NEVOINŢA DUHULUI CREŞTIN
Despre rânduiala vieţii în Hristos se poate vorbi în următoarea ordine: credinciosul se pune neîncetat sub judecata poruncilor lui Hristos, după învăţătura Lui:
„Cela ce crede întru mine, nu crede întru mine, ci întru acela care m’au trimis. Şi cela ce vede pre mine, vede pre cela ce m’au trimis. Eu lumină în lume am venit, ca tot cela ce crede întru mine, întru întunerec să nu rămâie. Şi de va auzi cineva graiurile mele şi nu va crede, eu nu judec pre el; că nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cela ce se leapădă de mine şi nu priimeşte graiurile mele, are pre cela ce judecă pre el: cuvântul carele am grăit, acela va judeca pre el în ziua cea de apoi. Că eu dela mine nu am grăit, ci Tatăl carele m’au trimis, acela poruncă mi-au dat, ce voi zice şi ce voi grăi. Şi ştiu că porunca Lui viaţă vecinică este” (Io. 12: 44-50).
Personal, eu nu m’am văzut niciodată ca păzind poruncile, iar judecata cuvântului evanghelic îmi zdrobea oasele. Iar când ajungeam la neputinţă, cu strigăt strigam:
“Eu nu sunt în putere să împlinesc porunca Ta… Vino Însuţi şi sălăşluieşte întru mine, şi săvârşeşte cele de Tine poruncite… Cu inima ştiu că porunca Ta este viaţă vecinică şi, vezi, sânt lipsit de această bunătate… Mântuieşte-mă precum ştii…“
Şi se întâmpla să se petreacă o minune: dintr’o dată asprul meu judecător – cuvântul lui Hristos – devenea Lumină nezidită, înţelepciune fără margini, putere pogorând de sus şi luminând. Dar aceasta ţine câtăva vreme, şi din nou mă văd departe de Dumnezeul cel iubit, şi plânge sufletul meu cu amar.
Unei adevărate vieţi duhovniceşti creştine nu-i este propriu nici agresiunea prozelitismului, nici propaganda în sensul specific al cuvântului. Adevărata viaţă creştină, prin firea ei, este una nearătată, întreg-cugetător [feciorelnic – n.n.] sfioasă, ascunsă, adâncindu-se în sine. Însă această ascundere de sine înlăuntru, această căutare a cămării tainice unde să fie cu putinţă „a te ruga Tatălui întru ascuns” (Mt. 6: 6), celor mai mulţi începători ai vieţii duhovniceşti li se va manifesta, într’un fel sau altul, în afară, în tot comportamentul lor. Comportamentul, când provine dintr’o nemincinoasă evlavie, întotdeauna va avea o manifestare cuviincioasă, drept care va stârni admiraţia multora, admiraţie pe care şi-o vor exprima nevoitorului evlavios. Acesta, văzându-se lăudat pentru evlavia lui mai nainte de a fi biruit în sine patimile, va fi supus unei mari ispite şi va începe a se purta „evlavios”, de acum din slavă deşartă. Cu timpul, când harul, pentru slava sa deşartă, îl va părăsi, el va încerca să se poarte în afară în continuare ca şi cum ar fi cu adevărat evlavios, iar atunci se va ivi în el o anume viclenie duhovnicească cunoscută sub numele de făţărnicie – atât de respingătoare oamenilor prin urâciunea ei, încât pe mulţi îi îndepărtează de la credinţă.
Experienţa arată că rugăciunii adevărate i se împotriveşte întreg complexul energiilor cosmice. Trăim înconjuraţi de o lume fără rugăciune. De-abia printr’o mare străduinţă putem răzbate prin această atmosferă nevăzută, dar groasă şi împovărătoare. Ne este cu neputinţă a birui prin propriile puteri influenţa impunătoare a acestei masse lipsite de Dumnezeu şi duhovniceşte inerte. Ajutorul vine de sus, iar rugăciunea devine un act vădit mai presus de fire. Chinuitor de îngreuietoare este lupta pentru rugăciune; nu este ceva mai greu decât această lucrare; dar, de nu ne vom da bătuţi, va veni clipa când o rază a Dumnezeieştii Lumini, lin dar puternic, va străpunge întunerecul ce ne înfăşoară iar sufletul se va învăţa a trăi creştineşte.
