Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Troparul, viața și acatistul (18 octombrie)


Troparul, Gl. 3 – Apostole Sfinte şi Evanghe­liste Luca, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.


Sf Ap LucaSfântul Evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

     În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

     În vremea mântuitoarelor patimi, când fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tânguindu-se şi plângând pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe când Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mângâiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergând şi de ce sunteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfântul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergând şi vorbind cu El, a rostit adânc negrăit de înţelepciune.

     Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dânsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţând tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfânta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întâi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmând să mănânce cu El prinz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frângerea pâinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

     Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfântului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvântului”.

     Sfântul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urmă lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osârdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfântul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

     Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani.

     Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru această era ştiut de credincioşi mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol. Apoi aflând Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cârmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca.

     Când s-au adus cu cântări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfântului Apostol Luca s-a rugat cu toată osârdia către sfântul şi, pe cât îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Când a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinându-se moaştelor sfântului, s-a vindecat îndată de boală şi, câştigând desăvârşita sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfântului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale Sfântului Luca.

     Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfântul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi mărilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin. Continuă lectura

Reclame

Părintele Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”


pr Constantin Galeriu (2)Cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Părintelui Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”… Împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa pământească şi vremelnică şi a cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti…

În curgerea pământească şi vremelnică a timpului, în urmă cu cincisprezece ani, în ziua de 13 august anul 2003, platoul ori piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti, precum şi străzile din preajma ei erau înţesate de foarte multă lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului.

Slujba înmormântării Părintelui Profesor Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

inmormantare Galeriu

Aşadar, în data de 10 august anul 2018 se împlinesc cincisprezece ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie anul 1918, în comuna Răcătău – Răzeşi din judeţul Bacău, adică în urmă cu o sută de ani. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

În anul 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie anul 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost Profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală, unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august – 7 septembrie anul 1950, respectiv 16 august anul 1952 – 26 octombrie anul 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989, în calitate de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“.

pr Constantin Galeriu (3)Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost distins cu numeroase premii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Părintele Galeriu este autor a numeroase lucrări teologice şi cărţi bisericeşti. În ultimii ani de viaţă, era preot paroh la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală. Părintele Constantin Galeriu a plecat la Domnul nostru Iisus Hristos – Împăratul Cerurilor şi a Veacului ce va să vină, la data de 10 august anul 2003 şi rămâne unul dintre cei mai importanţi teologi şi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, contemporane.

După cum am spus şi în rândurile anterioare, Părintele Constantin Galeriu s-a născut în comuna Răcătău, din ţinutul moldav al Bacăului, de praznicul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”, în anul 1918.

După aceea, după cum am mai spus, tânărul Costachi Galeri a urmat Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman, după care a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, având ca îndrumător de licenţă pe cunoscutul profesor Nichifor Crainic. Deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, părintele a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Aici a stat până în anul 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai târziu părintele. Erau anii de după război, când a început foametea. Doar câte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“.

În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvântul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sfântul Vasile“. A slujit aici aproape 30 de ani. Predicile Părintelui Constantin Galeriu atrăgeau multă lume, iar autorităţile comuniste au observat acest lucru. Părintele a devenit incomod regimului şi a fost închis între anii 1952 şi 1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare din ţară şi repartizat, în cele din urmă, în lagărul de muncă Peninsula, care avea să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră.pr Constantin Galeriu (4)

Din anul 1973, Părintele Profesor Constantin Galeriu a slujit în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate lăcaşe de cult din Bucureşti.

Cei care i-au ascultat predicile, povestesc că Părintele Constantin Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric; preacucernicia sa era exhaustiv şi prin aceasta fascinant, unic. „Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele cheie. Rămânea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor; ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvântul «pausis» înseamnă odihnă, dar Sfânta Scriptură foloseşte alt termen, «anapausis», iar particula «ana» se traduce prin «în sus».

Aşadar, ajung la odihnă atunci când mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului său erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfântă, în fiinţa ta, a ascultătorului.

De aceea, prelucra permanent şi în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo…

Mulţumea când îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrâneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa cu care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, profesor sau orator, Părintele Constantin Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci când Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre audienţii săi care i-a spus „vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr pentru afirmaţia făcută… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“ Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii demonstrează, incontestabil, darul oratoric al Părintelui Constantin Galeriu.

pr Constantin Galeriu (1)Părintele Profesor Constantin Galeriu era nu era niciodată egoist sau arogant ci totdeauna cu generozitate şi mărinimie de suflet, fiind uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv şi îndelung răbdător. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul Părintelui Profesor Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc, articulat şi natural. Nu ignora şi nici nu dispreţuia sursele de informare, media sau internetul şi credea că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ori deosebiţi ascultători.

Volumele de predici ale Părintelui stau acum să apară la Editura „Harisma”. El a fost un om foarte popular, dar care nu a trăit din asta. Chiar îl deranjau evocările şi elogiile făcute la adresa lui.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Constantin Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lângă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blândeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întâmplarea petrecută într-o seară când, Părintele Profesor Constantin Galeriu, întorcându-se de la o slujbă făcută în parohie a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă, Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“. La care Părintele, retrăgându-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“.

Acesta era Părintele Constantin Galeriu!… Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: „Born to serve, born to love“ (Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lângă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sunt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămân în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vânt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie, teologie – ştiinţă. Tema dialogului între credinţa creştină şi cunoaşterea ştiinţifică a rămas o preocupare constantă a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobând ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane.

Iniţierea şi coordonarea, începând cu anul 2001, a grupului de reflexie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sfântul Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie, poate fi concepută, în primul rând, ca pe un mod de încununare a maturizării gândirii sale teologice, iar în al doilea rând, ca pe un mod de a învăţa pe ceilalţi să gândească corect, teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe, prin abordare, la care putea asista oricine.

După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvânt aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că Părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvântul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvântul venerabilului duhovnic şi profesor care uimea prin precizia şi corectitudinea intuiţiilor sale.

Aceste întâlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Profesor Constantin Galeriu le avea cu intelectuali de marcă, cum ar fi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi pictorul Sorin Dumitrescu de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte, începând cu crearea lumii, sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative este necesară pentru crearea unei conştiinţe eclesiale, a unui mod de gândire sănătos, curat, ortodox. Părintele Profesor Constantin Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant.

De aceea, cuvântul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, citate de Părintele Profesor, din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat, a fost unul din principalele motive pentru care lumea invada şi asalta duminică de duminică Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti.

Acum, la împlinirea a cincisprezece ani de la petrecerea în lumea celor de sus a Părintelui Constantin Galeriu şi în încheierea acestui material comemorativ, vin să întreb, cu multă nădejde şi încredere în Providenţa Divină, ce va urma după toţi şi după toate acestea, care va fi mersul şi evoluţia Bisericii în viitor, deoarece iată, ea se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acesteia!…

Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de ucenicii şi colaboratori săi, dreapta lui socoteală precum şi înţelepciunea ori diplomaţia sa ar fi fost de mare folos în continuare, dar am convingerea că felul său de a fi şi mai ales, de a vedea şi de a trata lucrurile va fi moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, în frunte cu succesorul său, avându-l astfel între noi şi mai cu seamă întru noi, fapt pentru care mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a amneziei şi a nerecunoştinţei, fiindcă aportul său a fost cu adevărat grăitor şi elocvent, marcant şi determinant, din care motiv sunt ferm convins că se va face foarte des trimitere şi referire la el, aşa încât, după cum am pomenit şi mai sus, Părintele Profesor Constantin Galeriu este ca un far ce luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo, deşi probabil sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă ori să fie stins!…

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Şi totuşi, suntem încredinţaţi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune; căci „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!…     

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!… Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

 Dr. Stelian Gomboş 

DoarOrtodox

Schimbarea…


Cred că cei mai mulţi dintre noi am stat, la un moment dat, şi ne-am gândit ce mult a însemnat/a cântărit o schimbare/o anumită schimbare în viaţa noastră!…

Şi, da, curat lucru: contează foarte mult o schimbare, adevărată, în viaţa noastră!…

Într-adevăr, schimbarea, este, cu adevărat, un act, un gest, un semn al providenţei divine. Este o manifestare a dragostei, a purtării de grijă şi a proniei dumnezeieşti.

Altfel spus, este o capacitate dar, mai ales, o şansă, poate unica, poate singura, ce ne poate face pe noi altfel; adică aşa cum am fost sau aşa cum ar trebui să fim!…

Pornind de la schimbarea, în plan fizic, psihic, personal, profesional, social, trupesc şi sufletesc şi ajungând până la cea în plan moral, spiritual şi duhovnicesc, schimbarea este antidotul plictisului, al blazării, al rutinei, al uzurii, al plafonării adică al involuţiei, al deteriorării, alterării şi degradării!…

Cu alte cuvinte, schimbarea (poate) aduce căinţă şi pocăinţă, convertire şi îndreptare, luminare sau clarificare, limpezire ori lămurire, încurajare şi îmbărbătare, mai bine aspus, schimbarea aduce (înapoi) ceea ce ne lipsea, cee ace ne doream sau, mai corect spus, cee ace ne trebuia, fiindu-ne absolut necesar şi de maximă trebuinţă ori necesitate!…

De aceea, dincolo de indispensabilitatea ei, schimbarea produce multă bucurie, veritabil curaj şi eficient optimism, provocând abordări şi orizonturi noi, mult folositoare şi autentic ziditoare nouă, tuturor!…

Fără, însă, a declanşa cine ştie ce reforme, rebeliuni ori revoluţii, schimbarea treuie să existe, măcar o singură data, în viaţa fiecăruia dintre noi, având parte, în jurul nostru, de atâtea exemple, modele, pilde sau mărturii de oameni care şi-au schimbat, cu adevărat, viaţa şi vieţuirea, atitudinea şi comportamentul, orientarea sau orizontul, activităţile, acţiunile, preocupările sau îndeletnicirile lor, ajungând a fi: din răi buni, din buni tot mai buni, din superficiali serioşi, responsabil şi profunzi, din egoişti altruişti, din zgârciţi milostivi, din aroganţi simpli, umili şi smeriţi, din ignoranţi cercetători, cititori şi cunoscători şi, aşa mai departe!…

