Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.
Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:
Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”
Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.
Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.
Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.
Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”. Continuă lectura →
Dumnezeiască trâmbiță te-a câștigat Biserica, dumnezeiasca dogmă pe toți învățându-i, a înnomenirii Mântuitorului. Iar cu vărsarea cinstitului tău sânge te-a rânduit în neamul celor întâi născuți, pentru aceasta toți cinstim pomenirea ta strigând către tine, nu uita Justin pe robii tăi.
Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie)
Sfîntul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar, cu credinţa, elin; chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Iustin, din tinereţe, se îndeletnicea cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.
Deci, deprinzîndu-se bine cu oratoria, dorea să înveţe şi filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învăţat filosof stoic, dorind să înţeleagă filosofia acelora. El avea mare dorinţă să ştie ce este dumnezeirea şi cine este Dumnezeu? Deci, petrecînd la acel filosof stoic cîtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.
Acela, după puţină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrînd să-l înveţe degeaba. Iar Iustin, văzînd că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea cîştigurile cele lumeşti.
Pentru nişte pricini ca acestea, lepădînd pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici, dorea foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să înveţe mai întîi astronomia, geografia, muzica, aritmetica şi alte învăţături, spunîndu-i că învăţăturile acelea sînt cele mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături. Dar, văzînd că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorinţa inimii lui; pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă şi multă le era cinstea lor.
Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin cunoştinţa lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupeşti cu cele netrupeşti, din închipuirile cele de jos cu cele de sus şi din felurile înţelegerilor. Pentru că acesta era sfîrşitul socotelilor înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lîngă dascălul acela vreme îndelungată.
Deci, îndată a învăţat dogmele şi rînduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvîrşit şi slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor. Deci, Iustin se mîngîia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi învăţîndu-se în cunoştinţa de Dumnezeu, pe cît mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.
Odată, Iustin, plimbîndu-se singur în afara cetăţii, într-un loc deosebit, aproape de mare, şi pe cînd socotea mintea sa înţelegerea celor filosofeşti, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit şi împodobit cu cărunteţea. Pe cînd stătea el şi-l privea cu de-amănuntul, bătrînul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrînul: „Însoţitorii mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptînd întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?”
Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. Întrebat-a bătrînul: „Ce folos cîştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decît filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoarea vieţii. Pe aceea, dacă cineva o ştie bine, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea înţelegerii; deci, se cade ca tot omul să o înveţe, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”. Zis-a bătrînul: „Filosofia aduce oare vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci, spune-mi, ce este filosofia şi ce este fericirea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care te face să înţelegi şi să cunoşti adevărul; iar fericirea este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii”. Bătrînul a întrebat: „Dacă din filosofie cunoaşteţi ceea ce este drept şi înţelegeţi adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoaşteţi că este?”
Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este acelaşi. Acela este pricinuitorul facerii tuturor”. Deci bătrînul, îndulcindu-se, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci în toate meşteşugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numeşte că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corabiei, sau în medicină şi întru asemănare şi întru celelalte lucruri, şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este tot aşa?
Deci, spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrînul a zis: „Deci, tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este a cunoaşte un meşteşug”. Grăit-a bătrînul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înţelegere; pe de-o parte din auz şi învăţătură, iar pe de alta din vedere; precum ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea nevăzînd-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întîi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă despre El şi nici nu L-au văzut pe El cîndva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrînul: „Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înţelege mai degrabă sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute numai cu simţurile cele trupeşti?”
Răspuns-a Iustin: „Este adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochiul minţii, fiind dată omului spre aceea – chiar precum el învaţă, ca unul luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătîndu-Se prin vopsele, nici avînd vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încît să se vadă cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nesupusă, singură bună şi frumoasă, a căruia dorire a ştiinţei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeaşi singură, pentru că iubeşte a se vedea de aceia de care se cunoaşte”.
Pe nişte cuvinte ca acestea bătrînul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin, învăţată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creştineasca mărturisire era nedesăvîrşită. Apoi a zis astfel despre Platon: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbînd astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ţinîndu-se de închinarea la idoli şi învăţînd la aceea şi pe alţii?
Deci, eu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini, nu este înţelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfînt şi neluminîndu-se prin credinţă, nu poate să ştie şi să înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”
Acestea şi multe altele grăind bătrînul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, Iustin, văzînd rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: „Deci, unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască după adevăr, dacă în Platon şi-n ceilalţi filosofi nu este adevărul?”
Atunci bătrînul a început a-i spune lui de sfinţii prooroci, zicînd: „În vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfînt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvîrşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul şi l-au spus oamenilor. Nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dînşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.
Încă sînt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinţi prooroci spun adevărul, nu cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înşelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dînşii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decît toate dovezile înşelătoare, au fost martori preacredincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sînt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dînşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti”.
Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfîrşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sînt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Şi le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu credinţă şi cu dragoste”.
Acestea zicîndu-le, bătrînul acela s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus cînd a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi dragostea mi-a crescut spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sînt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrînului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut creştin adevărat”. Fericitul Iustin, spunînd aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înştiinţare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum s-a povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un om trimis din cer.
După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrînul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sîrguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu o deosebită silinţă. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfîrşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzîndu-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine şi încet veni – învăţîndu-l pe el Sfîntul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvîrşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, rîzînd de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.
El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credinţă creştinească, şi acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgîni creştinilor, pentru unele lucruri necinstite şi de ruşine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înţeles el că sînt minciuni, neîncăpute prihăniri şi clevetiri, de vreme ce păgînii socoteau cum că creştinii, în adunările lor de noapte, stingînd lumînările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcîndu-se cu împreunare prin necurăţie şi, după asemănarea fiarelor ar mînca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creştinii erau oameni drepţi şi sfinţi, totuşi erau urîţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuţi vinovaţi de grele păcate, erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.
