparul, viața și acatistul (22 decembrie)


Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre.


sf-petru-movilaPetru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și la Academia Zamoiska din Zamosč. Acolo studiază limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. A studiat în limba latină și la Sorbona. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).

Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii. Însă, prin activitatea sa depusă timp de cinci ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka, pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev, în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut „Frățiile Ortodoxe”.


ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH PETRU MOVILĂ, MITROPOLITUL KIEVULUI

22 decembrie

Rugăciunile începătoare: …

Troparul, glasul al 4-lea
Aparatorule si marturisitorule al Ortodoxiei, luminatorule al neamurilor, fiule al Moldovei si Parinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roaga-te lui Hristos Dumnezeu, sa ne apere credinta si sa mantuiasca sufletele noastre.

Condac 1:
Podobie: Aparatoare Doamna…
Vestitorul Ortodoxiei si aparatorul credintei, Arhiereul lui Hristos, Petru al Kievului, sa se cinsteasca dupa vrednicie, caci patria si neamul le-a lasat, dar nu le-a uitat, de cele lumesti s-a lepadat, pe cele ceresti si vesnice dobandind, de aceea se veseleste impreuna cu ceata ierarhilor marturisitori ai credintei, auzind cantarea: Bucura-te, Ierarhe Petru, aparator al dreptei credinte!

Icos 1:

Ales fiind de Dumnezeu din pantecele maicii tale spre a deveni pastor vrednic al Bisericii Ortodoxe, impodobit cu smerita cugetare si credinta neclintita, prin ispitele vietii ai trecut nesovaielnic, caci ai avut ca tinta neschimbata odihna in salasele ceresti. De aceea, te rugam primeste de la noi cantarea aceasta:

Bucura-te, faclie duhovniceasca;
Bucura-te, slujitor al Ortodoxiei;
Bucura-te, purtator al harului Sfantului Duh;
Bucura-te, stranepot al Sfantului Voievod Stefan cel Mare;
Bucura-te, cel ce te-ai daruit cu totul Bisericii;
Bucura-te, intarire a credinciosilor;

Bucura-te, alungare a inselaciunii;
Bucura-te, cel ce te-ai ostenit pentru Hristos;
Bucura-te, lumina a sufletelor tulburate;
Bucura-te, purtator al cuvintelor sfintite;
Bucura-te, povatuitor al Bisericii;
Bucura-te, pastor credincios;
Bucura-te, Ierarhe Petru, aparator al dreptei credinte! Continuă lectura

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Troparul, viața și acatistul (18 octombrie)


Troparul, Gl. 3 – Apostole Sfinte şi Evanghe­liste Luca, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.


Sf Ap LucaSfântul Evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

     În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

     În vremea mântuitoarelor patimi, când fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tânguindu-se şi plângând pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe când Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mângâiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergând şi de ce sunteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfântul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergând şi vorbind cu El, a rostit adânc negrăit de înţelepciune.

     Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dânsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţând tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfânta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întâi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmând să mănânce cu El prinz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frângerea pâinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

     Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfântului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvântului”.

     Sfântul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urmă lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osârdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfântul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

     Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani.

     Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru această era ştiut de credincioşi mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol. Apoi aflând Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cârmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca.

     Când s-au adus cu cântări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfântului Apostol Luca s-a rugat cu toată osârdia către sfântul şi, pe cât îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Când a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinându-se moaştelor sfântului, s-a vindecat îndată de boală şi, câştigând desăvârşita sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfântului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale Sfântului Luca.

     Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfântul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi mărilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin. Continuă lectura

Părintele Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”


pr Constantin Galeriu (2)Cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Părintelui Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”… Împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa pământească şi vremelnică şi a cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti…

În curgerea pământească şi vremelnică a timpului, în urmă cu cincisprezece ani, în ziua de 13 august anul 2003, platoul ori piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti, precum şi străzile din preajma ei erau înţesate de foarte multă lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului.

Slujba înmormântării Părintelui Profesor Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

inmormantare Galeriu

Aşadar, în data de 10 august anul 2018 se împlinesc cincisprezece ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie anul 1918, în comuna Răcătău – Răzeşi din judeţul Bacău, adică în urmă cu o sută de ani. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

În anul 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie anul 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost Profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală, unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august – 7 septembrie anul 1950, respectiv 16 august anul 1952 – 26 octombrie anul 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989, în calitate de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“.

pr Constantin Galeriu (3)Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost distins cu numeroase premii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Părintele Galeriu este autor a numeroase lucrări teologice şi cărţi bisericeşti. În ultimii ani de viaţă, era preot paroh la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală. Părintele Constantin Galeriu a plecat la Domnul nostru Iisus Hristos – Împăratul Cerurilor şi a Veacului ce va să vină, la data de 10 august anul 2003 şi rămâne unul dintre cei mai importanţi teologi şi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, contemporane.

