Ce mai mare taină pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu la Sfintele Paști este darul învierii duhovnicești. Paștele însemnă înviere duhovnicească și, de fapt, Paștele înseamnă Botez, iar Botez înseamnă Naștere din nou, Naștere din Duh, Naștere din Sânul Tatălui și este o cale călăuzită – cum nu a mai reușit Adam – către gustarea din roadele Pomului Vieții și mângâierea Duhului Sfânt.
Și mângâierea Duhului Sfânt, aici este interesant, nu face altceva decât să-L descopere pe Hristos în inimile noastre. Aceasta se numește mângâiere dumnezeiască, mângâiere cerească prin care Tatăl ne arată pe noi fii, întrucât avem pe Fiul Său în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Și aceasă putere se numește Putere de Sus.
Pentru acestă Putere de Sus care vine este nevoie de coborâre. Noi știm, de la Paști până la Cincizecime a fost o coborâre. Și mai știm că nu toți ucenicii au înviat (duhovnicește, n. ed.) la arătarea Mântuitorului. Iată, El a spus așa: „vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. (Ioan 5, 25).
Cei morți – cu duhul, cei morți – sufletește, deși sunt vii cu trupul, ei sunt morți. De ce a spus acest lucru? Că Mântuitorul S-a arătat și ucenicilor săi, unde era și Simon Petru. Simon Petru sigur că s-a bucurat de arătări, dar el, nu putea să învieze ca și ceilalți ucenici, la auzirea cuvintelor „Pace vouă!” (Ioan 20, 26). Nu putea avea pace. Din ce cauză? Pentru că se lepădase de Hristos. El nădăjduia că Mântuitorul când Se arată îi va spune un cuvânt de îndreptare. N-a spus nimic Mântuitorul.
Desigur, este și meritul lui Simon Petru, pentru că i-a zis Mântuitorul, „tu, oarcând, întocându-te, întărește pe frații tăi.” (Luca 22, 32) și se pare că el l-a întărit în credință pe Toma necredinciosul. Nici acela nu era – nici fizic, lipsea cu totul… cum să mai învieze?, așa cum spunea Mântuitorul… cei care vor auzi! Cei care lipsesc, nu puteau auzi, și cei care sunt prezenți, nu pot auzi glasul. Aud cuvintele, dar glasul nu-l aud. Mare taină, ce s-a întâmplat cu Simon Petru, și, într-adevăr, la Duminica Tomii, Dumnezeul l-a îndreptat pe Toma din îndoiala lui. Îndoiala lui Toma era un păcat mai mic decât lepădarea de Hristos a lui Simon Petru. Vă dați seama, Simon Petru și-a zis în sine: „dacă nici acum, când pe Toma l-a îndreptat, pe care eu l-am întărit în credință să rămână… și mie nu mi-a zis nimic.” S-a descurajat și această descurajare l-a făcut să se reîntoarcă la pescuit. Este și o rugăciune, glasul 5, al doilea rând de sedelne, „Doamne, după Învierea Ta și după închinarea apostolilor Petru a strigat către Tine: <<Femeile au căpătat îndrăzneală, iar eu m-am temut, pe tâlharul, Dumnezeu l-a binecuvântat, iar eu m-am lepădat de Tine. Oare, m-ai chema-mă-vei, încă, ucenic?>>” Nu l-a chemat! „… sau iară mă vei arăta vânător adâncului?” Și s-a și dus. Descurajat s-a reîntors la pescuit.
Mântuitorul aștepta, de fapt, descurajarea lui Simon Petru. Pentru că Simon Petru nu avea altceva decât spontaneitateea de suprafață. Dar nu cu iubirea din toată inima. Iată deosebirea dintre Petru și Ioan, care era cu inima, și numai lui Ioan i se putea încredința Maica Domnului la Cruce: „ iată mama ta” (Ioan 19, 27) , „Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19, 26).
