Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu. Troparul şi acatistul Sfântului Martir Atanasie Todoran (12 noiembrie)


Luptător pentru credinţă şi neam, biruitor al potrivnicilor lui Hristos şi apărător neînfricat al Ortodoxiei, ai odrăslit în Ţara Năsăudului, primind cu bărbăţie moarte de martir. Pentru aceasta, nimicind amăgirile asupritorilor, ai câştigat cununa cea neveştejită a sfinţeniei. Fericite Atanasie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1 Pe iubitorul de nevoinţe, pe mărturisitorul Ortodoxiei, pe Sfântul Atanasie, bărbatul preaînţelept şi împlinitorul bunelor rânduieli ale Bisericii lui Hristos, să-l cinstim şi să-l lăudăm după cuviinţă că, vrednic fiind de mărirea lui Dumnezeu, prin moartea sa pe roată i-a biruit pe prigonitori. Pentru aceasta, într-un glas, cu bucurie să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Atanasie, martirul cel neînfricat şi apărătorul dreptei credinţe! muzica~ protosinghel Leontie Fusa

doarortodox-2doarortodox-2

Sfinții Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc.

Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.

În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.

La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! – şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.

La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.

La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el.

DoarOrtodox

Acatistul Sfântului Martir Atanasie Todoran

Troparul Sfântului Martir Atanasie Todoran, glasul 1:

Luptător pentru credinţă şi neam, biruitor al potrivnicilor lui Hristos şi apărător neînfricat al Ortodoxiei, ai odrăslit în Ţara Năsăudului, primind cu bărbăţie moarte de martir. Pentru aceasta, nimicind amăgirile asupritorilor, ai câştigat cununa cea neveştejită a sfinţeniei. Fericite Atanasie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1

Pe iubitorul de nevoinţe, pe mărturisitorul Ortodoxiei, pe Sfântul Atanasie, bărbatul preaînţelept şi împlinitorul bunelor rânduieli ale Bisericii lui Hristos, să-l cinstim şi să-l lăudăm după cuviinţă că, vrednic fiind de mărirea lui Dumnezeu, prin moartea sa pe roată i-a biruit pe prigonitori. Pentru aceasta, într-un glas, cu bucurie să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Atanasie, martirul cel neînfricat şi apărătorul dreptei credinţe!

Icosul 1

Din tinereţe ai fost mărturisitor al dreptei credinţe şi statornic luptător împotriva nedreptăţilor săvârşite neamului tău; te-ai ridicat cu bărbăţie să aperi drepturile fraţilor tăi ortodocşi din Ardeal, biruind prin moartea ta martirică toate uneltirile viclene ale asupritorilor. Pentru aceasta, minunându-ne de virtuţile tale, te cinstim şi-ţi cântăm:
Bucură-te, podoaba cea preafrumoasă a mucenicilor;
Bucură-te, râvnitorule de cele cereşti;
Bucură-te, luptătorule pentru dreptate şi apărător al Ortodoxiei;
Bucură-te, păstrător al rânduielilor strămoşeşti;
Bucură-te, ancoră tare pentru cei prigoniţi pentru dreptate;
Bucură-te, lumină a mărturisitorilor lui Hristos;
Bucură-te, că, urmând în suferinţă Mântuitorului Hristos, moartea nu te-a înfricoşat;
Bucură-te, că faptele tale le-ai săvârşit cu puterea Duhului Sfânt;
Bucură-te, că, asemenea lui David, prin tăria credinţei ai biruit;
Bucură-te, fiu al Ţării Năsăudului şi ostaş neînfricat al Bisericii;
Bucură-te, purtătorul suferinţelor neamului tău;
Bucură-te, că, biruind împărăţia vremelnică, ai câştigat Împărăţia lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Atanasie, martirul cel neînfricat şi apărătorul dreptei credinţe!

Condacul al 2-lea Continuă lectura

Anunțuri

Conferință Dan Puric: Despre martiri | Pitești, 6 aprilie 2011


http://trandafirescu.files.wordpress.com/2011/04/dan-puric-pitesti-1.jpg?w=340&h=485Miercuri, 6 aprilie, ora 18.00, actorul şi omul de cultură  Dan Puric va susţine la Piteşti conferinţa „Despre martiri”. Evenimentul este organizat de Fundaţia Sfinţii Închisorilor şi Editura Filos, în parteneriat cu Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş şi va avea loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Piteşti.

Intrarea este liberă!

Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii, aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu

Dan Puric

Pomenirea Sfântului Mucenic Codrat, cel din Corint (10 martie)


…şi a celor împreună cu dânsul: Ciprian, Dionisie, Pavel, Anecton şi Crescent

Acestia erau de fel din Corint si au trait in zilele imparatilor Decius si Valerian (250-260) si ale lui Iason, stapanitorul Greciei.

În timpul unei persecuţii împotriva creştinilor, în secolul al III-lea, o creştină evlavioasă cu numele Rufina a fugit din Corint să se ascundă în munţi, ca să scape de urmăritori. Acolo a născut un fiu, Codrat, după care ea a murit. Prin grija Domnului, copilul a fost ţinut în viaţă, fiind hrănit în mod miraculos: un nor apărea deasupra lui şi îi picura rouă dulce în guriţă.

Sf. Codrat şi-a trăit copilăria şi tinereţea în sălbăticie. În adolescenţă el a cunoscut nişte creştini de la care a învăţat despre adevărata credinţă. Codrat a studiat gramatica şi arta medicinii, având mare succes. Dar, cel mai mult timp şi-l petrecea în singurătate, prin munţi, în rugăciune şi meditaţie la Dumnezeu. Anii treceau şi mulţi prieteni şi ucenici îl căutau pentru un cuvânt de învăţătură. Printre aceştia erau Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent şi mulţi alţii.

Din porunca păgânului împărat Decius (249-251), prefectul militar Iason a sosit la Corint ca să tortureze şi să ucidă pe creştini. Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sf. Codrat a vorbit în numele tuturor, apărând cu demnitate credinţa în Hristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În ciuda suferinţelor inumane, el îi încuraja pe alţii, spunându-le să nu le fie frică şi să-şi apere cu tărie credinţa.

https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/59/Pridvor%2C_Sinaxar%2C10_martie_-_Sf._Mc._Codrat_si_cei_impreuna_cu_el.jpg

Iason, văzând că nu-i poate convinge pe nici unul să se lepede de Hristos, i-a aruncat pe toţi la fiarele sălbatice să fie sfâşiaţi de vii. Însă fiarele nu s-au atins de ei. Atunci, Iason a dat ordin să-i lege de picioare la trăsuri şi să-i tragă prin tot oraşul şi mulţi oameni din mulţime aruncau în martiri cu pietre. În cele din urmă aceştia au fost condamnaţi la decapitare cu sabia. La locul execuţiei, aceştia au cerut puţin răgaz pentru rugăciune şi unul câte unul şi-au plecat capetele sub sabie.

Discipolii sfântului Codrat care au mai rămas, au suferit şi ei pentru Hristos: un alt Dionisie a fost înjunghiat noaptea; Victorin, Victor şi Nichifor au fost zdrobiţi într-o presă mare de piatră; lui Claudiu i s-au tăiat mâinile şi picioarele; Diodor a fost aruncat în foc; Serapion a fost decapitat iar Papiu şi Leonid au fost înecaţi în mare. Luând exemplul lor, multe femei creştine au ales să sufere de bună voie pentru Hristos.

Sfinții Mucenici Adrian și Natalia – 26 august. Troparul. Viaţa. Acatistul.


Troparul, glasul al 3-lea

Credința cea mântuitoare comoară nerăpită ai socotit-o, de trei ori fericite, păgânătatea cea părintească părăsind-o și, urmând Stăpânului, te-ai îmbogățit cu darurile cele dumnezeiești. Adriane mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Iată una dintre cele mai măreţe povestiri despre o soţie ce-şi îndeamnă soţul să sufere mucenicia. Este o pildă supremă de credinţă neclintită, care ştie că scurta pierdere a soţului aici, pe pământ, pentru Hristos, înseamnă a-l dobândi din nou, de-a pururea, în împărăţia cerurilor.

Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.

Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.

Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.

Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.

Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.

Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.

Luând-o de mână, el s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum a vorbit cu ea despre ceea ce trebuie să facă cu averea lui. Ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti. Intrând în temniţă, slujitoarea lui Dumnezeu Natalia a căzut înaintea sfinţilor mucenici şi, sărutându-le lanţurile, a văzut că rănile lor erau pline de puroi. Îndată şi-a trimis slujnica acasă să aducă pânză fină şi feşe. Când toate au fost aduse, Natalia a legat rănile mucenicilor cu mâna ei şi, pe cât se putea, le-a alinat suferinţele de neîndurat, slujindu-le în temniţă şapte zile, până când au plecat la judecată.