După cum am spus şi în rândurile anterioare, Părintele Constantin Galeriu s-a născut în comuna Răcătău, din ţinutul moldav al Bacăului, de praznicul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”, în anul 1918.

După aceea, după cum am mai spus, tânărul Costachi Galeri a urmat Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman, după care a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, având ca îndrumător de licenţă pe cunoscutul profesor Nichifor Crainic. Deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, părintele a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Aici a stat până în anul 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai târziu părintele. Erau anii de după război, când a început foametea. Doar câte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“.

În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvântul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sfântul Vasile“. A slujit aici aproape 30 de ani. Predicile Părintelui Constantin Galeriu atrăgeau multă lume, iar autorităţile comuniste au observat acest lucru. Părintele a devenit incomod regimului şi a fost închis între anii 1952 şi 1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare din ţară şi repartizat, în cele din urmă, în lagărul de muncă Peninsula, care avea să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră.pr Constantin Galeriu (4)

Din anul 1973, Părintele Profesor Constantin Galeriu a slujit în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate lăcaşe de cult din Bucureşti.

Cei care i-au ascultat predicile, povestesc că Părintele Constantin Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric; preacucernicia sa era exhaustiv şi prin aceasta fascinant, unic. „Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele cheie. Rămânea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor; ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvântul «pausis» înseamnă odihnă, dar Sfânta Scriptură foloseşte alt termen, «anapausis», iar particula «ana» se traduce prin «în sus».

Aşadar, ajung la odihnă atunci când mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului său erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfântă, în fiinţa ta, a ascultătorului.

De aceea, prelucra permanent şi în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo…

Mulţumea când îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrâneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa cu care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, profesor sau orator, Părintele Constantin Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci când Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre audienţii săi care i-a spus „vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr pentru afirmaţia făcută… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“ Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii demonstrează, incontestabil, darul oratoric al Părintelui Constantin Galeriu.

pr Constantin Galeriu (1)Părintele Profesor Constantin Galeriu era nu era niciodată egoist sau arogant ci totdeauna cu generozitate şi mărinimie de suflet, fiind uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv şi îndelung răbdător. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul Părintelui Profesor Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc, articulat şi natural. Nu ignora şi nici nu dispreţuia sursele de informare, media sau internetul şi credea că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ori deosebiţi ascultători.

Volumele de predici ale Părintelui stau acum să apară la Editura „Harisma”. El a fost un om foarte popular, dar care nu a trăit din asta. Chiar îl deranjau evocările şi elogiile făcute la adresa lui.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Constantin Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lângă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blândeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întâmplarea petrecută într-o seară când, Părintele Profesor Constantin Galeriu, întorcându-se de la o slujbă făcută în parohie a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă, Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“. La care Părintele, retrăgându-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“.

Acesta era Părintele Constantin Galeriu!… Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: „Born to serve, born to love“ (Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lângă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sunt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămân în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vânt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie, teologie – ştiinţă. Tema dialogului între credinţa creştină şi cunoaşterea ştiinţifică a rămas o preocupare constantă a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobând ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane.

Iniţierea şi coordonarea, începând cu anul 2001, a grupului de reflexie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sfântul Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie, poate fi concepută, în primul rând, ca pe un mod de încununare a maturizării gândirii sale teologice, iar în al doilea rând, ca pe un mod de a învăţa pe ceilalţi să gândească corect, teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe, prin abordare, la care putea asista oricine.

După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvânt aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că Părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvântul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvântul venerabilului duhovnic şi profesor care uimea prin precizia şi corectitudinea intuiţiilor sale.

Aceste întâlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Profesor Constantin Galeriu le avea cu intelectuali de marcă, cum ar fi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi pictorul Sorin Dumitrescu de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte, începând cu crearea lumii, sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative este necesară pentru crearea unei conştiinţe eclesiale, a unui mod de gândire sănătos, curat, ortodox. Părintele Profesor Constantin Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant.