Căci, “viaţa ta se va schimba numai atunci când tu te vei schimba!” – Jim Rohn sau, “fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” – Mahatma Gandhi

Practic, viaţa noastră este un parcurs care constă în asemenea schimbări, providenţiale/proniatoare, care, dacă sunt corect percepute şi serios asumate ori însuşite, sunt cruciale, ducând la modificarea, transformarea şi, de ce nu, chiar la transfigurarea/convertirea noastră, ele fiind momente/prilejuri de sinceră şi profundă revelaţie sau descoperire, a lui Dumnezeu, a semenilor noştri şi, în special, a noastră, a eului şi sinelui nostru, al fiecăruia!…

În fond, într-o lume plină de singurătate şi de egoism, de brutalitate, cinism şi dualism, viclenie şi meschinărie, merită a trăi şi a consuma, până la capăt, oportunitatea ori şansa schimbării, care de fapt, ne (rea)duce la noi înşine, la omul din noi şi de alături şi, îndeosebi, la Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fiind plină de asemenea pilde/exemple memorabile, sfinţitoare, tămăduitoare şi, mai ales, mântuitoare!…

Aşadar, haideţi să nu uităm că o schimbare poate fi un binecuvântat prilej de bucurie, fericire, comuniune, comunitate, viaţă, veşnicie şi mântuire!…

Altfel spus, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne (mai) ofere ocazia/şansa unei asemenea schimbări, reale, sincere, autentice şi adevărate iar noi, între noi, oamenii, să ne (mai) schimbăm, cu mult folos, punând început bun şi devenind sănătoşi, frumoşi şi bucuroşi!…

În altă ordine de idei, vom sublinia şi reţine că, altminteri, astăzi, schimbarea este un concept foarte vehiculat. Dacă vreţi, este un fel de emblemă a timpului. Aproape tot contextul existenţei umane s-a schimbat faţă de nu mult timp în urmă, să zicem unul-două secole: societatea, moravurile, tehnologia, sistemul politic şi economic etc. Şi această transformare nu dă semne că ar ajunge la vreo finalitate. Practic, nu ştim dacă există vreo finalitate sau am intrat doar într-un cerc vicios. Gen schimbarea schimbării sau eterna schimbare. Iar motivaţia acestei schimbări este, cum altfel, decât binele, al meu, al tău, al lui, al nostru, al tuturor.

Şi, totuşi, dincolo de toate acestea, din punct de vedere duhovnicesc, (doar) pocăinţa este cotitura/schimbarea vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Iisus Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

În concluzie şi încheiere, vom afirma/susţine că pocăinţa – schimbarea trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie şi curaj, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Iisus Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe aceastea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum schimba, transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui pom, plin cu fructe!…

(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 39).

Mai adăugăm/mai remarcăm încă ceva: vecin, rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei care abia încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii noastre omeneşti, fire supusă slăbiciunilor, coroziunii şi neputinţelor specifice. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare!…

De aceea nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens avem (şi) pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.

După cădere, suntem condamnaţi pe viaţă la a avea parte de asemenea schimbări: odată cu primul păcat, omul şi-a pierdut personalitatea, a devenit victima influenţelor şi este supus schimbărilor. Niciodată el nu rămâne stabil/statornic pe o poziţie, pe o simţire, pe o idee sau pe o opinie.

Asupra caracterului omului se exercită, în acest sens, influenţe din partea cuvintelor, gândurilor, lucrurilor, persoanelor, dietei, climei şi, în general, din partea a tot ce i se întâmplă, zilnic, cotidian. Adăugaţi la toate acestea şi uneltirea drăcească/diavolească, cea care afectează stabilitatea/rezistenţa simţirilor. Tot acest labirint al schimbărilor diminuează, stinge zelul şi toceşte râvna.

Aceste asemenea schimbări trebuie tratate cu mult dispreţ; de asemenea, este nevoie de credinţă tare şi fierbinte în Pronia dumnezeiască, de râvnă după Dumnezeu şi de sfatul celor încercaţi. Cunoscând diavolul că forţa noastră motrice este râvna  dumnezeiască, entuziasmul şi zelul şi mărinimia, se întoarce împotriva acestora pentru ca să ne dezarmeze şi să ne descurajeze.

Există şi schimbări pe care le provoacă numai greşelile noastre personale, ori de câte ori încălcăm poruncile şi suntem, astfel, lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin culpa şi vinovăţia noastră. 

Pentru aceste schimbări este nevoie de multă pocăinţă şi de sinceră smerenie pentru ca să se vindece, să se tămăduiască.

Este nevoie de adevărat curaj şi de reală atenţie – iar nu de frică – pentru ca să nu se întrerupă strădania cea demnă de laudă şi de râvna nevoitorilor.

(Cf. Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 113-114).

De aceea, Sfinții sunt modele vii de nevoinţă, schimbare şi simplitate, exemple grăitoare de golire a e-ului, schimbat, metanoizat, pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul este plin de asemenea mărturii ale bătrânilor nevoitori, care prin schimbarea/transformarea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (12 iulie)


Motto: “Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea” – Sf. Cuv. Paisie Aghioritul

 Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți evlavioși. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Konița, o strigau Evlampia).

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (1924-1994) este un nume care, numai rostit fiind, aduce bucurie și mângâiere. După o viață de nevoință, de dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, Părintele Paisie Aghioritul a fost trecut oficial în rândul sfinților, prin demersul Patriarhiei Ecumenice, în ședința Sfântului Sinod din ziua de 13 ianuarie 2015, având zi de pomenire, prăznuire anuală, la 12 iulie..

doar ortodox candle light_church00

Câteva cuvinte despre harismele mai deosebite ale Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

1. Harisma tămăduirilor

Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe mulți oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inimă, a dezlegat sterpiciunea multor femei etc. Părintele Paisie Aghioritul îi vindeca uneori doar prin cuvintele: „Nu ai nimic, ești bine”, alteori îi însemna pe bolnavi cu Sfintele Moaște și îi ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului în Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga îndelung pentru ei.

2. Harisma scoaterii și a biruirii diavolilor

Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat mulți demonizați, scoțând diavolii din ei, și s-a luptat adesea în coliba sa cu diavolii în persoana, biruindu-i cu desăvârșire.

3. Harisma înainte-vederii (a prorociei)

Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care urmau să li se întâmple în viitor și a profețit evoluții viitoare în istoria Greciei.

4. Harisma străvederii (era „văzător cu duhul”)

Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunoștea cine erau oamenii care veneau la el să-l viziteze, cum îi cheamă pe fiecare, dispoziția lor, starea lor duhovnicească, locul de obârșie, trecutul lor, ce gândeau, ce serviciu aveau, ce probleme îi preocupau, înainte ca aceștia să îi spună vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunoștea inima fiecărui om mult mai adânc și mult mai curat decât cunoștea omul despre sine însuși.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul avea propriul său „televizor duhovnicesc” și vedea chiar și o persoană care era departe de el: ce face, ce gândește și cum se simte.

Cunoștea de asemenea ce scrie într-o scrisoare pe care i-o trimiteau și dădea răspunsul fără să o citească, precum cunoștea și ce conține un pachet fără să-l deschidă.

5. Harisma discernământului

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea în fiecare situație care era voia lui Dumnezeu, precum și dacă trebuia să o arate sau nu; cunoștea care era soluția cea mai bună și mai corectă în fiecare situație, chiar și pentru subiecte științifice, cu toate că nu terminase decât primele patru clase primare.

6. Harisma mângâierii

Așa cum soarele alungă ceața și încălzește, tot astfel și Cuviosul Paisie Aghioritul, prin harisma mângâierii, alunga mâhnirea și mângâia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Mulți veneau la Părintele Paisie mâhniți și plecau ușurați sufletește. Chiar și numai dacă îl vedea cineva, primea putere și bucurie.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul lua toată durerea și mâhnirea oamenilor și punea în loc bucurie și mângâiere. Mergeau la smeritul Părinte Paisie Aghioritul mulți monahi chinuiți de gânduri și ispite, dar după o scurtă discuție cu el se simțeau ușurați, parcă le-ar fi crescut aripi și plecau „zburând”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Părintele Paisie Aghioritul era atât de vădită, încât toți observau lucrul acesta și îi întrebau: „Nu cumva ai mers la Părintele Paisie?”.

7. Harisma deosebirii duhurilor

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea cu exactitate dacă un gând sau o întâmplare duhovnicească era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adică de la necuratul, diavolul), care caută să înșele și să îndemne la rău.

8. Harisma cuvântului și a teologiei – cea mai înaltă dintre toate harismele Duhului Sfânt

Cuvântul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca acela al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând, dulce și cădea ca o rouă peste sufletele însetate. Vorbea adeseori în pilde, dădea exemple din natură și viață. Exprimarea sa era limpede, poetică și plină de apoftegme. Putea vorbi liber toată ziua fără să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-și puteau dezlipi privirile de la el.

Cuvântul său mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunoștințele sale din toate domeniile, înțelepciunea sa și memoria sa nemaiîntâlnită. Povățuia duhovnicește monahi și mănăstiri, rezolva problemele mirenilor căsătoriți și necăsătoriți, se întreținea cu oameni de știință, care se minunau de cunoștințele și de agerimea sa.

Smeritul Părinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural și la starea duhovnicească a oamenilor, ținând cont de caracterul, meseria, obârșia și preocupările lor.

Din multele experiențe duhovnicești pe care le-a avut cu sfinții, cu îngerii, cu Maica Domnului, dar și cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevărat teolog și cunoștea în profunzime tainele lui Dumnezeu. Soluționa în câteva minute neclaritățile teologice adunate în ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depășirii legilor firii

Înaintea Părintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar și el însuși acționa, depășind și anulând legile naturale.