La temeiul credinţei noastre este vedenia Luminii pe Thavor:
„…am arătat vouă puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înşine văzători fiind slavei aceluia. Că au luat de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, glas ca acesta venind către dânsul de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul meu cel iubit întru carele bine am voit. Şi glasul noi am auzit din cer pogorându-se, fiind cu dânsul în muntele cel sfânt“ (2 Pt. 1: 16-18).
Iar evenimentul s’a repetat apoi de-a lungul veacurilor, şi se repetă în felurite condiţii şi împrejurări, dar neschimbat, ca o împărtăşire fiinţială a Dumnezeieştii vieţi.
Rugăciunea sfântă trebuie să se însoţească de o viaţă sfântă. Dacă ne îndepărtăm de duhul dragostei lui Hristos, ne lipsim de rugăciunea ce ne uneşte cu Dumnezeu.Când însă cu dragoste răbdăm toate încercările ce năvălesc asupra noastră din afară, şi nicicum nu voim a învinui pe nimeni şi nimic în afară de noi înşine, atunci rugăciunea se adânceşte, şi în inimă se iveşte o nouă putere a nădejdii. Dumnezeu dragoste este şi calea către El este prin dragostea care ne mântuieşte şi pe noi, şi înrâureşte şi asupra celor care trăiesc cu noi, spre a pătrunde în tărâmul luminii nestricăcioase. Lumina aceasta ne învaţă a întâmpina tot omul ca pe o valoare de nerepetat şi netrecătoare, pentru care Hristos a murit pe Cruce. O astfel de atitudine faţă de oameni aduce în inimă pace până şi atunci când împrejurul nostru împărăteşte confuzia. Şi totuşi, din multa dragoste, inima întotdeauna doare, amintindu-şi că „toată zidirea împreună-suspină şi împreună-doare până acum” (Rom. 8: 22). În starea căderii noastre, ce ne-a devenit „firească”, noi nu putem purta decât puţină suferinţă. Iar când suferinţa ajunge la o măsură înaltă ne aflăm în pragul morţii. Şi mulţi au murit din suferinţe, ori au sfârşit prin sinucidere.
Este însă în om o putere duhovnicească ce se pogoară de sus, care îl face în stare a purta neasemuit mai multă suferinţă. Este ceva deosebit de însemnat, mai ales pentru preotul care slujeşte Liturghia. Preotul, dacă va tânji a pătrunde în Liturghie cât mai deplin cu putinţă, înseamnă că tânjeşte către rugăciunea pentru lumea întreagă, ceea ce îl aseamănă cu Hristos Care se ruga în grădina Ghethsimani înainte de Cruce.
Împreună-pătimirea este firească până şi animalelor. Ea „ucide” pe cel plin de împreună-pătimire. Iar în acest sens se poate spune că, pentru a rămâne în viaţă, noi trebuie să trăim cu „ochii închişi”, adică a nu vedea suferinţa milioanelor de oameni. Altfel murim. Omul duhovnicesc însă, numaidecât trebuie să întâmpine noianul suferinţei întregii omeniri, spre a se asemăna întrucâtva lui Hristos Care ne-a dat „chip”, „pildă” (Io. 13: 15) cum trebuie să trăim şi să simţim. Precum S’a rugat Hristos pentru lumea întreagă, aşa trebuie şi noi să ne rugăm pentru lumea întreagă; deosebit de însemnat este acest lucru pentru preot; altfel, săvârşind Liturghia, el va rămâne „pe jumătate gol”, ca să nu zic „cu totul gol”, departe de Hristos, adică de adevărata viaţă a lui Hristos Însuşi…
După o durere ascuţită a inimii din pricina rugăciunii oricând pot năvăli gânduri de hulă, ba chiar şi o izbucnire a îndrăznelii de a ne certa, a ne judeca cu El. Şi ce altceva face întreaga lume, decât necontenit a se judeca cu El? Noi, oamenii, judecăm pe Dumnezeu, însă fără a ne îndoi că El va birui în judecată (v. Ps. 50: 6). De câte ori n’am auzit că cineva îşi pierde credinţa din pricina sorţii sale grele, fiindcă o persoană dragă a fost omorâtă, sau că şi-a pierdut copilul deşi se rugase pentru vindecarea lui, şi altele asemenea. Până şi cei care spun că nu cred acuză pe Dumnezeu de cum îi ajunge vreo năpastă. Şi cu cât mai mult se afundă omul în atmosfera păcatului, cu atât mai răutăcioasă şi neînfrânată este hulirea lui, ura faţă de Hristos, neobrăzarea şi batjocura asupra sfinţeniei Lui. Amploarea conflictului lumii cu Hristos o putem judeca şi din faptul că nimeni nu învinuieşte, nu urăşte în aşa măsură pe altcineva – nici pe Moisi, nici pe Mahomed, nici pe Buddha – precât pe Hristos. Oare nu este aceasta o mărturie că singur El este Cel Adevărat?
