Troparul Sfintei Mari Muceniţe Anastasia, glasul al 4-lea: Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Anastasia, cea preafrumoasă între femei, s-a născut în vestita cetate a Romei. Ea pe toţi covîrşea cu neamul său cel bun, cu frumuseţea cea trupească şi cu cea sufletească, cu obiceiuri bune şi cu blîndeţe. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credinţă elin, iar maica ei credea întru Hristos, avînd numele Fausta. Din copilărie, Anastasia a fost încredinţată de maică-sa spre învăţătura cărţii, unui bărbat preaslăvit întru înţelepciune şi cu viaţa cinstită, cu numele Hrisogon, creştin credincios şi iscusit desăvîrşit întru cele dumnezeieşti, iar după aceea şi mucenic.
De la acest bărbat a învăţat Anastasia nu numai înţelegerea cărţii, ci şi a cunoaşte pe Acela, Care este Alfa şi Omega, începutul a toată zidirea cea văzută şi nevăzută şi sfîrşitul tuturor dorinţelor inimilor celor binecredincioşi. A învăţat să cunoască şi să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor şi Stăpînitorul. Se sîrguia în citirea cărţilor creştineşti ziua şi noaptea, învăţînd legile Domnului şi întărindu-şi inima în dragostea lui Dumnezeu. Săvîrşind ea învăţătura la Hrisogon, s-a făcut slăvită înaintea tuturor ca o preaînţeleaptă şi frumoasă. După aceasta, fericita ei mamă, Fausta, trecînd din această viaţă, a fost dată de tatăl său, cu multă silă, după un bărbat cu numele Pomplie, asemenea fiind de bun neam, dar cu credinţa elin. Şi a fost dusă în casa mirelui, adică credincioasa la cel necredincios, mieluşeaua lui Hristos la lup răpitor.
Însă păzind-o Dumnezeu, către Care ziua şi noaptea suspina cu inima şi se tînguia, nu şi-a pierdut fecioria sa, nici nu a întinat trupul ei curat cu bărbatul cel necurat, pentru că Anastasia se prefăcea neîncetat că are boala cea femeiască. Iar uneori, fiind silită de soţul său, ieşea din mîinile lui, ajutîndu-i nevăzut îngerul, păzitorul ei. Şi astfel era cu fecioria nevătămată. Adeseori îşi schimba hainele sale cele luminate şi podoabele cele de mult preţ şi, îmbrăcîndu-se pe ascuns în haine sărace, ieşea din casa sa, neştiind nimeni, decît numai o slujnică a ei, care de aproape îi urma şi cerceta toate temniţele, dînd mult aur la străji şi cercetînd pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Le slujea pe cît putea în toate, cu bună cucernicie şi cu cinste, spălîndu-le mîinile şi picioarele şi părul cel plin de praf curăţindu-l, ştergînd sîngele lor şi rănile lor legîndu-le cu petece curate. Apoi, dînd fiecăruia hrană şi băutură, se întorcea la casa sa. Continuă lectura →
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.
Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:
Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”
Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.
Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.
Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.
Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”. Continuă lectura →
Mucenicul Tau Doamne, Sava, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Viața Sf. Mucenic Sava de la Buzău
Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si „barbari” inchinatori la idoli.
In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.
Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, „au fost trecute din tara barbara in Romania”, adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.
Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, „de a-i trimite moaste de sfinti”, prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul „Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.
ACATISTUL SF. MUCENIC SAVA DE LA BUZĂU (12 APRILIE)
Rugăciunile începătoare: …
Condacul 1
Sfinte Mucenice al lui Hristos, care din pruncie ai slavit pe Dumnezeu prin a ta viata ingereasca, traita pe pamantul tarii noastre, cu credinta si cu dragoste iti cantam asa: Bucura-te, Sfinte Mucenice Sava, aparator al dreptei credinte!
Icosul 1
Ingereasca viata din copilarie ai trait, Sfinte Mucenice Sava, caci, prin cuvant, cu fapte bune si prin cantare sfanta, meleagurile Buzaului le-ai luminat in duhul Evangheliei lui Hristos si pe stramosii nostri la dreapta credinta i-ai indemnat, pentru care iti cantam, zicand:
Bucura-te, caci cu ingerii vietuiesti, acum, in ceruri;
Bucura-te, ca de acolo neincetat te rogi pentru noi;
Bucura-te, ca ale tale sfinte rugaciuni sunt bineprimite;
Bucura-te, grabnic ajutator in nevoi si necazuri;
Bucura-te, ca te-ai facut pe tine pilda vie de slujire lui Hristos;
Bucura-te, ca la Dumnezeu ai cugetat ziua si noaptea;
Bucura-te, ca ale tale tinereti lui Iisus le-ai inchinat;
Bucura-te, caci cu glasul tau cel dulce in biserica ai cantat;
Bucura-te, Sfinte Mucenice Sava, aparator al dreptei credinte!
Condacul 2
Cu nespusa dragoste si evlavie crestina, L-ai slujit pe Dumnezeu in Biserica, prin rugaciune si post, asemanandu-te prin aceasta cu ingerii din ceruri, unde neincetat canti impreuna cu ei lui Dumnezeu: Aliluia!