A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Toţi l-au îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire şi ruşinează-l pe tiran!“ Natalia îl îndemna şi ea: „Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru Impăratul ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?“

Îndurând cu vitejie bătăile şi răspunzând cu linişte şi iscusinţă cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt caznelor şi l-a trimis împreună cu ceilalţi înapoi în temniţă.

Din nou binecuvântata Natalia l-a îmbărbătat şi l-a mângâiat. Îmbrăţişându-l, ea îi spunea:

„Fericit eşti tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinţilor mucenici!

Fericit eşti tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui şi te vei face părtaşul ei, căci cel ce este părtaş suferinţelor Lui va fi părtaş şi al slavei Lui!“

Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui şi şi-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăşi legase rănile mucenicilor, Natalia şedea la picioarele lui Adrian şi zicea:

„Te rog, stăpâne al meu, adu-ţi aminte de legătura nunţii noastre, de şederea mea alături de tine în vremea suferinţelor şi de dorinţa mea ca tu să dobândeşti cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, aşa cum împreună am trăit în viaţa aceasta plină de păcate, tot aşa să trăim laolaltă nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredinţată că orice vei cere, Domnul îţi va da ţie, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea Lui, ca şi stăruinţa ta. Dar tu ştii necredinţa acestor oameni şi lipsirea de Dumnezeu a împăratului şi mă tem că mă vor sili să mă mărit cu altul, cu un om necredincios şi păgân. Atunci se va întina patul meu, şi legătura noastră se va rupe. Cu stăruinţă te rog, ocroteşte-ţi soţia, aşa cum Apostolul ne-a învăţat; dăruieşte-mi, ca răsplată a curăţiei mele, să mor împreună cu tine!

Curând apoi chinuitorii veniră la temniţă cu o nicovală şi un baros de fier, căci împăratul hotărâse să-i omoare pe toţi cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalţi.

Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Însăşi soţia lui i-a ridicat picioarele pe nicovală. Cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i-au tăiat picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“

Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dete sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braţ acasă. Ea l-a uns cu mir scump, l-a învelit într-o pânză de purpură şi l-a aşezat la capul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţul aflat în apropiere, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.

După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă a dobândit încuviinţarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind de cugetarea aceluia, Natalia îndată s-a pregătit să fugă la Bizanţ, la locul unde erau păstrate moaştele soţului ei. Ea s-a aşezat la rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală şi de mâhnire Natalia a aţipit şi iată că unul dintre sfinţii mucenici i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Pace ţie, Natalia, roaba lui Hristos! Să ştii că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea şi nici noi nu am uitat bunătăţile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemniţării noastre. Stând înaintea feţei lui Hristos, stăruim ca să dea ţie să ajungi degrabă la noi“.

Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă împreună cu tine înaintea Domnului Hristos“. Iar mucenicul i-a răspuns: „El şi-a luat locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbeşte şi ia fără zăbavă o corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ţi se va arăta şi te va călăuzi la noi“.

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate şi, luând cu ea doar braţul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanţ, care părea că o aşteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creştini, bărbaţi şi femei, care fugeau de prigoana răului Maximian, şi a adus mulţumire lui Dumnezeu.

La miezul nopţii, diavolul s-a arătat creştinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alţii în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creştini, vorbindu-le ca şi cum ar fi fost cârmaci: „De unde sunteţi şi încotro mergeţi?“ Creştinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia şi mergem la Bizanţ“. Vrăjmaşul le-a răspuns: „V-aţi abătut din cale; întoarceţi-vă spre port!“ Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească şi să-i ducă la pierzare. Iar creştinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia şi să plutească spre port.

Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, şi a strigat cu glas mare: „Ţineţi calea pe care aţi urmat-o înainte, şi nu luaţi în seamă cuvintele vrăjmaşului, ce negreşit vă găteşte pierzarea!“ Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a pierit cu corabia.

Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei şi a strigat: „Este soţul meu – este Adrian care a venit să ne scape!“ Îndată el s-a făcut nevăzut.

Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanţ, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinţilor mucenici, şi toţi au coborât din corabie plini de bucurie. Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le şi vărsând lacrimi de bucurie. Aşezând braţul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârşit, s-a ridicat şi a dat bineţe fraţilor şi surorilor aflaţi acolo, căci mulţi creştini credincioşi se adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor şi au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie.

Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!“

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creştinilor de acolo şi le-a cerut să se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou.

După un ceas, credincioşii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, ei au îngropat-o în biserică, alături de soţul ei.


Continuă lectura

Sfinţii Mucenici Ciprian şi Iustina Fecioara – 2 octombrie


Troparul Sfântului Ciprian, glasul al 4-lea:

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta cuvântul adevărului drept învăţând, şi cu credinţă răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Cipriane, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

sfintii-chiprian-si-iustina“Izbăveşte de toată vătămarea, fermecarea şi vraja, Ierarhe Cipriane şi Mucenice al lui Hristos, pe cei ce aleargă cu credinţă la mijlocirea ta!”

“Căzând în cursele oamenilor celor răi, şi chinuit fiind fără nădejde de scăpare, către tine ridic ochii mei, Cipriane milostive, slobozeste-mă de a lor vicleană uneltire”.

Condac – “Taberile vrăjmaşilor ce se luptă împotriva noastră alungă-le cu rugăciunile tale, Sfinte, si valurile cele sălbatice ale ispitelor opreşte-le degrab cu mijlocirile tale, Cipriane fericite, ca în cântări să te lăudăm neîncetat pe tine, apărătorul cel nebiruit al creştinilor”.

CHURC080 doarortodox

Acest Sfânt Ciprian a trăit pe vremea împărăţiei lui Diocletian (284-305), fiind de neam din Cartagina, şi era filosof şi vrăjitor cumplit, propovăduind în Antiohia Siriei, în slujba păgânescului şi necuratului zeu Apolon. Ca încă din fragedă tinereţe, dornic fiind de învaţătură, iar parintii lui având bună stare, Ciprian colindase toate locurile cele mai vestite în acest meşteşug, de pe vremea aceea: Atena, Egiptul, Caldeea, India, desăvarşindu-se în toate tainele păcătoase ale magiei şi citirii în stele, încât Ciprian dobândise, printre păgâni, mare faimă şi era căutat şi pentru nelegiuitele lui îndeletniciri drăceşti, dar mai cu seamă pentru duşmania lui faţă de creştini, pe care îi batjocorea pretutinderea. Dar Domnul l-a mântuit pe Ciprian din drăceasca lui pierzanie.
Tot în acea vreme, trăia în Antiohia o fecioară creştină, numită Iustina, care s-a născut din parinţi păgâni. Auzind ea odata vorbindu-se de Hristos, cerceta pe ascuns adunările creştinilor, şi, lucrând Duhul Sfânt în inima ei, a crezut în Hristos. Deci, aducând la credinţă pe tatăl ei şi pe maica sa, degrabă au primit cu toţii Sfantul Botez. Şi se dusese vestea despre frumuseţea şi despre viaţa curată a fecioarei Iustina.
Un tânăr de neam grec, Aglaid, s-a aprins de dragoste pentru dânsa şi a dorit s-o ia de soţie. A cerut-o părintilor ei, dar Iustina s-a împotrivit: jurase să fie mireasa lui Hristos.

Ciprian_si_IustinaDeci, Aglaid a alergat la Ciprian, tocmindu-se să-i ajute cu vrăjile lui. Iar acesta, de trei ori trimitând vrăjile sale către Iustina, nimic n-a izbutit: fecioara a rămas nestramutată în hotararea ei. Văzându-şi neputinţa meşteşugului, pentru care atâta se ostenise, Ciprian a împarţit averea sa săracilor şi, arzându-şi vrăjitoreştile sale cărţi, a crezut în Domnul, botezându-se. Toată viaţa, de aici înainte, şi-a închinat-o slujirii lui Hristos. Şi a fost făcut episcop în Cartagina, ostenindu-se în răspândirea credinţei şi alinarea suferinţei săracilor.
Iar, dacă au fost prinşi, pe vremea prigoanei lui Diocleţian, atât Ciprian cât şi Iustina, aduşi fiind în faţa stăpânitorului din Damasc, au fost bătuţi de moarte şi sfâşiati cu gheare de fier. Şi, neîncetand a mărturisit pe Hristos şi rămânând nevătamaţi, au fost trimişi în Nicomidia, înaintea împăratului. Şi li s-au tăiat capetele din porunca lui Diocleţian, la 2 octombrie 304, luând cununa mucenicilor.

CHURC080 doarortodox

Sfinţii români din închisori


Minuni ale sfintilor martiri din Aiud:

Aiud Rapa Robilor (7)

O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i ca după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu au mai găsit nicio urmă de cancer.