Nişte lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osîndesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzînd pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimînd toate cele frumoase şi văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe nişte gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sîrguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicînd:
„Nu sînt adevărate cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcînd nişte urîciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvîrşind fără de înfrînare poftele trupeşti şi întru mîncarea cărnurilor omeneşti căutînd iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sîrguiesc în tot felul să se arate fără de prihană şi astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creştinii nu sînt deloc aşa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decît viaţa; deci, cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”
Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viaţa creştinească; şi s-a înştiinţat desăvîrşit, că petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrînarea. Ei adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscîndu-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfîntul Botez şi s-a făcut mare apărător al credinţei celei în Hristos, luptîndu-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. El s-a făcut ostaş viteaz şi nebiruit al lui Hristos, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti; a cercetat diferite ţări, învăţînd şi propovăduind numele lui Hristos, întorcînd pe cei necredincioşi la Dumnezeu.
Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtînd îmbrăcăminte filosofească şi avînd ucenici cu sine. Acolo a adunat mulţi pentru învăţătură, întemeind multe şcoli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească şi adevărată. Deci, aflînd acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvîntul, ruşinîndu-l; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgîn, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atît cu cuvîntul cît şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, avînd viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi iubit de romani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.
Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase şi mincinoase, vrînd să-l necinstească în popor şi să facă urît atît pe Iustin cît şi pe credincioşii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le şi văzîndu-le Sfîntul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubeşte mîndria mai mult decît înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu, făcînd multe fărădelegi. El ne huleşte pe noi din urîciune şi răutate, deoarece este mai rău decît poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.
În vremea aceea împărăţea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaş al creştinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, necredincioşi şi închinători la idoli, prigonea şi ura pe creştini, mai mult din urîciunea cea prea multă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile creştinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioşilor, să-i dea pe ei la judecată şi, necercetîndu-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.
În acea vreme s-a întîmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvînt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrînd să-l povăţuiască la viaţa înfrînată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.
Deci, văzînd ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el şi să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Bărbatul ei, înştiinţîndu-se de la care creştini a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, şi l-a ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţîndu-l la judecată, l-a osîndit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzînd pe fericitul Ptolomeu osîndit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strîmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrînat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tîlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Eparhul, căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis cu mînie: „Oare şi tu eşti din numărul creştinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sînt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; deci, toţi aceşti trei, şi-au dat sufletele lor pentru Hristos.
Fericitul Iustin, înştiinţîndu-se de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mîniat contra lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce a dat pe faţă, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini şi a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sînt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creştinilor, arătînd destul de lămurit curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.
Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creştini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă şi de judecată vor fi. Sfîntul Iustin, primind acea poruncă împărătească şi luînd voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creştinii prigoniţi. Deci, mergînd la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o pînă la sfîrşitul său, a arătat porunca împăratului tuturor şi a propo-văduit-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mîngîiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creştinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfîntul Iustin, petrecînd acolo cîtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvînt scris pe larg în cartea lui Iustin.
După multă vreme, Sfîntul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos. Pe iudei şi pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfînta credinţă; iar pe credincioşi îi întărea. Deci, mergînd el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urîciune şi cu mai multă răutate; deci, Sfîntul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.
Pentru aceea, neputînd el să stea împotriva lui şi neştiind ce să mai facă, l-a pîrît cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfîntul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Aducîndu-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temîndu-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.
Astfel s-a sfîrşit Sfîntul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsînd Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sînt pline de înţelepciunea Sfîntului Duh. Deci, stînd înaintea lui Hristos Domnul, rîvnitorul la nevoinţă a luat de la El cununa pătimirii şi este rînduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Dor nestăvilit după cunoașterea adevărului ai arătat și râvnă nestrămutată pentru dobândirea și propovăduirea lui, cu moarte martirică încununând nevoințele tale, pentru care strigăm ție: Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Icosul 1
Filosofia sistemelor omenești în sufletul tău s-a vânturat, Sfinte Iustin, pentru ca să ajungi apoi la filosofia profeților și a lui Iisus Hristos și să te deștepți din întuneric la lumină un om cu totul nou, cu adevărat renăscut.
Bucură-te, cuvânt în apărarea celor pe nedrept urâți și chinuiți;
Bucură-te, judecată în conformitate cu rațiunea cea dreaptă;
Bucură-te, cuget liber de prejudecăți;
Bucură-te, cercetare a vieții ce vădește chipul ei;
Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în Duh și adevăr;
Bucură-te, dor după viața veșnică și curată;
Bucură-te, urmare a celor bineplăcute lui Dumnezeu prin puterile raționale pe care ni le-a dăruit El;
Bucură-te, așteptare întru nădejde a împărăției cerurilor;
Bucură-te, credință ce țintește spre nemurire;
Bucură-te, închinare de sine lui Dumnezeu Celui bun și nenăscut;
Bucură-te, lepădare a plăcerilor desfrânate și îmbrățișare a întregii înțelepciuni;
Bucură-te, iubire de aproapele cu dragostea lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 2
Mai presus de toate ai iubit înțelepciunea ce singură poate să înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de El, ca să strigăm cu toți sfinții împreună: Aliluia!
Icosul 2
Foc s-a aprins în sufletul tău, cuprinzându-te o mare dragoste față de profeți și de toți prietenii lui Hristos și înțelegând că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos.
