Troparul Floriilor (Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim)


„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului.”

 

Sunt cuvinte pe care le spunem in fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Intrarii Mantuitorului in Ierusalim, precum si in ziua precedenta, in Sambata lui Lazar. Rostind sau cantand aceste cuvinte, ne adresam Domnului Hristos, Biruitorului mortii, Care l-a inviat din morti pe Lazar preinchipuind si prin aceasta Invierea noastra a tuturor, invierea cea de obste si ne exprimam bucuria de a-L intampina pe Domnul Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ doua mii de ani.

 Intrarea Mantuitorului Iisus Hristos in Ierusalim, pe care o sarbatorim in fiecare an in duminica dinaintea Sfintelor Pasti, este istorisita de toti cei patru sfinti evanghelisti, fiind strans legata de evenimentele ultime ale vietii trupesti a Domnului Hristos, de ultimele Sale zile petrecute in Ierusalim, de patimile, rastignirea, moartea si invierea Sa. Sfantul Evanghelist Ioan insa, inainte de a prezenta Intrarea in Ierusalim, in capitolul 11 si la inceputul capitolului 12 ale evangheliei sale relateaza niste evenimente importante petrecute intr-un sat din apropierea Ierusalimului, in Betania. Este vorba de invierea lui Lazar si de ungerea Mantuitorului cu mir de catre Maria, sora lui Lazar.Invierea lui Lazar

 Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflam ca Mantuitorul avea un prieten in Betania, prieten ce ajunsese sa fie bolnav. Surorile lui Lazar, Marta si Maria, pe care Domnul Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorba ca Lazar, prietenul Lui este bolnav. Auzind stirea, Mantuitorul a afirmat ca aceasta boala nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu sa se preaslaveasca prin ea (cf. In.11,4) si doar dupa doua zile S-a indreptat spre Iudeea, provincie in care se afla satul Betania. In momentul plecarii El cunostea faptul ca Lazar deja murise, fapt pe care l-a facut cunoscut si ucenicilor Sai, iar cand au ajuns in Betania Lazar se afla deja de patru zile pus in mormant. Sosind in Betania, Domnul Hristos a fost mai intai intampinat de Marta, Continuă lectura

Anunțuri

Troparul Sf. Mc. Emilian, cel din cetatea Durostorum (18 iulie)


muzica: Sf. Manastire Ciolpani -Buhusi

„Izbăvitorule de întristare, Sf. Mc. Emilian, stâlp al creștinătății, de ispite ne miluiești și de nevoi nemișcat.Cel ce ai rupt haina păgânătații prin credință, zdrobind idolii templului te-ai făcut jertfă, pentru adevăr chinuri răbdând. Lauda prea cinstită a României, mijlocitorule către Ziditorul, cel ce te veselești cu cetele ingerești, nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre.”

Condac

Ca pe o podoaba a mucenicilor si aparator fierbinte al dreptei credinte, te laudam pe tine, Sfinte Mucenice Emilian, biruitorul inselaciunii idolesti. Iar tu, ca cel ce esti mijlocitorul nostru catre Dumnezeu, de inselaciunea vrajmasului ne izbaveste pe noi, care-ti cantam: Bucura-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostas al lui Hristos!

Viaţa Sfântului

http://hristosesteortodox.files.wordpress.com/2008/08/sf-mc-emilian.jpg?w=156&h=245

După anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinismului în imperiul roman, a urmat o perioadă de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar după aproape o jumătate de veac, a apărut o ultimă încercare de reînviere a păgânismului, pornită de împăratul Iulian Apostatul (361-363), numit aşa tocmai pentru că se lepădase de credinţa creştină. El a pus în fruntea armatei numai ofiţeri păgâni, iar la conducerea marilor unităţi administrative demnitari păgâni, care aveau misiunea de a reintroduce şi de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se el însuşi ca “pontifex maximus”, adică mai marele preoţimii păgâne. Toate aceste încercări de refacere a păgânismului au dus la nemulţumiri şi chiar la răzvrătiri făţise din partea creştinilor, încât s-a ajuns, în unele locuri, la noi persecuţii împotriva lor. În cursul acestora şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi unii creştini din ţinuturile dunărene. Între ei se număra şi tânărul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunăre.

Din fericire, se cunoaşte actul său martiric, păstrat în latineşte şi greceşte, din care aflăm că era militar şi că era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul său. Se spune că, după ce împăratul a dat edictul prin care creştinismul era interzis în tot imperiul roman, a fost trimis în Durostorum un oarecare Capitolin, “vicarul Traciei”, om “plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, doritor fiind încă şi de vărsare de sânge şi având mare râvnă pentru idoli”, ca să cerceteze dacă se mai aflau creştini. Ajungând la Durostorum, conducătorii cetăţii au jurat că toţi locuitorii “se închină zeilor noştri şi neîncetat la aduc jertfe cu toată cinstirea”. Bucuros de un asemenea răspuns, Capitolin a chemat la un ospăţ pe toţi dregătorii din cetate. Dar pe când petreceau ei, tânărul Emilian “privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cunună vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor a intrat în templul păgân din cetate şi cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adică idolii, a răsturnat altarele şi jertfele puse pe ele, apoi a ieşit nevăzut de nimeni”.