Nu trebuie să ne mirăm de războaiele ce se ridică împotriva noastră, nici de aprinderile ispitelor (v. 1 Pt. 4: 12-13) cărora suntem supuşi. Scârbele şi căderile noastre trebuie trăite şi ca descoperire a suferinţelor oamenilor de pe întreagă faţa Pământului, şi ca părtăşie la suferinţele lui Hristos Însuşi, Răscumpărătorul nostru. Este un dar de sus ce ne îmbogăţeşte, o cunoaştere mântuitoare şi o chezăşie a slavei ce va să fie, în vârtutea asemănării cu Cel Unul-Născut Fiul Tatălui. Printr’o cât mai deplină adâncire în dumnezeiescul act al Liturghiei, toţi cei care luăm parte la ea devenim „împărătească preoţie, neam sfânt şi ales” (cf. 1 Pt. 2: 9). Astfel ne facem mădulare vii ale Bisericii apostoliceşti, potrivit mărturisirii noastre. Singură neîntreruperea istorică nu este de ajuns: şi noi înşine trebuie neapărat să avem aceeaşi experienţă pe care o vedem prin tradiţie la Apostoli şi la Părinţii Bisericii noastre.
Răul există numai acolo unde se află principiul persoanei. Răul este totdeauna şi esenţial personal. Întrucât răul nu este făcut de Dumnezeu, ci este produsul voinţei negative a unor persoane zidite, se poate spune că răul nici nu-şi are o „esenţă”, o consistenţă; după definiţia unor Sfinţi Părinţi el nu este decât o „lipsă de Fiinţă”. Totuşi realitatea răului este, în sensul deplin, o realitate de ordin „existenţial”.
Ştim că rău absolut nu există şi că nu este decât „Lumina cea adevărată carea luminează pre tot omul ce vine în lume“ (Io. 1: 9); prin urmare, în tot omul se află într’o măsură sau alta o răsfrângere a adevărului. Toţi trebuie numaidecât să avem o vedere ascuţită, pentru a vedea prezenţa Luminii lui Dumnezeu în fiecare om, pentru a ocroti în el acea lumină şi a ne ruga ca ea să înghită desăvârşit întunerecul ce trăieşte în tot omul ce păcătuieşte, încât toţi şi totul să devină lumină în Lumina cea fără de început. Prezenţa luminii în fiecare, face într’o anume măsură cu putinţă unimea cu toţi care nu recurg la violenţă – unime, bineînţeles, în Adevărul cel Unu, în deplinătatea lui, de se va putea. De fapt lupta ce precumpăneşte în viaţa noastră nu este îndreptată „împotriva” acelora (să nu fie!), ci spre a păzi nevătămat şi neînmicşorat de învăţături omeneşti adevărul învăţat de la Sfinţii Apostoli şi Părinţi. Din această pricină ne vedem siliţi să înlăturăm toată stâlcirea adevărului, ori de unde ar veni ea.
Sensul rugăciunii stă în devenirea duhului omului una cu Duhul lui Dumnezeu. Creştinismul Răsăritean a luat aminte cel mai mult la cultura rugăciunii. Din pricina căderii Omului celui dintâi, firea omului s’a destrămat. Iar aceasta nu numai în privinţa întreg trupului omenirii, ci şi a fiecăruia dintre fiii lui Adam. Nevoitorul tinde, în nevoinţa sa, a reînnoi în sine deplinătatea unimii duhului, sufletului şi trupului (cf. 1 Thes. 5: 23). Bineînţeles, vecinicia aparţine mai întâi de toate duhului, dar nu sunt lepădate nici sufletul (sufletismul), nici trupul, care şi ele pot fi sfinţite prin harul Sfântului Duh (v. 1 Cor. 6: 19-20). În antropologia creştină, inima se socoteşte ca fiind cu precădere organul cunoaşterii lui Dumnezeu. În vârtutea acestui fapt, nevoitorul tinde a împreuna în rugăciunea sa mintea cu inima. 