Uneori, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – deși în jurul său ploua, pe el nu îl atingea nici o picatură!…

Când Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se făcea nevăzut: deși se aflau oameni în jurul său, nu îl vedeau!…

De multe ori, Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, în vremea rugăciunii, se ridica în văzduh și cu trupul; chiar și atunci când lucra sau mergea, a fost văzut că nu calcă pe pământ (era ridicat de la pământ cam la vreo 30 de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul răspândea peste tot har dumnezeiesc, prin care îi ajuta pe oameni să depășească legile firii în diferite situații; printr-o simplă binecuvântare, îi umplea pe oameni de har și îi făcea să simtă prezența lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, chiar prin simpla sa prezență, smeritul monah Paisie Aghioritul îi adăpa pe oameni cu bucurie, pace și siguranță dumnezeiască.

Deși era un om firav (datorită vieții sale ascetice), Părintele Paisie Aghioritul, după ce își făcea Semnul Sfintei Cruci și se ruga puțin, ridica doar cu mâinile sale chiar și stâncile peste măsură de grele, stânci care nu au putut fi ridicate de mai mulți oameni!…

Părintele Paisie Aghioritul nu era „prins” în fotografii sau pe casete audio; datorită smereniei sale, Cuviosul Paisie evita să fie fotografiat, filmat sau înregistrat; ceda doar în fața oamenilor sensibili și smeriți, ca să nu fie răniți de refuzul său – din dragoste își jertfea chiar și smerenia. Mulți oameni l-au fotografiat în ascuns, dar fotografiile ieșeau complet negre, ca și cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protecție, alteori se „ardea” filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia ieșea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu apărea în poză.

Atunci când unii îl înregistrau pe Părintele Paisie Aghioritul în ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu înregistra nimic, sau se înregistrau toate celelalte sunete (discuții ale altor persoane care erau de față, ciripitul păsărilor, alte zgomote), dar vocea Părintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele înregistrau numai înainte și după discuția cu Părintele Paisie.

În toate situațiile în care oamenii încercau să-l înregistreze pe ascuns, deși îi rugase la început să închidă aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul știa că este înregistrat, și uneori le spunea: „Chiar dacă nu le veți închide, nu vor înregistra”, lucru care se și întâmpla.

10. Harisma anulării distanțelor

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa cu trupul său material – într-o fracțiune de secundă – din Sfântul Munte Athos la Tesalonic, sau în Epir sau în Macedonia. De nenumărate ori, Părintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanță față de el.

Deși nu pleca de la Coliba sa din Sfântul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. În timp ce se ruga în chilia sa, de multe ori Duhul Sfânt îl ducea pe Părintele Paisie în spitale, în casele oamenilor îndurerați, la oamenii care erau gata să se sinucidă.

În unele cazuri, Cuviosul Paisie Aghioritul se arăta și oamenii îl vedeau și îl auzeau (în vis sau aievea). Alteori, urmărea, fără să fie văzut, ce se întâmpla unei oarecare persoane, unei familii sau într-o mănăstire.

(Sursa: Sfântul Munte Athos) (Cf. https://doxologia.ro/documentar/harismele-sfantului-cuvios-paisie-daruri-pentru-toti-credinciosii – 04.12.2016/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Cele douăzeci de Fericiri rostite, propovăduite de Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

 Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”.

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor” [1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,

Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226

[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005) (Cf. https://doxologia.ro/editorialistii-bisericii/cele-20-de-fericiri-ale-sfantului-paisie-aghioritul – 01.06.2017/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Rugăciunea pentru întreaga lume a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

(Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunea-pentru-lume-cuviosului-paisie-aghioritul – 27.06.2017).

Material documentar, întocmit şi redactat de către Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox candle light_church00

Troparul, acatistul și viața Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)


Troparul Sfintei Muceniţe Achilina, Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

DoarOrtodox

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:

Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”

Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.

Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”. Continuă lectura

Sf. Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei; Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureș, Sf. Mc. Pasicrat și Valentin; Sf. Cuv. Elisabeta (24 aprilie)


Sf ierarhi Ilie Iorest - Iosif si Sava 24 aprilie

Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei, glasul al 8-lea:

Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.


Sfântul Ierarh Iorest s-a născut în Transilvania, din părinţi ortodocşi, primind la botez numele de Ilie. A învăţat carte la Mănăstirea Putna, unde a deprins şi meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii icoanelor şi unde şi-a agonisit un bun început de viaţă călugărească ortodoxă. În vremea cât a stat la Putna, a fost cunoscut şi de voievodul Vasile Lupu, care, vorbind despre fericitul Iorest, îl numeşte „întru toate credincios şi preacinstit Părinte”.

Cu voia lui Dumnezeu şi cu sprijinul Domnitorului Vasile Lupu şi al Sfântului mitropolit Varlaam al Moldovei, Sfântul Ilie Iorest vine în Alba-Iulia, unde este ales mitropolit al Transilvaniei. În această slujire a întâmpinat greutăţi chiar de la început. I se cerea de către calvini să tipărească şi să folosească în biserici Catehismul calvinesc şi alte cărţi, străine de învăţătura ortodoxă.

Noul mitropolit s-a dovedit un bun păstor, păstrând învăţătura celor şapte Sinoade Ecumenice, fiind pildă de tărie în credinţa ortodoxă şi dovedind credincioşilor că sunt mai de folos lanţurile pentru Hristos decât laudele viclene. A tipărit Evanghelia cu învăţătură, carte ortodoxă începută de înaintaşul său, mitropolitul Ghenadie, întărindu-i pe cei slabi în credinţă şi cercetând toate bisericile din Ardeal.

Nemulţumită de el, stăpânirea străină calvină a încercat să-l câştige de partea ei şi, neizbutind, a plăsmuit învinuiri mincinoase şi Sfântul ierarh a fost aruncat în temniţă, la Alba Iulia, după numai trei ani de păstorie (1640-1643). Adus în lanţuri în curtea mitropoliei din Alba-Iulia, mitropolitul a fost dezbrăcat de haine şi bătut cu nuiele, răbdându-le pe toate „nu pentru că era vinovat, ci pentru credinţa creştină răsăriteană”, cum spun cronicile.

După nouă luni de chinuri îndurate, fericitul Iorest a fost eliberat în schimbul unui preţ de 1.000 de taleri, pe care neavându-i, „s-au dat chezăşie pentru el 24 de credincioşi”. Pentru dezlegarea de chezăşie, Sfântul a plecat după ajutoare la Putna, la domnitorul Vasile Lupu, la mitropolitul Varlaam, apoi la ţarul Rusiei şi astfel şi-a răscumpărat libertatea. Reîntors în ţară, la scurtă vreme s-a săvârşit cu pace, lăsându-ne pilda unui ierarh credincios şi luptător pentru Ortodoxia curată a poporului său.


Sfântul Simion Ştefan, din botez Simion, după călugărie Ştefan, ieromonah în mănăstirea de la Alba Iulia, a ajuns pe scaunul vlădicesc în anul 1643, după Sfântul Ilie Iorest, în vremuri grele pentru Biserica dreptslăvitoare şi pentru credincioşii transilvăneni, aflaţi sub cârmuitori străini de neam şi de credinţă.

Asemenea înaintaşilor săi, Sfântul Ierarh Simion Ștefan n-a fost cruţat nici el de necazuri, suferite din pricina principelui Gheorghe Rakoţi şi a superintendentului Gheleji, mai-marele calvinilor. Şi anume, luându-i dreptul părintesc de a-şi cerceta fiii duhovniceşti şi punându-i pe aceştia cu forţa sub ascultarea sa, superintendentul calvin s-a făcut stăpân peste Biserica românească, în care voia să rânduiască şi să judece după bunul plac.

Apoi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, principele şi superintendentul calvin au pus pe umerii sfântului ierarh grele şi hulitoare îndatoriri: să lepede învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, să-i înveţe pe tineri Catehismul calvinesc, să nu mărturisească adevărul privind prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângelui Domnului Hristos, la dumnezeiasca Liturghie.

Iar, ca nişte urâtori ai icoanelor, aceștia l-au îndemnat să scoată icoanele şi Crucea din biserici. Însă, de Dumnezeu luminatul ierarh nu i-a urmat, ci a apărat credinţa ortodoxă cu mult curaj și iscusință. Astfel, făcându-se următor cuvintelor lui Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16), înţelepţit fiind de Dumnezeu şi dăruit cu dreaptă judecată, ierarhul şi-a păzit nevătămat sufletul său şi al turmei lui cuvântătoare, deşi calvinii n-au încetat nicio clipă să-l ademenească spre rătăcirea lor.

Dar Sfântul s-a făcut apărător nu numai al credinţei, ci şi al neamului său, şi anume, văzându-i pe români mult asupriți în ţara lor şi înţelegând că altă cale de a-i ridica şi păzi nu are decât prin lumina cărţii, le-a dăruit Cuvântul Domnului, Noul Testament, pentru întâia oară tălmăcit pe limba lor şi tipărit în cetatea Alba Iuliei la anul 1648. Prin aceasta, ca odinioară marii dascăli ai Bisericii, el a dăruit credincioşilor hrană duhovnicească, tâlcuindu-le tainele cele dumnezeieşti în Predosloviile la Noul Testament. În acest chip, luptând, pentru Biserica lui Hristos, împotriva rătăcirilor, dăruind cu-vânt hrănitor de suflet păstoriţilor săi şi urmaşilor – Legea Nouă a lui Iisus Hristos Domnul nostru, în grai românesc – şi învăţându-i să privegheze la unitatea neamului, sfântul ierarh şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, în anul 1656.


Sfântul Ierarh Sava Brancovici s-a născut din părinţi dreptcredincioşi, în Ineul Transilvaniei, la începutul veacului al XVII-lea. A fost botezat cu numele Simeon. Fratele său mai mic, Gheorghe, a avut o înaltă dregătorie în Transilvania. Tatăl său a fost căpitan de oaste în armata lui Mihai Viteazul. În tinereţea sa, Sfântul a vieţuit o vreme în Ţara Românească, la Mănăstirea Comana, unde trăia unchiul său şi unde s-a deprins întru cele duhovniceşti.