Bucură-te, facere de bine către cei lipsiți;
Bucură-te, comoară duhovnicească adunată în ceruri;
Bucură-te, răbdare și blândețe ce scot din pofta celor rele;
Bucură-te, viață trăită după cuvântul Evangheliei;
Bucură-te, rod al darului lui Dumnezeu;
Bucură-te, așteptarea de la plinirea vremii;
Bucură-te, vestire a Răsăritului Celui de Sus;
Bucură-te, sădire în lume a cunoștinței de Dumnezeu;
Bucură-te, lămurire a proorociilor despre Întruparea Cuvântului;
Bucură-te, orizont deschis de taina învierii Lui;
Bucură-te, deslușire a celor vechi în lumina celor noi;
Bucură-te, zidire a credinței pe temelia Crucii;
Bucură-te, dezlegare de legăturile nedreptății;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 3
Cu prețul vieții ai plătit credința ta cea atât de scumpă, după care alergasei vreme îndelungată și pe care în cele din urmă ai găsit-o, ai propovăduit-o și ai apărat-o cu toată puterea înțelepciunii tale, cântând: Aliluia!
Icosul 3
După modelul școlilor antice de filosofie ai întemeiat la Roma o școală în care ai predat învățătura creștină, spre luminarea neamurilor.
Bucură-te, grai întru lauda lui Dumnezeu;
Bucură-te, bună vestire a Cuvântului cu putere de sus;
Bucură-te, că ai fost îndrăgostit de nestricăciune;
Bucură-te, pătimire pentru a primi cele dorite;
Bucură-te, bucurie a făgăduinței cerești;
Bucură-te, îndepărtare a răutății din suflete;
Bucură-te, vădire a purtării de grijă dumnezeiești;
Bucură-te, deslușire a minunii de taină;
Bucură-te, comuniune a toate sub semnul crucii;
Bucură-te, semănare a semințelor Adevărului;
Bucură-te, rugăciune fierbinte cu postire pentru iertarea păcatelor;
Bucură-te, pocăință ce înnoiește și luminează;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 4
În cele două Apologii ale tale ai arătat creștinismul înaintea lumii romane ca pe singura religie adevărată, apărându-l, în același timp, de acuzațiile răutăcioase și mincinoase împotriva sa ale celor ce nu știau să cânte: Aliluia!
Icosul 4
Ai pomenit în cuvântul tău de apărare o minune întâmplată unei legiuni romane din Germania, în urma rugăciunii creștinilor din legiune, și ai cerut împăraților romani, Senatului și poporului roman ca judecata creștinilor să se facă după dreptate. Pentru aceasta după cuviiință cântăm:
Bucură-te, pășire în rugul aprins al iubirii dumnezeiești;
Bucură-te, îmbrățișare cu sărutarea păcii;
Bucură-te, laudă și slavă înălțate către Părintele tuturor;
Bucură-te, rugăciune și mulțumire către Preasfânta Treime;
Bucură-te, ajutorare a orfanilor și văduvelor;
Bucură-te, purtător de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi;
Bucură-te, sprijinire a celor lipsiți, din închisori, sau străini;
Bucură-te, străduință de a trăi potrivit Cuvântului;
Bucură-te, rodire a semințelor Lui;
Bucură-te, nerăutate ce pătimești pentru dragostea lui Hristos;
Bucură-te, aducere la virtute prin frică și prin dragostea față de bine;
Bucură-te, prețuire a lui Dumnezeu mai presus decât slava, și teama, și moartea;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 5
Puterea jertfei creștinilor dă mărturie despre nevinovăția lor și despre așteptarea împărăției cerurilor, pentru care păzesc înfrânarea, dragostea față de toți, ajutorarea săracilor, răbdarea, ascultarea către cei mai mari și cântarea neîncetată de Aliluia!
Icosul 5
Puterea iubirii lui Dumnezeu e mai presus de stricăciune și moarte, dăruindu-ne prin întruparea Sa, mai înainte vestită de toți proorocii, nădejdea cea mai presus de fire a învierii.
Bucură-te, părtășie la harul ce vine de Sus;
Bucură-te, învățătură mai presus de orice filosofie omenească;
Bucură-te, deprindere a minții cu iubirea de înțelepciune;
Bucură-te, încununare a înțelepciunii cu feicirile dumnezeiești;
Bucură-te, vedere a lui Dumnezeu prin ochiul curăției;
Bucură-te, suflet curățit prin dreptate și prin toate celelalte virtuți;
Bucură-te, martor vrednic al Adevărului;
Bucură-te, suflet viu prin suflarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, rugăciune ce deschizi porțile luminii;
Bucură-te, cuvânt purtător de taină;
Bucură-te, adăpare de la izvoarele milostivirii dumnezeiești;
Bucură-te, vindecare a firii cu puterea Cuvântului Întrupat;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 6
În Hristos s-au împlinit profețiile cele de demult, ce arătau evenimentele viitoare ca și cum s-ar fi întâmplat, revelând taina cea mai presus de fire a iconomiei Sfintei Treimi în taina cântării de Aliluia!
Icosul 6
Mai presus de cuvânt e taina creștină, ce depășește orice învățătură omenească, pentru că, în timp ce filosofii și legiuitorii cu cunoscut pe Cuvântul numai în parte, ucenicii Lui L-au cunoscut în întregime, fiind gata să moară pentru dragostea Lui.
Bucură-te, desfătare curată în cele dumnezeiești;
Bucură-te, spălare în baia pocăinței;
Bucură-te, părăsire a nelegiuirii și alipire de voia lui Dumnezeu;
Bucură-te, că Domnul va fi spre nume și semn veșnic și nu se va șterge;
Bucură-te, îmbrăcare a celor goi;
Bucură-te, hrănire a celor flămânzi;
Bucură-te, tăiere-împrejur a inimii;
Bucură-te, grădină udată de harul lui Dumnezeu;
Bucură-te, lumină răsărită în întuneric;
Bucură-te, pământ cu rod de viață veșnică;
Bucură-te, umblare în poruncile dumnezeiești;
Bucură-te, dreaptă închinare ce luminezi calea;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 7
Creștinii știu că Dumnezeu este martorul gândurilor și faptelor noastre, lepădând răutatea spre a se împărtăși de fericirea cea veșnică a cântării de Aliluia!