În starea obişnuită, proprie omului căzut, mintea se îndreptează cu precădere în afară; se îndeletniceşte cu dobândirea cunoaşterilor din afară şi se rupe de inimă. Aşadar ţelul nevoinţei stă în a reînnoi întregimea omului, a birui destrămarea lui, urmarea căderii – ceea ce se dobândeşte mai presus de toate prin împreunarea minţii cu inima. De obicei oamenii nici nu-şi dau seama că mintea lor trăieşte o viaţă, iar inima alta. Numai când omul plânge, mintea şi inima lui trăiesc acelaşi lucru, iar aceasta neatârnând de pricina plânsului. O asemenea stare „psihică” este pentru nevoitor un semn că mintea lui a pătruns în inimă. Lacrimile nevoitorului însă purced din conştiinţa îndepărtării sale de Dumnezeu, şi nicidecum din vreo oarecare pierdere pământească. Plânsul pentru cele ale lumii acesteia nevoitorul nu şi-l îngăduie. Ceea ce caută el este plânsul „duhovnicesc”, adică pentru cele netrecătoare, pentru Dumnezeu şi viaţa în El. Astfel, faptul plânsului în rugăciune arată, cum ar fi, începutul adevăratei rugăciuni. În formele sale mai târzii, când mintea nevoitorului s’a împreunat desăvârşit cu inima şi i-a devenit starea permanentă, lacrimile încetează a mai fi de neapărată nevoie şi rugăciunea ajunge la forma ei cea mai desăvârşită – rugăciunea curată, când Dumnezeu este contemplat în chip nepătimaş şi în afara chipurilor acestei lumi. O astfel de contemplare vine nu înainte ca nevoitorul să fi trecut toate treptele grelei nevoinţe de a şi-o însuşi.
Lacrimile legate de trăiri emoţionale, de pildă de muzică, în adevărata cultură a nevoinţei sunt socotite de neîngăduit. Iar dacă o astfel de întâmplare apare cândva, nevoitorul imediat se foloseşte de ea spre a o preschimba într’o rugăciune duhovnicească.
Aşa deci, cu adevărat marea cultură umanistă a lumii occidentale nicicum nu atinge planul duhovnicesc al adevăratului creştinism. „Societăţile” ocupate cu disciplina omenească, educând omul într’o neîncetată înfrânare [Parintele se refera aici la disciplina rationalista a educatiei “clasice” – n.n.] şi aşteptând de la el întotdeauna fapte „limpezi”, logice – toate acestea au avut ca urmare atrofia culturii inimii. Prea adesea se cere ca mintea să nu pătrundă în inimă, să lucreze potrivit socotelilor reci ale logicii.
Domnul ne-a poruncit a ne ascunde rugăciunea închizându-ne în cămara noastră (Mt. 6: 6). Apostolul Pavel spune că „duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14: 32). Cu alte cuvinte, chiar dacă vine însuflare prorocească într’o anume clipă când nu este potrivit a o înfăţişa celorlalţi, prorocul îşi stăpâneşte atunci avântul. La fel şi cu plânsul: dacă nevoitorului îi vine plânsul duhovnicesc când alţii sunt de faţă, oameni străini, el îşi stăpâneşte plânsul, aşteptând vremea potrivită când nimenea nu-l vede.
Dragostea lui Hristos înrădăcinează în suflet simţământul răspunderii nu numai pentru propriile fapte, ci şi pentru toate câte se săvârşesc în omenire. Rugăciunea împreună-pătimitoare pentru lume, în esenţa sa este pocăinţă pentru păcatele lumii. Totalităţii păcatelor întregului Adam am adăugat şi noi nelegiuirile noastre, multe sau puţine, îngreuind astfel soarta întregii lumi. Rugăciunea ne uneşte în însăşi fiinţa cu cei pentru care ne rugăm. De aci în chip firesc se naşte simţământul unei părtaşii întru toate. Noi am fost aduşi în această viaţă într’un anume loc al istoriei obşteşti ca urmaşi ai căderii lui Adam, dar măsura vinei noastre personale nimeni în afara lui Dumnezeu nu o ştie. Şi nimeni nu se mântuieşte de unul singur.