Credința cea mântuitoare comoară nerăpită ai socotit-o, de trei ori fericite, păgânătatea cea părintească părăsind-o și, urmând Stăpânului, te-ai îmbogățit cu darurile cele dumnezeiești. Adriane mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Iată una dintre cele mai măreţe povestiri despre o soţie ce-şi îndeamnă soţul să sufere mucenicia. Este o pildă supremă de credinţă neclintită, care ştie că scurta pierdere a soţului aici, pe pământ, pentru Hristos, înseamnă a-l dobândi din nou, de-a pururea, în împărăţia cerurilor.
Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.
Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.
Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.
Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.
Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el.
Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.
Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.
Luând-o de mână, el s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum a vorbit cu ea despre ceea ce trebuie să facă cu averea lui. Ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti. Intrând în temniţă, slujitoarea lui Dumnezeu Natalia a căzut înaintea sfinţilor mucenici şi, sărutându-le lanţurile, a văzut că rănile lor erau pline de puroi. Îndată şi-a trimis slujnica acasă să aducă pânză fină şi feşe. Când toate au fost aduse, Natalia a legat rănile mucenicilor cu mâna ei şi, pe cât se putea, le-a alinat suferinţele de neîndurat, slujindu-le în temniţă şapte zile, până când au plecat la judecată.
A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Toţi l-au îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire şi ruşinează-l pe tiran!“ Natalia îl îndemna şi ea: „Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru Impăratul ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?“
Îndurând cu vitejie bătăile şi răspunzând cu linişte şi iscusinţă cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt caznelor şi l-a trimis împreună cu ceilalţi înapoi în temniţă.
Din nou binecuvântata Natalia l-a îmbărbătat şi l-a mângâiat. Îmbrăţişându-l, ea îi spunea:
„Fericit eşti tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinţilor mucenici!
Fericit eşti tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui şi te vei face părtaşul ei, căci cel ce este părtaş suferinţelor Lui va fi părtaş şi al slavei Lui!“
Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui şi şi-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăşi legase rănile mucenicilor, Natalia şedea la picioarele lui Adrian şi zicea:
„Te rog, stăpâne al meu, adu-ţi aminte de legătura nunţii noastre, de şederea mea alături de tine în vremea suferinţelor şi de dorinţa mea ca tu să dobândeşti cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, aşa cum împreună am trăit în viaţa aceasta plină de păcate, tot aşa să trăim laolaltă nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredinţată că orice vei cere, Domnul îţi va da ţie, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea Lui, ca şi stăruinţa ta. Dar tu ştii necredinţa acestor oameni şi lipsirea de Dumnezeu a împăratului şi mă tem că mă vor sili să mă mărit cu altul, cu un om necredincios şi păgân. Atunci se va întina patul meu, şi legătura noastră se va rupe. Cu stăruinţă te rog, ocroteşte-ţi soţia, aşa cum Apostolul ne-a învăţat; dăruieşte-mi, ca răsplată a curăţiei mele, să mor împreună cu tine!“
Curând apoi chinuitorii veniră la temniţă cu o nicovală şi un baros de fier, căci împăratul hotărâse să-i omoare pe toţi cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalţi.
Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Însăşi soţia lui i-a ridicat picioarele pe nicovală. Cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i-au tăiat picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“
Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dete sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braţ acasă. Ea l-a uns cu mir scump, l-a învelit într-o pânză de purpură şi l-a aşezat la capul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţul aflat în apropiere, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.
După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă a dobândit încuviinţarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind de cugetarea aceluia, Natalia îndată s-a pregătit să fugă la Bizanţ, la locul unde erau păstrate moaştele soţului ei. Ea s-a aşezat la rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală şi de mâhnire Natalia a aţipit şi iată că unul dintre sfinţii mucenici i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Pace ţie, Natalia, roaba lui Hristos! Să ştii că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea şi nici noi nu am uitat bunătăţile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemniţării noastre. Stând înaintea feţei lui Hristos, stăruim ca să dea ţie să ajungi degrabă la noi“.
Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă împreună cu tine înaintea Domnului Hristos“. Iar mucenicul i-a răspuns: „El şi-a luat locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbeşte şi ia fără zăbavă o corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ţi se va arăta şi te va călăuzi la noi“.
Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate şi, luând cu ea doar braţul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanţ, care părea că o aşteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creştini, bărbaţi şi femei, care fugeau de prigoana răului Maximian, şi a adus mulţumire lui Dumnezeu.
La miezul nopţii, diavolul s-a arătat creştinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alţii în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creştini, vorbindu-le ca şi cum ar fi fost cârmaci: „De unde sunteţi şi încotro mergeţi?“ Creştinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia şi mergem la Bizanţ“. Vrăjmaşul le-a răspuns: „V-aţi abătut din cale; întoarceţi-vă spre port!“ Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească şi să-i ducă la pierzare. Iar creştinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia şi să plutească spre port.
Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, şi a strigat cu glas mare: „Ţineţi calea pe care aţi urmat-o înainte, şi nu luaţi în seamă cuvintele vrăjmaşului, ce negreşit vă găteşte pierzarea!“ Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a pierit cu corabia.
Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei şi a strigat: „Este soţul meu – este Adrian care a venit să ne scape!“ Îndată el s-a făcut nevăzut.
Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanţ, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinţilor mucenici, şi toţi au coborât din corabie plini de bucurie. Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le şi vărsând lacrimi de bucurie. Aşezând braţul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârşit, s-a ridicat şi a dat bineţe fraţilor şi surorilor aflaţi acolo, căci mulţi creştini credincioşi se adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor şi au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie.
Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!“
Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creştinilor de acolo şi le-a cerut să se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou.
După un ceas, credincioşii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, ei au îngropat-o în biserică, alături de soţul ei.
Sfantul Apostol Timotei s-a nascut din tata pagan elin si din mama de neam evreu. Originar din cetatea Listra, Sfantul Timotei a fost ucenic al Sfantului Apostol Pavel. Din Faptele Apostolilor, aflam ca Sfantul Apostol Pavel ajunge impreuna cu Barnaba in Listra, unde va tamadui un schiop din pantecele maicii sale. In urma acestei minuni, mama lui Timotei il gazduieste in casa sa, si-l daruieste pe fiul ei lui Pavel, ca dar pentru binecuvantarea adusa in cetatea ei.
Mai tarziu, dupa ce Sfantul Evanghelist Ioan va fi alungat de imparatul Domitian in insula Patmos, Sfantul Apostol Pavel il va hirotoni episcop in locul acestuia. Patimirea sa este legata de o sarbatoare in cinstea zeilor. Exista obiceiul in timpul anului, ca inchinatorii la idoli sa poarte masti si sa omoare persoanele pe care le intalneau pe strazi. Socoteau ca asa aduc jertfa zeilor. In timpul acestui obicei, Timotei iese cu indrazneala in fata acestora si Il marturiseste pe Hristos. Acestia, neprimind cuvintele Sfantului Timotei, l-au batut pana cand si-a dat duhul. Trupul sau a fost ingropat cu cinste in locul ce se numea Pion. Din porunca imparatului Constantiu (337-361), moastele sale au fost duse in Constantinopol, de Sfantul Artemie mucenicul si au fost puse in biserica „Sfintii Apostoli”, alaturi de Apostolii Luca si Andrei.
Măritul mucenic Anastasie era de fel din Persia, şi a trăit pe timpul lui Hosroe, împăratul perşilor şi al lui Heraclie, împăratul romanilor, care a împărăţit vitejeşte şi creştineşte între anii: 610 şi 641.
Anastasie se născuse în ţinutul Razih, în satul Nuni. La început se numea Magundat, fiind fiul vrăjitorului Vav, de la care a învăţat meşteşugul vrăjitoriei, mai înainte de a intra în ceata ostăşească a tiranilor. Perşii, prădând Ierusalimul, au luat mulţi robi, precum şi cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a suferit pătimirea în trup. Pentru minunile făcute de sfânta Cruce în Persia, se dusese vestea că Dumnezeul creştinilor a venit acolo. Iar Magundat fiind biruit de dorul lui Dumnezeu, încerca cu multă osârdie să afle ce este cu sfânta Cruce. Şi aflând de la un creştin toată iconomia dumnezeiască a Crucii, a crezut în Hristos şi a dorit să se facă următor patimilor Lui. S-a dus apoi la Calcedon de unde aflând de înfrângerea perşilor de către Heraclie împăratul, a plecat la Ierapole, unde găzduind la un argintar, lucră împreună cu el meşteşugul argintăriei. De aici s-a dus la Ierusalim unde s-a botezat, fiind numit Anastasie. După aceea a intrat în mănăstirea sfântului Sava, unde a luat schima monahilor. Înaintând pe calea cea bună a virtuţilor, citea Sfintele Cărţi, învăţa pe de rost Psaltirea şi dorea cu ardoare să-şi sfârşească viaţa prin suferinţe muceniceşti şi prin sânge. Zugrăvelile de pe pereţii bisericilor cu chipurile sfinţilor şi vieţile lor scrise în cărţi îi aprindeau dorul să le urmeze pilda vieţii. Pentru aceasta a avut şi un vis, în care i s-a arătat un pahar de aur plin de vin pe care l-a băut, socotind că acesta era semnul că dorinţa lui de a mărturisi pe Hristos se va împlini. De aceea, după ce s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a ieşit din mănăstire şi s-a dus în Cezareea Palestinei, unde întâlnindu-se cu nişte vrăjitori şi batjocorind faptele lor, a fost prins de ei şi dus la Marzavanas, stăpânul lor. Acesta l-a pus să care pietre, iar mulţi îl batjocoreau, smulgându-i barba şi bătându-l foarte rău. Mărturisind pe Hristos înaintea lui Hosroe, împăratul perşilor, şi neprimind să se întoarcă la legea lor persană a fost multă vreme chinuit şi în cele din urmă i s-a tăiat capul.