A fost ales preot şi protopop al Ineului, fiind hirotonit, la Târgovişte, de către mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. Murindu-i soţia, iar mama lui călugărindu-se, viaţa lui şi-a schimbat cursul. Ca unul ce-şi dovedise însuşirile şi vrednicia în tot timpul cât a fost protopop, în anul 1656, după trecerea la cele veşnice a Sfântului Simion Ştefan, soborul preoţilor şi al mirenilor l-a ales mitropolit de Alba Iulia.

După ce a fost hirotonit arhiereu la Târgovişte, de către acelaşi mitropolit Ştefan, s-a întors acasă încărcat cu daruri din Ţara Românească şi a fost înscăunat, cu bucurie, în ziua Înălţării Domnului, de tot soborul preoţilor din Ardeal, unde a păstorit, cu înţelepciune, timp de 24 de ani. În ciuda greutăţilor, Sfântul s-a străduit să ridice şi să întărească Biserica strămoşilor săi, folosind limba română la slujbe şi în propovăduirea Evangheliei şi sprijinindu-se pe soboarele de clerici pentru îndrumarea slujirii preoţeşti.

Râvna lui pentru păstrarea credinţei ortodoxe i-a adus duşmănia şi prigoana conducătorilor calvini ai Ardealului. În urma unor învinuiri nedrepte, a fost judecat şi scos din scaun în anul 1680. Bătrân şi bolnav, a fost închis în temniţele din Alba-Iulia şi Iernut, fiind bătut în fiecare vineri. După asemenea chinuri şi grele pătimiri, s-a mutat la Domnul, în aprilie 1683. Pentru vredniciile sale, Biserica Ortodoxă Română l-a înscris în calendar alături de alţi doi sfinţi mitropoliţi aredeleni, care au păstorit la Alba Iulia.


sfantul_ierarh_iosif_marturisitorul_din_maramures_1Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureș Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovniceşti şi de jertfele martirilor, de nevoinţele cuvioşilor, de suferinţele celor statornici în credinţa străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veşniciei”.

    Cercetându-ne trecutul şi cinstind pe sfinţii noştri martiri, cuvioşi, mărturisitori, preoţi şi credincioşi, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfinţeniei” şi ale căror nume au rămas în evlavia credincioşilor, aflăm la loc de cinste şi numele episcopului Iosif al Maramureşului.

    El s-a născut într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminaţi şi curaţi la suflet, puternic înrădăcinaţi în credinţa ortodoxă.

    Invăţătura şi-a dobândit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile Maramureşului.

    Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ţinutul Maramureşului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei şi îndemnul de a veghea cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei şi unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reşedinţa la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârşitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.

    Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc şi cu mare grijă pentru turma sa, şi totodată, un dârz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme când duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi când făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească.

    Necruţând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboare şi a apărat interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale strămoşeşti.

    Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi învinuiri de tot felul, pentru a-1 compro­mite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj, drept pentru care a fost trimis în temniţă, de unde a fost scos la insistenţele clerului şi credincioşilor Maramu­reşului.

    In martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare împotriva lui şi în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinţii ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii români din Maramureş au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăsţorului lor. A fost pus în libertate la sfârşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.

    A revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu credincioşie Legea strămoşească, până la sfârşitul zilelor sale.

    Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte nici un român din Maramureş, aceasta se datoreşte desigur şi episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste mi­siunii sale, apărând cu jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.

    De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri, dar mai ales, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor.

    Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.


Cuvioasa Elisabeta a fost dăruită de Dumnezeu părinţilor ei, creştini evlavioşi de neam ales din Heracleea Traciei, prin mijlocirea minunată a Sfintei Muceniţe Glicheria (prăznuită la 13 mai). Din fragedă vârstă a învăţat pe de rost vieţile Sfinţilor, astfel încât să poată urma totdeauna pilda lor de trăire după poruncile Evangheliei. Rămânând orfană la vârsta de 12 ani, şi-a împărţit averea săracilor, a eliberat slugile şi a intrat în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe – Dealul Mic, din Constantinopol, unde era egumenă sora tatălui său.

Acolo, Sfânta s-a nevoit aspru, devenind, nu după mult timp, un vas al alegerii dumnezeieşti. Ochii sufletului ei erau necontenit aţintiţi asupra frumuseţilor dumnezeieşti, pentru care, urmând smereniei vameşului, trei ani nu şi-a ridicat privirea de la pământ. Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspru, suferind frigul nopţii şi arşita zilei.

Purta aceeaşi haină şi umbla desculţă chiar şi iarna, dar iubirea de Dumnezeu, care îi înflăcăra inima, îi era haină şi acoperământ. Lacrimile care îi curgeau când psalmodia le socotea drept o baie cu aromate, iar când înălţa rugăciunile cele de miezul nopţii în singurătate, era luminată de sus cu lumină cerească. Avea ca hrană, cel mai adesea, doar Sfânta Împărtăşanie, iar uneori se hrănea, dar nu cu pâine, ci numai cu verdeţuri şi legume, pentru că untdelemn şi vin n-a gustat niciodată. De multe ori stăruia în postire câte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustând nimic. Continuă lectura

Sf. Cuvios Ioan de la Prislop. Viața, troparul și acatistul (13 septembrie)


Troparul Sfântului, glasul I

Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioane! Părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice, luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească împreună cu îngerii L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre!

doar ortodox candle light_church00

Viața Sf. Cuvios Ioan de la Prislop

sf_ioan_de_la_prislopDe tânăr, Ioan, originar din satul Silvaşul de Sus, părăsind casa părintească s-a călugărit la Mănăstirea Prislop. După un număr de ani petrecuţi aici, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, a găsit un loc, cam la 500 de metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Silvuţ (Slivuţ), unde şi-a săpat singur, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici el şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi post. Tradiţia populară spune că a fost împuşcat de doi vânători, în timp ce îşi făcea o fereastră la chilie. Nu se ştie cu precizie când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop, dar se presupune că a vieţuit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop.

doar ortodox candle light_church00

Acatistul Sf. Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie)

sfantul_cuvios_ioan_de_la_prislopCondacul 1

Jugul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Prea Cuvioase Părinte Ioane. În peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei o ai dobândit. Pentru aceasta cu cântări te lăudăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului!

Icosul 1

Îngerească viaţă alegând a petrece pe pământ, Părinte Ioane, ca să te bucuri cu îngerii în ceruri, ai părăsit toate cele veselitoare ale lumii şi umplându-te de dumnezeiasca dragoste ai alergat la limanul cel de mântuire al sihăstriei, de care minunându-ne, zicem ţie:
Bucură-te, că din pruncie ai ridicat pe umeri crucea lui Hristos;
Bucură-te, că ai ales fecioria mai mult decât nunta;
Bucură-te, că ţi-ai logodit ţie curăţia;
Bucură-te, că prin postire ai domolit săltările trupului;
Bucură-te, că ai câştigat în inima ta frica Domnului;
Bucură-te, căci cu plugul înfrânării ai arat pământul sufletului tău;
Bucură-te, că ai semănat într-însul seminţele dreptei credinţe;
Bucură-te, împreună vieţuitorule cu îngerii;
Bucură-te, împreună vorbitorule cu sfinţii;
Bucură-te, candelă nestinsă în rugăciune;
Bucură-te, că ne luminezi calea către Dumnezeu;
Bucură-te, pilda monahilor dreptmăritori;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
  

 Condacul 2 

Făcătorul îngerilor şi al oamenilor te-a ales pe tine, Sfinte Ioane, ca să preamărească cu viaţa ta numele Sfintei Treimi şi făcător de minuni te-a arătat, în urma cărora ai primit îngăduinţa tatălui tău de a te retrage în Mănăstirea Prislop, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Înţelegere cerească s-a dăruit ţie, Părinte Ioane, că din tinereţile tale necontenit ai cugetat la cele înalte şi părăsind casa părintească, ai aflat adăpostire peştera, pe care ţi-ai pregătit-o cu înseşi mâinile tale, minunând pe îngeri cu vieţuirea; pentru care, mulţimea călugărilor laudă pe Dumnezeu, cântându-ţi unele ca acestea:
Bucură-te, a îngerilor mirare şi a demonilor pierzare;
Bucură-te, că din pruncie L-ai iubit pe Hristos;
Bucură-te, căci, copil fiind, ai mers la arat;
Bucură-te, că tatălui tău semn ai dat;
Bucură-te, că lemnul uscat în pământ l-ai înfipt;
Bucură-te, că acesta a înverzit;
Bucură-te, că Dumnezeu S-a preamărit;
Bucură-te, că atunci lumea ai părăsit;
Bucură-te, că în Mănăstirea Prislopului ai venit;
Bucură-te, că prin nevoinţe aspre viaţa ţi-ai sfinţit;
Bucură-te, a sufletelor noastre duhovnicească arvună;
Bucură-te, al Mănăstirii ocrotitor şi ajutător;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 3

Ucenic smerit al lui Hristos te-ai arătat, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, străină viaţă petrecând pe pământ, minunând pe îngeri şi pe oameni cu răbdarea ta; iar acum, luând răsplătire de la Dumnezeu, cânţi Lui neîncetat, împreună cu toţi sfinţii: Aliluia!

Icos 3

Auzit-am, Sfinte Părinte, de viaţa ta cea dumnezeiască şi văzând facerile tale de bine ce ne arăţi în toată vremea, credem îndrăznirii tale către Dumnezeu, pentru care grăim ţie unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce ai fost înger în trup;
Bucură-te, că prin smerenie, cele înalte ai dobândit;
Bucură-te, cel ce trupul tău rob duhului l-ai făcut;
Bucură-te, că prin tine ne izbăvim de văpaia ispitelor;
Bucură-te, doctor iscusit al bolnavilor;
Bucură-te, întărirea bătrânilor;
Bucură-te, învăţătorul tinerilor;
Bucură-te, grabnic ascultător al celor ce te roagă;
Bucură-te, cinstitorule al Maicii Domnului;
Bucură-te, că jugul lui Hristos uşor tuturor l-ai arătat;
Bucură-te, odraslă frumoasă a peşterii celei sfinte;
Bucură-te, stâlp de foc al credinţei;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 4

Vifor de multe ispite s-au abătut de-a lungul veacurilor asupra Mănăstirii tale, Sfinte Ioane, dar din toate acestea ai izbăvit obştea cu mijlocirile tale către Dumnezeu; pentru care, împreună cu ea, cânţi Stăpânului tuturor: Aliluia!