De aceea, cuvântul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, citate de Părintele Profesor, din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat, a fost unul din principalele motive pentru care lumea invada şi asalta duminică de duminică Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti.

Acum, la împlinirea a cincisprezece ani de la petrecerea în lumea celor de sus a Părintelui Constantin Galeriu şi în încheierea acestui material comemorativ, vin să întreb, cu multă nădejde şi încredere în Providenţa Divină, ce va urma după toţi şi după toate acestea, care va fi mersul şi evoluţia Bisericii în viitor, deoarece iată, ea se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acesteia!…

Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de ucenicii şi colaboratori săi, dreapta lui socoteală precum şi înţelepciunea ori diplomaţia sa ar fi fost de mare folos în continuare, dar am convingerea că felul său de a fi şi mai ales, de a vedea şi de a trata lucrurile va fi moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, în frunte cu succesorul său, avându-l astfel între noi şi mai cu seamă întru noi, fapt pentru care mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a amneziei şi a nerecunoştinţei, fiindcă aportul său a fost cu adevărat grăitor şi elocvent, marcant şi determinant, din care motiv sunt ferm convins că se va face foarte des trimitere şi referire la el, aşa încât, după cum am pomenit şi mai sus, Părintele Profesor Constantin Galeriu este ca un far ce luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo, deşi probabil sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă ori să fie stins!…

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Şi totuşi, suntem încredinţaţi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune; căci „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!…     

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!… Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

 Dr. Stelian Gomboş 

DoarOrtodox

Schimbarea…


Cred că cei mai mulţi dintre noi am stat, la un moment dat, şi ne-am gândit ce mult a însemnat/a cântărit o schimbare/o anumită schimbare în viaţa noastră!…

Şi, da, curat lucru: contează foarte mult o schimbare, adevărată, în viaţa noastră!…

Într-adevăr, schimbarea, este, cu adevărat, un act, un gest, un semn al providenţei divine. Este o manifestare a dragostei, a purtării de grijă şi a proniei dumnezeieşti.

Altfel spus, este o capacitate dar, mai ales, o şansă, poate unica, poate singura, ce ne poate face pe noi altfel; adică aşa cum am fost sau aşa cum ar trebui să fim!…

Pornind de la schimbarea, în plan fizic, psihic, personal, profesional, social, trupesc şi sufletesc şi ajungând până la cea în plan moral, spiritual şi duhovnicesc, schimbarea este antidotul plictisului, al blazării, al rutinei, al uzurii, al plafonării adică al involuţiei, al deteriorării, alterării şi degradării!…

Cu alte cuvinte, schimbarea (poate) aduce căinţă şi pocăinţă, convertire şi îndreptare, luminare sau clarificare, limpezire ori lămurire, încurajare şi îmbărbătare, mai bine aspus, schimbarea aduce (înapoi) ceea ce ne lipsea, cee ace ne doream sau, mai corect spus, cee ace ne trebuia, fiindu-ne absolut necesar şi de maximă trebuinţă ori necesitate!…

De aceea, dincolo de indispensabilitatea ei, schimbarea produce multă bucurie, veritabil curaj şi eficient optimism, provocând abordări şi orizonturi noi, mult folositoare şi autentic ziditoare nouă, tuturor!…

Fără, însă, a declanşa cine ştie ce reforme, rebeliuni ori revoluţii, schimbarea treuie să existe, măcar o singură data, în viaţa fiecăruia dintre noi, având parte, în jurul nostru, de atâtea exemple, modele, pilde sau mărturii de oameni care şi-au schimbat, cu adevărat, viaţa şi vieţuirea, atitudinea şi comportamentul, orientarea sau orizontul, activităţile, acţiunile, preocupările sau îndeletnicirile lor, ajungând a fi: din răi buni, din buni tot mai buni, din superficiali serioşi, responsabil şi profunzi, din egoişti altruişti, din zgârciţi milostivi, din aroganţi simpli, umili şi smeriţi, din ignoranţi cercetători, cititori şi cunoscători şi, aşa mai departe!…

Căci, “viaţa ta se va schimba numai atunci când tu te vei schimba!” – Jim Rohn sau, “fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” – Mahatma Gandhi

