PĂSTRAŢI ORTODOXIA CURATĂ!


În caz că eşti ortodox, citeşte, cunoaşte Ortodoxia şi apăr-o, căci trece prin momente grele! Sinodul de la Creta, din 2016, a hotărât, în numele ortodocşilor, în articolul 22 al documentului  Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” următoarele: ,,Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic)”.

nicea-21Acest articol este, însă, străin de Ortodoxie, deoarece promovează înlocuirea ascultării ortodoxe pe baze canonice cu supunerea de tip catolic şi anulează sinodalitatea Bisericii. (1)

Vizita Papei Francisc în România, din 31 mai-2 iunie 2019, este supradimensionată de mass-media, chiar dacă sfidează majoritatea ortodoxă, la adăpostul hotărârilor luate la Sinodul din Creta! Iaşul, se pregătește de un pelerinaj la care vor participa peste 120.000 de catolici, de parcă am fi o ţară catolică! Invitarea ortodocşilor la acest eveniment vădeşte intenţiile ecumeniste şi prozelitismul acestei vizite. Canoanele ortodoxe interzic rugăciunile în comun ale ortodocşilor cu cu cei de alte confesiuni. Cei care doresc pot afla deosebirile între Ortodoxie şi ,,religia” fabricată pentru a supune, nu pentru a mântui, care îşi spune impropriu ,, catolică”.( 2) Nici Bucureştiul nu se lasă mai prejos. Clopotele Catedralei Mântuirii Neamului vor fi trase pentru prima dată cu ocazia venirii Papei Francisc! (3) În faţa acestei situaţii, mulţi creştini au luat atitudine, aducând argumente din scrierile patristice. (4) Primirea Papei cu onorurile cuvenite unui ierarh ortodox este o blasfemie. Se răsucesc în mormânt Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul şi alţi ortodocşi patrioţi care au apărat Ortodoxia românească!

 Papa ,,va fi primit ca episcop al Bisericii lui Hristos în catedrala construită pentru a simboliza Ortodoxia românească, în condițiile în care tronul episcopal al Romei se află în afara Bisericii de un mileniu”. (5) Aşadar, în urma schismei din 1054, papismul şi toate confesiunile care s-au îndepărtat de dreapta credinţă se află în afara Bisericii! Ca să intre în Biserica lui Hristos, trebuie să accepte Botezul ortodox! La Sinodul din Creta, în loc să se ia atitudine împotriva ereziilor, acestea au fost considerate ,,biserici”. Toate rugăciunile comune ale ortodocşilor cu celelalte confesiuni sunt interzise de către Sfinţii Părinţi din motive pedagogice şi din dragoste pentru mântuirea tuturor oamenilor. La acest sinod, a avut loc o politizare a credinţei, bifându-se un punct important de pe agenda ecumenistă care are drept scop final unirea tuturor religiilorşi închinarea la Antihrist! Dacă ne rugăm cu cei care se află sub anateme din cauza unor abateri canonice grave, ne facem părtaşi la păcatul lor (infailibilitatea papei, necistirea Maicii Domnului şi a sfintelor icoane etc. Află diferenţele dintre Ortodoxie şi alte confesiuni citind ,,Călăuză în credinţa Ortodoxă” de Ilie Cleopa (6). Avem datoria să ne informăm, să fim ortodocşi practicanţi care să dorească mântuirea cu orice preţ şi să luăm atitudine prin puterea exemplului, prin informarea  aproapelui şi prin lupta cu erezia şi cu păcatul!

,,Scopul vieţuirii creştine este dobândirea Duhului Sfânt.” – spunea Sfântul Serafim de Sarov. Însă atitudinea permisivă  faţă de păcat, faţă de erezii şi faţă de agenda LGBT nu este compatibilă cu dobândirea Duhului Sfânt: ,,Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor.6,9) Papiştii l-au idolatrizat pe papa, considerându-l infailibil, iar acum vor să-l vedem şi noi aşa, deşi poruncile evanghelice, după care vom fi judecaţi, ne spun altceva:

,,Şi apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Şi I-a zis cărturarul: Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 12, 28-37) Aici este vorba despre iubire în Adevăr, nu despre părtăşia la minciună şi despre toleranţă în numele corectitudinii politice!  Bolile sufletului, ca şi cele ale trupului, au nevoie de tratamentele potrivite!

