Preotul…


Motto: Preotul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cel care-i duce la Dumnezeu, prin sfătuirile lui şi prin harul Sfântului Duh care este peste el, spre a săvârşi cele şapte Taine creştineşti prin care se poate mântui orişicare creştin. (Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos).

            Prolog – Preotul – Mijlocitor între cer şi pământ

            Preotul este apostolul lui lisus Hristos, este apostolul neamului, mijlocitorul între Dumnezeu şi orice creştin.

            Prin preot se fac toate minunile dumnezeieşti, toate Tainele Bisericii. Fără el nu se fac!…


preot

            De aceea, preotul trebuie să fie ca un soare, neacoperit de norii necredinţei, să fie totdeauna lumină, fiindcă dacă este lumină, totdeauna toţi cei din întuneric aleargă la lumină. Preotul să fie tuturor pildă de fapte bune. Să nu socotească cineva că preoţia este un serviciu ca orişice alt serviciu, fiindcă ea este un har dumnezeiesc pogorât din cer.

            Preotul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cel care-i duce la Dumnezeu, prin sfătuirile lui şi prin harul Sfântului Duhcare este peste el, spre a săvârşi cele şapte Taine creştineşti prin care se poate mântui orişicare creştin.

            Trebuie mare atenţie, să nu înceapă preotul să spună: „Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic dacă umblu ca un mirean, nu-i nimica!…”.

            (Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp.141-142).

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa Preotului

 

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului constituie „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) autentice ale preoţiei lui.

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie îl fac pe preot ucenic iubit al lui Iisus Hristos, care îşi pleacă genunchii la rugăciune, sufletul în Sfânta Scriptură şi capul  pe pieptul Domnului, în Dumnezeiasca Liturghie.

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului îi deschid acestuia calea şi-i orientează drumul pentru el şi pentru credincioşii săi, întru desăvârşită smerenie, sporită umilinţă şi înflăcărată dragoste, spre partea oilor celor de-a dreapta.

            Cele trei perechi de câte două aripi ale serafimilor din vedenia sfântului prooroc Isaia din templu, cu două acoperindu-şi feţele, cu două acoperindu-şi picioarele şi cu două zburând spre tronul Dumnezeirii Celei ce S-a arătat (Isaia 6, 1-7), ar putea preînchipui cele trei părţi duhovniceşti ale acestui eseu teologic: „Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia în viaţa preotului”.        Prin rugăciunea lui personală, de dimineaţă, de zi şi de seară, prin rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi prin conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu şi conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi, întemeiată pe smerenie şi dragoste, preotul umblă cu Dumnezeu precum Enoh, se roagă răstignit în rugăciune precum Moise pe munte, adeseori prin şiroaie de lacrimi precum Ana, mama lui Samuel, la uşa cortului de la Şilo şi precum psalmistul David; îmbrăcat în sacul umilinţei şi prăbuşit în cenuşa nevredniciei, precum prorocul Daniel în Babilon.

            Prin rugăciune, preotul urcă pe Muntele Tabor  şi coboară în Grădina Ghetsimani, cutremurându-şi sufletul, precum locul de rugăciune al primilor creştini din Ierusalim şi închisoarea lăuntrică, precum temniţa Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila din Filipi. Preotul este prietenul vameşului smerit din templu şi practicantul stăruitor al rugăciunii acestuia: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).

            Rugăciunea personală este rug aprins în sufletul preotului, stâlp de foc în conştiinţa lui şi car de foc în inima lui, toate acestea în lumina, flacăra şi nimbul limbii de foc a Sfântului Duh de la Rusaliile hirotoniei lui întru preot.

            Rugăciunea personală a preotului este cădelniţa de aur (Apocalipsă 8, 3) în care se aprinde şi arde neîncetat această tămâie binemirositoare a convorbirii lui interioare, lăuntrice cu Dumnezeu, acasă, în biserică, în parohie şi oriunde în lume.

            Dar, rugăciunea preotului este hrănită cu mana cuvântului lui Dumnezeu şi este adăpată cu apa cea vie a harului Sfintei Scripturi, de la stânca din Horeb a citirii stăruitoare şi de la fântâna lui Iacob a cugetării neîncetate la cuvintele Revelaţiei, conform îndemnului Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39).