Simon Petru era numai de suprafață, dar Mântuitorul avea nevoie de credința cu inima. De aceea li S-a atătat lor la Marea Tiberiadei și după ce le-a arătat însemnele pentru care sunt chemați ei – pâinea și peștele – pentru propovăduirea Evangheliei, pentru întărirea inimii și luminarea minților, 2 la 5, iată raportul, (5 pâini pentru inima, doar 2 pești pentru minte, n. ed.) aceasta este chemarea apostolilor. „Veți fi pescari de oameni”.
Iată, lui Petru i s-a profețit dinainte că se va lepăda de Hristos. Dar când? Înainte de jertfă. Petru nu știa că neputința sa este calea spontaneității de suprafață și aceasta nu cântărește inima cu tot ce aude sau vede. Lucru acesta L-a făcut pe Mântuitorul să-l cheme: „Simone, fiul lui Iona” nu i-a mai spus Petru. Deci trebuie să spunem, că la Marea Tiberiadei Mântuitorul trece de la numele de Chefa (Piatră) la numele de apostol. Și Sf. Apostol Petru, în epistolele sale, nu spune că el este Chefa, adică Piatră neclintită… că el dacă se numea Chefa și s-a lepădat de Hristos… De aceea el și-a zis Petru, apostol al lui Hristos.
„Paște mielușeii Mei.” (Ioan 21, 15), a doua oară „Păstorește oile Mele.” (Ioan 21, 16); a treia oară: „Paște oile Mele!” (Ioan 21, 17) sunt cuvintele Mântuitorului și s-a întristat Simon Petru că l-a întrebat și a treia oară, ceea ce însemna că dacă de trei ori întreabă, înseamnă ca Se îndoiește de faptul că el Îl iubește. Și s-a întristat – și aceasta deoarece nu-și putea aduce aminte; toată acestă întreită chemare a Mântuitorului către Simon Petru era răspuns la întreita lepădare de Hristos a lui Simon Petru. „Nu va cânta cocoșul până când nu te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Marcu 14, 30) Iată, așa l-a îndreptat. Când l-a văzut că s-a întristat, Mântuitorul a spus imediat: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești.” (Ioan 21, 18) și Sfântul Evanghelist Ioan comentează: „Iar pe aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu.” (Ioan 21, 19).
Deci nu e vorba aici niciodată de vreun primat. Este vorba numai de biruința lui Simon Petru asupra morții, pentru că el de frica morții s-a lepădat de Hristos. Și numai acum și astfel a biruit moartea. De aceea i-a spus Mântuitorul „ când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești.” (Ioan 21, 18), și acesta este lucru minunat, că de acum înainte Simon Petru a simțit și el învierea cu Duhul ca și ceilalți ucenici la Întâia arătare, de abia atunci. Petru înseamnă că a crezut cu inima, cu adâncul inimii sale, ajutat de Hristos; să depășească spontaneitatea și superficialitatea de suprafață a inimii și să ajungă la adâncul credinței cu inima.
„Cel ce se smerește pe sine, se va înălța. (Luca 14, 11), așa conclude Mântuitorul la parabola cu vameșul și fariseul. „Oricine se înalță pe sine se va smeri” (Luca 14, 11), adică cel ce se înalță el însuși se va osândi, pentru că este trufie aici. Și este mare păcat de a-L folosi pe Dumnezeu pentru slava proprie. Înainte de îndreptarea apostolului Petru, acesta s-a folosit de Hristos pentru mărire proprie, fără să-și dea seama. Când Mântuitorul i-a zis cuvintele „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-a spus ție acestea…” … dar nu trup și sânge…. pentru câtă vreme?… Pentru cât a zis. („Tu ești Hrisos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!” (Matei 16, 16) n.ed.) Căci mai apoi Mântuitorul le-a zis să nu spună nimănui că El este Mesia, dar că Acest Mesia (despre care mărturisit Petru) merge la Ierusalim, va fi dat pe mâna unor păcătoși care Îl vor răstigni, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia. Și atunci Petru ce a făcut?… o compătimire față de Hristos. Și Mântuitorul i-a spus că aceasta este o compătimire a vicleniei, pentru că a zis cuvântul acela, atât de aspru, am putea spune: „Înapoia mea, satano! (Matei 16,23)” Când e vorba de satan – este vorba de cineva care se împotrivește lui Hristos.
