Sfânta îmbulzeală


IASI PROCESIUNE SF PARASCHEVA

Cu toate acestea, există un aspect asupra căruia încă se mai insistă obsesiv, uneori fiind prezentat ca atare, alteori într-o lumină negativă. Este vorba despre aşa-numita îmbulzeală care se regăseşte fie în mişcarea pelerinilor spre sfintele moaşte, fie în elanul credincioşilor spre a primi binecuvântare de la un ierarh sau de la un preot. A devenit chiar un clişeu să se insiste asupra „mulţimii care s-a îmbulzit să…”, chiar dacă fenomenul este pe cale de dispariție. Spun asta pentru că, printr-o tot mai bună organizare şi prin implicarea forţelor de ordine, rareori şi pe durate extrem de scurte se mai produce o astfel de aglomerare dezordonată de persoane. Am urmărit, la un moment dat, cum cameramanul unei televiziuni naționale a zăbovit zeci de minute pe lângă pelerini, căutând parcă să filmeze ceva. În momentul în care a fost o uşoară busculadă la transferul pelerinilor de la un punct de ordine la altul, a  pornit imediat camera de filmat şi a fixat în memoria acesteia cele câteva secunde de dezordine. Ulterior, la ştirile de seară, când s-au transmis informaţii despre pelerinajul de la Iaşi, acele imagini au constituit singurele ilustraţii, ca şi cum ar fi fost reprezentative pentru felul în care se desfăşoară pelerinajul în ansamblul său.

Sigur că, iniţial, te revolţi la vederea unei astfel de manipulări a realităţii şi te întrebi, la modul foarte serios, ce încredere poți să mai ai în acurateţea informaţiilor pe care le transmite acea televiziune. Nu cumva şi în cazul altor evenimente, din varii domenii, se manipulează realitatea astfel încât ceea ce ajunge pe ecran devine nu doar nereprezentativ, ci chiar opusul a ceea ce s-a întâmplat de fapt? Gustul amar se îndulceşte însă când realizez că, în pofida unei intenţii vădite de a umbri bunăcuviinţa şi evlavia pelerinilor prin instantanee needificatoare, de fapt realizatorii (sau fabricanţii) unor astfel de ştiri nu reuşesc să facă – cum ar dori – un deserviciu Bisericii. Şi nu mă refer aici la cinicul, dar pragmaticul „o reclamă proastă e tot o reclamă şi ăsta e singurul lucru care contează”. Biserica nu are nevoie de nici un fel de reclamă. Între modul în care îşi prezintă „oferta” religioasă unele grupări pe spaţii de emisie plătite şi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în lume de către Ortodoxie, inclusiv prin propriile canale media, nu se pot găsi similitudini. Mă refer la faptul că, involuntar, cei ce evidenţiază şi lipesc de credincioşii cultului ortodox eticheta de „îmbulziţi” nu fac decât să ateste rădăcinile scripturistice de netăgăduit ale comportamentului lor. Să mă explic.

Persoane, nu „mase de oameni”

Există mai multe locuri în Scriptură în care este menţionată reacţia mulţimilor când căutau să se afle în preajma Celui ce vindeca „orice boală şi orice neputinţă în popor”. Nu vom găsi niciodată menţionat faptul că mulţimea aştepta în deplină ordine – civilizat, nu? – să ajungă Domnul la ei, să vorbească fiecăruia şi să-l vindece. Ci fiecare căuta, nerăbdător, să ajungă cât mai repede şi cât mai aproape de Hristos. Când era imposibil de pătruns până lângă Dânsul, unii erau nevoiţi să desfacă acoperişul casei în care predica, pentru a-i pune în faţă câte un bolnav (v. Luca 5, 19). Ceea ce m-a uimit la fiecare pasaj scripturistic din care poţi deduce, direct sau indirect, îmbulzeala care era de fiecare dată în jurul Său a fost că Domnul nu i-a certat sau disciplinat în vreun fel. Cu excepţia momentelor în care a înmulţit, în chip minunat, pâinile şi peştii, momente în care a poruncit celor care zăboviseră îndelung, ascultându-i învăţăturile, să se aşeze pe iarbă „cete, cete” spre a putea primi mâncare, nu avem situaţii în care Mântuitorul să-şi fi manifestat dezacordul faţă de îmbulzeală. Dumnezeu fiind, ar fi putut, cu puterea Sa, să-i pună la punct sau să le ceară să vină „civilizat”, dacă vor să primească vindecarea dorită. Nu a făcut asta şi nu cred că din pricina unei îngăduinţe prost receptată de contemporani sau pentru că îi făcea plăcere această „baie de mulţime”, atât de râvnită astăzi de unii. Cred că, prin dumnezeiasca Sa înţelepciune, primea aceste mulţimi aşa cum veneau ‒ pentru că nu le privea ca pe nişte „mase de oameni”, ci vedea persoană cu persoană pe fiecare dintre cei care se aprindeau de dorinţa cea bună de a se apropia de dumnezeiescul Său Trup. Dulceaţa pe care o gustau cei care se atingeau de El era înrudită cu aceea care, pe Tabor, l-a făcut pe Petru să exclame: „Bine este nouă să fim aici!”. Din acelaşi fel de mângâiere gustă şi pelerinii când se apropie de sfintele moaşte, pentru că cele numite de necredincioşi „oscioare” nu sunt altceva decât rămăşiţe trupești ale unor persoane în care Dumnezeu Și-a făcut sălaș. Sfintele moaşte mustesc de dumnezeire, aceeaşi dumnezeire din care gustau, pe cât li se putea, şi cei ce se apropiau de Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti.