În legătură cu o astfel de înţelegere a părtăşiei obşteşti Stareţul Siluan adânc cinstea slujirea episcopilor, atribuindu-le o foarte mare răspundere pentru mântuirea celor încredinţaţi lor. Cu adevărat mare este rolul lor în întinsul noian al vieţii Bisericii, ba şi a Pământului în general; mare şi slava care îi aşteaptă în ceruri. Este însă şi alt chip al „sfintei, împărăteştii preoţii” (cf. 1 Pt. 2: 5 şi 9) – rugăciunea pentru lume cu plâns, ce trece în contemplarea Dumnezeieştii milosârdii, până la a uita de cele zidite. O astfel de rugăciune curată lucrează cel mai mult spre mântuirea şi a însuşi celui ce se roagă, şi a mulţimii credincioşilor care primesc puterea vieţii celei noi ce purcede din ea. Cei care au primit acest dar nu-şi mai pot îndrepta mintea către alte chipuri ale slujirii bisericeşti.
Îmi amintesc că odată am spus Stareţului părerea mea de rău că, istovit de boală (friguri, malarie), nu aflam putere a studia mai mult theologia şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. La care Stareţul a răspuns:
„Socoteşti aceasta a fi ceva mare?… După mine, mare este numai una: a te smeri, căci mândria ne împiedică a iubi“.
Cu aceasta convorbirea noastră s’a încheiat.
Din multele convorbiri cu el am putut şti ce avea în suflet şi în minte. A se smeri însemna în gura lui a birui în sine rădăcina păcatului: mândria. A se smeri înseamnă a se asemăna lui Hristos Care a zis:
„Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Mt. 11: 29).
A se smeri este biruinţa asupra morţii. Când smerenia lui Hristos umple sufletul, omul simte limpede că este în Dumnezeu si se impărtăşeşte de Dumnezeiasca vecinicie. Se împărtăşeşte „simţit”, cu o încredinţare de nezdruncinat.
Cuvintele lui Hristos: „Veţi afla odihnă sufletelor voastre”, Stareţul le înţelegea într’un fel propriu:
„Câtă vreme este in noi smerenia lui Hristos, lucrarea patimilor în noi încetează şi vrajmaşii nu mai pot a se apropia de noi, iar sufletul află odihna. Dar când patimile lucrează în noi, când gândurile rele clatină inima şi ne vântură mintea, sufletul nu are tihnă. Iar starea aceasta este semnul limpede că încă nu ne-am smerit“.
Cel care măcar o dată în viaţa sa a simţit în suflet harul Dumnezeieştii smerenii nici nu mai are nevoie de vreo dovadă a minţii pentru Dumnezeirea lui Hristos; el nu află cuvinte spre a lămuri această taină. Nimic din cele zidite nu poate împărtăşi o asemenea stare. Până şi apropierile către o astfel de smerenie sunt de nedescris. În afara ei, inima nu se deschide spre a îmbrăţişa cu adâncă împreună-pătimire tot ce viază. Asemenea putere purcede de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt; nepreţuit este acest dar, şi totuşi înfricoşată apropierea către acele hotare: duhul mai nainte zăreşte dureroasa cădere a întregii zidiri, iar sufletul se chinuie cu o adâncă durere pentru toate. Pe acest hotar „stricăciosul începe a se îmbrăca întru nestricăciune iar muritorul întru nemurire” (cf. 1 Cor. 15: 53).
Nici Dumnezeul personal, nici omul nu pot fi gândiţi în afara dragostei. Persoana trăieşte prin dragoste. Se poate spune că dragostea este manifestarea cu precădere a persoanei şi că esenţa ei se află în adâncurile fiinţei; ea, esenţa persoanei, este de nedeterminat, precum de nedeterminat este şi Esenţa Dumnezeirii.
„Tot carele vine către Mine şi nu urăşte… încă şi sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu“ (Lc. 14: 26).
Când setea de Dumnezeu se împleteşte cu ura de sine, dragostea pentru Dumnezeu devine pe de-a-ntregul viaţa noastră. Principiul personal-ipostatic din noi, prin aceasta nu numai că nu se dizolvă ca un cristal de sare în marele ocean al Fiinţei Suprapersonale până la a dispărea, ci dimpotrivă, îşi atinge culminarea. În încununarea sa cea din urmă persoana noastră trebuie să se actualizeze până la a deveni „act pur”, şi astfel să petreacă vecinic în Dumnezeu şi Dumnezeu în ea. Este, potrivit Descoperirii, sfârşitul căii: atunci „vom lua împărăţia cea neclătită” (cf. Evr. 12: 26-29). „Şi va fi Dumnezeu toate întru toţi” (1 Cor. 15: 28).
