MAREA UNIRE DE LA 1918 – CUNUNĂ A ISTORIEI POPORULUI ROMÂN


Motto:

 „Eu din romîni îmi trag sorgintea
C-o sfântă dragoste iubesc
Şi pentru tot ce-i romînesc
Oricînd, şi braţele şi mintea
Şi sufletul mi le jertfesc”

Bogdan Petriceicu -Haşdeu, Sunt romîn

1 decembrie 1918Anul acesta am sărbătorit şi am cinstit eroii neamului românesc ce s-au jertfit acum 100 de ani – vara lui 1917 – la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Războiul de întregire a neamului românesc din 1916-1918, cum este  numită în Istoria poporului român participarea României la Primul război mondial (1914-1918) a fost ocazia care a netezit drumul spre Marea Unire.

            Regretatul istoric, academicianul Florin Constantiniu sublinia că: „Marea Unire a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii  neamului, elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit(…) Nu o victorie militară a stat spre temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional”.

            Anul ce vine – 2018 – este anul Centenarului Marii Uniri – act istoric milenar, spunem milenar căci el s-a realizat în timp istoric, în mai multe etape. Prima piatră a temeliei edificiului naţional a fost pusă de Mihai Viteazu la 1600, apoi a urmat Revoluţia română de la 1848, la 1859 s-a înfăptuit Unirea Principatelor (Unirea lui Cuza), iar Războiul din 1877-1877 a însemnat cucerirea şi recunoaşterea independenţei de stat, România devenind la puţin timp Regat. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvârșit formarea Statului Naţional Român prin unirea cu ţara mamă a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, ca rezultat al luptei românilor din provinciile vremelnic aflate sub stăpânire străină, precum şi a celor din Valahia ţi Moldova. Din acest motiv, dorinţa ca fraţii să nu mai fie despărţiţi de graniţe arbitrare – în august 1916 regele Ferdinand şi guvernul Ion I.C. Brătianu având o puternică susţinere politică şi populară, hotărăsc să intre în război alături de Antantă. În Regat se dezvoltase un puternic curent uniunist, antantofil în frunte cu Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Regina Maria, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion IC Brătianu, precum şi mulţi ardeleni veniţi la Bucureşti. Octavian Goga era o puternică voce militantă pentru unire: ”N-o să fie atâta încăpere în sufletul dumneavoastră câtă durere vă aduc eu din Ardeal” sau „Viitorul Ardealului e în raniţa soldaţilor români”, erau îndemnurile către regăţeni, pentru a sluji cauza naţională prin intrarea în război alături de Franţa, Anglia, Rusia, lucru care s-a şi înfăptuit.

            După victoriile Antantei în 1918, dezmembrarea imperiului Austro-Ungar şi Revoluţia bolşevică din Rusia (nov. 1917), popoarele pe baza principiului dreptului la autodeterminare, au acţionat pentru emanciparea de sub stăpânirea străină. Românii nu stau cu mâinile încrucişate. În Basarabia s-a constituit Partidul Naţional Moldovean cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău din octombrie 1917 care va alege Sfatul Țării ce va decreta autonomia Basarabiei. În decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, iar în ianuarie 1918 îşi declară independenţa. La 27 martie 1918 Sfatul Țării adoptă cu majoritate de voturi (din cei 138 de deputaţi prezenţi) hotărârea de unire a Basarabiei cu România. În fruntea unioniştilor erau intelectuali de marcă: Ioan Inculeţ, Pantelimon Halippa.

            În Bucovina, care a fost teatru de război, fruntaşi ca Ion Nistor, Iancu Flondor, Sextil Puşcariu militau pentru unire. Se constituie la Cernăuţi Consiliul Naţional Român cu un Comitet Executiv. La 28 noiembrie 1918 este convocat Congresul General al Bucovinei la care participă reprezentanţii tuturor naţionalităţilor din provincie, care hotărăsc cu mare majoritate de voturi unirea Bucovinei cu Regatul României.