Un slujitor al lui Capitolin văzând cele ce s-au întâmplat în templu, l-a înştiinţat de îndată. Plin de mânie, a poruncit să fie găsit vinovatul. Atunci slujitorii lui au văzut trecând prin faţa templului un ţăran oarecare, pe care socotindu-l că este făptaşul, l-au prins şi l-au bătut. Dar Emilian, văzând că este chinuit un om nevinovat în locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, mărturisind că el este vinovat pentru cele săvârşite în templu. Doi soldaţi l-au arestat de îndată, în ziua de 16 iulie 362, ducându-l înaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind întrebat care îi este numele, el a răspuns: “Daca mă întrebi de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă, dimpotrivă, căutaţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. Întrebat de ce “a adus ocărî nemuritorilor zei”, tânărul Emilian a răspuns cu mult curaj zicând: “Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi, ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire”. Plin de mânie, Capitolin a cerut să fie dezbrăcat şi întins cu faţă la pământ, poruncind apoi slujitorilor să-l “umple de răni adanci”. Pe când era bătut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a întrebat din nou cine l-a îndemnat la acea faptă, la care, neînfricatul Emilian a răspuns cu aceeaşi hotărâre, că numai Dumnezeu şi sufletul său l-au făcut să răstoarne şi să calce în picioare “zeii cei spurcati” şi să arunce “jertfele cele nelegiute”. În faţa unei asemenea înfruntări, Capitolin a poruncit să fie întors cu faţă în sus şi lovit cu aceeaşi neîndurare şi pe piept.
După ce l-au bătut vreme îndelungată, mărturisind din nou ca este “rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit să fie ars de viu, că nu cumva curajul şi statornicia lui în credinţa să fie urmată şi de alţii. Atunci slujitorii l-au scos afară din cetate, aproape de malul Dunării, unde se pregătise un rug pentru el. Emilian le-a cerut îngăduinţă să-l lase să se roage lui Dumnezeu. Iar după ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în foc. Dar Dumnezeu a făcut o nouă minune, căci “focul cunoscând pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot”. Văzând ca a rămas nevătămat, fericitul Emilian “a mărit pe Dumnezeu, şi întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii şi ridicându-şi privirile către cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Şi zicând acestea, a adormit în pace”. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.

Actul său martiric istoriseşte mai departe că femeia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a fost rugată de ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos să ceară de la bărbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat după cuviinţă. Şi astfel, uns cu miruri, trupul său a fost redat pământului din care a fost zidit, cu cântări duhovniceşti şi cu psalmi, undeva în apropierea oraşului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt şi trecut în sinaxar în ziua de 18 iulie, ziua pătimirii şi mutării sale la Domnul.

“Stea luminoasa ai arătat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian şi ostaş prea ales care luminează acum toată lumea cu lucrări de minuni tainice şi goneşte întunericul necredinţei; de la acesta luminându-ne, cu dumnezeiască cuviinţă Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mântuitorul sufletelor noastre” (stihiră de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).

Prof. Dr. Mircea Pacurariu,
“Sfinţi daco-români şi români”,
Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 42-44.

sursa text: Hristos este Ortodox

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Acatistul Sfantului Emilian de la Durostorum (18 iulie)
Condacul 1

Ca pe o podoaba a mucenicilor si aparator fierbinte al dreptei credinte, te laudam pe tine, Sfinte Mucenice Emilian, biruitorul inselaciunii idolesti. Iar tu, ca cel ce esti mijlocitorul nostru catre Dumnezeu, de inselaciunea vrajmasului ne izbaveste pe noi, care-ti cantam: Bucura-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostas al lui Hristos!

Icosul 1
Credinta cea de viata datatoare, Mucenice Emilian, primind-o de la parintii tai cei de bun neam, luminat de harul lui Hristos, ai trait pe pamant in fapte bune, pentru ca tineretea ta sa o aduci prinos de buna mireasma lui Dumnezeu. Pentru aceasta, vrednicule de lauda, iti aducem cantarea aceasta:
Bucura-te, floare rara, rasadita in cetatea Durostorum;
Bucura-te, ca din parinti binecredinciosi ai odraslit;
Bucura-te, inger pamantesc, luminat de harul lui Dumnezeu;
Bucura-te, prunc nevinovat, care ai crescut sub adumbrirea Duhului Sfant;
Bucura-te, ca te-ai hranit cu invatatura lui Hristos;
Bucura-te, cel ce Soarele dreptatii te-a luminat;
Bucura-te, ca dreapta credinta ti-a fost far calauzitor;
Bucura-te, ca din tinerete ai avut nadejde tare catre Dumnezeu;
Bucura-te, ca de dragostea Lui nu te-ai despartit;
Bucura-te, cantare suava a iubirii treimice;
Bucura-te, ca din dulceata Scripturilor te-ai hranit;
Bucura-te, ca de cele lumesti nu ti-ai lipit inima;
Bucura-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostas al lui Hristos!
Condacul al 2-lea:
Viata ta, placuta lui Dumnezeu, marite Emilian, a fost in vremea nelegiuitului imparat Iulian, prigonitorul crestinilor. Insa, nici prigonirile, nici amenintarile dezlantuite de acesta, nu te-au despartit de dragostea lui Hristos, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, Caruia neincetat I-ai cantat: Aliluia!
Icosul al 2-lea:
Plin de Duh Sfant si intarit de dragostea lui Hristos, ai infruntat marea prigonire a imparatului apostat si, vadind inselaciunea idoleasca, ai inceput sa propovaduiesti celor din cetatea Durostorum sa nu se lepede de dreapta credinta. De aceea, te laudam zicand: Continuă lectura

Troparul, viața și acatistul Sfintei Mare Mucenițe Marina (17 iulie)


Împăratului cerului logodindu-te și legătura rupând-o cu toate de pe pământ vitejeste te-ai luptat în primejdie și pe vrășmașul nevăzut arătat în chip văzut călcat-ai, Sfântă Marina, și izvorăști astăzi lumii îmbelșugat harul minunilor.


Mielușeaua Ta, Iisuse, Marina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine cântându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și mă împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac:

Frumoasa floare crescuta intre spinii idolesti si impodobita cu frumuseti sufle­testi, avand minte cu buna intelegere si inima aprinsa de vapaia dragostei dum­nezeiesti, Sfanta Mare Mucenita Marina, vorbeai mereu de Mirele tau Hristos si de vesnica imparatie, asteptand cu dorire sa-ti jertfesti viata si sa te unesti cu El, pentru care iti cantam: Bucura-te, Sfanta Marina, Mare Mucenita a lui Hristos!

Sfînta Mare Muceniţă Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi de neam bun, dar nu binecredincioşi, fiind întunecaţi cu păgînătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, rămînînd orfană şi în scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copiliţa, fiind hrănită şi venind în vîrstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creştinilor, preoţii şi clericii, învăţătorii cuvîntului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăţi, alţii prin munţi şi peşteri, iar alţii prin sate, printre oamenii cei proşti. Ei se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învăţau sfînta credinţă în taină şi pe mulţi întorceau de la înşelăciunea idolească la creştinătate.