Practic, viaţa noastră este un parcurs care constă în asemenea schimbări, providenţiale/proniatoare, care, dacă sunt corect percepute şi serios asumate ori însuşite, sunt cruciale, ducând la modificarea, transformarea şi, de ce nu, chiar la transfigurarea/convertirea noastră, ele fiind momente/prilejuri de sinceră şi profundă revelaţie sau descoperire, a lui Dumnezeu, a semenilor noştri şi, în special, a noastră, a eului şi sinelui nostru, al fiecăruia!…

În fond, într-o lume plină de singurătate şi de egoism, de brutalitate, cinism şi dualism, viclenie şi meschinărie, merită a trăi şi a consuma, până la capăt, oportunitatea ori şansa schimbării, care de fapt, ne (rea)duce la noi înşine, la omul din noi şi de alături şi, îndeosebi, la Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fiind plină de asemenea pilde/exemple memorabile, sfinţitoare, tămăduitoare şi, mai ales, mântuitoare!…

Aşadar, haideţi să nu uităm că o schimbare poate fi un binecuvântat prilej de bucurie, fericire, comuniune, comunitate, viaţă, veşnicie şi mântuire!…

Altfel spus, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne (mai) ofere ocazia/şansa unei asemenea schimbări, reale, sincere, autentice şi adevărate iar noi, între noi, oamenii, să ne (mai) schimbăm, cu mult folos, punând început bun şi devenind sănătoşi, frumoşi şi bucuroşi!…

În altă ordine de idei, vom sublinia şi reţine că, altminteri, astăzi, schimbarea este un concept foarte vehiculat. Dacă vreţi, este un fel de emblemă a timpului. Aproape tot contextul existenţei umane s-a schimbat faţă de nu mult timp în urmă, să zicem unul-două secole: societatea, moravurile, tehnologia, sistemul politic şi economic etc. Şi această transformare nu dă semne că ar ajunge la vreo finalitate. Practic, nu ştim dacă există vreo finalitate sau am intrat doar într-un cerc vicios. Gen schimbarea schimbării sau eterna schimbare. Iar motivaţia acestei schimbări este, cum altfel, decât binele, al meu, al tău, al lui, al nostru, al tuturor.

Şi, totuşi, dincolo de toate acestea, din punct de vedere duhovnicesc, (doar) pocăinţa este cotitura/schimbarea vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Iisus Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

În concluzie şi încheiere, vom afirma/susţine că pocăinţa – schimbarea trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie şi curaj, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Iisus Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe aceastea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum schimba, transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui pom, plin cu fructe!…

(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 39).

Mai adăugăm/mai remarcăm încă ceva: vecin, rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei care abia încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii noastre omeneşti, fire supusă slăbiciunilor, coroziunii şi neputinţelor specifice. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare!…

De aceea nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens avem (şi) pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.

După cădere, suntem condamnaţi pe viaţă la a avea parte de asemenea schimbări: odată cu primul păcat, omul şi-a pierdut personalitatea, a devenit victima influenţelor şi este supus schimbărilor. Niciodată el nu rămâne stabil/statornic pe o poziţie, pe o simţire, pe o idee sau pe o opinie.

Asupra caracterului omului se exercită, în acest sens, influenţe din partea cuvintelor, gândurilor, lucrurilor, persoanelor, dietei, climei şi, în general, din partea a tot ce i se întâmplă, zilnic, cotidian. Adăugaţi la toate acestea şi uneltirea drăcească/diavolească, cea care afectează stabilitatea/rezistenţa simţirilor. Tot acest labirint al schimbărilor diminuează, stinge zelul şi toceşte râvna.

Aceste asemenea schimbări trebuie tratate cu mult dispreţ; de asemenea, este nevoie de credinţă tare şi fierbinte în Pronia dumnezeiască, de râvnă după Dumnezeu şi de sfatul celor încercaţi. Cunoscând diavolul că forţa noastră motrice este râvna  dumnezeiască, entuziasmul şi zelul şi mărinimia, se întoarce împotriva acestora pentru ca să ne dezarmeze şi să ne descurajeze.

Există şi schimbări pe care le provoacă numai greşelile noastre personale, ori de câte ori încălcăm poruncile şi suntem, astfel, lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin culpa şi vinovăţia noastră. 

Pentru aceste schimbări este nevoie de multă pocăinţă şi de sinceră smerenie pentru ca să se vindece, să se tămăduiască.

Este nevoie de adevărat curaj şi de reală atenţie – iar nu de frică – pentru ca să nu se întrerupă strădania cea demnă de laudă şi de râvna nevoitorilor.

(Cf. Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 113-114).