Icosul 4

Cu totul fiind întru cele de jos, mintea ta nicidecum nu ai dezlipit-o de la cele de sus. Şi acum, facându-te părtaş cereştilor bunătăţi, roagă pe Dumnezeu pentru cei ce grăim către tine acestea:
Bucură-te, minte cerească şi înainte văzătoare;
Bucură-te, voinţă de daruri duhovniceşti primitoare;
Bucură-te, că te-ai făcut sabie a Duhului cu două ascuţişuri;
Bucură-te, că prin tine câştigăm bunătăţile cele nădăjduite;
Bucură-te, cel ce de cele pieritoare te-ai lepădat;
Bucură-te, glasul cel puternic risipitor al trândăviei;
Bucură-te, grabnicule mângâietor al necazurilor de tot felul;
Bucură-te, că în viaţă fiind, de trup te-ai lepădat;
Bucură-te, cel ce eşti mărturisitor şi mijlocitor;
Bucură-te, că tinereţea ţi-ai pus-o în slujba Domnului;
Bucură-te, ostaş al lui Hristos cu daruri cereşti înarmat;
Bucură-te, sprijinitorul nostru şi grabnic ajutător;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 5

Cum cerbul însetat aleargă spre izvoarele apelor, aşa şi sufletul tău, Părinte, având osârdie spre lupta vieţii monahiceşti, toată tinereţea ţi-as pus-o în slujba Domnului Hristos, în peşteră nevoindu-te în post şi rugăciune, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Veniţi toţi să lăudăm pe cel minunat intre sfinţi, pe povăţuitorul monahilor şi lauda credincioşilor, pe cel din Mănăstirea Prislopului, pe marele între cuvioşi Ioan şi cu un glas să-i cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce în peşteră te-ai nevoit;
Bucură-te, de Dumnezeu prea luminată minte;
Bucură-te, iubitorul sfintelor nevoinţe;
Bucură-te, cel ce la înălţimea sfinţeniei ai ajuns;
Bucură-te, cel ce in căile Domnului ne eşti îndrumător:
Bucură-te, că în Mănăstire ai trăit in ascultare;
Bucură-te, cel ce ai purces să-ţi sapi chilia;
Bucură-te, că peştera ţi-e numită „Casa Sfântului”
Bucură-te, a cuvioşilor cunună;
Bucură-te, ocrotitorul Mănăstirii şi a toată Ţara Haţegului;
Bucură-te, că veacuri de-a rândul credincioşii te-au numit Sfânt;
Bucură-te, că toţi creştinii aleargă la tine cu credinţă;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 6

Credincioşii din Ţara Haţegului s-au mirat de viaţa ta cea însingurată, Cuvioase Părinte Ioane, că îmbrăcat fiind cu haina smereniei celei adevărate, de mari daruri te-ai învrednicit; pentru aceea împreună cu tine slăvim pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul 6

Ca un luceafăr strălucind, întunericul necredinţei ai risipit şi cu numele tău cel sfinţit pe mulţi din umbra păcatului la lumina mântuirii i-ai ridicat; drept aceea, pentru ale tale osteneli şi daruri duhovniceşti cântăm ţie aşa:
Bucură-te, locaş prea înfrumuseţat al Sfântului Duh;
Bucură-te, prin care se întăresc credincioşii;
Bucură-te, că ne-ai arătat nouă calea către cer;
Bucură-te, mângâierea celor întristaţi;
Bucură-te, Părintele nostru cel milostiv şi blând;
Bucură-te, liniştitorul sufletelor tulburate;
Bucură-te, că dreapta credinţă până la sfârşit ai păzit;
Bucură-te, că prin tine totdeauna dobândim cele trebuincioase;
Bucură-te, frumuseţea sfinţilor cea strălucită;
Bucură-te, chipul cel sfânt al smereniei;
Bucură-te, că în necazuri ne îmbărbătezi;
Bucură-te, mângâierea celor deznădăjduiţi;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 7

Ajungând la sfârşitul ostenelilor tale cele mântuituitoare, Cuvioase Părinte Ioane, prin mucenicie ţi-ai încredinţat sufletul tău curat în mâinile lui Dumnezeu, fiind ucis de vânătorii care n-au cunoscut taina vieţuirii tale în peşteră. Pentru aceasta Dumnezeu îndoită cunună ţi-a dăruit, primindu-te între sfinţii Săi, cu care cânţi neîncetat: Aliluia!

Icosul 7

Uimindu-ne de adânca taină a mutării tale la Domnul, cuvios şi mucenic deopotrivă te mărturisim pe tine Cuvioase Părinte Ioane, cinstindu-te cu cântări ca acestea:
Bucură-te, cel ce peştera în stâncă ţi-ai dăltuit;
Bucură-te, că din lume în peşteră te-ai ascuns, ca pe Dumnezeu să-L lauzi;
Bucură-te, că peştera ţi-e stropită cu lacrimi;
Bucură-te, că în peşteră te-ai săvârşit;
Bucură-te, cel ce scrieri nu ne-ai lăsat, ci pildă de viaţă ne-ai dat;
Bucură-te, că harul nu ţi-a părăsit trupul;
Bucură-te, că numele peste munţi ţi s-a dus;
Bucură-te, mare folositor al celor ce-ţi poartă numele;
Bucură-te, că mormântul îţi este necunoscut;
Bucură-te, cel ce cu duhul eşti printre noi;
Bucură-te, înainte rugător al nostru la tronul Sfintei Treimi;
Bucură-te, că în toată vremea ne dai ajutor cu îmbelşugare;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 8

În trup fiind tu încă, toţi s-au bucurat de îngereasca ta viaţă, iar acum în slăvile cereşti fiind, înaintea împăratului Hristos stând, nu ne uita pe noi, cei ce săvârşim pomenirea ta, ci roagă-te Domnului pentru noi, cerând iertare de păcate şi împărtăşire de veşnicele bunătăţi, ca să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Ucenic smerit al lui Hristos te-ai arătat, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, pentru care părăsind toate cele veselitoare ale lumii, ţi-ai jertfit viaţa şi, din smerenie, n-ai îngăduit să fie descoperite moaştele tale, ferindu-te şi după moarte de laudele oamenilor. Pentru aceasta şi noi grăim ţie:
Bucură-te, că în trup fiind, te-ai făcut locaş al Sfintei Treimi;
Bucură-te, că lui Hristos Dumnezeu cu smerenie ai slujit;
Bucură-te, că răstignindu-te lumii, Domnului jertfă te-ai adus;
Bucură-te, căci cu sudorile sihăstriei ai stins cărbunii patimilor;
Bucură-te, căci cu dumnezeiască smerenie ai smerit răutatea vrăjmaşilor diavoli;
Bucură-te, căci prin sihăstrie te-ai arătat ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor;
Bucură-te, că ai pus temelia pustniceştilor tale strădanii;
Bucură-te, locuitorul cel ales al pustiei;
Bucură-te, că peştera nu ai părăsit-o;
Bucură-te, cel ce eşti cuvios şi mucenic;
Bucură-te, că ascunsă ţi-a fost viaţa cea după Dumnezeu;
Bucură-te, mijlocitorul nostru către Maica Domnului;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 9

Soborul arhiereilor şi ceata preoţilor dimpreună cu mulţimea credincioşilor adunaţi la canonizarea ta I-au adus rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tine, Sfinte Părinte Ioane, cântându-I cântarea: Aliluia!

Icosul 9

Sfinte Ioane, Părintele nostru, în trup muritor fiind, ai biruit hotarele firii, vieţuind ca un fără de trup, cu darul lui Dumnezeu; iar noi, mulţumire aducând Celui ce te-a mărit în viaţă şi după moarte şi închinându-ne de departe la locul necunoscut al moaştelor tale din Ţara Românească, strigăm ţie unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce ai defăimat înţelepciunea cea deşartă a lumii;
Bucură-te, că pentru dragostea lui Hristos te-ai nevoit până la vărsarea sângelui;
Bucură-te, căci cu râvna dreptei credinţe te-ai făcut ucenic lui Hristos;
Bucură-te, stâlp al Bisericii;
Bucură-te, tărie a ortodoxiei româneşti;
Bucură-te, că Prislopul nu l-ai uitat;
Bucură-te, că viaţa nu ţi s-a scris;
Bucură-te, că strămoşii nu te-au uitat;
Bucură-te, că predania te-a păstrat;
Bucură-te, că după sute de ani ai fost canonizat:
Bucură-te, că şi acum nu încetezi a te ruga pentru noi;
Bucură-te, grabnic ajutător al celor ce te cinstesc pe tine;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 10

Vrând Făcătorul tuturor făpturilor să ne mântuiască de înşelăciunea vrăjmasului, te-a ales pe tine ca pe un apostol al nostru, ca prin tine să învăţăm să ne îndepărtam de toate înşelăciunile lumii şi prin viată curată apropiindu-ne de Dumnezeu, să-I cântam împreună cu tine: Aliluia!