Trăim vremuri de mărturisire a credinţei, vremuri în care ni se cere să avem o credinţă puternică. Să ne unim glasurile împotriva ecumenismului, care constituie un adevărat genocid spiritual, şi să cerem ierarhilor noştri:

ieşirea din Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Mondial al Bisericilor, deoarece acesta are obiective care nu corespund canoanelor ortodoxe! Ortodoxia este  Biserica. Nu există mai multe biserici. Credem ,,în una una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, nu în în ereziile numite ,,biserici” la Sinodul din Creta!

nerecunoaşterea autocefaliei ,,bisericii” Ucrainei,  întrucât crearea acesteia nu s-a desfăşurat  în mod canonic, ci pe baze schismatice şi reprezintă un precedent pentru alte abuzuri cum ar fi: 1) subminarea Ortodoxiei prin intenţia acestei ,,biserici”de colaborare cu  greco-catolicii, care atrage Ortodoxia spre supunerea faţă de Papa! 2) reacţia critică  a acestei ,,biserici” faţă de oponenţii agendei comunităţii LGBT. Împotriva păcatului, Biserica Ortodoxă are pocăinţa, Spovedania şi alte Sfinte Taine!

– iniţierea  de către BOR a unor demersuri în vederea convocării unui sinod panortodox care să garanteze păstrarea Ortodoxiei autentice. Toate inovaţiile antiortodoxe se află sub anateme, de aceea nu trebuie susţinute: ,,Fiecărei inovaţii şi acţiuni potrivnice Predaniei Bisericii, şi învăţăturii lăsate de către sfinţii şi cinstiţii Părinţi, sau orice înnoiri ce se vor face mai apoi: Anatema!” (7)

– repunerea crucilor ortodoxe pe toate bisericile ortodoxe din România. Pe unele biserici tronează crucea lui Baphomet, cea cu trei braţe paralele. În Bucureşti, există deja statuia lui Baphomet! Noi ne închinăm Crucii lui Hristos, nu lui Antihrist!

asigurarea în continuare a specificului ortodox al icoanelor. Au aparut ,,icoane” cu semne oculte pe ele!

-evitarea participării la rugăciunile comune ale Papei cu Preafericitul Patriarh Daniel.

evitarea rugăciunilor comune în aşa-numita ,,săptămână de rugăciune”. Nouă, ortodocşilor, trebuie să ne pese mai întâi de Hristos, nu să facem rugăciuni în care nici măcar numele Lui, al Maicii Domnului sau a unor sfinţi să nu-L pomenim!

ridicarea sancţiunii de caterisire a preoţilor care au întrerupt pomenirea în semn de protest faţă de hotărârile Sinodului din Creta. Este un drept al preoţilor să protesteze în acest fel atunci când constată abateri dogmatice ale ierarhilor, care au datoria de a păstra Ortodoxia. Există ţări în care acest drept al preoţilor este respectat.

– informarea corectă a creştinilor despre: a) indiciile clare ale pecetluirii apropiate cu semnul fiarei prin tehnologia bazată pe 666: ,,Şi ea (fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Biblia, Apocalipsa, 13:16-17); b) consecinţele pecetluirii cu semnul fiarei 666: ,,Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mana lui, va bea din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihna nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.” Biblia; Apocalipsa, cap. 14, versetele 9-11. În China, deja există aparate care inscripţionează cu raze laser cetăţenii, cu codurile de bare care conţin 666 într-o formă ascunsă, şi nu ar fi de mirare ca, odată cu schimbarea cărţilor de identitate, să se introducă şi la noi aşa ceva! Microcipul implantat şi cel de pe cărţile de identitate operează cu număr în locul numelui de Botez, iar identificarea se face tot cu ajutorul tehnologiei bazate pe 666!