EPISTOLA A DOUA CÂTRE TIMOTEI
A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
CAPITOLUL 1
Pavel lauda credinta lui Timotei. Credinta si invatatura sanatoasa trebuie pazite.
1. Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, dupa fagaduinta vietii care este in Hristos Iisus,
2. Lui Timotei, iubitului fiu: Har, mila, pace de la Dumnezeu-Tatal si de la Hristos Iisus, Domnul nostru!
3. Multumesc lui Dumnezeu, Caruia Ii slujesc din stramosi, cu cuget curat, ca te pomenesc neincetat, zi si noapte, in rugaciunile mele.
4. Si pentru ca imi aduc aminte de lacrimile tale, doresc mult sa te vad, ca sa ma umplu de bucurie;
5. Imi aduc iarasi aminte de credinta ta neprefacuta, care, precum s-a salasluit intai in bunica ta Loida si in mama Eunichi, tot asa, sunt incredintat, ca si intru tine.
6. Din aceasta pricina, iti amintesc sa aprinzi si mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este in tine, prin punerea mainilor mele.
7. Caci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii si al dragostei si al intelepciunii.
8. Deci, nu te rusina de a marturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus in lanturi pentru El, ci patimeste impreuna cu mine pentru Evanghelie dupa puterea de la Dumnezeu.
9. El ne-a mantuit si ne-a chemat cu chemare sfanta, nu dupa faptele noastre, ci dupa a Sa hotarare si dupa harul ce ne-a fost dat in Hristos Iisus, mai inainte de inceputul veacurilor,
10. Iar acum s-a dat pe fata prin aratarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si nemurirea, prin Evanghelie.
11. Spre aceasta am fost pus eu propovaduitor si apostol si invatator al neamurilor.
12. Din aceasta pricina si sufar toate acestea, dar nu ma rusinez, ca stiu in cine am crezut si sunt incredintat ca puternic este sa pazeasca comoara ce mi-a incredintat, pana in ziua aceea.
13. Tine dreptarul cuvintelor sanatoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Hristos Iisus.
14. Comoara cea buna ce ti s-a incredintat, pazeste-o cu ajutorul Sfantului Duh, Care salasluieste intru noi.
15. Tu stii ca toti cei din Asia s-au lepadat de mine, intre care Fighel si Ermoghen.
16. Domnul sa aiba mila de casa lui Onisifor, caci de multe ori m-a insufletit si de lanturile mele nu s-a rusinat,
17. Ci venind in Roma, cu multa osardie m-a cautat si m-a gasit.
18. Sa-i dea Domnul ca, in ziua aceea, el sa afle mila de la Domnul. Si cat de mult mi-a slujit el in Efes, tu stii prea bine.
CAPITOLUL 2
Cununa celor ce se ostesc pentru Hristos. Cum trebuie sa petreaca invatatorii cei buni. Impotriva lui Imeneu si a altor invatatori mincinosi.
1. Tu, deci, fiul meu, intareste-te in harul care e in Hristos Iisus,
2. Si cele ce ai auzit de la mine, cu multi martori de fata, acestea le incredinteaza la oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa invete si pe altii. Continuă lectura →
“Cu înţelepciunea ca şi cu razele soarelui ai luminat pe filosofii păgâni şi ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinţei, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa o ai încredinţat, dimpreună şi pe prigonitorul l-ai mustrat, mireasă de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterina! Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos, şi de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească. Înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.”
Rar se se afla in lume persoane care sa fie daruite cu atatea daruri lumesti ca si Ecaterina: nascuta in Alexandria in familie de imparat, bogata, frumoasa si mai ales extraordinar de inteleapta (Homer, Aristotel, Platon, Virgiliu, Hipocrat sunt doar cativa din cei a caror mestesug Ecaterina il deprinsese si il stapanea deja la varsta 18 ani ). Chiar imparatul pe care il sfideaza public recunoaste ca ei i se cade sa imparateasca alaturi de el, cerand-o de sotie. Si totusi, Ecaterina renunta la nume si bogatie, acceptand sa fie intemnitata si chinuita public, renunta la frumusetea sa ( “eu sunt pamant si cenusa si toata frumusetea ca o floare se vestejeste si ca visul piere prin boala sau batranete; iar dupa moarte cu totul putrezeste”), renunta la intelepciunea lumeasca ( “am invatat tot mestesugul cartilor ritoricesti, filosofice si masurarii pamantului si alte intelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea caci sunt desarte si nefolositoare si am voit a ma face mireasa Stapanului Hristos, care graieste prin proorocul sau acestea: Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta stiutorilor o voi lepada”).