Icosul 10

Făclie purtătoare de lumina eşti intre cuvioşi, Părinte Ioane, şi împreună locuitor cu sfinţii. Pentru aceasta soborul monahilor dreptmăritori care s-au ostenit peste veacuri în Sfânta Lavră a Prislopului, împreună cu noi, cei de astăzi, aducem doxologie lui Dumnezeu pentru tine, zicând:
Bucură-te, omul lui Dumnezeu;
Bucură-te, împlinitorul poruncilor Lui;
Bucură-te, icoană însufleţită a vieţii celei curate;
Bucură-te, că ale tale rugăciuni sunt bine primite;
Bucură-te, stâlp de sprijin în primejdii;
Bucură-te cel ce doreşti mântuirea sufletelor noastre;
Bucură-te, că tu ne eşti apărător la judecată;
Bucură-te înainte mergător al Înălţării Sfintei Cruci;
Bucură-te, că la praznicele Mănăstirii împreună cu noi slujeşti;
Bucură-te, că împărăţeşti întru cele de sus;
Bucură-te că de acolo priveşti la noi, spre cei de jos;
Bucură-te, că noi, creştinii, cu evlavie numele tău sfânt pomenim;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 11

Lăudând proslăvirea ta, te fericim toţi credincioşii, Părinte Ioane, lauda Bisericii şi podoaba monahilor, roagă pe milostivul Dumnezeu să ocrotească Biserica şi pe credincioşii robii Săi de toată reaua întâmplare, ocroteşte casele noastre cu căldura rugăciunilor tale, ca împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 11

Mulţimea credincioşilor dreptmăritori care se adună la praznicele duhovniceşti ale Sfintei Mănăstiri a Prislopului, mărturisindu-şi o tainică dorinţă şi crezând cu tărie că acolo unde vrea Dumnezeu toate sunt cu putinţă, îndrăznesc a-ţi aduce cântare plină de nădejde, zicând:
Bucură-te, că, dacă voieşti, mormântul ţi se va descoperi;
Bucură-te, că moaştele la Prislop ţi se vor aduce;
Bucură-te, că Biserica te aşteaptă;
Bucură-te, că Mănăstirea te doreşte;
Bucură-te, ucenic peste veacuri al evanghelistului Ioan;
Bucură-te, următor al Sfântului Nicodim;
Bucură-te, cel ce vei face mare bucurie tuturor credincioşilor;
Bucură-te, căci credinţa se va întări şi Dumnezeu se va slăvi;
Bucură-te, că la El toate sunt cu putinţă;
Bucură-te, că acum noi, credincioşii, te avem pe tine mijlocitor către Dumnezeu;
Bucură-te, că eşti preamărit împreună ca mucenicii în locaşurile cereşti;
Bucură-te, că amintirea ta se serbează în toată Biserica;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 12

Împărate Sfinte, primeşte pe mijlocitorul nostru şi împlinitorul poruncilor Tale, care se roagă Ţie ca să dai Bisericii Tale unire, pace la toată lumea şi stingerea dezbinărilor; să nu ne dai vrăjmaşilor noştri, nici cu mânia Ta să ne cerţi pe noi, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, de la care primeşte cântarea: Aliluia!

Icosul 12

Mare dar ai revărsat, prin Biserică, asupra noastră şi asupra Ţării Ardealului, prin viaţa ta întru tot sfântă, Prea Cuvioase Părinte Ioane; de aceea, cu recunoştinţă îţi aducem laudă şi mulţumire, cântându-ţi:
Bucură-te, podoaba cea frumoasă a cuvioşilor;
Bucură-te, nevoinţa cea cu osârdie a pustnicilor;
Bucură-te, cel ce ai iubit tăcerea ca marele Arsenie;
Bucură-te, că peştera ai lăsat-o ca turn de strajă al Mănăstirii;
Bucură-te, că icoana ta ne este fereastră spre cer;
Bucură-te, îndrumătorule al vieţii monahiceşti;
Bucură-te, că fericirea cerească cu toţi sfinţii ai moştenit;
Bucură-te, că de acolo pe noi ne priveghezi;
Bucură-te, că pe nume ne cunoşti;
Bucură-te, ocârmuitorul celor ce înoată pe marea vieţii acesteia;
Bucură-te, că toţi, urmându-ţi pilda vieţii, ne mântuim;
Bucură-te, că la peştera ta alergând, simţim alinare sufletească;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 13

O, de trei ori fericite, Prea Cuvioase Părinte Ioane, purtătorule de Dumnezeu, primind acest dar de rugăciune de la noi acum, izbăveşte-ne de toată nevoia şi scapă din chinul ce va să fie pe toţi cei ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).

Icosul 1

Îngerească viaţă alegând a petrece pe pământ, Părinte Ioane, ca să te bucuri cu îngerii în ceruri, ai părăsit toate cele veselitoare ale lumii şi umplându-te de dumnezeiasca dragoste ai alergat la limanul cel de mântuire al sihăstriei, de care minunându-ne, zicem ţie:
Bucură-te, că din pruncie ai ridicat pe umeri crucea lui Hristos;
Bucură-te, că ai ales fecioria mai mult decât nunta;
Bucură-te, că ţi-ai logodit ţie curăţia;
Bucură-te, că prin postire ai domolit săltările trupului;
Bucură-te, că ai câştigat în inima ta frica Domnului;
Bucură-te, căci cu plugul înfrânării ai arat pământul sufletului tău;
Bucură-te, că ai semănat într-însul seminţele dreptei credinţe;
Bucură-te, împreună vieţuitorule cu îngerii;
Bucură-te, împreună vorbitorule cu sfinţii;
Bucură-te, candelă nestinsă în rugăciune;
Bucură-te, că ne luminezi calea către Dumnezeu;
Bucură-te, pilda monahilor dreptmăritori;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!

Condacul 1

Jugul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Prea Cuvioase Părinte Ioane. În peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei o ai dobândit. Pentru aceasta cu cântări te lăudăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului!

Apoi se zice această rugăciune:

RUGĂCIUNE

Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai zis şi s-a făcut toată făptura. Căci, din iubirea de oameni cea nemăsurată, fiind Dumnezeul a toată mângâierea şi nădejdea, ai binevoit a ridica din neamul nostru fii aleşi care prin credinţă şi nevoinţă pustnicească să menţină credinţa în atotputernicia şi milostivirea Ta şi să nu lase neamul nostru a se prăbuşi în întunericul necunoştintei de Dumnezeu.

Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Care din îndurare, ca un Dumnezeu al milostivirii, ai dăruit Ţării Haţegului şi întregului popor dreptcredincios pe Sfântul Cuvios Ioan, ca să ne fie mijlocitor, rugător si ajutător în nevoinţele mântuirii.

Doamne Dumnezeul nostru, am greşit şi nu suntem vrednici a câştiga milostivirea Ta prin sârguinţa cea de toate zilele. De aceea, aducem mijlocitori pentru sufletele noastre pe PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu împreună cu Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, ca, prin rugăciunile lor să ne ocroteşti pe noi, Biserica Ta, şi tot poporul românesc, dăruindu-ne sănătate, viaţă ferită de toată răutatea, ca din adâncul inimilor să mărim Prea Sfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

doar ortodox candle light_church00

Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Viața, troparul și acatistul (25 aprilie)


Troparul Sfantului Vasile de la Poiana Marului (glas 8)

Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, povățuitorule al călugărilor, propovăduitorule al harului, dascălul rugăciunii minții celei cu trezvie lucrate, Părinte Cuvioase Vasile, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

doar ortodox candle light_church00

sfantul_cuvios_vasile_de_la_poiana_marului_5Sfântul Vasile s-a născut în Rusia în anul 1692. A fost atras de tânăr de viața monahală și în căutarea unor călugări cu viață îmbunătățită a petrecut în sihăstriile din Rusia, Ucraina și Țările Române. Venit în Țara Româneacă în contextul tulburărilor prin care treceau creștinii ortodocși din Ucraina după Unirea de la Brest Litovsk, Sfântul Vasile s-a așezat la mănăstirea Dălhăuți de lângă Focșani, unde a rămas timp de 20 de ani. În anul 1730 s-a retras cu câțiva ucenici în Munții Buzăului, la Mănăstirea Poiana Mărului. Au căutat sfatul său numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și de dincolo de hotarele acestora. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos starețul Vasile a tuns în monahism pe monahul Platon, viitorul stareț Paisie Velicicovshi, care petrecuse o vreme (1742-1746) în așezămintele monahale muntenești Dălhăuți, Trăisteni și Cârnul. Sfântul Vasile a fost preocupat de modul cum poate avea cineva o viață duhovnicească înaltă, iar rodul acestor căutări a fost concentrat în scrierile pe care le-a lăsat. Amintim dintre lucrările sale originale, scrise în slavona bisericească, următoarele: Cuvânt înainte sau Înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul, Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul,Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la SorscaÎnchipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimaşi, şi călcăm poruncile, să ne îndreptăm prin pocăinţă şi să ne învăţăm lucrării cei cu mintea vieţuind întru supunere, Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie.

La 25 aprilie 1767, starețul Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice, fără a se cunoaște astăzi unde se odihnesc rămășițele sale pământești. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 martie 2003, a hotărât canonizarea sa, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

doar ortodox candle light_church00

sfantul_cuvios_vasile_de_la_poiana_marului_4

Acatistul Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (25 aprilie)

Troparul Sfantului Vasile de la Poiana Marului (glas 8)

Invatatorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, povatuitorule al calugarilor, propovaduitorule al harului, dascalul rugaciunii mintii celei cu trezvie lucrate, Parinte Cuvioase Vasile, roaga pururea pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

Intru tine, Parinte, cu osardie, s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si, lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, ca este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta, si cu ingerii impreuna se bucura, Cuvioase Parinte Vasile, duhul Tau. Condacele si Icoasele:

Condacul 1

Celui ce a fost vas curat al Duhului Sfant, indreptatorul calugarilor, inaltimea cea stralucita a smereniei, cumpana cea dreapta a infranarii si solitorul cel tare al rugaciunii inimii, Cuviosului Parinte Vasile, sa-i aducem rugaciuni pentru izbavirea noastra si sa-i cantam: Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al iui Hristos!