Deci, s-a întîmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvînt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfînt în pîntecele Preasfintei Fecioare şi cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni şi a pătimit de bunăvoie pentru mîntuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălţat la cer şi a pregătit celor ce cred în El şi-L iubesc, viaţa cea fără de sfîrşit, slava şi împărăţia cea veşnică. Sfînta Mare Muceniţă Marina cea cu bună înţelegere, auzind acestea, a crezut în Hristos. Inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încît nici nu mai gîndea şi nici nu grăia altceva, decît numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Ea, precum credea într-Însul cu inima, tot aşa nu se ruşina a-L mărturisi pe El cu gura, deşi era încă nebotezată. Sfînta Marina dorea să-şi verse sîngele său pentru Hristos şi cu El să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulţi din sfinţii mucenici, din amîndouă părţile, s-au botezat în sîngele lor, punîndu-şi sufletele lor pentru Domnul. Asemenea voia şi ea să se facă următoare lor.

Edesie, tatăl ei, aflînd că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urît-o şi o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar Fecioara Marina îşi punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Deci, venind în vîrsta cea desăvîrşită, ca la 15 ani, a plecat odată la oile tatălui său, care păşteau pe cîmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întîmplat că eparhul Olimvrie din părţile Răsăritului, un muncitor cumplit al creştinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întîmpinat-o pe ea pe drum şi, văzînd-o că este frumoasă, s-a mirat de neobişnuita ei frumuseţe.

Deci, îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gîndit să o ia de soţie. El, stînd în loc şi privind-o, a început a o întreba: „Fecioară, să-mi spui mie despre tine tot adevărul de ce neam eşti, a cui fiică eşti şi cum te numeşti, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere. De eşti din părinţi liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de eşti roaba cuiva, te voi răscumpăra şi te voi face femeia mea”. Dar fecioara, înfrumuseţîndu-se mai mult cu înţelepciunea decît cu podoaba feţii şi răspunzînd cu blîndeţe, i-a spus a cui fiică este şi cum se numeşte. Dar n-a tăinuit că este roaba lui Hristos, crezînd întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul, şi cu Acela însoţindu-se prin dragostea inimii, nu mai are trebuinţă de alt mire.

Eparhul, auzind că fecioara este creştină, îndată, ca unul ce avea stăpînire de la împăraţi asupra creştinilor ca să-i muncească, a poruncit ostaşilor să o ia pe dînsa şi să o aducă în cetate după dînsul. Însă cu cinste, pentru că auzise cuvintele ei cele fecioreşti cu bună înţelegere. De aceea, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă de la Hristos şi să o aducă spre a sa voie.

Fecioara, fiind dusă de către ostaşi, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa şi nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmaşii mei. Auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene. Înţelegerea mea să nu se schimbe din înşelăciunile lor cele spurcate, inima mea să nu se înfricoşeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credinţă să fie aruncată în noroiul lor şi să nu se bucure de mine diavolul cel urîtor de bine. Ci, trimite-mi ajutor din înălţimea sfîntului Tău scaun şi-mi dă înţelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmîndu-mă cu puterea Ta şi cu darul Tău înţelepţindu-mă, să stau fără de frică şi să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sînt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vînează şi ca peştele în mreajă. Deci, vino şi mă izbăveşte de toate meşteşugirile vrăjmaşului”. Astfel rugîndu-se sfînta pe drum, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.

Eparhul, intrînd în cetate după obiceiul său păgînesc, a adus jertfă necuraţilor săi zei şi a făcut praznic în numele împăraţilor săi, iar pe cîţi creştini a prins, pe toţi i-a aruncat în temniţă, ca să fie bine păziţi pentru munci. Pe fecioara Marina a încredinţat-o la nişte femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, şezînd la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întîi să aducă pe Marina la întrebare, pentru că gîndul lui era la dînsa. Deci, fecioara fiind pusă în faţă, el privea cu plăcere şi cu dragoste trupească fără de măsură la negrăita ei frumuseţe. Apoi a început a vorbi către dînsa, zicînd: „Preafrumoasă fecioară, toţi zeii ştiu că-mi este milă de tinereţile tale şi-ţi cruţ trupul tău cel tînăr care cu podoabă înfloreşte. Te rog, ascultă-mă şi pe mine şi adu jertfă zeilor, ca să-ţi fie bine, pentru că multe averi şi bogăţii vei lua. Tu vei fi mai fericită decît cele de o vîrstă cu tine şi mai cinstită decît toate femeile din cetatea aceasta”.

Dar Sfînta Marina i-a răspuns: „Eu, învăţîndu-mă a cunoaşte pe Tatăl cel ceresc, pe Unul născut Fiul Lui, pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeul cel adevărat şi viu, deprinzîndu-mă a mă închina Lui şi a-I aduce jertfă de laudă totdeauna, zeilor voştri, pe care nu i-am cunoscut, nu mă voi închina, nici le voi aduce jertfă, ca unii ce sînt fără de suflet şi nesimţitori. Deci, unora ca acelora nu le voi da cinstea mea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăşi mă rog ţie, ascultă-mă şi cinsteşte pe zeii cei nebiruiţi, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetăţenilor te vei învrednici de mare cinste. Eu te voi lua de soţie şi toţi vor începe a te cinsti, ca pe soţia mea cea iubită. Eu îţi voi fi spre slavă şi cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia şi îndulcirea vieţii mele. Deci, de nu mă vei asculta şi vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să ştii că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrînd, şi vei pierde în zadar o aşa frumuseţe, sănătate şi viaţă dulce. Astfel tu vei lua multe, amare şi nesuferite munci, şi de foc şi fiare vei pieri”.

Sfînta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credinţa mea cea întru Hristos, cu necredinţa voastră, nici cu îmbunări şi nici cu îngroziri, pentru că sînt roabă credincioasă Stăpînului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă pentru mine El a răbdat cruce şi moarte, necruţîndu-Şi sfîntul Său trup cel luat din Preasfînta Fecioară Maria, apoi cu cît mai mult sînt eu datoare să mor şi să pătimesc pentru Dînsul, necruţîndu-mi cu nimic sănătatea şi păcătosul meu trup. Să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Iată, eu sînt gata spre toate muncile şi morţile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Cele ce-mi zici pentru însoţire, despre cinste, despre slavă şi despre bogăţii, toate acelea îmi sînt mai urîte decît noroiul. Pentru ce să mă lepăd de Mirele meu Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, şi să mă însoţesc cu un om tiran şi necredincios, mort cu sufletul? Niciodată nu voi face aceasta”.