Aiud Rapa Robilor (19)Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi, care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti. Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi, dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni.“ L-a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.

Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i-le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!“. Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?“ Iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!“

Aiud Rapa Robilor (5)Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi a gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că, după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!

Aiud Rapa Robilor (3)

Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis:
– Părinte, ia de aici 400.000 de euro şi mută-te de aici!
Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt:
– Eu nu mă mut de aici!
Rămânând uimite de refuz au continuat cu insistenţă să-i spună:
– Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute.
Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis:
– Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas.
Până să aducă Sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.

Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos! De exemplu un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi o, minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.

Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.

Aiud Rapa Robilor (16)

O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea ca cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusul. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.

Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nicio durere şi nu a mai fost nevoie de nicio operaţie.

Aiud Rapa Robilor (1)Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-i în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.

Aiud Rapa Robilor (22)A fost un grup de sârbi cu evlavie faţă de martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun, dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat“. Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, pe drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns“. Sfântul i s-a arătat.

Ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud (via http://www.dervent.ro)
Un Gând smerit
de Sf. Muc. Marturisitor Valeriu Gafencu (Poem dedicat lui Marin Naidim)
Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate ne dezleagă“.

Refren:
Iisuse, Doamne, vino-n zori!
Te cheamă cei din închisori.
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvântează!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă…
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

Pe umeri mă apasă greu o cruce
Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce,
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

fericitul-valeriu-gafencu

Troparul Sfintilor romani din închisori

Marturisitorii cei adevarati ai lui Hristos cu vitejie au stat impotriva uneltirilor satanei, si nici prigoana, nici temnita, nici chinurile, nici lanturile nu i-au spaimantat, ci cu putere de sus credinta si neamul romanesc au pazit. Pentru rugaciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mantuieste sufletele noastre.

O exemplară dovadă de credinţă!!


Pe vremea lui Neron, împăratul Romei, s-a pornit prigoană mare împotriva creştinilor. Căci după ce sfinţii apostoli Petru şi Pavel au pătimit mucenicia, căutau şi pe ucenicii lor să-i piardă. Atunci, sfânta Fotini, aflându-se cu Iosi, fiul ei, în cetatea Cartaginei, în Africa, propovăduia acolo Evanghelia lui Hristos, cu îndrăzneală. Iar Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către împărat şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toţi creştinii ce se aflau acolo. Atunci ducele Sebastian, care era în Roma, auzind de el şi chemându-l la sine, i-a zis: ştiu bine, generale, că eşti creştin, şi mai ştiu că maica ta împreună cu Iosi, fratele tău, urmau lui Petru. Dar ceea ce ţi-a poruncit împăratul caută să faci cu toată nevoinţa, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa. Atunci Victor i-a zis: eu vreau să fac voia cerescului şi nemuritorului Împărat; cât priveşte însă porunca împăratului Neron, ca să chinuiesc pe creştini, nici măcar nu pot să aud un lucru ca acesta. Atunci ducele îi zise: te sfătuiesc, Victore, ca pe un bun prieten, că de vei şedea la judecată şi vei cerceta pe cei ce se cunosc că sunt creştini şi-i vei chinui, vei plini şi voia împăratului şi vei dobândi şi averile creştinilor. Dar trimite ştiri maicii tale şi fratelui tău să nu-şi mai arate pe faţă învăţăturile lor, învăţând pe elini, ca să se lepede de credinţa părintească, pentru ca să nu cazi şi tu în nevoie până în cele din urmă; ci să vă păstraţi credinţa în Hristos, precum voiţi. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu; ci încă mai vârtos şi eu propovăduitor al lui Hristos sunt şi voi fi, ca şi ei şi suntem gata să primim orice rău ce ni se va întâmpla. Atunci ducele zise: eu, frate, te sfătuiesc ceea ce îţi este de folos, iar tu vei vedea ce vei face. Acestea zicând ducele, îndată a orbit şi a căzut jos, din pricina unei dureri neaşteptate şi crude a ochilor şi a rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au aşezat pe un pat, şi a zăcut trei zile nevorbind nimic. Apoi, după trei zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al creştinilor! Şi Victor intrând la dânsul i-a zis: cum de te-ai schimbat aşa, îndată? Iar el i-a zis: mă cheamă Hristos, dulcele meu Victor! Şi îndată catehizându-l şi învăţându-l, l-a botezat şi după ce a ieşit din apă, îndată a văzut şi a slăvit pe Dumnezeu. Văzând mulţimea această minune s-a înfricoşat ca nu cumva să păţească şi ei asemenea, de nu vor crede şi au venit către Victor de s-au botezat.