Starea dragostei pentru Dumnezeu până la ura de sine poate fi dată omului încă vieţuind în trup, însă nu ca una statornică, ci întreruptă, de felurite durate şi intensităţi, mai cu seamă în treptele sale mai desăvârşite. Câtă vreme purtăm acest trup neputincios faptul este de neocolit, dacă viaţa noastră trebuie încă să meargă înainte. Apostolul Pavel zice:
„Petrecând în trup sântem depărtaţi de la Domnul… şi voim mai vârtos a fi depărtaţi din trup, şi a petrece cu Domnul“ (2 Cor. 5: 6 şi 8);
şi iarăşi:
„Mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă. Iar dacă a vieţui în trup, aceasta este mie spre roadă lucrării, şi ce voi alege nu ştiu. Că sunt cuprins de amândouă, dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi, ce cu mult mai bine ar fi; dar a rămânea în trup mai de folos este pentru voi. Şi aceasta nădăjduind, ştiu că voi rămânea şi împreună voiu petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi bucuria credinţei” (Flp. 1: 21-25).
Cea dintâi lucrare a Dumnezeieştii Lumini, de obicei dă omului a vedea, nu pe Dumnezeu, şi nu vecinica Sa Împărăţie, ci propria-i stare, despărţirea sa de acea vecinicie şi fericire sau, altfel spus, propriul său întunerec şi propriul iad. Lumina la început vine ca şi din spate şi luminează acel tărâm al fiinţei ce ni se înfăţişează ca fiind realitatea noastră. Iar realitatea, de obicei este despărţirea noastră de Dumnezeu şi de Lumina vieţii, este surghiunul nostru, robia noastră, stricăciunea noastră, nebunia noastră, josnicia noastră, şi altele. Aşa fusese cu Stareţul, după cum vedem din desfăşurarea vieţii lui.
Condiţia neapărat trebuincioasă vederii Dumnezeieştii Lumini este paza poruncilor lui Hristos. Dacă ne părăsim împătimirile, urile, grijile mărunte; dacă vom dori din toată inima pe Dumnezeu şi viaţa cu El, după cuvântul apostolului Pavel,
„cele de sus căutaţi, unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cele de sus cugetaţi, iar nu cele pământeşti” (Col. 3:1-2),
atunci negreşit ne vom învrednici a vedea slava cea de sus.
(din: Arhimandritul Sofronie, Taina Vietii Crestine, Editura Accent Print, Suceava, 2014)
Una dintre cele mai active Mănăstiri din întinsul Patriarhiei Române, Mânăstirea Petru – Vodă se implică în dezbaterea privind propunerile Guvernului privind adoptarea 
Asa cum ne arata istoria, romanii ortodocsi, pe parcursul intregii vieti, se impartaseau foarte rar sau chiar deloc (!), luand doar la Pasti paine binecuvantata pe care o numeau (si o mai numesc) “pasti”. Iata ce scria mitropolitul Neofit Cretanul despre practica sacramentala romaneasca din prima jumatate a secolului al XVIII-lea (si nu numai): „Cei mai multi din norod nici ar fi stiind ce este Sfanta Priciastenie [Impartasanie], ci numai la ziua Sfintelor Pasti ar fi mergand la biserica si nu doar ca sa asculte slujba Sfintei Liturghii si sa se impartaseasca cu Sfintele Taine fiind mai inainte spovediti si gatiti pentru aceasta Taina Sfanta, ci numai ca sa ia paine si vin, paximan[IX] ce se numeste de voi Pasti, iar altii cu ani indelungati nu s-au spovedit, si altii iar in toata vremea vietii lor, dupa cum am inteles, Spovedania si Sfanta Priciastenie [Impartasanie] ce este nu o stiu, fara decat alearga in ziua de Pasti pe la bisericile lor de iau atunci acea paine si acel vin nesfintit sau iau agheasma, numind ca este Pasti”[X].
„Va veni o vreme cand toate neamurile pamantului vor invia, cu toti mortii si cu toti regii si imparatii lor. 