Eparhul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale Sfintei Marina şi socotindu-le drept ocară mare şi spre necinstea lui, s-a umplut de mînie şi îndată, schimbînd dragostea spre vrajbă şi spre urîciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pămînt şi s-o bată fără cruţare cu vergi. Sfînta fiind bătută fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sîngele curgea din răni ca pîraiele, încît înroşea pămîntul. Poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, că vedea pe fecioara atît de frumoasă muncită cumplit. Deci, mulţi dintre ei plîngeau. Dar propovăduitorul striga: „Marino, jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi pierzi în deşert frumuseţea şi să te lipseşti mai înainte de vreme de această viaţă dulce”.

Muceniţa, ridicîndu-şi ochii minţii către Dumnezeu, se ruga, cerînd ajutor şi întărire în nevoinţa sa cea pătimitoare. Ea nu simţea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos şi răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. Încă şi unii din popor ziceau către dînsa: „Fecioară, pentru ce îţi pierzi frumuseţea ta de bună voie, petrecînd în nesupunere? Vezi cît de cumplit este judecătorul. El te va pierde şi se va şterge de pe pămînt pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!” Sfînta a răspuns către dînşii cu glas mare, ocărîndu-i: „O, viclenilor sfetnici şi ajutători ai răutăţii! Voi sînteţi plini de duhul înşelăciunii, precum demult şarpele a sfătuit cu vicleşug pe Eva în Rai; tot aşa şi voi acum mă sfătuiţi, să mă depărtez de Dumnezeul meu. Deci, depărtaţi-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veţi înşela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.

Încetînd slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniţă: „Marino, acesta este numai începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci şi mai mari”. Sfînta a răspuns: „Fă toate cele ce-ţi plac, atît ţie, cît şi tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută şi El va ruşina toate meşteşugirile voastre!” Eparhul, mîniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane şi cu ostii de fier să-i strujească trupul. Ea, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: „Vrăjmaşii care îmi gîndesc rele m-au înconjurat; iar Tu, Doamne, caută spre mine şi mă miluieşte. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viaţă, ca să mă înţelepţească a mărturisi numele Tău cel Preasfînt şi să mă întărească, să stau cu vitejie împotriva diavolului şi a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de ruşine. Astfel să fiu spre pildă celor ce Te iubesc şi îşi păzesc cinstea pentru Tine şi să cîştig cu dînşii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecăţii Tale”.

Sfînta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai păgînului muncitor, ca nişte mîncători de trupuri, îi strujeau trupul şi o chinuiau mai cumplit. Carnea îi cădea şi sîngele îi curgea pe pămînt, încît i se vedeau oasele goale. Eparhul, neputînd să se uite la o muncire cumplită ca aceea, îşi acoperise faţa. Şi toţi care erau de faţă se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Tiranul grăia către dînsa: „Marino, pînă cînd nu-ţi va fi milă de tine? Iată că ţi s-a zdrobit trupul; deci, măcar acum hotărăşte-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvîrşit”. Muceniţa a răspuns: „O, fiară sălbatică, care mănînci trupuri omeneşti! Tu te arăţi că te milostiveşti şi ţi-e milă de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece Însuşi Hristos, Cel ce nu S-a cruţat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci şi mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun şi de-mi voi cruţa trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăţia cerească?” După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe muceniţa de la muncire şi s-o arunce într-o temniţă adîncă şi întunecoasă, unde se aruncau cei osîndiţi la moarte.

Sfînta Muceniţă Marina, stînd singură în temniţa aceea, nefiind acolo alţi osîndiţi, se ruga lui Dumnezeu cu căldura duhului său, strigînd din adîncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia Îţi stau înainte cu frică toate puterile cereşti; Începătoriile şi Stăpîniile se cutremură înaintea feţei Tale şi toată zidirea se ţine, se schimbă şi se înnoieşte cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpîne, caută din înălţimea cerului spre mine, smerita, netrebnica şi nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit şi pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută şi vindecă acest trup rănit de bătăi şi rupt ca un sac! Înnoieşte sufletul meu şi-l păzeşte în Împărăţia Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc şi să calc pe vrăjmaşul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele. Să sfărîm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca şi în mine să se preamărească Preasfînt numele Tău, în veci!”

Sosind noaptea şi sfînta rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoşa pe muceniţa prin nişte înfiorări de năluciri. Dumnezeu a voit acestea, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci, fără de veste s-a cutremurat temniţa şi s-a văzut ieşind dintr-un foc ca un fum, o oarecare strălucire şi s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriţ, mare şi înfricoşat. El era înconjurat şi încins împrejurul trupului său cel văzut, de mulţi şerpi mici şi de vipere. Diavolul a şuierat înfricoşat şi, căscînd gura mare şi spurcată, lăsa o putoare nesuferită. El, înconjurînd împrejur pe muceniţă, îi făcea frică mare şi spaimă; apoi, deschizîndu-şi gura cea spurcată, a năvălit şi a apucat capul sfintei înghiţindu-l. Astfel că muceniţa se părea că este înghiţită de balaur, precum de demult Proorocul Ionă de chit. Ea nu s-a deznădăjduit însă, nici nu s-a îndoit în credinţă; ci, îndreptîndu-şi toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, şi îndată a văzut crăpîndu-se pîntecele balaurului, iar ea a ieşit întreagă şi nevătămată din înghiţirea lui. Din acel ceas a pierit toată înfricoşarea, nălucirea şi vedenia diavolească, pentru că, desfăcîndu-se pămîntul, a înghiţit pe balaur şi pe toţi şerpii care erau cu dînsul, pogorîndu-i în iad.

Sfînta Muceniţă, fiind strălucită de o lumină cerească şi uitîndu-se în sus, a văzut acoperămîntul temniţei ridicat şi raze coborîndu-se de sus spre dînsa în chipul soarelui. Ea a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiţă albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înţeleaptă porumbiţă a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmaşul cel rău. Bucură-te şi te veseleşte, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care, cu înţeleptele fecioare, vei intra în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăra-tului ceresc!”