            În Transilvania lupta pentru realizarea Unirii a tins să se radicalizeze odată cu începerea războiului. Împăratul Carol a dorit să salveze imperiul prin manifestul: „Către popoarele mele credincioase” prin care propunea o federalizare a Austro-Ungariei. Răspunsul românilor a fost Declaraţia de independenţă de la Oradea din octombrie 1918, document al românilor reprezentaţi de Partidul Naţional Român. PNR şi PSD constituie Consiliul Naţional Român Central format din 12 memebri, câte 6 din fiecare partid care avea sediul la Arad. Se trece la preluarea puterii în Transilvania – tratativele dintre CNRC şi guvernul TISZA eşuaseră – şi organizarea MAN de la Alba Iulia. Ea este convocată la 1 Decembrie, participând 100 000 de oameni iar comunităţile din Transilvania au desemnat 1228 de delegaţi care au adus la Casina Militară din oraş Credenţionalele (documente prin care comunităţile din care proveneau îşi dădeau acordul pentru Unire).

            Gh. Pop de Băseşti, militantul din cei 300 de memorandişti, este preşedintele, MAN, el exclamând deschizând adunarea: „S-a realizat marele vis al lui Mihai Viteazul, unirea tuturor de-o limbă şi o lege într-un singur şi nedespărţit stat  numit România”. Piatra funerară a acestui mare patriot are următoarea inscripţie – testament: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace, că am văzut slobozirea neamului meu”.

            Vasile Goldiş prezintă Rezoluţia Unirii, primită cu urale de mulţime, iar episcopul de Caransebeş (viitorul patriarh al României) Miron Cristea duce la 14 decembrie 1918 regelui Ferdinand actul Unirii ce va fi recunoscut prin Decretul din 24 decembrie. Pentru administrarea Transilvaniei este ales un Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu. Guvernul Ungariei Sovietice, condus de Bela Kun a trimis armata în Transilvania. Puterile învingătoare în război cer României să intervină, în august 1919 după o campanie reuşită armata română intră în Budapesta, pe Parlamentul Ungar „arborând” o opincă.

            Marea Unire este o cunună a istoriei naţionale. A strâns pe toţi românii într-o singură graniţă, s-a creat o ţară ce va juca un rol important în politica europeană interbelică.

            Mitropolitul Transilvaniei, Andrei Plămădeală numea Ziua de 1 Decembrie 1918 (devenită Zi Naţională): „ziua Bucuriei Româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă”.

            Marea Unire a fost susţinută cu toată forţa de Biserica Ortodoxă Română. Biserica românească (ortodocși şi uniţi) a  fost prezentă la Alba Iulia prin 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi a celor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al fiecărui institut teologic şi 10 studenţi delegaţi. Miron Cristea, episcop de Caransebeş, Nicolae Bălan, profesor la Academia Teologică „Andreană”, viitor Mitropolit al Transilvaniei se înscriu în elita românească unionistă.

            Marea sărbătoare de la 1 Decembrie se împleteşte atât de fericit cu Praznicul din 30 noiembrie al Sf. Apostol Andrei Ocrotitorul României şi a vrednicului Mitropolit Andrei Şaguna (canonizat ca sfânt ierarh al românilor), un lucru unicat în Europa. Se cuvine deci să purtăm în suflet şi conştiinţa sărbătorile din pragul iernii, 30 noiembrie şi 1 Decembrie, Marea Unire, precum şi pe cei care au militat şi au luptat pentru împlinirea  marelui act istoric.

Prof. Clement Gavrilă – Sălăuţa

prof scriitor crestin Clement Gavrila Salauta

EU SUNT ROMÂNUL

Prin mine curg râurile ţării,
Cărunţii munţi sunt inima ce bate,
În ritmul doinelor, colindelor
Şi a duioaselor balade.

Eu sunt românul!
Ce a făcut Unirea!
Eu sunt iobagul şi martirul,
Ce poartă-n suflet doar iubirea!

Eu sunt creştinul
Ce a îmbrăcat botezul
De două mii de ani încoace,
Şi-l port în mine doar pe El, Hristosul!

Eu sunt românul,
Care plânge, după-nfrăţire,
Dragoste şi unitate,
Setos să-l strângă iar în suflet,
Pe prea iubitul frate!