De aceea, Sfinții sunt modele vii de nevoinţă, schimbare şi simplitate, exemple grăitoare de golire a e-ului, schimbat, metanoizat, pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul este plin de asemenea mărturii ale bătrânilor nevoitori, care prin schimbarea/transformarea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (12 iulie)


Motto: “Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea” – Sf. Cuv. Paisie Aghioritul

 Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți evlavioși. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Konița, o strigau Evlampia).

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (1924-1994) este un nume care, numai rostit fiind, aduce bucurie și mângâiere. După o viață de nevoință, de dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, Părintele Paisie Aghioritul a fost trecut oficial în rândul sfinților, prin demersul Patriarhiei Ecumenice, în ședința Sfântului Sinod din ziua de 13 ianuarie 2015, având zi de pomenire, prăznuire anuală, la 12 iulie..

doar ortodox candle light_church00

Câteva cuvinte despre harismele mai deosebite ale Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

1. Harisma tămăduirilor

Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe mulți oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inimă, a dezlegat sterpiciunea multor femei etc. Părintele Paisie Aghioritul îi vindeca uneori doar prin cuvintele: „Nu ai nimic, ești bine”, alteori îi însemna pe bolnavi cu Sfintele Moaște și îi ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului în Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga îndelung pentru ei.

2. Harisma scoaterii și a biruirii diavolilor

Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat mulți demonizați, scoțând diavolii din ei, și s-a luptat adesea în coliba sa cu diavolii în persoana, biruindu-i cu desăvârșire.

3. Harisma înainte-vederii (a prorociei)

Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care urmau să li se întâmple în viitor și a profețit evoluții viitoare în istoria Greciei.

4. Harisma străvederii (era „văzător cu duhul”)

Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunoștea cine erau oamenii care veneau la el să-l viziteze, cum îi cheamă pe fiecare, dispoziția lor, starea lor duhovnicească, locul de obârșie, trecutul lor, ce gândeau, ce serviciu aveau, ce probleme îi preocupau, înainte ca aceștia să îi spună vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunoștea inima fiecărui om mult mai adânc și mult mai curat decât cunoștea omul despre sine însuși.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul avea propriul său „televizor duhovnicesc” și vedea chiar și o persoană care era departe de el: ce face, ce gândește și cum se simte.

Cunoștea de asemenea ce scrie într-o scrisoare pe care i-o trimiteau și dădea răspunsul fără să o citească, precum cunoștea și ce conține un pachet fără să-l deschidă.

5. Harisma discernământului

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea în fiecare situație care era voia lui Dumnezeu, precum și dacă trebuia să o arate sau nu; cunoștea care era soluția cea mai bună și mai corectă în fiecare situație, chiar și pentru subiecte științifice, cu toate că nu terminase decât primele patru clase primare.

6. Harisma mângâierii

Așa cum soarele alungă ceața și încălzește, tot astfel și Cuviosul Paisie Aghioritul, prin harisma mângâierii, alunga mâhnirea și mângâia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Mulți veneau la Părintele Paisie mâhniți și plecau ușurați sufletește. Chiar și numai dacă îl vedea cineva, primea putere și bucurie.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul lua toată durerea și mâhnirea oamenilor și punea în loc bucurie și mângâiere. Mergeau la smeritul Părinte Paisie Aghioritul mulți monahi chinuiți de gânduri și ispite, dar după o scurtă discuție cu el se simțeau ușurați, parcă le-ar fi crescut aripi și plecau „zburând”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Părintele Paisie Aghioritul era atât de vădită, încât toți observau lucrul acesta și îi întrebau: „Nu cumva ai mers la Părintele Paisie?”.

7. Harisma deosebirii duhurilor

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea cu exactitate dacă un gând sau o întâmplare duhovnicească era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adică de la necuratul, diavolul), care caută să înșele și să îndemne la rău.

8. Harisma cuvântului și a teologiei – cea mai înaltă dintre toate harismele Duhului Sfânt

Cuvântul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca acela al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând, dulce și cădea ca o rouă peste sufletele însetate. Vorbea adeseori în pilde, dădea exemple din natură și viață. Exprimarea sa era limpede, poetică și plină de apoftegme. Putea vorbi liber toată ziua fără să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-și puteau dezlipi privirile de la el.