Porumbiţa grăind acestea către dînsa, Sfînta Marina s-a umplut de negrăită bucurie şi plăcere, iar trupul ei cel rupt se vindeca. Ea singură simţea în sine cum creştea carnea în rănile ei şi le umplea. Pielea cea rănită s-a vindecat şi i-a trecut toată durerea şi neputinţa. Astfel s-a făcut cu tot trupul sănătoasă şi frumoasă, ca şi mai înainte. Ea s-a întins spre mulţumirea lui Dumnezeu, strigînd şi zicînd: „Te binecuvintez pe Tine, Stăpîne; Te preamăresc Doamne, Dumnezeul meu, şi laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat şi ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit şi nu m-ai dat în mîinile vrăjmaşilor mei; ci, arătîndu-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborît pe ei în adîncul cel mai de-desubt. Înfricoşările lor le-ai gonit din mine, iar acum, bucurîndu-mă şi veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, mă rog bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învredniceşti pe mine băii Sfîntului Botez, ca precum cu sîngele, aşa şi cu apa spălîndu-mă, să mă aflu vrednică a intra în cămara Ta, că eşti binecuvîntat în veci!” În nişte vedenii şi descoperiri ca acestea şi într-o bucurie ca aceasta prăznuind Sfînta Marina, a petrecut toată noaptea aceea, pînă ce s-a luminat ziua, cînd a sosit şi vremea sfîrşitului nevoinţei sale.

A doua zi, eparhul Olimvrie iarăşi a şezut la judecata sa cea necurată şi nedreaptă, adunîndu-se la privelişte tot poporul. Poruncind el ca să scoată pe muceniţă din temniţă, a pus-o înaintea sa la întrebare. Văzînd-o pe ea cu faţa luminoasă şi cu tot trupul întreg şi sănătos, neavînd nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte mult şi tăcea uimit, nepricepînd cum muceniţa, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit desăvîrşit. Încă se mira şi poporul de acea minunată tămăduire. Deci, unii ziceau, că mare este puterea lui Hristos, iar alţii o numeau pe aceea vrajă.

Eparhul, abia deschizîndu-şi gura, a început a zice către sfîntă: „O, Marino, vezi cît se îngrijesc de tine zeii noştri, căci, milostivindu-se spre tinereţea şi frumuseţea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade şi ţie ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplăteşti cu jertfe mulţumitoare, iar mai vîrtos se cade ţie, ca să fii următoare şi moştenitoare tatălui tău, precum el slujeşte zeilor în rînduiala jertfelor, tot aşa şi tu te vei face jertfitoare şi le vei sluji lor în toate zilele vieţii tale”. Sfînta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu şi să slujesc zeilor voştri celor mincinoşi şi morţi. Mai ales se cade şi ţie, să cunoşti pe Unul Dumnezeul cerului şi să crezi în El. Puterea Lui ai văzut-o în mine, căci tu care m-ai rupt ieri în bucăţi, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă şi sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor şi al trupurilor omeneşti”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăşi s-o chinuiască.

Atunci au spînzurat-o din nou la muncire şi, aducînd lumînări aprinse, îi ardeau spatele şi coastele ei, iar ea, afundîndu-şi mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Ea a fost arsă ca un cărbune şi friptă ca nişte carne de mîncare. După ce au scos-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învredniceşte-mă a trece şi prin apa Sfîntului Botez, ca, spălîndu-mă de păcate, să mă duci în împărăţia Ta!” Muncitorul, auzind că muceniţa a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dînsa”.

Deci, el a poruncit să tragă un poloboc foarte mare şi să-l umple cu apă şi să arunce într-însul pe muceniţă legată, ca, afundîndu-se în apă, să se înece. Slujitorii cînd au luat-o ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin bărbăţie scoţi pe cei ferecaţi, Care dezlegi legăturile morţii şi ale iadului şi ridici din morminte cu voia dumnezeieştii Tale puteri, caută spre roaba Ta şi rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfîntul Botez şi spre a doua naştere, cea spre viaţa veşnică; astfel ca, dezbrăcîndu-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou şi să mă arăt Ţie în cămara Ta în haina cea de nuntă!”

Aşa rugîndu-se muceniţa, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă şi, afundîndu-o, voiau să o înece. Atunci îndată s-a cutremurat pămîntul şi legăturile muceniţei s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinşi de mare frică, au fugit de lîngă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei şi i s-a arătat iarăşi acea porumbiţă albă pe care o văzuse mai înainte pogorîndu-se din înălţime în chipul soarelui. Aceea, purtînd în gură o cunună de aur şi zburînd pe deasupra capului muceniţei, se atinse cu picioarele de creştetul capului ei şi iarăşi zbură în înălţime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfîntă, ci şi de unii din cei ce stăteau de faţă, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulţi creştini tăinuiţi, care s-au învrednicit de a vedea acestea.

Sfînta, stînd în apă, fără a se scufunda, cînta slăvind şi binecuvîntînd numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi s-a văzut un stîlp de foc deasupra sfintei, ajungînd pînă la cer, iar pe stîlp era o cruce în chipul cristalului, care arunca raze luminoase; deci, porumbiţa aceea, zburînd, a şezut pe vîrful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicînd: „Pace ţie, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mîna Domnului cununa frumuseţii cea neveştejită şi te vei odihni cu sfinţii în împărăţia cerurilor!” Poporul auzind acel glas, încă şi pe muceniţă văzînd-o ieşind din apă cu trupul sănătos, neavînd pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul şi frumoasă, îndată o mulţime mare de bărbaţi şi de femei au crezut în Hristos şi s-au mărturisit că sînt creştini, arătîndu-se gata de moarte pentru Hristos. Ighemonul s-a înspăi-mîntat văzînd întoarcerea către Hristos a poporului celui atît de numeros. Deci, nu ştia ce să facă.

El, umplîndu-se de mînie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului şi a poruncit ca pe toţi cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, cîţi erau acolo necredincioşi sau fricoşi, aceia au fugit. Iar cîţi cu adevărat au crezut, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut ucişi din amîndouă părţile ca la cincisprezece mii. Aceia, botezîndu-se în sîngele lor şi curăţindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununaţi cu mucenicie.