Ce anume poate fi cauza unei asemena radicale intoarceri de la lumesc la duhovnicesc? Ce anume poate determina o tanara fata, constienta de calitatile sale neasemuite si care este indreptatita sa ceara orice favoruri lumesti, sa renunte la ele, dandu-si in final drept jertfa suprema, chiar propriul trup? Ce anume a inteles tanara Ecaterina, cea care cu mintea ei stralucita a atins limitele stiintelor vremii ei, de a oferit totul pentru nimic din cele vazute? “Ravniti insa la darurile cele mai bune. Si va arat inca o cale care le intrece pe toate: dragostea si bunurile ei” spune Apostolul! Doar puterea dragostei dumnezeiesti, doar Duhul Sfant pogorat prin Botez, doar atingerea lui Dumnezeu care este iubire puteau sa o transforme pe Ecaterina in Mireasa vesnica a Domnului Iisus. “Eu stiu un tanar minunat, care fara asemanare te intrece pe tine in darurile care ai zis ca le ai; pentru ca frumusetea Lui intrece stralucirea soarelui, iar intelepciunea Lui indrepteaza toate fapturile si pe cele simtite si pe cele gandite. Apoi vistieria bogatiei Lui se imparte in toata lumea si niciodata nu se imputineaza, ci cu cat este impartita, tot mai mult se inmulteste; iar neamul Lui cel bun este negrait, neajuns, nestiut” ii spune batranul cel intelept la care ea a fost dusa de mama crestina, pentru alinarea sufletului ei. Din momentul in care cunoaste, cu mintea si cu inima, invatatura Fiului lui Dumnezeu, Ecaterina devine una dintre cele mai frumoase si mai patetice propavaduitoare a crestinismului intr-o epoca de mare prigoana, dar si plina dovezi minunate ale prezentei adevaratului Dumnezeu alaturi de fiii Sai.
Participand la confruntare publica cu primii 50 de intelepti ai imperiului, chemati de imparat sa-i combata argumentele pro-crestine, torturata apoi fizic de catre cei care pot ucide doar trupul, Sf Ecaterina reuseste prin stralucita sa pledoarie si prin exemplul sau sa-i aduca la Hristos pe toti carturarii cu care discuta, pe sotia imparatului Maximin – prigonitorul sau, pe bunul si viteazul dregator Porfirie impreuna cu 200 de ostasi, precum si mare parte din poporul care o urma, jelind-o. Moare bucurandu-se ca Il vede pe iubitul sau Mire chemand-o la El “ca sa imparateasca impreuna cu Dansul si sa se veseleasca in veacul cel fara de sfarsit. Continuă lectura →
Aceasta a trait pe vremea imparatilor Deciu (250-253) si Valerian (253-260) guvernator al Romei fiind Prov, pe cand se pornise, iarasi, mare prigoana impotriva crestinilor. Romana de neam, tanara cu varsta, Sfanta Anastasia se afla pe atunci intr-o mica manastire de fecioare, pierduta printre livezi si gradini, din apropierea Romei, unde era stareta o imbunatatita calugarita, anume Sofia. Ramasa orfana la varsta de trei ani, ea fusese luata de batrana Sofia si crescuta la manastire, unde covarsea cu frumusetea si cu dragostea catre Hristos pe toate celelalte tinere de varsta ei.
Oricat de ferita de lume era, oamenii tot aflasera de frumusetea si intelepciunea ei si multi o cerusera in casatorie. Dar fecioara ramanea neclintita in dragostea ei catre Hristos si voia cu infocare sa ramana pentru toata viata mireasa a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregatorul, de aceasta fecioara, a trimis ostasi sa o caute si, afland-o, au adus-o inaintea lui, in lanturi. Si o sfatuia dregatorul sa-si caute un barbat si sa se marite si, intorcandu-se, sa se inchine zeilor, ca frumusetea ei sa nu se piarda in zadar. Iar ea a raspuns: „Viata si veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o suta de ori, de ar fi cu putinta, sunt gata a muri.”
Auzind acest cuvant, Prov a poruncit de au batut-o peste obraz si i-au sfasiat vesmintele, au afumat-o cu fum inecacios de pucioasa si de smoala, apoi au batut-o cu toiege si i-au zdrobit pe roata oasele, in vreme ce fecioara nu inceta a marturisi pe Hristos. Infuriat, Prov a pus-o la si mai cumplite chinuri, cat se spune ca poporul din Roma, care era de fata, a inceput a murmura impotriva acestor cruzimi, iar multi s-au apropiat de credinta si s-au lepadat de idoli, botezandu-se. Cat despre Sfanta, scotand-o afara din cetate, la urma, i-au taiat capul.
Troparul Sfintei Mari Muceniţe Anastasia, glasul al 4-lea:
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Avramie si Maria nepoata sa
Acesta a fost fiu din parinti crestini si fiind însurat fara voia lui, a lasat toate pentru dragostea ce avea catre Domnul, si s-a dus de s-a închis într-o chilioara, pedepsindu-se cu toata nevointa; si peste zece ani, a fost hirotonit preot.
Deci murind frate-sau cel trupesc, i-a ramas o copila de noua ani si a luat-o la sine si facând o chilioara lânga chilia lui, a pus-o acolo; iar când fata a ajuns la vârsta de douazeci de ani, i s-a întâmplat de a cazut cu oarecine în pacat; si a fugit si s-a dus la o casa publica.