interzicerea promovării ideologiei de gen în România! Toţi cei care caută mântuirea trebuie să facă voia lui Dumnezeu, nu voia lor! Iar voia Sa, Dumnezeu Şi-a exprimat-o atunci când a făcut bărbat şi femeie. Promovarea ideologiei de gen reprezintă un alt tip de atentat la mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Iuda Tadeu pune pe acelaşi plan erezia cu homosexualitatea! Iar în zilele noastre se manifestă toleranţă faţă de ambele! Însă ,,vai omului aceluia prin care vine sminteala.” ( Matei, cap.18, v. 7)

Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să deprindem rugăciunea inimii, pentru a ne feri de reeducarea minţii prin diverse procedee: (,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, iartă-mă şi mă miluieşte pe mine, păcătosul/păcătoasa”! ori Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul/ păcătoasa! De mare folos este Paraclisul Maicii Domnului). Implică-te în campania de informare ortodoxă, multiplicând şi distribuind acest material! Doamne ajută!

 (1) https://www.marturisireaortodoxa.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-anuleaza-sinodalitatea-bisericii/

(2) https://www.marturisireaortodoxa.ro/deosebirile-fundamentale-intre-ortodoxie-si-papism-ips-ierotheos-vlahos/

 (3]) https://www.click.ro/news/national/clopotele-catedralei-mantuirea-neamului-vor-fi-trase-pentru-prima-oara-la-sosirea.

(4)https://www.marturisireaortodoxa.ro/petitie-impotriva-venirii-papei-in-romania/

(5)https://www.marturisireaortodoxa.ro/scrisoare-deschisa-adresata-mitropolitului-moldovei-cu-privire-la-venirea-papei-in-orasul-ortodox-iasi/

(6) https://www.academia.edu/21658857/Cleopa_Ilie_Calauza_in_Credinta_Ortodoxa

(7)https://manastirea.petru-voda.ro/2015/02/28/sinodiconul-ortodoxiei/

DoarOrtodox

Reclame

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului


Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!


CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.


ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

papa semn demonic satanistAşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

papa benedict demisionarToţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.papa paul al II lea semne oculte

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.


Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.

Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)

RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU

După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.


PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC

Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal. Continuă lectura

Psalmul 103


1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte.
2. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca ş i cu o haină;
3. Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;
4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;
5. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc;
6. Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului.
7. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape.
8. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.
9. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
10. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul.
11. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;
12. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.
13. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas.
14. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul.
15. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;
16. Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;
17. Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.
18. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.
19. Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor.
20. Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
21. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
22. Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.
23. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca.
24. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
25. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.
26. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari.
27. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea.
28. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.
29. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;
30. Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.
31. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.
32. Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale.
33. Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.
34. Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi.
35. Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul.
36. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.

CORALA DOMINUS – Ridica-voi ochii mei la ceruri


CORALA DOMINUS  – Ridica-voi ochii mei la ceruri

„Ridica-voi ochii mei la ceruri
De unde va venit ajutorul meu
Ajutorul meu de la Dumnezeu
Cel ce a făcut cerul şi pământul
Ajutorul meu de la Dumnezeu
Cel ce a făcut cerul şi pământul

Către Domnul paşii mei voi duce
Şi legea Lui va fi îndreptarea mea
Îndreptarea mea de la Dumnezeu
Cel ce a făcut cerul şi pământul
Îndreptarea mea de la Dumnezeu
Cel ce a făcut cerul şi pământul

Ridica-voi ochii mei la ceruri
De unde va veni mântuirea mea
Măntuirea mea de la Dumnezeu
Cel ce a făcut cerul şi pământul
Mântuirea mea de la Dumnezeu
Cel ce a făcut cerul şi pământul.”


Psalmul 22 – „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi…”


PSALMUL 22

1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.
3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui.
4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.
5. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.
6. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.
7. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.

muzica: psaltii Manastirii Putna