După aceasta, eparhul a condamnat şi pe muceniţă a fi tăiată cu sabia. Deci, Sfînta Marina, fiind scoasă afară la locul cel de tăiere, a cerut puţină vreme la cei ce o duceau pe ea şi, întor-cîndu-se spre poporul cel ce venea după dînsa, îi sfătuia pe toţi să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, şi să fugă de înşelăciunea diavolească şi de pierderea închinării de idoli. Apoi, plecîndu-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toţi. Atunci, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a venit frica peste toţi. Mulţi au căzut la pămînt de frică, chiar şi călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinţii Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemînd-o pe dînsa întru odihna Sa, întinzîndu-şi mîinile ca să-i primească sufletul ei. Ea, umplîndu-se de negrăită bucurie, a rugat pe călău ca degrabă să-şi săvîrşească porunca lui. Deci, ea şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi astfel a fost tăiat, iar sufletul i s-a luat cu mîinile Domnului şi l-a dus la locaşurile cereşti.

Sfînta Mare Muceniţă Marina şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei sale, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea a scris-o cel ce a văzut cu ochii, robul lui Dumnezeu Teofim, care a privit la toate muncile ei. El s-a învrednicit de aceleaşi vedenii, care i s-au descoperit sfintei. Astfel, el a dat credincioşilor spre folos şi spre cinstea şi pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, şi spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Acatistul Sfintei Marina

Condacul 1

Frumoasa floare crescuta intre spinii idolesti si impodobita cu frumuseti sufle­testi, avand minte cu buna intelegere si inima aprinsa de vapaia dragostei dum­nezeiesti, Sfanta Mare Mucenita Marina, vorbeai mereu de Mirele tau Hristos si de vesnica imparatie, asteptand cu dorire sa-ti jertfesti viata si sa te unesti cu El, pentru care iti cantam: Bucura-te, Sfanta Marina, Mare Mucenita a lui Hristos!

Icosul 1

Nascuta fiind din parinti de bun neam, dar necredinciosi, de copila ai ramas or­fana de mama, iar tatal tau Edesie, sluji­tor idolesc, te-a dat spre ingrijire la o fe­meie in afara cetatii, de la care ai invatat si te-ai intarit in credinta in Dumnezeu. Pentru aceasta iti zicem asa:

Bucura-te, floare aleasa dintre spinii idolesti;
Bucura-te, ca ai dorit Domnului sa-l slujesti;
Bucura-te, ca la doisprezece ani in Hristos ai crezut;
Bucura-te, ca dulceata invataturii cres­tine bine ai cunoscut;
Bucura-te, ca pe Mirele Hristos L-ai dorit fierbinte;
Bucura-te, ca ai inceput sa urmezi ale Lui cuvinte;
Bucura-te, ca nimic dintre cele pamantesti nu mai cugetai;
Bucura-te, ca numai de numele lui Hristos graiai;
Bucura-te, ca ai dorit viata si vesnica fericire;
Bucura-te, ca ai urat desertaciunea lumii si a ei ratacire;
Bucura-te, ca ai crezut in Cel ce a facut cerul si pamantul;
Bucura-te, ca aceasta ai marturisit cu cuvantul;
Bucura-te, Sfanta Marina, Mare Mucenita a lui Hristos!

Condacul 2

Tatal tau Edesie, auzind ca ai primit credinta cea sfanta a crestinilor, a inceput sa te urasca si te socotea ca pe o straina, dar tu, punandu-ti nadejdea in Dumnezeu, il rugai pe Tatal Ceresc sa te ajute si sa te intareasca pentru a-L putea marturisi, strigandu-l: Aliluia!

Icosul 2

Cand ai fost de cincisprezece ani, mer­gand la camp sa vezi oile tatalui tau, eparhul cetatii, mai marele si crudul Olimvrie a trecut pe acolo si, vazandu-te, s-a ranit la suflet de frumusetea ta, intrebandu-te cine esti. Iar tu plina de curaj i-ai raspuns ca esti crestina si mireasa lui Hristos, pen­tru care-ti zicem asa: Continuă lectura

Troparul Sf. Mare Mc. Efrem cel Nou (5 mai)


muzica: pr. Laurentiu Iacob

Troparul Sfantul Efrem cel Nou – MARE MUCENIC din Nea Makri, Grecia

Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniţilor şi ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ţi sufletul sub loviturile necredincioşilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Hristos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îţi strigă ţie: slavă Celui Ce ţi-a dăruit putere, slavă Celui Ce ţi-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Care dă tuturor tămăduiri prin tine.

sf_efrem_nou

Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este un Mare Sfant (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut in toata lumea atat pentru marea sa putere facatoare de minuni, cat si pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit „Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile„. Sfantul Efrem cel Nou mai este recunoscut si ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI si ca OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.

Continuă lectura

Tropar la Adormirea Sf. Ana (25 iulie)


Grupul Psaltic Stavropoleos
Tropar, glasul al 4-lea: (25 iulie)

Pe ceea ce a născut Viaţa în pântece ai purtat-o, pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, de Dumnezeu gânditoare Ana. Pentru aceasta acum la primirea cerească, unde este locaşul celor ce se veselesc întru slavă, bucurându-te acum te-ai mutat; cere pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dragoste iertare de greşeli, pururea fericită.

 

 

DoarOrtodox

ACATISTUL SF. PARINTI IOACHIM SI ANA

Troparul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, glasul al 2-lea:

Pomenirea Drepţilor Tăi, Doamne, prăznuind, pentru dânşii, rugămu-ne Ţie, mântuieşte sufletele noastre.

Condacul 1

Însoţirii celei de Dumnezeu alese, dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana, ca celor ce aţi născut pe Maica Vieţii noastre, binecuvântată de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cântări de laudă aducem vouă noi, rugătorii voştri; iar voi, că cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, păziţi-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile pe noi, cei ce cântăm: Bucuraţi-vă, părinţi de trei ori fericiţi!