Icosul 1

De tanar, te-ai aratat iubitor de viata calugareasca, Parinte Vasile. Ai lepadat cu indrazneala toata grija cea lumeasca si cu dragoste ai pornit pe calea cea aspra a sihastriei. Pentru aceea, cu smerenie si glas de bucurie, iti cantam:
Bucura-te, floare binemirositoare sadita in gradina vietii sihastresti;
Bucura-te, cel ce pururi vorbesti cu Iisus prin rugaciune;
Bucura-te, ca intru nevointe ti-ai petrecut, viata calugareasca;
Bucura-te, ca ingerilor te-ai asemanat prin vietuire pustniceasca;
Bucura-te, impreuna-locuitorule cu sfintii care au bineplacut lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca din Muntii Buzaului ai facut un Athos romanesc;
Bucura-te, mare iubitor si traitor al invataturii Sfintilor Parinti;
Bucura-te, ca te-ai hranit din dumnezeiestile Scripturi;
Bucura-te, ca intru tine numele lui Iisus s-a preamarit;
Bucura-te, ca pe ucenici i-ai invatat smerita vietuire;
Bucura-te, cel ce pururea te rogi lui Dumnezeu pentru noi;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

 

Condacul 2

Cine nu te va ferici pe tine. Parinte Vasile, cel ce cu pricepere ai stiut sa alungi duhurile inselaciunii prin viata curata si placuta lui Dumnezeu, caci ai stralucit ca o faclie in gradina Maicii Domnului – pe pamantul romanesc – unde ai cantat neincetat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Luminator preastralucit al calugarilor din manastirile romanesti ai fost, fericite Parinte. Caci pilda faptelor si mireasma invataturilor tale au indreptat pe multi catre viata cea imbunatatita a implinirii virtutilor sihastresti. De aceea, primeste si de la noi laude ca acestea:
Bucura-te, pom rasadit in gradina neamului romanesc;
Bucura-te, ca prin tine s-a binecuvantat pamantul tarii noastre;
Bucura-te, ca noi, romanii, te avem pururea rugator la Dumnezeu;
Bucura-te ca te-ai facut povatuitor cinului calugaresc;
Bucura-te, ca te afli in ceata celor iubitori de credinta;
Bucura-te, ca ti-ai indreptat pasii spre Tara Romaneasca;
Bucura-te, ca in aceste tinuturi ai binevestit pe Dumnezeu;
Bucura-te, ca ai intarit obstile manastirilor noastre;
Bucura-te, ca pe multi i-ai calauzit pentru viata pustniceasca;
Bucura-te, cel ce ai vietuit pe plaiurile Buzaului;
Bucura-te, ca la Poiana Marului ai fost pilda de rugaciune pentru monahii;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator ai lui Hristos!

 

Condacul 3

Iubitor al rugaciunii lui Iisus si traitor in linistea sihastriei te-ai aratat, Parinte Cuvioase Vasile, si, in trup fiind, te-ai invrednicit de la Dumnezeu sa te indulcesti din roadele bunatatilor nepieritoare ale Imparatiei cerurilor si de vederea fericirii Raiului, cantand cu ingerii neincetat: Aliluia!

 

Icosul 3

Chemat de Dumnezeu la treapta Preotiei, Cuvioase Parinte Vasile, te-ai infricosat de aceasta Sfanta Taina; pentru aceea, cu umilinta, iti strigam:
Bucura-te, ca vrednic ai fost de harul Preotiei;
Bucura-te, ca impreuna cu ingerii ai slujit;
Bucura-te, ca, prin evlavie, lui Dumnezeu te-ai daruit;
Bucura-te, ca pe multi i-ai impartasit de invataturi dumnezeiesti;
Bucura-te. ca de mari daruri de la Dumnezeu te-ai invrednicit;
Bucura-te, cel ce viata ta ai inchinat-o slujirii iui Hristos;
Bucura-te, ca intru cele duhovnicesti tu stralucesti;
Bucura-te, ca acum in ceruri slujesti cu sfintii;
Bucura-te, cel ce esti cinstitor al Preotiei lui Hristos;
Bucura-te, podoaba de cinste a calugarilor evlaviosi;
Bucura-te, ca la Poiana Marului de mult folos ai fost ucenicilor tai;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 4

Prin tine, Cuvioase Parinte, multi calugari si credinciosi au descoperit deprinderea rugaciunii lui Iisus prin care s-au umplut de harul dumnezeiesc, slavind pe Hristos neincetat. Pentru aceea, si noi, cu glas de multumire, cantam, impreuna cu toti sfintii, lui Dumnezeu. Aliluia!

Icosul 4

Scara duhovniceasca pana la cer a fost, cu adevarat, viata ta, de Dumnezeu inteleptite; caci cu lacrimile tale nerodirea pustiului o ai lucrat, iar cu rugaciunile te-ai ridicat pana la asemanarea cu Dumnezeu pe cat este cu putinta oamenilor; pentru aceea, cu bucurie, iti aducem laude ca acestea:
Bucura-te, osarduitorule al neincetatei chemari a numelui lui Iisus;
Bucura-te, ca, prin rugaciune, cu duhul te-ai luminat;
Bucura-te, ca sufletul Tau cu Dumnezeu l-ai unit;
Bucura-te, ca, prin evlavie, linistea sufleteasca ai dobandit;
Bucura-te, ca, prin post, trupul impotriva ispitelor ti-ai intarit;
Bucura-te, ca de la tine iubirea de Dumnezeu am invatat;
Bucura-te, ca ne-ai povatuit sa ne rugam Domnului cu luare-aminte;
Bucura-te, ca pururea cu ingerii te-ai rugat;
Bucura-te, cel ce ai impletit rugaciunea cu munca;
Bucura-te, ca pe vietuitorii schiturilor i-ai invatat smerita cugetare;
Bucura-te, cel ce la Athos pe Paisie Velicicovschi l-ai calugarit;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

 

 

 

Condacul 5

Cu bucurie, prealaudate Parinte, toate cetele calugarilor si adunarea credinciosilor savarsesc cinstita pomenirea ta; ca te-ai imbracat cu fapta cea buna ca un viteaz ostas al lui Hristos, iar cu dragostea cea adevarata ti-ai ingradit viata ta placuta ingerilor, care canta impreuna cu tine lui Dumnezeu. Aliluia!

Icosul 5

Pe ingerul cel pamantesc placut lui Dumnezeu, pe Cuviosul Vasile, sa-l laudam, dupa cuviinta, astazi. In Biserica lui Hristos, cantand unele ca acestea:
Bucura-te, luceafarul de dimineata ca aurul stralucitor;
Bucura-te, purtatorule de faclie al calugarilor;
Bucura-te, mladita cea preafrumoasa a pustiului;
Bucura-te, trandafirul cel cu bun miros al sihastrilor;
Bucura-te, povatuitorule al celor rataciti;
Bucura-te, camara cea cu bun miros a pustnicestilor nevointe;
Bucura-te, ca ai biruit trufia trupului cea ravnitoare la cele de jos;
Bucura-te, ca frumusetea vietii duhovnicesti ai dorit;
Bucura-te, ca, prin rugaciune, a vorbi cu Hristos te-ai invrednicit;
Bucura-te, ca de vederea luminii taborice te-ai umplut;
Bucura-te, ca intru tine chipul lui Hristos a rodit;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 6

Ca si vazatorul de Dumnezeu Moise, ai intrat in norul cel cu adevarat intelegator al vedeniilor si ai cunoscut ca Dumnezeu Se descopera aceluia care se leapada de sine si lasa pe Hristos sa vieze in inima si in sufletul sau, iar prin Duhul Sfant canta neincetat. Aliluia!

Icosul 6

Prin tine, Cuvioase Parinte Vasile, viata calugareasca de la Poiana Marului s-a statornicit dupa randuiala Athosului, unde postul si rugaciunea sunt caile desavarsirii, pe care, implinindu-le cu dragoste, ne ridicam la inaltimea cerului. De aceea, si noi, straduindu-ne a le urma, te cinstim cu aceste cantari:
Bucura-te, ca prin smerenie, ai biruit pe nevazutii vrajmasi;
Bucura-te, iubitorule de isihie calugareasca;
Bucura-te, povatuitorul iscusit al monahilor nevoitori;
Bucura-te, ca ai statornicit in manastiri viata cea de obste;
Bucura-te, ca pe fratii din manastiri spre viata duhovniceasca i-ai calauzit;
Bucura-te, ca fagaduintele calugaresti pe multi i-ai invatat;
Bucura-te, cel ai pus buna randuiala in manastirile de sub povatuirea ta;
Bucura-te. cel ce ai avut in jurul Tau multime de ucenici;
Bucura-te, mare iubitor al rugaciunii inimii;
Bucura-te, cinstea calugarilor de pretutindeni;
Bucura-te, podoaba duhovniceasca a Eparhiei Buzaului si Vrancei;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 7

Cunoscator si implinitor al Sfintelor Scripturi te-ai aratat, minunate Parinte Vasile, acestea ajutandu-te sa intelegi lucrarile lui Dumnezeu din firea lucrurilor si sa te sarguiesti in viata isihasta, spre unirea cu Hristos, cantand neincetat. Aliluia!

