Dogmă și morală


Tema dogmei şi a moralei în general este enormă, fiindcă în esenţă îmbrăţişează fiinţa Bisericii şi fiinţa credincioşilor. Conţine toată credinţa noastră şi toată viaţa sfântă a Bisericii. E imposibil (pentru că în cele din urmă este o mare taină) s-o dezvolte cineva în câteva pagini, chiar dacă se referă doar la un singur sfânt contemporan al Bisericii noastre.

După cum constituţia ţării determină în linii mari viaţa cetăţenilor, aşa trebuie, păstrând proporţiile, să vedem şi dogma în viaţa credincioşilor în cadrul Bisericii.
Trăirea credincioşilor, de cealaltă parte, se numeşte morală. Aceasta îmbrăţişează totalitatea activităţilor oamenilor, nu e ceva parţial. Tot ceea ce face cineva, este morală.
Aşadar, aceste două lucruri nu se pot despărţi.
Cea mai mare erezie este despărţirea acestor două realităţi. Credinţa şi trăirea, dogma şi morala, trebuie considerate ontologice, reale, unite. După cum sunt, păstrând proporţiile, cele două firi ale lui Hristos, cu adevărat unite în persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cum spune Sinodul al patrulea ecumenic, adică nedespărţite şi necontopite, aşa este şi aici.
Dogma nu este ceva dur şi rigid, care ni se impune de sus, cum consideră unii. Este un cadru de viaţă.
Este constatarea adevărului, ca conţinut al vieţii, care doar pune unele limite în viaţă.
Atunci când cineva depăşeşte aceste limite, abaterea aceasta, dacă nu există pocăinţă, este mortală. Asta înseamnă că dogma, spunând ce este ceea ce credem, nu-şi epuizează conţinutul. Ne arată doar acele limite, de la care dacă ne abatem în mod conştient, ştim cu siguranţă că ne-am zădărnicit viaţa.
Vorbim, desigur, mereu despre viaţa întru Hristos.
Cu alte cuvinte, dacă cineva nu crede corect în dogma Sfintei Treimi şi greşeşte în mod conştient, fie şi puţin, în această problemă, ne spun Părinţii Bisericii că acest „puţin” îl va scoate afară din acest cadru al vieţii (adică afară din Biserică). Am putea spune că cele două realităţi, dogma şi morala, credinţa şi trăirea, se conţin una pe cealaltă.
Dacă cineva nu crede corect, nu poate să trăiască corect. Dumnezeu nu vine în viaţa lui, nici nu lucrează prin el. Dimpotrivă la Sfinţii noştri, care au avut o relaţie vie cu Dumnezeu, Dumnezeu lucra şi continua să lucreze prin ei.
Când un om nu crede corect şi de exemplu, Îl respinge pe Hristos, Domnul ne-a spus că acela nu-L va primi nici pe Dumnezeu Tatăl. Atunci acel om nu-L are ca tată pe Dumnezeu, ci, după cum spune Hristos în discuţia cu iudeii, care nu-L primeau, îl are ca tată pe satana şi caută voia aceluia. Nu poate trăi corect, întrucât dacă nu-L primeşte pe Dumnezeu, nu-L lasă să lucreze în el.
Hristos ne-a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic.”, aşadar nu putem săvârşi nicio faptă bună fără Dumnezeu.
Astfel omul acesta trăieşte o viaţă stăpânită de satana, fiindcă nu crede corect.
Dogma schimbata include o trăire (morală) schimbată iar devierea de la viaţa ortodoxă, care este o viaţă în pocăinţă şi smerenie, conduce la schimbarea dogmelor, schimbare ce va acoperi această viaţă neortodoxă.
Asta se întâmplă cu aşa-zisă biserică papală care din cauza „marelui egoism” (deviere de la morală) al papei (cuvinte ale părintelui Porfirie Kavsokalivitul), a intodus şi menţine primatul papal, „infaibilitatea”, Fililoque şi o mulţime de alte dogme, care constituie o deviere de la dogma dreaptă.