„Cine este cel ce s-a atins de Mine?”

Despre o astfel de îmbulzeală, spre exemplu, este vorba în episodul în care ni se relatează despre vindecarea femeii cea cu o scurgere de sânge de 12 ani şi care își cheltuise, fără folos, toată averea sa cu doctorii (cf. Luca 8, 41-56). Această femeie s-a atins, pe la spate, de poala hainei lui Iisus, cu credinţa că se va vindeca chiar şi numai prin acest gest făcut în ascuns. La întrebarea Domnului: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?”, Petru îi replică: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?”. Precum subliniam mai sus, Mântuitorul nu reproşează nimic celor ce se îmbulzeau în jurul Său, ci remarcă doar această atingere, acest moment în care a ieşit din sine „o putere” care a oprit îndată scurgerea de sânge a sărmanei femei. Gestul acelei femei a fost făcut cunoscut tuturor spre a întări în credinţă și pe cei care credeau că, pentru a se vindeca, era neapărată nevoie să-I capteze atenţia lui Iisus. Să tragă de El. Să-L facă atent la nevoia lor. Ca şi cum, Dumnezeu fiind, n-ar fi putut să vindece mai multe persoane de-o dată, n-ar fi putut să aibă, cum se spune astăzi, o „atenţie distributivă”. În fapt, simpla Sa prezență vindeca și inspira spre pocăință pe cei ce-L întâlneau și se deschideau spre El cu credință.

Aşa încât, în sine, îmbulzeala nu e rea, dacă ceea ce te face să nu-ţi mai controlezi comportamentul „civilizat” izvorăşte din dorul de nestăvilit după Dumnezeu. Dacă este însă din dorinţa de a ajunge primul la moaşte (ca să ne „meargă bine!”) sau de a lua aghiasmă primul din vas (că ar avea „mai mult har”) sau de a primi cât mai repede anafura cu gândul la prânzul ce ne aşteaptă acasă, atunci desigur că nu beneficiem de aceeaşi clemență dumnezeiască. După cum greşim dacă la sfintele slujbe nu arătăm evlavie, ci umblăm aiurea, foindu-ne, uitând că ne aflăm în casa Domnului, adică a Celui care nu este „Dumnezeu al neorânduielii” (cf. I Corinteni 14, 33).

Felul în care femeia cu scurgere de sânge s-a „îmbulzit” (cred că e mai potrivită, totuși, încorsetarea cuvântului cu ghilimele), adică având credinţă şi evlavie multă, este paradigmatic pentru autenticul închinător. Din păcate, acest aspect nu poate fi surprins de nici o cameră de filmat din lume. Doar ochiul cel atoatevăzător le cuprinde pe aceste suflete care „dau năvală” cu sete mare după îndumnezeire. Neînţelegând fenomenul, vor mai fi, cu siguranţă, şi în viitor televiziuni care să capteze îmbulzeala şi să o prezinte ca pe o mare pată pe obrazul Ortodoxiei. Noi însă putem să discernem între o înghesuială omenească, fără rost, şi sfânta îmbulzeală, caracteristică celui care nu mai poate răbda nici o clipă să fie departe de Dumnezeu. De aceea mă… înghesui să aduc un elogiu acestei îmbulzeli.

pr. Constantin Sturzu, sursa: doxologia.ro

DoarOrtodox

Un comentariu

  1. Mâine va fi Sfânta Parascheva și nu pot să nu mă gândesc cu regret, mai ales acum când sunt așa de departe, că nu m-am învrednicit și eu să merg măcar o dată la moaștele sale. Am fost însă la Sfântul Dimitrie, la București. Și știu bine despre ce vorbiți. Erau oameni care se uitau la miriapodul pe care îl reprezentam noi pe toată întinderea aceea de sute de metri și clătinau din cap cu milă (asta ca să mă exprim frumos) că ne chinuim în zadar, atâtea ore în picioare, ca să pupăm niște „oase”. Pentru că de pe margine, nu vezi esențialul. Dai cu dinții de coajă și nu știi gustul miezului. În realitate eu mă simțeam ca într-o mare familie. Grupul vizibil de pe lângă raza mea vizuală îmi erau cu toții cei mai buni prieteni și îi simțeam ca pe ai mei, atunci când unul rămânea pentru scurtă vreme, oprit la acele mici halte făcute de oamenii de ordine, având senzația că un frate de-al meu nu este lângă mine. Asta îți transmite când te afli în interior. Apartenența noastră la același strămoș comun, ideea de frățietate nu mai este o noțiune abstractă și o înțelegi pe deplin, în sufletul care vine de la Dumnezeu și se întoarce tot acolo. În îmbulzeală suntem concomitent om cu om, dar suntem și un corp comun. Căci suntem orientați pe direcția cea bună.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.