Icosul 7
Ai învățat că față de a poseda numai o sămânță de adevăr cu totul altceva este a avea Adevărul în toată măreția Lui, ca într-o icoană de pururea închinare.
Bucură-te, bunăcuviință a vestirii frumuseții lui Dumnezeu;
Bucură-te, chemare spre a umbla în lumina Domnului;
Bucură-te, moștenire a bunătăților împărăției cerești;
Bucură-te, suflet răscumpărat de Hristos;
Bucură-te, dreptate și judecată mântuitoare;
Bucură-te, odihnire în sine a voii lui Dumnezeu;
Bucură-te, ferire de duhurile rele și rătăcitoare;
Bucură-te, clădire a vieții pe piatra Cuvântului întrupat;
Bucură-te, cuvânt cu duhul înțelepciunii și al tăriei;
Bucură-te, cuvânt cu duhul vindecării și al cunoașterii de mai înainte;
Bucură-te, cuvânt cu duhul învățăturii și al temerii de Dumnezeu;
Bucură-te, cuvânt cu duhul credinței, nădejdii și dragostei;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 8
Setea ta de adevăr numai izvoarele harului dumnezeiesc au potolit-o, arătându-ți taina mântuirii rodind din Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, cea care lumea a luminat și a revărsat în tot locul bucuria cântării de Aliluia!
Icosul 8
Mărturii ai adus din înțelepții cei vechi și din profețiile Scripturii despre întruparea, patimile, învierea și înălțarea la cer ale Fiului lui Dumnezeu, aducând la dreapta credință deopotrivă evrei și neamuri.
Bucură-te, împărățire prin adevăr, blândețe și dreptate;
Bucură-te, răspuns de cuvânt bun al inimii;
Bucură-te, oprire de la rătăcire;
Bucură-te, împărtășire de sfinte daruri;
Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în fapte și în cunoștință și în inimă;
Bucură-te, vestire a celei de-a doua Veniri a lui Hristos;
Bucură-te, râvnă apostolească;
Bucură-te, dragoste ce topești învârtoșarea;
Bucură-te, păzire a îndreptărilor celor veșnice;
Bucură-te, conștiință pururea luminată de prezența lui Dumnezeu;
Bucură-te, pomenire neîncetată a numelui Său cel sfânt;
Bucură-te, credință că Dumnezeu ne va învia prin Hristosul Lui;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 9
Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep să spună cum, în multe feluri și chipuri, ai arătat iconomia lui Dumnezeu cea pentru mântuirea noastră, a celor ce cântăm Aliluia!
Icosul 9
Inimile ai luminat cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu, sfinte Iustin, înălțând rugăciuni fierbinți pentru luminarea celor din întunericul necunoștinței.
Bucură-te, mângâiere a poporului deznădăjduit;
Bucură-te, strigăt de pocăință ce ia cu asalt împărăția lui Dumnezeu;
Bucură-te, încredințare că El ne va face nestricăcioși, nepătimitori și nemuritori;
Bucură-te, încredere în numele Celui răstignit;
Bucură-te, rodire a sămânței de mântuire prin harul îndurării Sale;
Bucură-te, fericire a ascultării de Dumnezeu;
Bucură-te, veselie a păzirii căilor Lui;
Bucură-te, bucurie a împlinirii voii Lui;
Bucură-te, grijă de suflet ca de un dar dumnezeiesc;
Bucură-te, descoperire a Înțelepciunii mai dinainte de veac;
Bucură-te, părtășie la numele lui Dumnezeu;
Bucură-te, lepădare a răutății și zădărniciei;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 10
Pe marea Scripturii ai călătorit, ieșind la limanul mântuirii cu vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu ce a luat în Hristos chip și trup, ca lumea s-o înalțe la Tatăl, în bucuria cântării de Aliluia!
Icosul 10
Cu tot sufletul și cu toată ființa ai îmbrățișat credința creștină, sfinte Iustin, pecetluind cu sângele tău martiric viața ta, în dorul de a te uni cu Înțelepciunea ipostatică.
Bucură-te, judecată întru dreptate;
Bucură-te, rod de sfințenie;
Bucură-te, pregătire a căilor celor drepte;
Bucură-te, făclie așezată spre luminarea neamurilor;
Bucură-te, vestire a locului celui veșnic;
Bucură-te, împărtășire a pâinii vieții;
Bucură-te, primire cu cuget curat a tainelor dumnezeiești;
Bucură-te, miel fără răutate;
Bucură-te, cântare nouă înălțată lui Dumnezeu;
Bucură-te, răbdare a ispitelor întru așteptarea judecății Lui;
Bucură-te, cunoștință a tainei mântuitoare;
Bucură-te, iubire de fiu către Părintele ceresc;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 11
În Hristos ai trecut de la cunoașterea în parte și în ghicitură la cea veșnică, în care Adevărul Însuși se face trup de împărtășire, celor ce cântă neîncetat: Aliluia!
Icosul 11
Nimic nu te-a putut despărți de dragostea lui Hristos, pentru care ai călcat moartea, asemenea Lui, intrând în bucuria celor ce cântă:
Bucură-te, cuvânt al chemării și al pocăinței către toate neamurile;
Bucură-te, tâlcuire a profețiilor;
Bucură-te, vestire a tainei renașterii noastre în Hristos;
Bucură-te, mulțumire adusă lui Dumnezeu prin fapte;
Bucură-te, săturare din sânul mângâierii Lui;
Bucură-te, împărtășire din intrarea slavei Lui;
Bucură-te, îndulcire a apei firii cu puterea crucii;
Bucură-te, că ai aflat în Hristos odihnă;
Bucură-te, că iconomia mântuirii și în tine s-a împlinit;
Bucură-te, mărturisire a dumnezeirii Logosului;
Bucură-te, mărturisire și a omenității Lui;
Bucură-te, cuvânt făcut icoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 12
Datoria fiecăruia este de se opri de la a face nedreptăți înaintea lui Dumnezeu și a afla schimbarea minții, prin care cunoaște pe Cel Preaînalt, cântând: Aliluia!