Icosul 1

Îngerul cel mai întâistătător din cer a fost trimis să spună vestirea de bucurie Dreptului Ioachim, zicând: „Ioachime, Ioachime, auzitu-s-a rugăciunea ta; şi iată, femeia ta va naşte ţie o fiică de care cerul şi pământul se vor bucura”, lăudându-te pe tine şi zicând:
Bucură-te, Ioachime, mângâierea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, mijlocitorul iertării celui greşit;
Bucură-te, că rugăciunile tale au străbătut cerurile;
Bucură-te, că darul cel mai presus de lume ai dobândit;
Bucură-te, că de aceasta Anei grăbindu-te ai vestit;
Bucură-te, că şi acesteia, de asemenea, i s-au descoperit;
Bucură-te, luminătorul cel cu raze veselitoare;
Bucură-te, aducătorule de roadă mântuitoare;
Bucură-te, că ai odrăslit din seminţie împărătească;
Bucură-te, că ai mărit vrednicia arhierească;
Bucură-te, cel ce ai întrecut cu darul pe Avraam;
Bucură-te, cel prin care întristarea nerodirii s-a pierdut;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul al 2-lea

Văzându-se Dreptul Ioachim defăimat din pricina nerodirii, s-a depărtat în pustie, cu post şi cu lacrimi rugându-se lui Dumnezeu, de la Care câştigând darul cel mai presus de lume, s-a bucurat cântând: Aliluia! Continuă lectura

Sfântului Cuvios Ioanichie, Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor (26 iulie)


Descoperirea moaştelor Cuviosului Ioanichie Schimonahul

 Cu adâncă mângâiere duhovnicească, citim în Sfintele Scripturi că: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul … Ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o ardere de tot i-a primit … Că har şi milă este pentru cuvioşii Lui şi cercetare pentru aleşii Lui.” (Înţelepciunea lui Solomon III, 1-9)

Dar, Dumnezeu, nu numai de sufletul drepţilor are grijă, ci şi de trupurile lor, care „ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o jertfă de ardere de tot i-a primit”, descoperind la vreme potrivită moaştele lor ascunse de ochii lumii.
Aşadar, din îndemn dumnezeiesc, în anul 1944, Pimen Bărbieru, egumenul Schitului Cetăţuia, dimpreună cu monahul Isidor, au descoperit o peşteră săpată în peretele muntelui, aproape de bisericuţa din peşteră, în care se aflau, pe un pat de piatră, moaştele unui cuvios sihastru. Ele erau acoperite de o pânză fină ţesută de păianjeni, iar deasupra, pe perete, era scris în piatră: „Schimonahul Ioanichie † 1638”. Osemintele Cuviosului erau galbene, binemirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu. Acestea sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea, păstrate până în zilele noastre.
Din mărturiile evlavioşilor creştini, transmise prin viu grai, osemintele marelui sihastru Ioanichie au fost duse în biserica schitului şi aşezate la loc de cinstire, unde se află până în ziua de astăzi.
Vieţuitorii Mănăstirii Cetăţuia Negru Vădă, stareţul Modest, creştinii evlavioşi şi clericii mireni, dau mărturii despre minunile pe care le săvârşeşte Schimonahul Ioanichie.

Acest plăcut al lui Dumnezeu, Cuviosul Ioanichie, s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea Mântuitorului Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde a primit chipul îngeresc al călugăriei. Aici, fericitul a deprins rânduielile vieţii ascetice de la părinţii îmbunătăţiţi ai chinoviei şi de la sihaştrii care locuiau, în vremea aceea, în jurul sfintei mănăstirii. Numărul mare de pustnici din ţinutul muscelean a dat numele locului acestuia de Valea Chiliilor. În scurt timp plăcutul lui Dumnezeu Ioanichie, după ce a deprins felul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare de la stareţul său, s-a retras într-una din peşterile Muntelui, unde s-a nevoit aproape 30 de ani.
Nevoinţele sale, posturile, privegherile şi lipsurile de tot felul l-a apropiat pe Cuviosul de Dumnezeu, fără ca să ştie cineva ostenelile sale. Peştera în care s-a retras era departe de lume într-un loc sihăstresc şi cu greu de ajuns. Numai o dată pe săptămână un ucenic al Sfântului venea să-i aducă pâine şi apă, iar Duminica stareţul mănăstirii, după Sfânta Liturghie, venea şi-l împărtăşea cu Sfintele Taine, spre marea bucurie şi mângâiere a fericitului.
Petrecând astfel Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit cele ascunse ale tainelor Sale, care l-au întărit în răbdare şi 1-a învrednicit de darul Sfântului Duh. Dar, după ce a dus viaţă îngerească, spre sfârşitul vieţii, Sfântul Ioanichie, cunoscându-şi dinainte trecerea în patria cerească, şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, însemnând în piatră anul trecerii sale la cele veşnice. Deci, aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie 1638, a adormit întru Domnul, fiind acoperit de pânza unui păianjen, ţesută deasupra trupului său. Aşa la preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, păstrându-i sfintele osemintele mulţi ani în tăcerea peşterii din munte.
Însă, cum iubitorul de oameni Dumnezeu doreşte ca sfinţii săi să reverse asupra poporului credincios râuri de daruri, a descoperit şi sfintele sale moaşte păstrate în chip minunat. Într-una din zile Cuviosul Pimen Bărbieru, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, coborând în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie, a descoperit sub pânza păianjenului sfintele moaşte ale fericitului bine mirositoare, pe care le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre sfinţirea monahilor şi bucuria credincioşilor.
Mulţi s-au folosit de acest dar duhovnicesc descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, cei cuprinşi de disperare îşi redobândeau nădejdea, săracii plecau îndestulaţi sperând la timpuri mai bune.
Dar cum potrivnicul diavol, care aduce neorânduială, a făcut să se stingă din nou această flacără a bucuriei aprinsă în Mănăstirea Negru-Vodă. Căci nu mult după această dată mare necaz s-a abătut asupra poporul nostru prin venirea la cârma lui a oamenilor străini de duhul credinţei în Dumnezeu. Deci aceşti necredincioşi au poruncit să se ascundă în pământ aceste odoare scumpe ale Duhului Sfânt. Astfel, părinţii din mănăstire, cu mare durere şi mâhnire, au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii.
Anii au trecut, însă evlavia faţă de Cuviosul Ioanichie schivnicul s-a păstrat neatinsă printre credincioşii din aceste ţinuturi. Deci, Dumnezeu preamilostivul, izbăvind ţara şi Biserica de tirania celor răi, a făcut să se deschidă multe mănăstiri închise, care şi-au reluat viaţa călugărească. Printre acestea se numără şi Mănăstirea Cetăţuia, Negru Vodă. Pentru aceasta, părinţii mănăstirii îndemnaţi de evlavia faţă de Cuviosul, împreună cu ierarhul lor au scos la iveală sfintele moaşte din ascunzătoarea în care fuseseră ţinute şi le-au reaşezat spre închinare în biserica mare a mănăstirii. Astfel a vrut Milostivul Dumnezeu să reaşeze lumina Cuviosului în sfeşnicul bisericii, la vederea tuturor, învrednicindu-l totodată de mai multe daruri. Din sfintele sale moaşte se revarsă până astăzi râuri de vindecări peste cei ce cu credinţă vin şi se ating de ele şi le sărută cu dragoste.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, Amin!

