„Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim,

Și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem,

Toată grija cea lumească să o lepădăm

Ca pe Împăratul tuturor, să primim,

Pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngerești.”

Heruvicul se canta in cadrul Sfintei Liturghii, atunci cand Cinstitele Daruri sunt aduse de la proscomidiar pe sfanta masa. Aceasta cantare a fost introdusa in Sfanta Liturghie in 574, in timpul imparatului bizantin Iustin al II-lea (565-578) si a avut menirea de a inlocui un psalm, care in vechime se intona in timp ce se adunau darurile de la credinciosi in vederea punerii inainte.

Intonarea Heruvicului incepe dupa ecfonisul „Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti…”

Imnul heruvic nu este propriu-zis o rugaciune. El nu este adresat ingerilor si nici nu se prezinta ca intonat de ei. Cuprinsul sau, spune parintele profesor Petre Vintilescu, are caracterul unei formule de autopersuasiune corespunzatoare momentului, pe care credinciosii prezenti la Liturghie si-o administreaza olectiv in vederea inviorarii potentialului lor spiritual, pentru a se putea simti in cor cu „cetele ingeresti, cu heruvimii, cu serafimii … care acum slujesc in chip nevazut impreuna cu noi.

Pentru a reusi sa vedem in chip tainic pe Fiul lui Dumnezeu, mergand sa Se jertfeasca pentru mantuirea noastra, se cere ca ” toata grija cea lumeasca sa o lepadam„. Exista si o rugaciune speciala a liturghisitorului, rostita in timpul cantarii Heruvicului: „Nimeni din cei legati cu pofte si cu desfatari trupesti nu este vrednic sa vina, sa se apropie sau sa slujeasca Tie, Imparate al slavei…”, care are menirea sa angajeze profund liturghisitorul in aducerea darrurilor pe Sfanta Masa, pentru jertfa.

Din comentariul lui Teodor al Mopsuestiei reiese ca pe vre­mea acestuia, aducerea darurilor se facea in tacere. Sub influ­enta unei gandiri care apare pentru prima data la el, a fost introdusa initial in Ierusalim cantarea:

Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutre­mur si sa nu gandeasca la nimic pamantesc. Caci impa­ratul imparatilor si Domnul domnilor vine sa se junghie si sa se dea ca mancare credinciosilor. inaintea Lui merg cetele ingeresti cu toata ihcepatoria si stapania, heruvi­mii cei cu multi ochi si serafimii cu cate sase aripi, cu care isi acopera fetele si striga cantarea Aliluia, Aliluia, Aliluia.

Imnul „Sa taca tot trupul omenesc” este intalnit si astazi in Liturghia Sfantului Vasile din Sambata Mare.

Profesorul Robert Taft a lansat ipoteza ca inainte de introducerea heruvicului se cantau antifonic, cu refrenul Aliluia, versetele 7-10 ale Psalmului 23: „Ridicati, capetenii, portile voastre si va ridicati portile cele vesnice si va intra Imparatul slavei. Cine este acesta Imparatul slavei? Domnul Cel tare si puternic, Domnul Cel tare in razboi. Ridicati, capetenii, portile voastre si va ridicati portile cele vesnice si va intra Imparatul slavei. Cine este acesta Imparatul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Imparatul slavei”. In anul 574, sustine el, Heruvicul propriu-zis s-a adaugat refrenului Aliluia. In perioada urmatoare, pana in secolul al X-lea, s-a renuntat la versetele din psalmi ramanand doar Imnul heruvimic si Aliluia.

Ceremonialul „Intrarii celei mari”

Dupa ce liturghisitorul a rostit de trei ori Imnul heruvic in fata Sfintei Mese, se deschid sfintele usi si iese din sfantul altar pentru a face tamaierea mica, recitand Psalmul 50 si alte tropare de umilinta. Terminand cadirea, face indata trei inchinaciuni in fata Sfintei Mese si, dupa ce o saruta, se inclina dintre sfintele usi catre credinciosi. Mergand dupa aceea la proscomidiar si facand trei inchinaciuni insotite de recitarea stihului „Dumnezeule, curateste-ma pe mine pacatosul”, liturghisitorii iau vasele cu sfintele daruri si formeaza cortegiul Vohodului. In momentul in care cantarea Heruvicului se opreste la punctul stabilit prin practica, procesiunea cu sfintele daruri se desfasoara iesind, prin usa de miazanoapte a altarului, purtandu-se inainte cadelnita cu tamaie sau smirna, precum si una sau doua lumanari aprinse.