Care este cea dintâi, dogma sau morala? Dogma şi morala sunt două feţe ale aceluiaşi lucru. Nu se pot despărţi una de alta. Deseori se pune întrebarea care este cea dintâi dintre ele sau care este cea mai importantă.
Părinţii Bisericii ne spun că cea dintâi este credinţa şi apoi urmează trăirea, iubirea. Prin urmare condiţia trăirii corecte este credinţa corectă. Să ne amintim aici ceea ce spune Hristos, că trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi bânzi ca porumbeii”.
Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înţelepciunea şarpelui constă în faptul că, atunci când se află în primejdie îşi păstrează capul. Dacă nu poate băga tot corpul sub o piatră, cel puţin îşi protejează ceea ce îi este absolut necesar, adică capul. Corpul lui, dacă se întâmplă să-l lovească cineva şi să-l taie, continuă să trăiască întrucât capul este întreg.
Într-un fel asemănător, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi noi în problema credinţei să nu facem nici un compromis; mai ales pe aceasta vrem s-o salvăm. Desigur, cel ce are credinţa dreaptă nu înseamnă automat că se şi mântuieşte. Va trebui negreşit să existe şi urmarea acestei drepte credinţe, care este dreapta trăire. Dacă acestea două nu merg împreună, atunci putem ajunge chiar până la demonizare. Diavolul, după cum ştim, crede şi ştie foarte bine cine este Dumnezeu, devreme ce odinioară a trăit lângă El şi l-a slujit în chipul lui Lucifer.
Trebuie aşadar cu înţelepciunea şarpelui (credinţa dreaptă) să existe negreşit şi cealaltă jumătate, blândeţea porumbelului (adică trăirea în neprihănire).
Cele spuse mai sus nu înseamnă că trăierea este pusă pe planul al doilea în relaţie cu dogma. Trăirea are pentru dogmă aceeaşi însemnătate pe care o are acoperirea în aur a banilor puşi în circulaţie. Este ştiut că banii puşi în circulaţie, pentru a avea valoare, trebuie neapărat să aibă o acoperire în aur.
În mod asemănător şi dreapta credinţă (banii puşi în circulaţie), nu asigură mântuirea noastră, dacă nu există şi dreaptă trăire (acoperirea în aur). Aşadar trăirea noastră, care trebuie să fie după Hristos, are această greutate uriaşă.

(Cele de mai sus se bazează pe omilia înregistrată a profesorului Dimitrios Tselengidis cu tema: „Dogma şi morală”, care a avut loc la Salonic în data de 15-01-2005).

Ecclesiologia dreaptă, adică credința dreaptă despre ce este Biserica și cum funcționează, se leagă strâns de vindecarea sufletului omului.
Biserica este Trupul lui Hristos unit inseparabil cu El, care este capul Său. Adevărul (dogma) și trăirea (morala) sunt Hristos, după cuvântul Lui nemincinos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. (Ioan 14,6).
”În Tradiția ortodoxă, teologia și viața duhovnicească sau experiența, sunt unite inseparabil. Pentru Biserică adevărul și viața duhovnicească sunt una și aceeași persoană, adică persoana lui Hristos. Și după cum este de neconceput a se despărți persoana Dumnezeului-om, la fel de neconceput este a se despărți conținutul credinței de conținutul vieții, în unul și nedespărțitul trup sacramental al lui Hristos, Biserica.
Valoarea în aur a teologiei o constituie experiența duhovnicească a Bisericii. Asigurarea vieții duhovnicești a Bisericii este garantată de formularea conținutului credinței de către Sinoadele ecumenice.
Astfel orice modificare a experienței duhovnicești a Bisericii, contrazice conținutul credinței, iar orice modificare a învățaturii dogmatice a Bisericii înseamnă modificarea duhovnicității Bisericii, care în cele din urmă se rezumă la mântuirea și îndumnezeirea omului… Dogmele (Bisericii Ortodoxe) ca expuneri ale credinței, constituie monumente și canoane autentice și nemișcare ale credinței, care concentrează totodată și conținutul vieții sale. Asta pentru că subiectul credinței Bisericii este și subiectul vieții sale. Adică Biserica nu numai că crede în Dumnezeul Treimic, dar este și trupul sacramental al lui Hristos, care (Biserica, n.r.) trăiește întru Sfântul Duh și vădește slava lui Dumnezeu Tatăl în mădularele sale slăvite. Cu alte cuvinte adevărul dogmatic este înțeles ca plinătate a vieții.
(Dimitrios Tselengidis, ”Teologia și duhovnicitatea apuseană”. Note din predările din facultate, pag 2-4).

Profesorul Dimitrie Tselengidis s-a născut în localitatea Liparo – Pella, Grecia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Aristotel“ din Tesalonic, şi a făcut studiile postuniversitare la Facultatea de Teologie din München, Germania. Astăzi este profesor la catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Aristotel“ din Tesalonic. Dintre lucrările sale amintim: „Teologia icoanei şi importanţa ei antropologică“ – 1984; „Har şi libertate după Tradiţia patristică a sec. al XIV-lea“ – 1998; „Sotiorologia lui Luther. Contribuţie la studiul teologiei lui Luther din perspectivă ortodoxă“ – 1998; „Satisfacerea dreptăţii divine după Anselm de Canterbury – abordare teologică din perspectivă ortodoxă“ – 1995.

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s