Atunci sfântul îmbracându-se în port ostasesc, a încalecat pe un cal, si s-a dus de a luat-o din acea cadere, si a adus-o iarasi la acel loc. Aceea atâta pocainta a aratat, încât peste scurta vreme facea mari minuni.
Deci raposând fericitul Avramie în douazeci si noua ale lui octombrie si ea cu putin mai pe urma s-a savârsit.
Cuviosul Avramie noul factor de minuni, arhimandrit al Rostovului la inceputul erei crestine in Rusia, intre anii 1073-1077. Sf Avramie, tuns in monahism in Manastirea Valaam, s-a invrednicit de aratarea Sf Ioan Teologul, care i-a dat lui un toiag zicandu-i: “ Sa te duci la Rostov si sa sfarami cu toiagul acesta pe idolul Veles si sa zici asa: In numele Domnului nostru Iisus Hristos iti porunceste tie Ioan Teologul ca sa te sfarami! “ Intorcandu-se fericitul Avramie la Rostov, a indeplinit porunca, idolul indata s-a spart si pe acel loc a zidit o biserica in numele Sf Ioan Teologul, in jurul careia mai apoi s-a format o manastire a carei staret a fost numit Sf Avramie. Manastirea Sf Avraamie este cea mai veche manastire din Rusia ( sec al XI-lea).
Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Mucenic Chiril; a Sfinţilor Mucenici Min şi Mineu; a Sfântului Sava Stratilatul; a Sfintei Cuvioase Ana; a Sfintei Muceniţe Melitina şi a Sfântului Sfinţit Mucenic Atanasie.
Un om de neam bun şi bogat, anume Claudie, cu obiceiuri bune şi cu milostivire spre săraci, văzînd o copiliţă foarte mică al cărei nume era Haritina – care rămăsăse orfană de părinţi din pruncia ei – s-a milostivit de dînsa şi, luînd-o acasă, a crescut-o ca pe fiica sa şi a iubit-o ca pe fireasca lui copilă, căci cu adevărat avea de ce să o iubească. Ajungînd în vîrstă, s-a arătat nu numai de o frumuseţe deosebită a chipului, ci şi cu podoaba obiceiurilor bune, fiind blîndă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet şi înţeleaptă. Însă cel mai important lucru era credinţa ei în Hristos, a cărui roabă şi mireasă a devenit; crezînd în El, s-a aprins cu multă dragoste şi s-a făcut mireasa Lui, păzindu-şi fecioria şi petrecînd la un loc deosebit în singurătate. Stăpînul ei care a crescut-o n-o oprea de la un gînd bun ca acesta, ci se bucura de viaţa ei cea curată şi sfîntă şi de aceea i-a zidit o casă liniştită în care vieţuiaînvăţînd ziua şi noaptea Legea Domnului. Pe credincioşii care o cercetau îi învăţa povăţuindu-i cu cuvinte folositoare, spre mîntuire, iar pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, propovăduindu-L pe Hristos. Tuturor le-a fost pildă de credinţă şi de viaţă plăcută lui Dumnezeu.
În vremea aceea Diocleţian, necredinciosul împărat, a început prigoană mare împotriva creştinilor de pretutindeni spre a-i chinui şi mai ales pe aceia care aveau o viaţă îmbunătăţită. În acea vreme Sfînta Haritina a fost clevetită către Domiţian comitele că este creştină şi pe mulţi elini îi întorcea la credinţa creştină. Iar comitele, auzind de acestea, a scris îndată stăpînului ei, poruncindu-i să trimită la dînsul pe Haritina. Stăpînul ei, citind scrisoarea, s-a mîhnit foarte mult şi, îmbrăcîndu-se în haină aspră, plîngea pentru dînsa, văzînd că nu poate să se împotrivească puterii comitelui. Pe cît putea se împotrivea ostaşilor care erau trimişi după dînsa şi plîngînd şi, ţinînd-o cu mîinile sale, se împotrivea celor ce voiau s-o răpească, iar ostaşii o tîrau spre dînşii. Claudie, care îi era ca un tată, nelăsînd-o din mîinile sale, îi gonea pe ostaşi, iar sfînta, ţinută de amîndouă picioarele, zicea către stăpînul ei: „Dă-mi drumul, stăpînul meu, şi nu te mîhni, ci bucură-te, căci pentru păcatele mele şi ale tale voi fi jertfă primită de Dumnezeu”. Iar ostaşii, mîniindu-se foarte tare, au răpit-o cu sila din mîinile stăpînului ei precum lupii o oaie, şi au dus-o la comite, iar Claudie o petrecea cu plîngere şi zicea: „Pomeneşte-mă la Cerescul Împărat, cînd vei sta înaintea Lui, în ceata sfintelor muceniţe”.