Incepand chiar in timpul parcursului de la altar si continuand in mijlocul naosului, unde se opresc cu fata spre credinciosi, liturghisitorii rostesc formulele stabilite pentru pomenirea in general a capeteniilor bisericesti, a diferitelor categorii ale clerului, a conducatorilor statului si a ctitorilor.

Reluandu-se cantarea partii a doua a Imnului heruvic, procesiunea cu cinstitele daruri se intoarce in aceeasi ordine in altar si, dupa ce s-a intrat prin sfintele usi, darurile sunt asezate pe antimisul de pe Sfanta Masa. Preotul asaza mai intai Potirul pe Sfanta Masa si luand apoi Discul de la diacon il pune langa el, in stanga, intocmai ca la proscomidiar. Dupa asezarea sfintelor vase pe antimis, se inchid sfintele usi si perdeaua lor, iar preotul ridica acoperamintele de deasupra Discului si Potirului, punandu-le la o parte, steluta lasand-o pe Disc deasupra Sfantului Agnet. Ia apoi „aerul” de pe umerii diaconului sau ai sai, cand slujba se face fara diacon, acoperind cu el darurile laolalta, apoi le tamaiaza de trei ori.

Simbolismul „Intrarii celei Mari”

Unii comentatori ai Liturghiei, considera Vohodul cu cinstitele daruri ca o reprezentare simbolica a luarii de pe cruce a Trupului Domnului si a inmormantarii Lui. Precum Iosif si Nicodim, nu l-au inmormantat pe Golgota, ci L-au luat si L-au transportat in gradina in care se afla mormantul unde L-au pus (Ioan 19, 38-41), tot asa preotul si diaconul, venind la proscomidiar, iau sfintele vase cu simbolurile materiale ale Trupului si Sangelui Domnului, pe care le transporta in procesiune solemna pe Sfanta Masa, privita ca simbol al mormantului.

Asezarea darurilor peste antimisul de pe Sfanta Masa inchipuie punerea trupului Domnului in mormant, adica ingroparea Lui. Discul nu mai inseamna acum, ca la Proscomidie, ieslea din staulul de la Betleem, in care s-a nascut Domnul, ci locul mainilor lui Iosif si Nicodim, care au ingropat pe Hristos. De asemenea, procovetele sfintelor vase nu mai amintesc aici scutecele in care a fost infasat la nastere, ci panzele cu care a fost infasurat trupul Sau, la asezarea in mormant, si anume acoperamantul discului tine locul sudariului sau stergarului ce a fost pe fata Lui, iar cel de deasupra potirului aminteste giulgiul in care i-a fost infasurat trupul (Ioan 20, 6, 7), in timp ce „aerul”, care se intinde peste cele doua sfinte vase, inseamna piatra pusa pentru inchiderea mormantului.

Tamaia intrebuintata la cadire in acest moment, si anume dupa asezarea acoperamantului cel mare peste sfintele vase, reprezinta aromatele intrebuintate de Iosif si Nicodim la ungerea sfantului trup al Domnului inainte de punerea in mormant, inchiderea sfintelor usi la incheierea Vohodului mare aminteste pecetluirea mormantului si intarirea lui cu paznici de catre capeteniile iudeilor. Pecetea aplicata pe mormant este simbolizata, dupa unii comentatori, prin steluta sau asteriscul ramas pe Sfantul Disc, dupa ridicarea acoperamantului, iar coborarea perdelei aminteste coborarea tainica a lui Hristos la iad, cu sufletul si dumnezeirea, pentru eliberarea celor drepti.

Simbolismul Vohodului mare mai are o alta talcuire. Intrarea eu cinstitele daruri este interpretata ca o reprezentare simbolica a intrarii si primirii triumfale a Domnului in Ierusalim, cu numai cateva zile inainte de Pastile iudeilor, de Patimile si de moartea Sa.

textul: crestinortodox.ro