            Prin citirea Sfintelor Scripturi, pregătindu-şi predica şi hrănindu-şi sufletul, preotul urcă tainic şi îşi găseşte loc mistic pe Muntele Fericirilor, contemplând fulgerele şi auzind tunetele de pe Sinai, fiind străbătut de adierea blândă şi liniştită a Duhului Sfânt de la Horeb şi fiind purtat de mână în grădina de Eden a Pildelor, Minunilor şi Învăţăturilor evanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos.

            Prin citirea stăruitoare a Sfintelor Scripturi şi prin înţelegerea şi tâlcuirea lor, în duhul Sfinţilor Părinţi, preotul se face fiu al patriarhilor, ucenic al profeţilor şi martor şi contemporan al Sfinţilor Evanghelişti şi al Sfinţilor Apostoli, ucenicii şi urmaşii direcţi ai Mântuitorului.

            Dacă Cartea acesta a Legii Revelaţiei dumnezeieşti nu se va pogorî de pe buzele preotului, cum îi spune Dumnezeu lui Iosua şi se va călăuzi după ea „ziua şi noaptea” (Iosua 1, 8), atunci preotul va avea izbândă în căile sale pastorale; va avea „cuvânt cu putere multă” în predicile şi cuvântările sale şi va păşi cu spor pe drumul spre Emaus al preoţiei sale, alături de Iisus Hristos Cel Înviat, nevăzut şi necunoscut şi de Luca şi Cleopa, de-a dreapta şi de-a stânga sa.

            Sfânta Scriptură stă în viaţa preotului sub semnul cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Citirea Scripturilor – deschiderea cerurilor!” şi al imperativului occidental scolastic: „Lege Biblia; Relege Biblia, Repetă Biblia!” adică: citeşte Biblia, reciteşte Biblia şi reia citirea Bibliei.    Citirea Sfintelor Scripturi constituie filonul de aur al predicii, înţelepciunii şi inspiraţiei preotului. Precum arhiereul Hilchia de pe vremea regelui Iosia, care a redescoperit Cartea Legii pierdută în templul sfânt (IV Regii 22, 8-11), tot aşa şi fiecare preot în parohia sa – şi arhiereu în Eparhia sa – se cuvine să redescopere mereu şi mereu cuvântul Revelaţiei dumnezeieşti din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, scoţându-l de sub obrocul uitării şi al nepăsării şi punându-l în sfeşnicul cunoştinţei de Dumnezeu din biserică şi mintea credincioşilor, ca să lumineze tuturor din casa parohiei sale încredinţate (cf. Matei 5, 15), pentru că „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

            Citirea Sfintei Scripturi de către preot constituie pâinea şi carnea  pe care corbii Sfântului proroc Ilie i-o aduc dimineaţa şi seara acestuia la pârâul Cherit al casei parohiale din faţa Iordanului (III Regi 17, 2-7), în vremea secetei duhovniceşti şi a foametei şi setei de pe pământ, de auzire a cuvintelor Domnului (Amos 8, 11).

            Citirea Sfintelor Scripturi de către preot nu are asemănare mai potrivită decât cu icoana adunării manei celei trimise din cer pentru poporul lui Israel (Exod 16, 11-22), ca prefigurare a cuvântului lui Dumnezeu şi preînchipuire a „Pâinii celei vii” euharistice, care se coboară din cer de la Dumnezeu şi dă lumii viaţă (Ioan 6, 32-58). Continuă lectura

Reclame

Incinerare cu lumânare?!


sergiu_nicolaescuA vrut să fie ars. Soţia, mai tânără cu 47 de ani decât el, i-a împlinit dorinţa.

Când el avea 48 de ani, ea avea un an. Dacă i-ar fi spus: Ai grijă, să nu te joci niciodată cu focul, că te vei arde, ea l-ar fi crezut, poate, şi nu s-ar fi ars la mâini; acum nu l-a crezut şi s-a ars la suflet şi i-a ars sufletul. Totul s-a petrecut în Sâmbăta Bobotezei, repede. Zi de mare ajunare. Canalele TV au găsit şi vinovata, pe numele ei adevărat, Biserica Ortodoxă Română. Reporteri, doctori, psihologi, actori, regizori, politicieni ş.a. au început să tragă cu vorbele mai ceva ca la Turnul Babel. Toţi au uitat că în 2013 Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani, toţi au uitat versurile: Cu bulgări de zăpadă-n mâini/ azvârl în focul veşnic./ O zână, ninsă săptămâni,/ îmi ţine luna sfeşnic// când, aplecat şi încordat,/ în focul veşnic bulgări reci/ azvârl, mai alb, mai nepătat/ decât au fost în veci.// Se stinge? Nu se stinge, nu!/ El arde-n flame lungi şi iată/ Sprânceana mea-i de fum acu/ şi fruntea încordată.