Continuă lectura

Pomenirea sfinţilor paisprezece mii de prunci, ucişi de Irod


29 decembrie:

Irod, împăratul iudeilor, a poruncit magilor să se întoarcă pe la el ca să-i spună şi lui unde este Împăratul, Care S-a născut şi pe Care li-L vestise steaua ce-o urmau, pentru ca să se închine şi el Lui. Îngerul Domnului însă le-a spus magilor să nu mai treacă pe la Irod, ci să se ducă pe alta cale în ţara lor. Şi aşa au făcut. Irod, văzând că a fost înşelat de magi, s-a supărat tare. A cercetat cu de-amănuntul vremea când s-a arătat steaua şi a trimis ostaşi ca să omoare pe toţi pruncii, din Betleem şi din împrejurimi, de la doi ani în jos. Că se gândea că de va ucide pe toţi pruncii, atunci va ucide negreşit şi pe Împăratul ce va să fie, şi nu va mai unelti împotriva tronului lui. Dar în zadar s-a ostenit, nebunul! Nu-şi dădea seama, că omul nu poate împiedica voia lui Dumnezeu. Şi aşa Irod a pricinuit pruncilor împărăţia cerurilor, iar lui şi-a pricinuit osânda veşnică.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Tadeu Mărturisitorul.

Cel între sfinţi Părintele nostru Tadeu a fost rob slobozit al lui Teodor, care, cu putere împărătească, a luat Mănăstirea Studiţilor şi a făcut-o chinovie. Tadeu şi-a tuns parul capului în mănăstirea lui Teodor şi s-a făcut călugăr. Ducea viaţă bineplăcută lui Dumnezeu şi era iubit de toţi. Postea şi priveghea mult; îşi înfrâna limba, lua aminte la dumnezeieştile cuvinte, se culca pe pământ, era foarte supus şi nu avea altă avere decât hainele de pe el.

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, împărăţeau pe vremea aceea Mihai Bâlbâitul şi Teofil, fiul lui, împăraţi răucredincioşi şi luptători împotriva sfintelor icoane. Aceştia au închis pe unii episcopi şi stareţi binecredincioşi, iar pe alţii i-au surghiunit. Printre aceştia s-a aflat şi marele luptător Teodor, părintele şi stareţul Cuviosului Tadeu.

Odată s-a dus cu Teodor la palatul împărătesc şi acest purtător de Dumnezeu Tadeu. Aprins de râvnă dumnezeiască, a mustrat pe împăratul acela răucredincios înaintea întregului senat. Împăratul a poruncit să aducă icoana Mântuitorului să o pună pe pământ, iar pe Sf. Tadeu să-l aşeze pe sfânta icoană. Sfântul n-a vrut. Atunci a fost luat cu sila de nişte bărbaţi puternici şi ţinut deasupra ei, ca să nu se mişte. Şi i-a zis tiranul: „Iată ai călcat icoana lui Hristos! Primeşte dar şi celelalte învăţături ale noastre”.

Sfântul însă, luminat cu adevărat la suflet, i-a răspuns: „Eu, prea răucredinciosule şi tirane, plin de toată necurăţenia, n-am făcut asta cu voia mea, să mă ferească Dumnezeu!, ci prin viclenia ta şi nedreapta ta judecată. Eu, dimpotrivă, mă închin sfintei icoane a Domnului şi Dumnezeului meu, o sărut şi vreau cu dragă inimă să mor pentru ea!”.

Cu aceste cuvinte a fost făcut de ruşine ticălosul de împărat. Dar pentru că a fost ocărât de un ţăran, de un scit şi de un om de rând, a poruncit să fie trântit la pământ înaintea lui şi bătut fără milă. Şi l-au lovit mult cu ciomegele, până ce au socotit că şi-a dat sufletul. Crezând că a murit, l-au târât de picioare afară. Unii din cei ce erau acolo l-au legat şi l-au târât ca pe un stârv şi ca pe o necurăţenie prin tot târgul. L-au aruncat apoi lângă zidul cetăţii, în partea dinspre izvor, s-au întors şi s-au spălat.

Iar fericitul Tadeu, suferind toate cu mulţumire şi cu bărbăţie, a mai trăit trei zile, apoi s-a dus la Domnul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.