Fiind dusă Sfînta Haritina la comite, a stat înaintea lui, chemînd cu inima sa pe Dumnezeu în ajutor. Iar comitele a întrebat-o: „Oare sînt adevărate cele ce am auzit despre tine, fecioară: că eşti creştină şi înşeli pe mulţi, aducîndu-i la credinţa necurată?” Iar Sfînta Haritina a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Adevărat este că sînt creştină, iar ceea ce zici că înşel pe oameni nu este adevărat, pentru că de la înşelăciune îi întorc pe cei rătăciţi şi îi povăţuiesc la calea cea adevărată, ducîndu-i la Hristosul meu, întru care credinţa nu este necurată, precum spui tu, ci este sfîntă şi dreaptă. Toată credinţa voastră este plină de necurăţie, pentru că credeţi în necuraţii şi viclenii diavoli şi faceţi voia lor”. Auzind acestea comitele s-a mîniat foarte tare şi a poruncit să fie bătută fără cruţare şi apoi să fie pus un lanţ de fier pe grumazul ei şi a trimis-o să fie judecată de consul, judecătorul cel nedrept.
Judecătorul i-a pus mai întîi în faţă toate uneltele de schingiuire, apoi a grăit către dînsa: „Miluieşte-te pe tine singură, mai înainte de a nu fi pierdută cu munci cumplite. Primeşte sfatul cel bun şi adu jertfă zeilor nemuritori, pentru că în felul acesta vei afla trei mari lucruri folositoare ţie: pe zei îi vei îmblînzi, de la împărat vei dobîndi daruri şi ţie îţi vei păzi frumuseţea cea înflorită a tinereţilor tale, întreagă şi neveştejită de muncile cele cumplite”. Auzind acestea, muceniţa şi-a ridicat ochii spre cer, căutînd ajutor de acolo, apoi făcîndu-şi semnul crucii a grăit către judecător: „Iscusit, eşti, o! judecătorule viclean şi nedrept, dar nimic nu va spori uneltirea ta, căci nu mă vei prinde prin vicleşug, nici nu mă vei înfricoşa, îngrozindu-mă cu muncile, nici sfătuindu-mă nu mă vei putea duce la păgînătatea ta şi nu vei schimba în mine hotărîrea mea de a pătimi pentru Hristos. Sfătuieşte-te pe tine cele ce îţi sînt de folos şi nu te mai închina neînsufleţiţilor idoli, ca să nu pieri vîndut diavolilor pe care îi cinsteşti ca pe nişte dumnezei”.
Judecătorul, auzind aceste cuvinte, a început s-o batjocorească şi a porunci ca să-i fie tuns capul. Iar ea, ca un mieluşel fără glas, tăcea înaintea celui ce o tundea, vorbind numai în sine cu iubitul său Mire, rugîndu-L pe El să-i dea putere să suporte cu tărie nevoinţa muceniciei. Apoi, după ce au tuns-o, i-a crescut îndată părul pe cap, mai lung şi mai frumos decît cel dinainte. Văzînd acest lucru, judecătorul s-a umplut de mînie şi a poruncit să i se aducă cărbuni aprinşi, pe care, turnîndu-i pe sfîntul ei cap, a ars-o foarte tare. Apoi a turnat oţet peste trupul ars, înmulţindu-i cumplitele dureri. Iar sfînta răbda şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, ajutorule cel tare al celor ce nădăjduiesc spre Tine, Acela care pe cei trei tineri i-ai păzit nearşi în mijlocul văpăii celei arzătoare, ajută-mi să suport chinurile care pentru Tine le îndur, întăreşte-mă, ca nu cumva să-mi zică şi mie vrăşmaşul: „Unde este Dumnezeul tău?””. După rugăciune, a simţit o uşurare în dureri şi mulţumea lui Dumnezeu. Însă schingiuitorul n-a încetat a abate asupra ei chinuri şi mai mari, căci, înfierbîntînd în foc ţepuşe de fier, i-a înfipt în pieptul ei, apoi i-a ars coastele cu lumînări aprinse. Iar ea, neluînd în seamă focul cel material, se aprindea mai mult cu văpaia dragostei dumnezeieşti şi nu înceta a mărturisi cu inima şi cu gura numele lui Iisus Hristos. După acestea chinuitorul a osîndit-o să fie înecată în mare.
Luînd-o slujitorii au dus-o la mare, iar sfînta, mergînd, striga către Dumnezeu aşa:”Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că pentru numele Tău cel sfînt, după ce am fost arsă de foc, voi trece prin apa mării. Binevoieşte să mă arăţi curată în ziua Învierii. Arată acum, ca şi de-a pururea, minunile Tale în mine, prin care mai mult se va putea proslăvi numele Tău cel prea mare, în veci”. Şi, ducînd-o la mare, îi legară o piatră grea de grumaz şi o aruncară în adîncul mării. Făcîndu-se aceasta, îndată piatra s-a dezlegat şi s-a afundat în mare, iar sfînta, întărindu-se cu puterea Celui Preaînalt, în chip nevăzut, stătea deasupra mării mergînd în picioare pe apă, ca şi cum marea ar fi fost un drum de piatră şi ieşind la mal s-a dus înaintea judecătorului şi i-a zis: „Uitaţi-vă şi vedeţi puterea Hristosului meu şi credeţi în El”. Iar judecătorul, văzînd-o că a ieşit vie din mare, s-a mirat şi tăcea umilit. Apoi, venindu-şi în fire, judecătorul zicea că este vrăjitoare şi cu ajutorul vrăjilor a ieşit vie din mare şi a poruncit celor care erau de faţă s-o apuce şi s-o lege goală de o roată, iar sub roată au înfipt unelte de fier ascuţite, cuţite şi săbii şi au turnat mulţime de cărbuni aprinşi, apoi a poruncit muncitorilor să întoarcă roata pe care era legată sfînta, ca în felul acesta trupul ei să fie zdrobit de uneltele ascuţite de sub roată şi să fie ars de cărbunii cei aprinşi şi astfel durerea să fie îndoită.