Și atunci, ce este că… „nu trup și sânge, ți-a spus ție acestea…, ci Tatăl meu.” versus, „înapoia mea, satano!” Așadar, iată cum se manifestă…! Cum ar veni, caută să-L aibă pe Hristos, mereu… în interesul său!
„Înapoia mea, satano! Sminteală îmi ești; că tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. (Matei 16,23)”
Și atunci începe Mântuitorul să le arate ucenicilor care este calea; și calea nu este cea a lui Petru. După ce i-a chemat prima dată, la prima pescuire, să lase toate, să-I urmeze Lui, să nu se îngrijească pentru ce vor mânca, cu ce se vor îmbrăca, acum, le-a spus „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, acum îi cheamă la o luare a crucii. Iar această lepădare de sine este să nu umble după mintea lor. Ori Petru, cu compătimirea lui, era doar cu mintea. Și răspunsul l-a primit promt: „Înapoia mea, satano, tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu” ca mai înainte, când ziceai ca Sunt Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, fără să-ți dai seama, de fapt, ce ai mărturisit... Era spontan, dar totul era de suprafață, adică nu din adâncul inimii. Ce a mărturisit Petru nu era din adâncul inimii.
Domnul Hristos îi călăuzește pe toți ucenicii, deci și pe Petru l-a inclus în rugăciunea arhierească, acolo când a zis că „pe cei pe care Mi I-ai dat, i-am păzit, și niciunul din ei n-a pierit.” Deci nici Simon Petru. Iar Simon Petru era extravertit, pe când Iuda Iscarioteanul era intravertit, nu întreba niciodată nimic dar slujea lui Mamona. Simon Petru nu slujea lui Mamona, dar era era extravertit și nu avea credința cu inima, spontaneitatea lui era doar de suprafață. Mântuitorul l-a luat chiar și pe Tabor, împreună cu Iacob și Ioan.
Tot ce a spus Mântuitorul în legătura cu luarea crucii să știți că în primul rând lui Simon Petru i-a spus. În primul rând. „Cine va voi să-și scape sufletul îl va perde.” (Marcu 8, 35) Adică cel ce va fugi de suferință, fără cruce. Sigur, și pentru ceilalți ucenici era o noutate, pentru că era o chemare la credința cu inima, în schimbul unei credințe de suprafață și fără inimă. La Simon Petru era nevoie mai mult decât la ceilalți ucenici. Când Simon Petru I-a spus: „chiar dacă ceilalți Te vor părăsi, eu nu Te voi părăsi și voi merge cu Tine și la moarte”… Da??? „Nu va cânta cocoșul până când nu te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Marcu 14, 30) .
Dar nici spontaneitatea lui și faptul că toate erau de suprafață nu le-a pus la inimă, până când, pe teren, cum s-ar spune, când a văzut că Mântuitorul este într-adevăr răstignit s-a lepădat. Dar s-a lepădat să știți nu în mod simplu. Când i-au zis „și tu erai cu Iisus Nazarineanul” (Marcu 14, 67) se temea de frica de moarte că și pe el o să-l ducă la răstignire. A treia oară când o femeie i-a zis , „și graiul tău te vădește că ești galileian” (Marcu 14, 70) el a început să se blesteme și să se jure că nu-L cunoaște! Unde mai era Hristos atunci în inima lui, a lui Simon Petru? Unde mai era Hristos? Este lepădare, acest lucru este păcat greu. Am putea spune că Simon Petru este unul din marii datornici ai Mântuitorului ca și Saul care s-a numit Pavel mai târziu. Saul a fost cu prigoanele împotriva celor botezați, iar Simon Petru a fost cu lepădarea de Hristos. Ori acest lucru nu poate fi trecut cu vederea niciodată, și pentru istoria bisericii este important.