Clement Gavrilă- Sălăuţa

doar-ortodox

Reclame

Rugăciune (Mihai Eminescu) / Mărturisiri ale credinţei mântuitoare în viaţa poetului Mihai Eminescu


MaicaDomnului

Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

DoarOrtodox

Mărturisiri ale credinţei mântuitoare în viaţa poetului Mihai Eminescu

În poemul „Rugăciunea unui dac” poetul Îl numește pe Dumnezeu „Părinte”, Căruia el I se adresează ca un fiu risipitor. Dar ca să „rumpă” inima Tatălui, el Îi cere să-i șteargă fără urmă viața pe care i-a dat-o. Însă Tatăl este Dumnezeul cel veșnic, Care atunci când a creat din nimic a zis: „Să fie!”. Dar cele create nu se pot întoarce în nimic, în neant, pentru că sunt „veșnice”, fie că sunt de-a dreapta, fie că sunt de-a stânga Tatălui.

Poetul se exprimă cu „revoltă” faţă de ceea ce este el în comparaţie cu Lumina inimii Tatălui. Căci, starea copilăriei cu inima era o stare a credinţei, nădejdei şi dragostei, aşa cum sunt copiii faţă de părinţi. Starea de fiu este o slavă înainte de vârsta adolescenţei şi a rămânerii în seama minţii proprii, dar fără inimă. Revolta reiese din cuvintele: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-şi mulţumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Însă darul iubirii Părintelui Creator de a-l chema la fiinţă prin părinţii săi, este ca o slavă a părinţilor şi o trecere prin credinţă de la adolescenţă în seama voii Tatălui, pentru a-şi salva inima copilăriei împotriva rămânerii în seama minţii proprii.

Deosebirea dintre şederea de-a dreapta sau de-a stânga a Părintelui ceresc este ca şi deosebirea între viaţă şi moarte. Mântuitorul o descrie ca pe o prăpastie de la sminteala catastrofală de la început, numită „strâmtorare mare”, ca şi cea de la sfârşit: „cum n-a mai fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Atunci inima omului a fost ruptă de la sânurile părinteşti şi lăsată în seama minţii numită „cunoştinţa binelui şi răului” ca într-o temniţă a neghinei poftelor.
Nimenea nu poate cere cu atâta patos osândirea din partea Părintelui Ceresc, decât unul care se judecă pe sine la Lumina inimii Tatălui. Părintele său cunoaşte mărturisirea înfocată a osândirii de sine, ca răutate sinceră, pe care, însă, nu o smulge ca pe o neghină din grâul inimii fiului Său. Dumnezeu lasă inima fiului Său în seama Luminii Sale prin Întruparea lui Hristos în care fiul risipitor poate afla sensul vieţii şi căpăta puterea de întoarcere.

Întruparea şi sfinţirea vieţii lui Hristos prin Jertfa Sa la Înviere, este puterea dezlegării inimii din temniţa minţii proprii şi umplerea ei cu pacea care stăpâneşte în inimi şi covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7). Lepădarea de sine este pentru fiul risipitor nu doar o urmare a chemării, ci este o putere care scoate din laţul temniţei sufletului, de la Cel Care, prin Jertfa Sa: „a dezlegat durerile morţii, căci nu putea fi ţinut de ea” (F. Ap. 2,24). Adevărul Său, ca sfinţire a vieţii Sale prin Jertfă la Înviere a devenit acea „nădejde neclintită şi tare care trece dincolo de catapeteasmă, unde El a intrat pentru noi ca Înaintemergător” (Evr. 6, 20), fiind vorba de catapeteasma trupului Său, despre care nu putea spune nimic Maicii Sale la 12 ani în Templu, decât faptul că El se afla „în cele ale Tatălui Său” (Lc. 2, 49) din Templu. Prin Jertfa Sa: „El este cel dintâi născut din morţi, ca El să fie întâiul în toate” (Col. 1, 18).