Începînd slujitorii a chinui pe sfîntă, îndată roata a stat nemişcată şi mîinile slujitorilor au slăbit, iar cărbunii aprinşi s-au stins şi sfînta a rămas nevătămată, pentru că îngerul Domnului apăra şi păzea pe mireasa lui Hristos. Judecătorul s-a umplut de mai mare mînie şi a poruncit să-i scoată unghiile mîinilor şi picioarelor, apoi să-i zdrobească toţi dinţii, iar ea a răbdat toate acestea cu multă bărbăţie. După toate acestea s-a gîndit nelegiuitul să-i necinstească fecioria şi a poruncit să fie chemată mulţime de oameni neruşinaţi şi să fie dată lor spre necinstire. Iar ea, auzind ce plănuia nelegiuitul judecător, a zis: „Cu mine este Hristosul meu, care tot planul vostru viclean îl va risipi şi acum va lua la Sine sufletul meu fără de prihană”.
Zicînd acestea şi-a înălţat mîinile şi şi-a ridicat ochii în sus, rugîndu-se din toată inima lui Dumnezeu ca s-o izbăvească din mîinile necuraţilor. Şi, fiind acolo desfrînaţii aceia, pe cînd voiau s-o ia, îndată ea şi-a dat curatul şi nevinovatul său suflet în mîinile Dumnezeului ei şi trupul ei cel fecioresc a rămas mort în mijlocul acelor nelegiuiţi plini de poftă necurată. Judecătorul, văzînd pe sfînta moartă, a poruncit ca trupul ei să fie pus într-un sac şi, umplîndu-l cu nisip, să-l arunce în mare. Astfel, au înecat-o în adîncul mării pe sfînta moartă, pe ea care, cînd era vie, umbla pe deasupra apelor. Iar după trei zile, ridicîndu-se valurile mării, au scos-o la mal, neavînd nici o stricăciune din pricina apei.
Claudie, care o crescuse pe sfîntă ca pe fiica sa, luînd cinstitul şi prea chinuitul ei trup, cu plîngere şi cu bucurie, l-a dat cuvincioasei îngropări, slăvind pe Mîntuitorul Hristos, Care S-a născut din Preacurata Fecioară, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, în veci. Amin.
Sfântă Muceniţă Haritina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!
In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.
Rar se se afla in lume persoane care sa fie daruite cu atatea daruri lumesti ca si Ecaterina: nascuta in Alexandria in familie de imparat, bogata, frumoasa si mai ales extraordinar de inteleapta (Homer, Aristotel, Platon, Virgiliu, Hipocrat sunt doar cativa din cei a caror mestesug Ecaterina il deprinsese si il stapanea deja la varsta 18 ani ). Chiar imparatul pe care il sfideaza public recunoaste ca ei i se cade sa imparateasca alaturi de el, cerand-o de sotie. Si totusi, Ecaterina renunta la nume si bogatie, acceptand sa fie intemnitata si chinuita public, renunta la frumusetea sa ( 
Un om de neam bun şi bogat, anume Claudie, cu obiceiuri bune şi cu milostivire spre săraci, văzînd o copiliţă foarte mică al cărei nume era Haritina – care rămăsăse orfană de părinţi din pruncia ei – s-a milostivit de dînsa şi, luînd-o acasă, a crescut-o ca pe fiica sa şi a iubit-o ca pe fireasca lui copilă, căci cu adevărat avea de ce să o iubească. Ajungînd în vîrstă, s-a arătat nu numai de o frumuseţe deosebită a chipului, ci şi cu podoaba obiceiurilor bune, fiind blîndă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet şi înţeleaptă. Însă cel mai important lucru era credinţa ei în Hristos, a cărui roabă şi mireasă a devenit; crezînd în El, s-a aprins cu multă dragoste şi s-a făcut mireasa Lui, păzindu-şi fecioria şi petrecînd la un loc deosebit în singurătate. Stăpînul ei care a crescut-o n-o oprea de la un gînd bun ca acesta, ci se bucura de viaţa ei cea curată şi sfîntă şi de aceea i-a zidit o casă liniştită în care vieţuiaînvăţînd ziua şi noaptea Legea Domnului. Pe credincioşii care o cercetau îi învăţa povăţuindu-i cu cuvinte folositoare, spre mîntuire, iar pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, propovăduindu-L pe Hristos. Tuturor le-a fost pildă de credinţă şi de viaţă plăcută lui Dumnezeu.