Icosul 12
Înaintea Sfintei Treimi te-ai arătat rod de sfințenie, ce revarsă binecuvântarea Cuvântului făcut trup peste cei ce cântă:
Bucură-te, iubire de Dumnezeu din toată inima și din toată puterea;
Bucură-te, iubire de aproapele ca de sine însuși;
Bucură-te, nimicire a puterii șarpelui;
Bucură-te, credință în milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu;
Bucură-te, transformare a vrăjmășiei în evlavie, dreptate, nădejde, credință și dragoste;
Bucură-te, suflet schimbat în întregime cu puterea Duhului;
Bucură-te, trup preschimbat prin harul nestricăciunii;
Bucură-te, inimă din care țâșnește apă vie;
Bucură-te, curățire de toată întristarea și fierbințeala păcatului;
Bucură-te, că ai fost pus spre lumină neamurilor;
Bucură-te, părinte născător de fii duhovnicești;
Bucură-te, fiu al împărăției lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 13
Pe Tatăl Ceresc, pe Fiul Dumnezeiesc și pe Duhul Cel Preasfânt ai mărturisit înaintea evreilor și a neamurilor, altoind cele mai de preț roade ale înțelepciunii omenești în taina Cuvântului întrupat, darul cel veșnic al înfierii făpturii de către dragostea Sfintei Treimi, Căreia după cuviință cântăm: Aliluia! (de trei ori)
Apoi din nou Icosul 1, Condacul 1.
Rugăciune
Cele ale noastre depășesc orice altă învățătură prin aceea că noi avem în Hristos întreg Cuvântul, Care S-a arătat pentru noi trup, Cuvânt și suflet, Ipostasul Însuși a ceea ce înțelepții veacurilor au scos cu trudă din vistieria Adevărului, contemplând doar în parte Cuvântul. Pentru aceasta, sfinte Iustin, cinstim pe Logosul lui Dumnezeu întrupat, Care în multe feluri și în multe chipuri a rânduit iconomia cea spre mântuire a lumii, purtând de grijă celor ce cu dreaptă credință se închină Dumnezeului celui viu, Unul în Treime, pe Care prin moartea ta martirică L-ai preaslăvit!
(Acatist alcătuit cu rugăciunile și binecuvântarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei și ale părintelui Iustin de la Oașa).
Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)
O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE
Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.
Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritateaapostolică.
Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!
Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.
Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].
Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.
Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!
CONFESORUL MEU
În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:
– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!
Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:
– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.
Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.
Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].
M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.
ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ
Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:
Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.
Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.
Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.
Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.
Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil dedrept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.
În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.
Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.
Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.
Stanislav Jedrezeski Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)
RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU
După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.
PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC
Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal. Continuă lectura →
Sub numele lui Diadoh al Foticeii e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărţită în 100 de capete. Încă din veacul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.
Altceva nu se ştie despre viaţa acestui ierarh, care trebuie să fi fost un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bucurat de o deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea manuscriselor în care s-a păstrat.
De la el a mai rămas şi o Vedere. în care, în forma unui dialog purtat în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în viaţa viitoare. De la Diadoh a mai rămas o predică Despre înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos
Scrierea lui amintită, în 100 de capete, nu e tipărită în Patrologia lui Migne decât într-o traducere latină, măcar că un text grecesc al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Filocalia.
Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice şi a marilor certe hristologice, nici învăţătura despre trăirea creştină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte polemică, în care respinge învăţături greşite.
După Diadoh, scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1–2). El face deosebirea între „chipul“ lui Dumnezeu în om şi „asemănarea“ cu El (cap. 4, 88).
Prin păcatul strămoşesc „chipul“ dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul botezului curăţă „chipul“, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi „asemănarea“. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim. „Asemănarea“ începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în „asemănare“, în dragoste, ni se face şi harul „simţit“. „Harul se ascunde, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii“ (cap. 77). „Două bunuri ne aduc nouă sfântul har al botezului renaşterii, dintre care unul îl covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul“, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea“. Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip „asemănarea“ (cap. 88).
Prin această deosebire Diadoh vrea să combată masalianismul. Pentru acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea ca mijloc al experierii harului, nesocoteau taina botezului ca mijlocitoare a harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce combăteau masalianismul (mai ales Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii) preţuind, ca şi adversarii lor, trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul“ lui Dumnezeu de „asemănarea“ cu Dumnezeu, pentru a putea distinge şi harul botezului, care restabileşte acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează treptat „asemănarea“ nu numai prin rugăciune, cum ziceau masalienii, ci prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Porniţi pe calea deprecierii botezului şi a harului nesesizat de conştiinţă dăruit prin această taină, masalienii afirmau că botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşadar nu şterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălăşluieşte şi harul, şi păcatul, şi Duhul Sfânt, şi diavolul.
Această teorie o respinge Diadoh, arătând că, dacă până la botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la botez înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. „Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se ascunde în mintea celor ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii dinspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru.
Ca urmare, aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează Satana asupra sufletului şi după botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul (să nu fie!), ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului“ (cap. 76). Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul (cap. 81). „Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. (…) De aceea harul prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii prin simţurile trupului robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei (cap. 79).
Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme mai întâi de El întru simţirea inimii“ (cap. 16). Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire nu are nici credinţa pe care crede că o are“ (cap. 21).
După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare au ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. „Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea, deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce afară din vistieriile firii“ (cap. 26). „Dar numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea cu adevărat. (…) Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită.“ De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi“ (1 Tes. V, 19).
Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30). „Simţirea aceasta a minţii“ sau a „inimii“, sau a „sufletului“ nu trebuie înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. „Nimenea să nu nădăjduiască auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „«Pentru că acum umblăm prin credinţă, şi nu prin vedere», zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie vreun glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului“ (cap. 36; vezi şi cap. 37, 38). „Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumină dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea nu se îndoieşte. Căci aşa devine când puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaşului, ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii“ (cap. 40).
Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică nu se face fără lupte. „Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci Satana mângâie sufletul printr-o simţire dulce în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el.“ Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean“ (cap. 31, 32).
Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău, şi să-l facă mai smerit“ (cap. 77).
Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre „teolog“ şi „gnostic“. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoştinţei“, al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă (cap. 7–11).
„Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner (op. cit., 223), este că viaţa duhovnicească apare de la început până la sfârşit ca o «trăire» şi că la orice pas se vorbeşte de «experienţă».“ Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot aşa de potrivită este însă observaţia că „Diadoh aparţine teologiei de sentiment, direcţia pietăţii răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este masalianismul“. Trăirea mistică de care vorbeşte Diadoh nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte – „simţirea minţii“ – este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.
Acatistul Sf. Episcop Diadoh al Foticeii (29 martie)
Rugăciunile începătoare: …
Condacul 1
Unindu-ti chipul prin dragoste cu virtutile lui Dumnezeu, te-ai aratat icoana vie a Arhiereului Christos, Sfinte Diadoh. si gustand intru multa simtire dulceata Preasfantului Duh, intru bucuria Tatalui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!
Icosul 1
Viata ta, Sfinte Diadoh, a ramas invesmantata in taina, insa din cuvantul tau ca un mare ascet si cunoscator al dumnezeiestii vietuiri ai stralucit, pom inmiresmat al Raiului din roade vadindu-te:
Bucura-te, hotar al vietuirii celei inalte
Bucura-te, teolog intru largimea vederii duhovnicesti
Bucura-te, vas al smereniei si milei dumnezeiesti
Bucura-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea raului
Bucura-te, chip al negraitei miscari spre Cel Necuprins
Bucura-te, indrazneala ce cauti dragostea Sfintei Treimi
Bucura-te, libertate robita prin dragoste lui Christos
Bucura-te, credinta hranita de stralucirea iluminarii dumnezeiesti
Bucura-te, nevoitor al curatiei
Bucura-te, cuvant ce saturi simtirea duhovniceasca a mintii
Bucura-te, cuvant largit prin contemplatie dupa masura dragostei
Bucura-te, cuvant inchinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare
Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!
Sfânta marea muceniţă Fotinia este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El.Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorârea Sfântului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmând lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcând pe mulţi slujitori de idoli de la păgânătate, făcându-i creştini.
În zilele lui Neron, păgânul împărat al Romei, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor şi după mărturisirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, prigonitorii căutau pe ucenicii lor şi pe toţi cei ce credeau în Hristos sârguindu-se în deşert a şterge din lume numele lui Hristos. Însă nu ştiau nebunii, căci cu cât prigoneau credinţa cea întru Hristos, cu atât mai mult se întărea şi se lăţea; căci precum a zis Domnul: „Porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”.
În acel timp Sfânta Fotinia, împreună cu fiul ei cel mai mic, se aflau în Cartagina, cetatea Africii, şi propovăduiau cu îndrăzneală Evanghelia lui Hristos. Iar Victor, fiul ei cel mai mare, era ostaş în armata romană şi fiindcă a făcut mari vitejii şi biruinţe în războiul pe care l-au avut romanii împotriva arabilor, care supărau şi prădau locurile lor, împăratul Neron l-a făcut stratilat şi voievod a toată Italia; şi, neştiind că este creştin, l-a trimis să muncească pe creştinii care se aflau acolo. Iar Sebastian, ducele Italiei, auzind aceasta din urmă a zis către Victor: „Eu ştiu prea bine, o, voievodule, că tu eşti creştin precum şi maica ta şi Iosi, fratele tău, sunt creştini, următori şi ucenici ai Apostolului Petru. Însă te sfătuiesc să faci ceea ce ţi-a poruncit împăratul, adică să munceşti pe creştini, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa”. Iar voievodul Victor a zis: „Eu voiesc să fac voia lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Împăratul cel ceresc şi fără de moarte. Iar de porunca pe care mi-a dat-o Neron împăratul, ca să muncesc pe creştini, nici nu voiesc să aud, dar să o mai împlinesc”. Ducele a zis: „Eu te sfătuiesc ca pe un prieten adevărat ceea ce îţi este ţie de folos; căci dacă vei şedea pe divan şi vei cerca să afli pe creştini şi îi vei munci, vei face plăcerea împăratului şi vei dobândi şi banii creştinilor. Pe lângă această, te mai sfătuiesc să vesteşti şi maicii tale şi fratelui tău, să nu mai propovăduiască la arătare pe Hristos şi să nu mai înveţe pe pagini a se lepăda de credinţa lor părintească, ca să nu te primejduieşti din cauza lor”.