Cuvântul său mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunoștințele sale din toate domeniile, înțelepciunea sa și memoria sa nemaiîntâlnită. Povățuia duhovnicește monahi și mănăstiri, rezolva problemele mirenilor căsătoriți și necăsătoriți, se întreținea cu oameni de știință, care se minunau de cunoștințele și de agerimea sa.

Smeritul Părinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural și la starea duhovnicească a oamenilor, ținând cont de caracterul, meseria, obârșia și preocupările lor.

Din multele experiențe duhovnicești pe care le-a avut cu sfinții, cu îngerii, cu Maica Domnului, dar și cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevărat teolog și cunoștea în profunzime tainele lui Dumnezeu. Soluționa în câteva minute neclaritățile teologice adunate în ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depășirii legilor firii

Înaintea Părintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar și el însuși acționa, depășind și anulând legile naturale.

Uneori, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – deși în jurul său ploua, pe el nu îl atingea nici o picatură!…

Când Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se făcea nevăzut: deși se aflau oameni în jurul său, nu îl vedeau!…

De multe ori, Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, în vremea rugăciunii, se ridica în văzduh și cu trupul; chiar și atunci când lucra sau mergea, a fost văzut că nu calcă pe pământ (era ridicat de la pământ cam la vreo 30 de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul răspândea peste tot har dumnezeiesc, prin care îi ajuta pe oameni să depășească legile firii în diferite situații; printr-o simplă binecuvântare, îi umplea pe oameni de har și îi făcea să simtă prezența lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, chiar prin simpla sa prezență, smeritul monah Paisie Aghioritul îi adăpa pe oameni cu bucurie, pace și siguranță dumnezeiască.

Deși era un om firav (datorită vieții sale ascetice), Părintele Paisie Aghioritul, după ce își făcea Semnul Sfintei Cruci și se ruga puțin, ridica doar cu mâinile sale chiar și stâncile peste măsură de grele, stânci care nu au putut fi ridicate de mai mulți oameni!…

Părintele Paisie Aghioritul nu era „prins” în fotografii sau pe casete audio; datorită smereniei sale, Cuviosul Paisie evita să fie fotografiat, filmat sau înregistrat; ceda doar în fața oamenilor sensibili și smeriți, ca să nu fie răniți de refuzul său – din dragoste își jertfea chiar și smerenia. Mulți oameni l-au fotografiat în ascuns, dar fotografiile ieșeau complet negre, ca și cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protecție, alteori se „ardea” filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia ieșea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu apărea în poză.

Atunci când unii îl înregistrau pe Părintele Paisie Aghioritul în ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu înregistra nimic, sau se înregistrau toate celelalte sunete (discuții ale altor persoane care erau de față, ciripitul păsărilor, alte zgomote), dar vocea Părintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele înregistrau numai înainte și după discuția cu Părintele Paisie.

În toate situațiile în care oamenii încercau să-l înregistreze pe ascuns, deși îi rugase la început să închidă aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul știa că este înregistrat, și uneori le spunea: „Chiar dacă nu le veți închide, nu vor înregistra”, lucru care se și întâmpla.

10. Harisma anulării distanțelor

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa cu trupul său material – într-o fracțiune de secundă – din Sfântul Munte Athos la Tesalonic, sau în Epir sau în Macedonia. De nenumărate ori, Părintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanță față de el.

Deși nu pleca de la Coliba sa din Sfântul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. În timp ce se ruga în chilia sa, de multe ori Duhul Sfânt îl ducea pe Părintele Paisie în spitale, în casele oamenilor îndurerați, la oamenii care erau gata să se sinucidă.

În unele cazuri, Cuviosul Paisie Aghioritul se arăta și oamenii îl vedeau și îl auzeau (în vis sau aievea). Alteori, urmărea, fără să fie văzut, ce se întâmpla unei oarecare persoane, unei familii sau într-o mănăstire.

(Sursa: Sfântul Munte Athos) (Cf. https://doxologia.ro/documentar/harismele-sfantului-cuvios-paisie-daruri-pentru-toti-credinciosii – 04.12.2016/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Cele douăzeci de Fericiri rostite, propovăduite de Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

 Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”.

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor” [1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,

Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226

[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005) (Cf. https://doxologia.ro/editorialistii-bisericii/cele-20-de-fericiri-ale-sfantului-paisie-aghioritul – 01.06.2017/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Rugăciunea pentru întreaga lume a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

(Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunea-pentru-lume-cuviosului-paisie-aghioritul – 27.06.2017).

Material documentar, întocmit şi redactat de către Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox candle light_church00