Oamenii, simpli, şi de data aceasta nepuşi de nimeni, au huiduit, au refuzat păgânătatea actului în sine (Păgână este toată firea cuvântătoare care, voit, fuge de viaţa veşnică, Sf. Ioan Scărarul). S-au întrebat: de ce? Dar n-au acuzat Biserica. Acuzatorii erau la canalele TV care deversau în sufletele oamenilor toate murdăriile, inepţiile, jignirile, frustrările, nimicniciile acumulate în anul proaspăt încheiat. Maestrul, Marele, Celebrul, Cel mai…nu a vrut să azvârle cu bulgări în focul veşnic, el a vrut să fie ars, adică să se arunce cu toată existenţa lui în focul veşnic. A refuzat voit, conştient, misterul trupului înviat, adicămisterul materiei înduhovnicite (D. Stăniloae); fiindu-i teamă că va fi mâncat de viermi, a ales chinul, acel chin care îi va deveni un vierme neadormit.

Oamenii cu o sprânceană de fum şi o frunte încordată au azvârlit într-un mod alb, nepătatmirarea lor: cum este posibil să vii la Crematoriu îmbrăcat în alb? Mirarea oamenilor de la Crematoriu mi-a amintit de mirările lui Cehov: dacă luna ar fi locuită, ar cădea pe continentul nostru lături şi alte murdării! Cum ar putea să trăiască pe lună oameni, dacă ea există numai noaptea, iar ziua piere? Maestrula refuzat ca zâna, ninsă săptămâni(Moartea) să-i ţină luna sfeşnic. A vrut să fie ars, fără lumânare! Şi pentru aceasta, aţi ghicit, vinovată era tot ea, depăşitarămasa în urmăanchilozata Biserică Ortodoxă Română.

Atenagora, Patriarhul Constantinopolului, spunea: moartea este o poartă. Cel Înviat ne trece prin moarte în Viaţă. Suntem botezaţi în Moartea Lui ca să participăm la Viaţa Lui. Viaţa noastră se îngustează treptat-treptat până ce botezul nostru şi moartea noastră coincid. S-a spus că Maestrul şi-a regizat moartea. A refuzat Boboteazadin Duminica următoare. Părintele Stăniloae afirma că viaţa viitoare va fi o duminică. Maestrul, Marele, Celebrul, Cel mai… a ales Sâmbăta să fie ars şi nimeni din familie nu i-a schimbat alegerea, deşi ar fi putut să o facă. Ferice de Nichita: apă şi foc, gheaţă şi fum–/ azvârl şi strig, azvârl şi strig:/ Priviţi-mă, trăiesc şi sunt acum,/ şi mă las nins şi nu mi-e frig.

Marele, Celebrul a ales frigul din Crematoriul cel veşnic. Mai este vinovată, acum, Biserica Ortodoxă Română? Nu! Fidelă propriilor rânduieli, ea nu poate avea un astfel de ritual, numit incinerare cu lumânare.

Pr. Sever Negrescu, poet şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România

pr sever_negrescuCel care ne tâlcuieşte acum proloagele şi adună în potir fărămiturile de cuvinte, părintele Sever Negrescu, s-a născut în 1960 la Husnicioara – Mehedinţi. După finalizarea cursurilor gimnaziale în Turnu Severin îşi continuă studiile la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova. Este perioada în care îl cunoaşte pe poetul Marin Sorescu care îl încurajează să scrie versuri.

După încheierea stagiului militar la Beiuş – Bihor, urmează cursurile Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, între anii 1983 – 1987, perioadă în care audiază şi prelegerile unor mari cărturari precum Ioan Alexandru, Şerban Cioculescu, Zoe-Dumitrescu Buşulenga, Edgar Papu, Dinu C. Giurăscu ori Dumitru Stăniloae. Continuă lectura