Sfântul Victor a zis către dânsul: „Să nu-mi fie a face aceasta care zici, adică să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc pe maica mea sau pe fratele meu să nu mai propovăduiască că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Dar şi eu sunt şi voiesc să fiu propovăduitor al lui Hristos, precum sunt şi aceia, şi las să vedem răul care ni se va face”. Ducele a zis: „Eu frate te sfătuiesc cele ce-ţi sunt de folos, iar tu socoteşte ce vrei să faci”. După ce a zis, îndată a orbit şi, căzând la pământ, a rămas mut de durerile cele cumplite ale ochilor; apoi, ridicându-l cei ce stăteau de faţă, l-au pus pe pat şi a rămas trei zile fără glas, neputând grăi nicidecum. Iar în a patra zi a strigat cu glas mare: „Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!” Iar Victor, intrând la dânsul, a zis: „Pentru ce ţi-ai schimbat aşa deodată părerea ta, o! Sebastiane?”. Ducele a zis către dânsul: „Căci mă cheamă Hristos la dânsul o! preadulcele meu Victor”. Deci îndată a învăţat de la dânsul credinţa în Hristos şi s-a botezat; apoi cum a ieşit din apa botezului, îndată şi-a căpătat lumina ochilor şi a preamărit pe Dumnezeu. Văzând ceilalţi slujitori de idoli această preaslăvită minune, s-au înfricoşat ca să nu pătimească şi ei, necrezând în Hristos, ceea ce a pătimit ducele, au alergat toţi la Victor şi, învăţând credinţa în Hristos, s-au botezat. Continuă lectura →
Doamne Iisuse Hristoase, dulce Mântuitorul sufletelor noastre, mărturisim înaintea Ta, întru această zi a răstignirii Tale, în care ai pătimit și ai primit moarte pe Cruce pentru păcatele noastre, că noi suntem cei ce Te-am răstignit cu păcatele noastre cele multe și cu fărădelegile noastre cele rele. De aceea, ne rugăm bunătății Tale celei nemărginite să ne faci și pe noi părtași sfintelor Tale Patimi, cinstitelor răni și morții Tale celei de viață făcătoare, pentru ca să ne învrednicim, prin darul Tău, să câștigăm și noi asemenea Ție, pentru dragostea Ta, precum Tu, Cel Milostiv, le-ai răbdat pentru mântuirea noastră, întărindu-ne pururea cu aceeași putere și răbdare ce ai avut când Te-au răstignit nemulțumitorii evrei.
Și ne înviază simțirile noastre cele sufletești, ca să cunoaștem moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut și zidirile cele neînsuflețite, care s-au mișcat la răstignirea Ta, cum Te-a cunoscut tâlharul cel credincios și, rugându-Ți-se, l-ai primit în Rai. De aceea întărește-ne, Doamne, ca să putem ridica cu bucurie, de astăzi înainte, Crucea Ta cu deplină pocăință. Întristarea morții Tale să o simțim, precum au simțit-o Preasfânta Ta Maică, ucenicii Tăi și mironosițele femei.
Dă-ne, Doamne, și nouă, darul Tău, precum ai dat atunci tâlharului celui rău, și iartă păcatele noastre pentru sfintele Tale Patimi, și ne primește prin pocăință împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu și Ziditor ce ne ești. Asemenea fă cu toți creștinii, vii și morți, precum se roagă Ție, în toate zilele, Sfânta Biserică și le iartă lor toate păcatele și-i învrednicește pe ei de Împărăția Ta ca să vadă lumina Ta și să mărească slava Ta. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, și zicem către dânsa: mărire ei pentru dragostea Ta.
Bucură-te, Preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut Rodul vieții Ce ne-a mântuit din moartea păcatului.
Bucură-te, toiagul cel tare care ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa Raiului. Ne bucurăm și noi pentru că vedem pe vrăjmașii Tăi surpați jos, iar pe prietenii Tăi că împărățind în ceruri, pe vrăjmașii Tăi biruiți de puterea Ta, iar pe creștinii ce Ți se închină, înarmați cu puterea Ta. O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri și câtă necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare! De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii sau de ispitele ce ni le aduc diavolii, trupul și gândurile noastre cele rele, sau pentru sărăcia și bolile ce ne vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să ne apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvim și să ne pedepsim în această viață pentru binele nostru, pentru ca să ne odihnim cu mai multă mărire întru Împărăția Lui cea veșnică. Și, de vreme ce este așa, înmulțe ște-ne, Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar să ne înmulțești împreună și să ne prisosești și răbdarea și puterea, ca să putem răbda toate câte ni s-ar întâmpla. Pentru că recunoaștem că suntem neputincioși de nu ne vei întări, orbi de nu ne vei lumina, legați de nu ne vei dezlega, fricoși de nu ne vei face îndrăzneți, răi de nu ne vei preface în buni, pierduți de nu ne vei ierta, robi de nu ne vei răscumpăra cu bogata și dumnezeiasca Ta putere și cu darul Sfintei Tale Cruci, căreia ne închinăm și o mărim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai plâns pentru Lazăr și lacrimi de întristare și de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primește lacrimile mele. Cu Pătimirile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sângele Tău, curățește sângele meu și amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău cel de viață făcător.
Fierea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării, precum a făgăduit preasfântă gura Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu pălmuiri și cu scuipări, să umple de strălucire fața mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe care l-ai încredințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin harul Tău.
Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moștenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite și nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăților, dăruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale.
Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrănește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălașul Tău și se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.
Pe vremea împărăţiei lui Dometian, aflându-se petrecând Sfânta Muceniţă Sevastiana (Sebastiana) în cetatea lui Marchian, a fost pârâtă la guvernatorul Serghie că este creştină; aducând-o de faţă înaintea lui şi mărturisind sfânta, că a fost uceniţă a Sfântului Apostolul Pavel şi a fost botezată de dânsul şi cum că este gata a muri pentru Hristos, întâi au bătut-o cu măciuci de plumb peste tot trupul şi au băgat-o în temniţă, unde i s-a arătat Apostolul, zicându-i: „Bucură-te şi nu te mâhni, că trebuie să mergi legată în cetatea ta pentru mărturisirea lui Hristos”.
Şi peste şapte zile scoţând-o guvernatorul din temniţă şi arzând foarte tare un cuptor a osândit-o ca să se arunce în el. Iar sfânta aruncându-se în cuptor şi rămânând nevătămată a ieşit, încât s-au minunat toţi şi s-au înspăimântat.
Deci făcând ea rugăciune, s-a făcut glas mare din cer şi fulgere şi tunete şi grindină atât cât stinse şi focul şi mulţi se primejduiră şi fugea şi guvernatorul cu ceilalţi. După acestea a zis guvernatorul: „Cine esti tu, ce este pentru tine şi din ce cetate eşti”; iar sfânta tăcea.