Noi știm că la Roma a fost altă conjunctură când a fost ales Petru, întrucât Împăratul Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma în Răsărit și biserica din Roma spera că dacă capitala (imperiului) va fi la Roma ea va avea acest primat. Poate că nici nu s-ar fi gândit la Sf. Petru, dar așa spera. Să aibă întâietate. Și iată că s-a întamplat acest lucru, au zis că Bizanțul nu are mormântul niciunui apostol, noi avem mormintele a doi Apostoli: Petru și Pavel… dar, zic ei, Petru este cel care a fost preferat de Mântuitorul pentru întâietate. Și ei presupun că Mântuitorul l-ar fi făcut pe Petru – primat! Aceasta este o minciună, mai corect ar fi – o diplomație periculoasă, pentru că de acum Petru lua și locul lui Hristos. Dar știți care este marea problemă? După ce s-a lepădat de Hristos, apoi Îi ia și locul. Ori, lucrul acesta este cel mai grav! Cum s-ar spune, o folosire a lui Dumnezeu pentru interese lumești. Acest lucru se manifestă la biserica romană, acolo cu primatul petrin, pentru care, să știți, nu mai este cale decât pentru spontaneitate și mărturisire de suprafață, nu cu inima. Ori, la Marea Tiberiadei, acest lucru i l-a cerut Mântuitorul lui Petru, prin această chemare la lepădare de sine, Petru a biruit moartea! Fără această lepădare de sine, am putea spune, nimeni nu poate birui moartea! Deci riscul de a nu birui moartea – prin primat – este mare. Primat se socotește întotdeauna că el închide Cerul și deschide mormântul. Sus, închide – jos, deschide mormântul. Adică pământul și mormântul. Și iată, prin primat nu este buiruință, ori Petru a biruit! Deci pe nedrept Simon Petru este transformat în primat, pe nedrept. Simon Petru niciodată nu s-a mai gândit la primat. Păi scrie în epistolele sale: Petru, apostol al lui Hristos. Deci nu își spune Chefa, niciodată. Ci numai apostol. Ori e cu totul altceva.
Mântuitorul ne spune: „Cine va iubi mai mult decât cel ce a greșit mai mult.” Așa este și la Pavel: „nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înâlțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Ep. Către Romani Cap. 8, 38-39) pe Care din vina noastră cea mare L-am rănit. Când a fost pe drumul Damascului Iisus i-a spus: „Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigonești…. Greu îți va fi ție să dai cu piciorul în țepușă…. ori el, Saul, (Pavel mai târziu) se aștepta ca Mântuitorul să-l osândească pentru prigoane. Domnul nici măcar nu i-a amintit. Dar i-a zis că îi va fi greu să dea cu piciorul în țepușa legii. Legea care omoară. Și era așa de bucuros când a auzit aceste cuvinte ale Mântuitorului, încât a zis: „Ce voiești, Doamne, să fac?” Și-a dat seama că are ceva de făcut. „Ridică-te și mergi în Damasc și acolo ți se va spune despre toate cele ce ți s-au rânduit să faci.” (Faptele Ap. Cap.22, 10)
Acestea sunt aspecte atât de importante pentru chemare, pentru chemare la rugăciunea inimii, care înseamnă întotdeauna deschiderea inimii și bucuria faptelor bune. Pavel va spune, „prin har sunteți mântuiți, și aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu” (Ep. către Efeseni Cap.2, 8) și va spune și Sf. Ioan Hrisostom, „darul harului este pe măsura vasului credinței pus sub șipotul harului”. Dacă vasul este mic, se umple repede, dar dacă vasul este mare, are cu ce se umple.
Amin.
Pr. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan Caraza
sursa: doarotodox.ro