Icosul 7

Ne minunam de intelepciunea ta, Cuvioase Parinte Vasile, pe care ai dovedit-o din belsug in intelegerea Sfintelor Scripturi, de unde ai invatat smerita cugetare intru Hristos. Pentru aceasta, cu evlavie, iti cantam:
Bucura-te, talcuitorule al Sfintelor Scripturi;
Bucura-te, pastratorule al Sfintei Traditii;
Bucura-te, pururea cugetatorule la cuvantul lui Dumnezeu;
Bucura-te, implinitorule al poruncilor evanghelice;
Bucura-te, indemnatorule la trairea invataturilor dumnezeiesti;
Bucura-te, ca te-ai imbogatit din comoara Sfintelor Scripturi;
Bucura-te, cel ce ai gasit reazem puternic in scrierile sfinte;
Bucura-te, ca te-ai adapat din apa duhovniceasca a Sfintilor Parinti;
Bucura-te, ca din cuvantul cel plin de putere al lui Hristos te-ai inflacarat;
Bucura-te, ca in viata calugareasca, dupa pilda Cuviosilor Parinti, ai vietuit;
Bucura-te, ca pe ai tai ucenici cu iubirea frateasca a vietui i-ai invatat;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 8

Despartindu-te de tulburarile lumesti, viata sihastreasca ai implinit, Parintilor Pustiei asemanandu-te, placutule al lui Dumnezeu. Pentru aceasta, impreuna cu dansii, te cinstim, Cuvioase Vasile, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Vazand trairea ta in linistea sihastriei, Prealaudate, Parinte, cu adevarat, am inteles ca viata pustnicilor fericita este. Caci, intrarmandu-te cu dumnezeiescul dor, nerodirea pustiului ai schimbat-o in ogor datator de roada duhovniceasca. Pentru aceea, iti cantam:
Bucura-te, cel ce, prin infranarea trupului, te-ai asemanat cu pustnicii;
Bucura-te, ca te-ai facut pilda sihastrilor;
Bucura-te, ca pe diavol cu postul si cu rugaciunea l-ai rusinat;
Bucura-te, ca ai fost un mare vestitor al Filocaliei Parintilor;
Bucura-te, ca din invataturile Sfantului Grigorie Sinaitul te-ai adapat;
Bucura-te, ca de la Sfantul Isaac Sirul ai gustat dulceata rugaciunii lui Iisus;
Bucura-te, ca de la Cuviosul Ioan Scararul ai invatat trezvia in rugaciune;
Bucura-te, ca in toate ai urmat pe Sfintii Parinti;
Bucura-te, ca din Poiana Marului te-ai ridicat la cele ceresti;
Bucura-te, impreuna-locuitorule cu sfintii lui Dumnezeu in ceruri;
Bucura-te, cel ce pururea te rogi pentru mantuirea noastra;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 9

Implinitor si propovaduitor al virtutilor crestinesti te-ai aratat, Cuvioase Parinte, iar taria cuvintelor tale a infrumusetat cu stralucite podoabe pe credinciosii Bisericii stramosesti, care, urmand invataturilor tale, s-au deprins a canta lui Dumnezeu, Celui in Treime laudat: Aliluia!

Icosul 9

Toate obstile calugaresti pe care le-ai povatuit, fericite Parinte Vasile, le-ai schimbat in oaze duhovnicesti de profunda traire crestineasca; de aceea, minunandu-ne, iti strigam asa:
Bucura-te, cel ce ne-ai lasat cuvinte ziditoare de suflet;
Bucura-te, ca multi prin ale tale invataturi s-au luminat;
Bucura-te, cel ce toata viata ti-ai inchinat-o rugaciunii si scrierilor filocalice;
Bucura-te, ca, precum o albina iubitoare de dulceata florilor, la citirea celor sfinte te-ai asemanat;
Bucura-te, cel ce ai deprins pe credinciosi a patrunde in taina sfintei rugaciuni;
Bucura-te, ctitor ales al multor manastiri cu randuiala sfanta;
Bucura-te, ca ucenicilor tai le-ai poruncit sa urmeze cu sfintenie pravila calugareasca;
Bucura-te, ca spre desavarsirea ingerescului chip i-ai povatuit;
Bucura-te, ca din Poiana Marului o scoala a rugaciunii curate ai facut;
Bucura-te, ca sihastriile din Muntii Buzaului si ai Vrancei le-ai indrumat;
Bucura-te, Parinte al calugarilor si povatuitor al credinciosilor;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 10

Intocmai ca un inger ai vietuit pe pamant, fericite Parinte, iar dupa mutarea ta la cele nepieritoare, fiind randuit de Dumnezeu in ceruri, ai aflat impreuna-vietuire cu ingerii. De aceea, bucurandu-te de slava cea negraita, inalti neincetat cu cetele ceresti Prea Sfintei Treimi cantarea. Aliluia!

Icosul 10

Marele Apostol al neamurilor, Sfantul Pavel, a scris in dumnezeiestile Scripturi ca sfintii vor judeca lumea, iar psalmistul, sub insuflarea Duhului Sfant, glasuia ca minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai; pentru aceea, si noi, cunoscand ca Dumnezeu te-a preamarit in ceruri, precum tu L-ai preamarit pe pamant, ingenunchind inaintea icoanei tale, Cuvioase Vasile, zicem asa:
Bucura-te, cel ce in ceruri ti-ai pregatit salasul vesniciei;
Bucura-te, ca in cartea vietii numele Tau se afla scris;
Bucura-te, ca mare har ai aflat inaintea lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca intru toate ai implinit cuvantul Evangheliei;
Bucura-te, ca ne-ai invatat a cugeta la cele ceresti;
Bucura-te, cel ce ne-ai povatuit ca ascultarea este de mare pret;
Bucura-te, ca, prin purtare de grija ucenici in douasprezece manastiri buzoiene si vrancene ai randuit;
Bucura-te, ca, prin tine, Poiana Marului a devenit loc mult iubit;
Bucura-te, ca numarul Sfintilor romani l-ai sporit;
Bucura-te, cel ce pururea te rogi pentru usurarea necazurilor noastre;
Bucura-te, cel ce mijlocesti pentru mantuirea tuturor;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 11

Cale spre ceruri a fost viata ta, Cuvioase Parinte Vasile, pe care ai urcat, prin virtuti, pana la Dumnezeu, Caruia se cuvin toata slava si inchinaciunea, iar de la noi cuvenita cantare ingereasca: Aliluia!

 

Icosul 11

Dupa truda vietii sihastresti, intraripat fiind de dragostea lui Hristos, ai ajuns in ceruri, acolo primind plata ostenelilor tale, fericite Parinte. Si, stralucind in lumina cea negraita a slavei lui Dumnezeu, nu inceta sa mangai pe fiii tai care se nevoiesc in iuresul necazurilor vietii si care striga asa:
Bucura-te, ca viata ta a fost o neincetata jertfa sfanta;
Bucura-te ca ti-ai pregatit comori in ceruri din ale tale fapte bune;
Bucura-te, ca, prin moarte, te-ai mutat cu sufletul la cele ceresti;
Bucura-te, ca ne-ai invatat sa ne lepadam de cele lumesti;
Bucura-te, ca, prin viata ta, ne-ai dat pilda de smerenie;
Bucura-te, cel ce pe calugari la deasa spovedanie si la impartasire i-ai povatuit;
Bucura-te, ca ne-ai invatat sa cugetam la cele de sus;
Bucura-te, cel ce prin testament ai lasat randuiala sfanta in manastiri;
Bucura-te, ca, prin sfintele tale rugaciuni, de ispite si necazuri ne feresti;
Bucura-te, cel ce ne-ai indemnat sa ne ridicam din intinaciunea pacatelor;
Bucura-te, mangaierea monahilor si a credinciosilor osarduitori;
Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 12

Propovaduitor al rugaciunii inimii si invatator al infranarii te-ai aratat pe tine, Cuvioase Parinte Vasile; pentru ale tale multe osteneli, lumea te cinsteste dupa cuviinta, dand slava lui Dumnezeu, Caruia si noi Ii cantam. Aliluia!

Icosul 12

Luminator al dreptei credinte si chip blandetilor te-ai adeverit pe tine, Cuvioase Parinte Vasile, de care minunandu-ne, cu glas de bucurie, iti strigam asa:
Bucura-te, cel ce locuiesti in ceruri dimpreuna cu toti sfintii;
Bucura-te, cei ce din pruncie ai fost hranit cu painea vietii;
Bucura-te, ca mai presus de toate ai ales calea ingereasca a calugariei;
Bucura-te, ca la Dumnezeu ai cugetat ziua si noaptea prin rugaciune;
Bucura-te, cel ce ai gustat din bucuria Raiului aici pe pamant prin viata duhovniceasca;
Bucura-te, cel ce ne-ai insuflat duhul rugaciunii lui Iisus;
Bucura-te, ca rugaciunile tale ca o tamaie de buna mireasma la ceruri s-au inaltat; Bucura-te, cel ce ti-ai agonisit in candela sufletului untdelemnul bucuriei;
Bucura-te, cel ce ai invatat pe toti sa ceara mila lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca purtand Crucea lui Hristos te-ai intarit sufleteste;
Bucura-te, indrumatorule duhovnicesc al vestitului Staret Paisie de la Neamt; Bucura-te, Cuvioase Vasile, mare rugator al lui Hristos!

Condacul 13

O, de trei ori fericite, Cuvioase Parinte Vasile, podoaba cea aleasa a calugarilor, bucuria cea sfanta a pustnicilor, stalpul cel neclintit al rabdarii, trambita cea netacuta a rugaciunii inimii, ingereasca minte care ai inmultit talantul incredintat de Hristos, auzi-ne pe noi, nevrednicii, care suntem cuprinsi de tot felul de necazuri si de ispite, si te roaga lui Dumnezeu sa ne invredniceasca, la vremea potrivita de cereasca Sa Imparatie, ca neincetat, impreuna cu ingerii, sa cantam Prea Sfintei Treimi: Aliluia!

(Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1.

Rugaciune catre Sfantul Vasile de la Poiana Marului

Sfinte Cuvioase Parinte Vasile, alesule al lui Dumnezeu si mostean al Imparatiei cerurilor, care impreuna cu ingerii si cu sfintii vietuiesti, pe tine te rugam cu lacrimi si cu umilinta: izbaveste-ne, prin sfintele tale rugaciuni, de multimea ispitelor si a necazurilor, de poftele cele vatamatoare ale trupului si de gandurile cele rele care se abat asupra noastra. Fii rugatorul celor din manastiri, care, din iubire si credinta fata de Domnul Iisus Hristos, au lasat toata grija cea lumeasca, pentru ca, impreuna cu tine, sa slujeasca mereu lui Dumnezeu in viata pustniceasca.

Tu esti si mijlocitor pentru cei din lume care cinstesc numele lui Iisus Hristos si Biserica cea una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Catre tine, Cuvioase Parinte, indreptam aceasta smerita rugaciune, pe care sa o duci inaintea Tatalui ceresc ca pe o tamaie cu buna mireasma. Fa-ne sa avem in minte si in inima rugaciunea lui Iisus. Uneste pe toti crestinii in aceeasi credinta dreptmaritoare si ne invredniceste sa dobandim fericirea Raiului, in veci. Amin!

doar ortodox candle light_church00