Şi înţelegând de la cei ce stăteau înainte, cum că este din Mitropolia Iracliei, a trimis-o legată la guvernatorul de acolo. Iar îngerul Domnului arătându-i-se i-a zis: „Îndrăzneşte, fiica lui Dumnezeu, că trebuie să stai de faţă înaintea guvernatorului Pompian şi eu sunt cu tine”.
Şi mergând în Iraclia a stat înaintea guvernatorului care spânzurând-o de un lemn, a strujit-o fără de milă ca la trei ceasuri şi rupându-i-se carnea ieşea din ea miros frumos de mir. Deci fiind strujită, se ruga întru sine atât, cât ziceau toţi că pătimeşte trup neînsufleţit.
Şi pogorând-o de pe lemnul acela, a dat-o să o mănânce fiarele. Şi slobozind ei un leu foarte mare, a venit lângă dânsa şi luând glas omenesc din porunca lui Dumnezeu, pentru îndreptarea păgânilor, lăuda pe sfânta şi mustra pe cei fărădelege.
Apoi au slobozit asupra ei o leoaică foarte rea şi nu a stricat-o cu nimic; şi şedeau amândouă fiarele ca nişte mieluşei tineri şi blânzi; de care mirându-se guvernatorul a dat răspunsul cel mai de pe urmă asupra ei.
Şi scoţând-o afară din cetate, i-au tăiat cinstitul cap, din care a curs lapte în loc de sânge. Băgând păgânul sfântul ei trup şi capul într-un sac, cu 300 de litri de plumb şi legându-l cu tot dinadinsul, l-a aruncat în mijlocul mării.
Iar îngerul Domnului rupând sacul a scos trupul sfintei la locul ce se cheamă Risiston. Iar Amia, o nobilă, dacă a aflat, a înfăşurat moaştele cu pânză curată şi cu miresme scumpe, le-a aşezat în acelaşi loc la Risiston.
Troparul Sfintei Sevastiani
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Sevastiani, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine cautandu-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărătesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, că o jertfă fără prihana, primeştemă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noştri si ale PreaCuratei Maicii Tale, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi.
Amin.
ACATISTUL SFINTEI MUCENITE SEVASTIANI -24 octombrie
Condacul 1
Veniți toți iubitorii de Hristos să lăudăm cu credință şi cu evlavie pe Sfânta Muceniță Sevastiani, care pe Hristos Dumnezeu mărturisind şi mulțime de chinuri pentru El răbdând, s-a făcut izvorâtoare de mir şi grabnică ajutătoare celor binecredincioşi. Cu laude să slăvim pe Dumnezeu Cel Care a întărit-o, iar pe Sfânta s-o cinstim, zicând: Bucură-te Sfântă Muceniță Sevastiani, mult râvnitoare şi grabnic ajutătoare.
Icosul 1
Duhovnicească râvnă din tinerețe având, Sevastiani, lui Hristos I-ai slujit şi pe El Dumnezeu adevărat L-ai mărturisit. Pentru care noi, nevrednicii, cu laude te cinstim:
Bucură-te, mlădiță curată, care prin Sfântul Botez în Hristos te-ai altoit;
Bucură-te, că Botezul prin Sfântul Apostol Pavel l-ai primit;
Bucură-te, că pe Hristos Dumnezeu Adevărat cu îndrăznire L-ai mărturisit;
Bucură-te, că pentru El mulțime de chinuri ai răbdat;
Bucură-te, că întărire prin înger ție ți s-a dat;
Bucură-te, că şi Sfântul Apostol Pavel ți s-a arătat;
Bucură-te, că pe cele pământeşti ai defăimat;
Bucură-te, că pe cele cereşti ai dobândit;
Bucură-te, că nici un chin pe tine nu te-a biruit;
Bucură-te, a Sfântului Apostol uceniță vrednică următoare;
Bucură-te, Sfântă Muceniță Sevastiani, mult râvnitoare şi grabnic ajutătoare.
Condacul 2
Viețuind cu evlavie în cetatea lui Marchian şi râvnind cetatea lui Dumnezeu, ai fost pârâtă la ighemonul păgân că eşti creştină. Iar tu, prinsă fiind şi mărturisind că eşti gata a muri pentru Hristos, ai cântat: Aliluia ! Continuă lectura →
Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
Sub numele lui Diadoh al Foticeii e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărţită în 100 de capete. Încă din veacul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.
Prin această deosebire Diadoh vrea să combată masalianismul. Pentru acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea ca mijloc al experierii harului, nesocoteau taina botezului ca mijlocitoare a harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce combăteau masalianismul (mai ales Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii) preţuind, ca şi adversarii lor, trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul“ lui Dumnezeu de „asemănarea“ cu Dumnezeu, pentru a putea distinge şi harul botezului, care restabileşte acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează treptat „asemănarea“ nu numai prin rugăciune, cum ziceau masalienii, ci prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme mai întâi de El întru simţirea inimii“ (cap. 16). Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire nu are nici credinţa pe care crede că o are“ (cap. 21).
Rugăciunile începătoare: …
Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moștenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite și nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăților, dăruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale.
Pe vremea împărăţiei lui Dometian, aflându-se petrecând Sfânta Muceniţă Sevastiana (Sebastiana) în cetatea lui Marchian, a fost pârâtă la guvernatorul Serghie că este creştină; aducând-o de faţă înaintea lui şi mărturisind sfânta, că a fost uceniţă a Sfântului Apostolul Pavel şi a fost botezată de dânsul şi cum că este gata a muri pentru Hristos, întâi au bătut-o cu măciuci de plumb peste tot trupul şi au băgat-o în temniţă, unde i s-a arătat Apostolul, zicându-i: „Bucură-te şi nu te mâhni, că trebuie să mergi legată în cetatea ta pentru mărturisirea lui Hristos”.
Condacul 1