Venirea în sine prin luminile Întrupării ca un dar al Părintelui, şi revolta împotriva temniţei sufletului au dus şi la mărturisirea cu o rară sensibilitate a „credinţei cu inima” (Rom. 10, 10):  „Aşa călătorul în crâng rătăcind/ În umbra pădurii cei dese,/ La slaba lumină ce-o vede lucind/ Aleargă mânat ca de vânt/ Din noaptea pădurii de iese”. Iar despre minunata pace a bucuriilor copilăriei poetul spune: „Aşa-mi zise lin pădurea/ Crengi asupră-mi clătinând/ Fluieram la a ei chemare/ şi-am ieşit în câmp râzând/ Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot/ Unde eşti copilărie/ Cu pădurea ta cu tot?” Deci poetul are intuiţia revelată de Mântuitorul a inimii copilăriei ca măsură de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 18, 3-5; 18, 10) şi a adolescenţei intrării inimii sub imperiul minţii cu semnul neascultării de părinţi şi al necredinţei în Dumnezeu.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca slavă a copilăriei cu inima, devin la adolescenţă cunoştinţă cu mintea împotriva credinţei, siguranţă pe fundamentul propriu al vieţii împotriva nădejdii şi stăpânire asupra aproapelui în locul iubirii cu inima şi a dăruirii de sine: „Cugetele inimii omului sunt îndreptate spre rău încă din tinereţile lui” (Facere 8, 21), spunea Dumnezeu după Potop, iar Mântuitorul subliniază acest adevăr: „Şi dacă a crescut paiul şi a dat în spic, atunci a apărut şi neghina” (Mt. 13, 26).

Nedumeriri ale adolescenţei sunt aşteptate de Dumnezeu pentru a le da răspuns prin Întruparea Fiului Său: „O, stelelor, stelelor/ Şti-veţi voi oare/ De ce rămân atâtea în veci/ Şi numai omul moare?” Răspunsul lui Dumnezeu prin darul Întrupării este cel al Învierii prin Jertfa lui Hristos din veninul şarpelui morţii şi cel al sfinţirii vieţii Sale ca Adevăr, prin voia Tatălui ca izvor al nemuririi. Lumina îngerilor este fără de moarte în cer, iar pe pământ, ca şi în cer, în Hristos este o înviere a sufletului din moarte, prin dezlegarea legăturilor neghinei (In. 8, 32).

Credinţa Îl trăieşte pe Hristos numai ca pe Cel viu şi niciodată ca „stârv” fără înviere (Lc. 17, 37), deoarece în El: „sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3). Aşa Îl simţea poetul inimii şi al copilăriei inimii la maturitate: „El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Acesta este adevăratul crez al poetului, care a luptat cu vânturile ce răvăşesc minţile şi cu valurile care tulbură inimile, pe care numai Hristos le putea certa şi aşeza, transformându-le în „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”: „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?”.

Adâncul lui Hristos este Lumina lumii căreia îi dezvăluie deşertăciunea de la suprafaţa ei, asemănătoare cu mersul sinuos al şarpelui, în sensul mitologic al ciclurilor recurente. Adâncul Său este acel refugiu pentru cei osteniţi şi împovăraţi, şi liman lin al celor înviforaţi. Adâncul lui Hristos, ca viaţă nesinuoasă şi lineară, are semnul venirii tainice a Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece ea este în inimi (Lc. 17, 21).

Poetul căuta cu râvnă acest liman şi nimenea nu ştie cât de mult fugea el de orice deşertăciune de suprafaţă, pentru a se regăsi în adâncurile inimii sale atât de încercate de ademenirile de la suprafaţa vieţii din lume. Poetul nu a căutat o temelie a vieţii pusă de el însuşi, ci a râvnit la lepădarea de sine pentru umplerea inimii şi nădejdea dăruirii totale de sine. Această plinătate este mai odihnitoare decât odihna unui mormânt de la marginea mării.

Regăsindu-se ca într-un liman prin gândurile şi amintirile sale, poetul împărtăşeşte imaginea Răstignirii lui Hristos la care se închină el în încăperea sa. Gândurile sale sunt asemănate picăturilor de ceară şi:„Cad grele, mângâioase/ şi se sfarmă-n suflet trist/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist”. Dar, mângâierea lui cea mai mare este rugăciunea către Maica Domnului: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Privirea-şi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, Maică preacurată/ Şi pururea Fecioară/ Marie!”.