Viaţa sihăstrească pe Valea Chiliilor
Când citim în Scripturile bătrâne că: „al Domnului este pământul şi plinirea lui!” (Psalmul 23, 1), inima ne tresaltă de bucurie şi sufletul înalţă mărire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.

Pe întinsul Pământului, pe văi, câmpii, dealuri şi munţi, zidirea lui Dumnezeu, făptura mâinilor Sale, omul, a umplut văzduhul cu bucuria lui de a fi, în frumuseţea lumii văzute.
Din plămada mâinilor Sale, Dumnezeu a ridicat eroii credinţei, nădejdii şi dragostei, sihaştrii şi eroii pe drumul desăvârşirii, răsăriţi şi la noi, de la picioarele munţilor până-n creştetul lor, mângâiaţi de lumina şi căldura soarelui.
Coloana vertebrală a României, Carpaţii, plini de peşteri, ape, flori şi cânt de păsări, cu ponoare şi poieni pline de ghiocei, narcise şi brazi, candelabre atârnate de tăria cerurilor, iubitorii de Dumnezeu, monahii şi monahiile, preoţii şi arhiereii şi-au cuprins fiinţa întru mărirea lui Dumnezeu, cea neveştejită de trecerea timpului, întru sfântă sihăstrie şi veghere neadormită. Continuă lectura

Troparul Sf. Mare Mc.Teodor Stratilat (8 februarie)


Strălucit voievod al adevăratei oşti a împăratului ceresc ai ajuns, fericite Teodor, purtătorule de biruinţă; că înţelepţeşte te-ai luptat cu armele credinţei, şi mulţimile demonilor le-ai biruit şi adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credinţă pururea te fericim.

altă variantă, tropar gl al 4-lea:

Cu numirea ostirei celei adevarate, purtatorule de chinuri al cerescului Imparat,voievod prea bun te-ai facut, Teodore. Caci cu armele credintei te-ai ostit intelepteste si ai biruit cetele dracilor si purtator de biruinta viteaz te-ai aratat. Pentru, aceasta pe tine cu credinta pururea te fericim.

Condac , glasul al 2-lea:
(Podobie: „Căutând la cele de sus…”)

Cu bărbăţia sufletului, îmbrăcându-te în credinţă ca într-o platoşă şi în mâini luând cuvântul lui Dumnezeu, ca pe o lance, pe vrăjmaşul l-ai rănit, fericite Teodor, mare întru mucenici; cu care împreună nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu, pentru noi toţi.
Icos:

Veniţi toţi credincioşii, cu cununi de laude să încununăm pe Teodor, frumuseţea cea strălucită a pătimitorilor; că dar mare al lui Dumnezeu lumii s-a arătat cu strălucirile minunilor. Că pe vrăjmaşul veliar biruindu-l în cinstite lupte, revarsă ca un izvor, în loc de sânge, ploi de tămăduiri. Deci împreună cu aceştia se bucură în Hristos, Cel ce dă pace veşnică. Pentru aceasta strigăm lui: nu înceta rugându-te pentru noi toţi.

Acatistul Sfintilor Teodor Tiron si Teodor Stratilat (17 februarie):

Troparul Sfantului Mucenic Teodor Stratilat
(glas 4)

Cu numirea ostirei celei adevarate, purtatorule de chinuri al cerescului Imparat,voievod prea bun te-ai facut, Teodore. Caci cu armele credintei te-ai ostit intelepteste si ai biruit cetele dracilor si purtator de biruinta viteaz te-ai aratat. Pentru, aceasta pe tine cu credinta pururea te fericim.

Troparul Sfantului Mucenic Teodor Tiron
(glas 2)

Mari sunt ispravile credintei, in izvorul vapaii, ca intr-o apa calda, Sfantul Mucenic Teodor s-a bucurat. Ca cu foc tot arzandu-se,ca niste paine dulce Treimii s-a adus. Pentru rugaciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mantuieste sufletele noastre.

Condacul 1

Aparatorii cei nebiruiti ai Efaitelor, frumusetea mucenicilor si a nevoitorilor insufletita podoaba Tiron si Stratilat Teodorii. Veniti cu laude si cu cantari sa-i incoronam caci lupte si biruinta muceniciei au rabdat pentru Hristos, caruia se roaga neincetat ca sa ne izbavim din toate nevoile, care strigam: Bucurati-va mucenicii Domnului. Continuă lectura

Troparul, viața și cuvinte pentru o bună vieţuire ale Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul și Martirul (21 ianuarie)


Călăuzitorule al ortodoxiei, învățătorule al dreptei-credințe și al curației, luminătorule, al lumii – podoaba monahilor, cea de Dumnezeu insuflată, Maxime, înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat, alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Cuvinte pentru o bună vieţuire – Sfântul Maxim Mărturisitorul

1. Folosindu-ne cu dreapta judecata de intelesurile lucrurilor, dobandim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem in necumpatare, ura si nestiinta.

2. „Gatit-ai inaintea mea masa”… si cele urmatoare. „Masa” aici insemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos „impotriva celor ce ne necajesc”. Iar „untul-de-lemnul care unge mintea” este contemplatia fapturilor. „Paharul” e cunostinta lui Dumnezeu. Iar „mila Lui” Cuvantul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin intruparea Lui, ne „urmareste in toate zilele”, pana ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mantui, ca pe Pavel. Iar „casa” insemneaza imparatia in care sunt reasezati toti sfintii. in sfarsit „indelungarea de zile” este viata vesnica.

3.  Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzumta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa. nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.

4.  Nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti. Continuă lectura