Motto: Preotul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cel care-i duce la Dumnezeu, prin sfătuirile lui şi prin harul Sfântului Duh care este peste el, spre a săvârşi cele şapte Taine creştineşti prin care se poate mântui orişicare creştin. (Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos).

            Prolog – Preotul – Mijlocitor între cer şi pământ

            Preotul este apostolul lui lisus Hristos, este apostolul neamului, mijlocitorul între Dumnezeu şi orice creştin.

            Prin preot se fac toate minunile dumnezeieşti, toate Tainele Bisericii. Fără el nu se fac!…

            De aceea, preotul trebuie să fie ca un soare, neacoperit de norii necredinţei, să fie totdeauna lumină, fiindcă dacă este lumină, totdeauna toţi cei din întuneric aleargă la lumină. Preotul să fie tuturor pildă de fapte bune. Să nu socotească cineva că preoţia este un serviciu ca orişice alt serviciu, fiindcă ea este un har dumnezeiesc pogorât din cer.

            Preotul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cel care-i duce la Dumnezeu, prin sfătuirile lui şi prin harul Sfântului Duhcare este peste el, spre a săvârşi cele şapte Taine creştineşti prin care se poate mântui orişicare creştin.

            Trebuie mare atenţie, să nu înceapă preotul să spună: „Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic dacă umblu ca un mirean, nu-i nimica!…”.

            (Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp.141-142).

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa Preotului

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului constituie „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) autentice ale preoţiei lui.

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie îl fac pe preot ucenic iubit al lui Iisus Hristos, care îşi pleacă genunchii la rugăciune, sufletul în Sfânta Scriptură şi capul  pe pieptul Domnului, în Dumnezeiasca Liturghie.

            Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului îi deschid acestuia calea şi-i orientează drumul pentru el şi pentru credincioşii săi, întru desăvârşită smerenie, sporită umilinţă şi înflăcărată dragoste, spre partea oilor celor de-a dreapta.

            Cele trei perechi de câte două aripi ale serafimilor din vedenia sfântului prooroc Isaia din templu, cu două acoperindu-şi feţele, cu două acoperindu-şi picioarele şi cu două zburând spre tronul Dumnezeirii Celei ce S-a arătat (Isaia 6, 1-7), ar putea preînchipui cele trei părţi duhovniceşti ale acestui eseu teologic: „Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia în viaţa preotului”.        Prin rugăciunea lui personală, de dimineaţă, de zi şi de seară, prin rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi prin conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu şi conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi, întemeiată pe smerenie şi dragoste, preotul umblă cu Dumnezeu precum Enoh, se roagă răstignit în rugăciune precum Moise pe munte, adeseori prin şiroaie de lacrimi precum Ana, mama lui Samuel, la uşa cortului de la Şilo şi precum psalmistul David; îmbrăcat în sacul umilinţei şi prăbuşit în cenuşa nevredniciei, precum prorocul Daniel în Babilon.

            Prin rugăciune, preotul urcă pe Muntele Tabor  şi coboară în Grădina Ghetsimani, cutremurându-şi sufletul, precum locul de rugăciune al primilor creştini din Ierusalim şi închisoarea lăuntrică, precum temniţa Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila din Filipi. Preotul este prietenul vameşului smerit din templu şi practicantul stăruitor al rugăciunii acestuia: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).

            Rugăciunea personală este rug aprins în sufletul preotului, stâlp de foc în conştiinţa lui şi car de foc în inima lui, toate acestea în lumina, flacăra şi nimbul limbii de foc a Sfântului Duh de la Rusaliile hirotoniei lui întru preot.

            Rugăciunea personală a preotului este cădelniţa de aur (Apocalipsă 8, 3) în care se aprinde şi arde neîncetat această tămâie binemirositoare a convorbirii lui interioare, lăuntrice cu Dumnezeu, acasă, în biserică, în parohie şi oriunde în lume.

            Dar, rugăciunea preotului este hrănită cu mana cuvântului lui Dumnezeu şi este adăpată cu apa cea vie a harului Sfintei Scripturi, de la stânca din Horeb a citirii stăruitoare şi de la fântâna lui Iacob a cugetării neîncetate la cuvintele Revelaţiei, conform îndemnului Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39).

            Prin citirea Sfintelor Scripturi, pregătindu-şi predica şi hrănindu-şi sufletul, preotul urcă tainic şi îşi găseşte loc mistic pe Muntele Fericirilor, contemplând fulgerele şi auzind tunetele de pe Sinai, fiind străbătut de adierea blândă şi liniştită a Duhului Sfânt de la Horeb şi fiind purtat de mână în grădina de Eden a Pildelor, Minunilor şi Învăţăturilor evanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos.

            Prin citirea stăruitoare a Sfintelor Scripturi şi prin înţelegerea şi tâlcuirea lor, în duhul Sfinţilor Părinţi, preotul se face fiu al patriarhilor, ucenic al profeţilor şi martor şi contemporan al Sfinţilor Evanghelişti şi al Sfinţilor Apostoli, ucenicii şi urmaşii direcţi ai Mântuitorului.

            Dacă Cartea acesta a Legii Revelaţiei dumnezeieşti nu se va pogorî de pe buzele preotului, cum îi spune Dumnezeu lui Iosua şi se va călăuzi după ea „ziua şi noaptea” (Iosua 1, 8), atunci preotul va avea izbândă în căile sale pastorale; va avea „cuvânt cu putere multă” în predicile şi cuvântările sale şi va păşi cu spor pe drumul spre Emaus al preoţiei sale, alături de Iisus Hristos Cel Înviat, nevăzut şi necunoscut şi de Luca şi Cleopa, de-a dreapta şi de-a stânga sa.

            Sfânta Scriptură stă în viaţa preotului sub semnul cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Citirea Scripturilor – deschiderea cerurilor!” şi al imperativului occidental scolastic: „Lege Biblia; Relege Biblia, Repetă Biblia!” adică: citeşte Biblia, reciteşte Biblia şi reia citirea Bibliei.    Citirea Sfintelor Scripturi constituie filonul de aur al predicii, înţelepciunii şi inspiraţiei preotului. Precum arhiereul Hilchia de pe vremea regelui Iosia, care a redescoperit Cartea Legii pierdută în templul sfânt (IV Regii 22, 8-11), tot aşa şi fiecare preot în parohia sa – şi arhiereu în Eparhia sa – se cuvine să redescopere mereu şi mereu cuvântul Revelaţiei dumnezeieşti din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, scoţându-l de sub obrocul uitării şi al nepăsării şi punându-l în sfeşnicul cunoştinţei de Dumnezeu din biserică şi mintea credincioşilor, ca să lumineze tuturor din casa parohiei sale încredinţate (cf. Matei 5, 15), pentru că „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

            Citirea Sfintei Scripturi de către preot constituie pâinea şi carnea  pe care corbii Sfântului proroc Ilie i-o aduc dimineaţa şi seara acestuia la pârâul Cherit al casei parohiale din faţa Iordanului (III Regi 17, 2-7), în vremea secetei duhovniceşti şi a foametei şi setei de pe pământ, de auzire a cuvintelor Domnului (Amos 8, 11).

            Citirea Sfintelor Scripturi de către preot nu are asemănare mai potrivită decât cu icoana adunării manei celei trimise din cer pentru poporul lui Israel (Exod 16, 11-22), ca prefigurare a cuvântului lui Dumnezeu şi preînchipuire a „Pâinii celei vii” euharistice, care se coboară din cer de la Dumnezeu şi dă lumii viaţă (Ioan 6, 32-58). Continuă lectura →