Cine ar fi ştiut să guste mai profund cele zidite de Dumnezeu, ca „cerul senin pe întinsele ape” sau „codrul” pe care îl dorea aproape pentru somnul său cel lin? Căci, poetul simţea că toate acestea nu sunt din întâmplare, nici din neant, ci sunt darurile iubirii veşnice a lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt semnul iubirii Sale veşnice, ca Cel plin de Lumină şi de viaţă „precum în cer aşa şi pe pământ”. De aceea, îngerii din cer îi numesc pe oameni „fraţi ai lor” în Hristos (Apoc. 12, 10). ❖
Ianuarie 2018 – Arhidiac. prof. dr. Ioan Caraza

 

DoarOrtodox

La Paști – de George Coșbuc


George Coșbuc

La Paști

Prin pomi e ciripit si cant,
Vazduhu-i plin de-un rosu soare,
Si salciile-n alba floare
E pace-n cer si pe pamant.
Rasuflul cald al primaverii
Adus-a zilele-nvierii.
Si cat e de frumos in sat!
Crestinii vin tacuti din vale
Si doi de se-ntalnesc in cale
Isi zic: Hristos a inviat!
Si rade-atata sarbatoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Si-un vant de-abia clatinitor
Sopteste din vazduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburarii lor!
Si pomii fruntile-si scoboara
Ca Duhul Sfant prin aer zboara.
E liniste. Si din altar
Cantarea-n stihuri repetate
Departe pana-n vai strabate
Si clopotele canta rar:
Ah, Doamne! Sa le-auzi din vale
Cum rad a drag si plang a jale!

foto: Ewa Sidorczuk

Biserica, pe deal mai sus,
E plina astazi de lumina,
Ca-ntreaga lume este plina
De-acelasi gand, din cer adus:
In fapta noastra ni e soartea
Si viata este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetisor
Neveste tinere si fete,
Batrani cu iarna vietii-n plete;
Si-ncet, in urma tuturor,
Vezi sovaind cate-o batrana
Cu micul ei nepot de mana.
Ah, iar in minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu stiu ca si-n aceste zile
Tu plangi pe-al tau copil dorit!
La zambet cerul azi ne cheama
Sunt Pastile! Nu plange, mama!

foto: Ieromonah Mihail

Imn al Învierii! de Sf. Valeriu Gafencu


Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.

Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.

 

 

cules de pe blogul pr. Mihail

„Isihas” de Virgil Maxim


Isihas

Îmi cânt bucuria-mplinită – a durerii…

Săgeţi de lumină îmi sfâşie beznele…

Osânda mi-o fac ispăşiri primăverii

Butucul-răbdării îmi sângeră gleznele…

Întâi, am întins

doar o mână în cruce…

Şi jocul îmi place

Şi totuşi… mă doare…

Eli, nu Te duce!

Sub hula mulţimii

simt spinii ninsoare…

Eli, Eli, lama sabahtani!

Eli, Tu…

sau

eu?

Cine moare?

……………………………………….

(isihásm s.n. Curent mistic din sec. XIII, cu centrul pe Muntele Athos, potrivit căruia ţelul vieţii spirituale este să unească mintea cu inima, „Lăcaşul lui Dumnezeu”, unire care se realizează „coborând”, prin intermediul respiraţiei, mintea în inimă…)

(Cuvintele rostite de Iisus pe Cruce in limba aramaica Eli, Eli, lama sabahtani” se talmacesc: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit “( Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu vine inaintea Tatalui Sau ca “Fiul al omului”. Suferinta firii umane a lui Hristos este resimtita in Ipostasa Sa. Isi are, deci, echivalentul in unitatea treimica a lui Dumnezeu. Strigatul care se aude pe cruce vrea sa spuna ca Duhul nu-L mai uneste pe Fiul cu Tatal. “Datatorul de viata” il paraseste pe Fiu, asa cum si Tatal L-a parasit. Duhul Sfant devine suferinta de neocolit intru care Cei Trei se unesc. Tatal se lipseste de Fiul si Acesta trece, ca intr-o clipa de eternitate, prin nemarginirea dumnezeiasca a singuratatii. Cabasilas ticluia astfel aceste cuvinte: “Pe Cruce, Hristos a luat asupra Lui moartea insasi. Puterea mortii sta in autonomia ei, dar Hristos isi daruieste moartea Tatalui si de aceea in Hristos cea care moare e moartea: «Cu moartea pre moarte calcand». De atunci, nici un om nu mai moare singur”. Dumitru Manolache)