Sfântul Sava cel Sfințit; Sfântul Mucenic Anastasie; Sf. Cuvios Nectarie Atonitul (5 decembrie)


Troparul Sfântului Cuvios Sava cel Sfinţit, glasul al 8-lea:
Prin curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului o ai lucrat şi cu suspinurile cele din adânc spre însutite osteneli o ai făcut roditoare şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Sava, Părintele nostru, Cuvioase! Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfantul Sava a trait in vremea imparatului Teodosie cel Mic (403-450). Era originar din Capadocia, iar parintii lui se numeau Ioan si Sofia. La varsta de 18 ani ajunge la renumitul calugar Eftimie, care il trimite la Cuviosul Teoctist. Acolo s-a desavarsit si apoi a facut multe minuni. Din minunile sale amintim ca prin rugaciunea lui a izvorat apa in locuri fara de apa. A fost trimis ca sol la Constantinopol, de patriarhii Ierusalimului. Dupa multi ani de nevointe si nespuse bucurii duhovnicesti, Sfantul Cuvios Sava a avut o vedenie dumnezeiasca: a cunoscut data trecerii sale la cele vesnice. Culcandu-se in chilia sa, a chemat pe toti parintii si fratii si le-a dat sarutarea cea mai de pe urma, punandu-le egumen in locul pe Melit. Acestuia i-a poruncit sa pazeasca fara vatamare toate asezamintele manastirii date de dansul. Apoi au trecut patru zile fara sa guste ceva si sa vorbeasca cu cineva. Astfel, sambata seara, cerand Preacuratele Taine si impartasindu-se, a zis cuvantul cel mai de pe urma: „Doamne, in mainile Tale imi dau duhul meu”. Si asa s-a savarsit in ziua de 5 decembrie 532. Cuviosul Sava a murit la varsta de 94 de ani. In secolul al XII-lea, trupul Sfantului Sava a fost luat de cruciati si dus in Venetia. Acesta a fost adus inapoi in Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit abia dupa intelegerea dintre Papa Paul al VI-lea si Patriarhul ortodox grec Atenagora, in cadrul vizitei papei in Tara Sfanta, in anul 1965.

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Dumnezeiescul Nectarie era din locul ce acum se cheamă Bitolia, iar părinţii lui au fost binecredincioşi şi drepţi înaintea lui Dumnezeu. Cînd agarenii (turcii) voiau să robească locul acela, maica cuviosului, aflîndu-se afară la aria lor, a văzut în somn pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu că i-a poruncit să ia bărbatul şi pe fiii săi, să fugă cît mai curînd din locul acela şi să se ducă în altă parte, pentru că vor să-i robească agarenii. Îndată cum s-a deşteptat, a alergat la casa lor şi a spus bărbatului ei ce a visat; apoi, luînd copiii lor, au fugit din locul acela şi s-au ascuns într-o parte unde lis-a părut lor mai bine. După ce barbarii au prădat locul acela şi toate celelalte părţi şi după ce a încetat tulburarea, după multă vreme au ieşit din locul acela de unde erau ascunşi părinţii dumnezeiescului Nectarie, păzindu-se nevătămaţi prin acoperămîntul şi folosinţa Născătoarei de Dumnezeu, căreia i-au mulţumit din tot sufletul lor, cu lacrimi de bucurie. Cu lacrimi, adică pentru năvălirea barbarilor şi pentru răpirea binecredincioşilor creştini ce s-a făcut asupră-le pentru păcatele lor, iar cu bucurie pentru preaslăvita mîntuire, pe care s-au învrednicit să o ia prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.

Tatăl Cuviosului Nectarie, fiind bătrîn, cu învoirea femeii sale a lăsat lumea şi cele dintr-însa şi, luînd cu dînsul copiii de parte bărbătească, care îi avea, pe dumnezeiescul Nectarie şi pe altul, s-a dus într-o mănăstire a sfinţilor celor fără de arginţi, care se afla aproape de poalele dealului ce era acolo. Şi făcîndu-se monah, s-a numit Pahomie şi se odihnea acolo rugîndu-se lui Dumnezeu, luînd aminte de dînsul şi îngrijind ca să crească pe cei doi copii, povăţuindu-i în frica şi învăţătura Domnului, precum porunceşte dumnezeiescul Pavel.

În acest chip petrecea Pahomie acolo, iar Dumnezeu a făcut în zilele lui o minunea ca aceasta. Creştinii care se aflau acolo aproape aveau obicei să scoată o părticică din rodurile lor, ceea ce voia fiecare şi să o aducă la acea mănăstire ca să se hrănească monahii ce se aflau într-însa şi pentru ca să se facă cu acelea pe fiecare an pomenirea sfinţilor fără de arginţi, Cozma şi Damian. Cînd a sosit pomenirea lor, monahii şi creştinii cei de primprejur, săvîrşind praznicul după obicei, au deşertat vasul în care era vin. După aceasta, bătrînul Pahomie aprinzînd lumînarea s-a dus împreună cu copiii săi ca să umple vasul. Cînd a voit să-l clintească a văzut că nu se clinteşte; apoi, o, minune! a aflat vasul plin de vin preamirositor. Deci, cu bucurie şi spaimă, a slăvit pe Dumnezeu Care slăveşte pe sfinţii cei fără de arginţi şi printr-înşii săvîrşeşte nişte minuni ca acestea.

Iar Nicolae, fiul bătrînului Pahomie, care s-a numit mai pe urmă Nectarie şi despre care acum se face povestire, fiind din pruncie înţelept şi de Dumnezeu luminat, văzînd acea minune ce s-a făcut şi socotind vedenia ce a avut-o maica sa, cum şi izbăvirea de barbari prin Născătoarea de Dumnezeu, s-a rănit la inimă de dumnezeiescul dor şi înseta să se îndulcească de doritul Hristos, pe Care îl căuta cu fierbinţeală. Deci căutîndu-l, l-a aflat, precum zice Domnul în Evanghelie. De aceea, lăsînd lumea şi cele din lume, s-a dus la Sfîntul Munte şi acolo a aflat un bătrîn prea îmbunătăţit, cu numele Dionisie, numindu-se Iagăr, care, fiind fiu al unui boier însemnat din Constantinopol, a iubit din tot sufletul pe Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, lăsînd bogăţia, slava, neamul bun şi podoaba omenească, s-a îmbrăcat cu haine proaste de ale monahilor; apoi preaînţeleptul acesta s-a supus unui bătrîn care se numea Filotei, simplu cu cuvîntul iar cu fapta bună desăvîrşit, ca astfel să se povăţuiască de dînsul în fapta bună.

Pe acest minunat Dionisie Iagărul, aflîndu-l bunul Nicolae, s-a lipit de dînsul şi l-a rugat cu fierbinţeală să nu-l despărţească de sinodia lui. Dar ce a făcut preaminunatul Dionisie, preamilostivul suflet şi iubitorul de oameni? A izgonit oare pe Nicolae ca pe un ţăran sau l-a trecut cu vederea ca pe un sărac? Nu! Ci, milostivindu-se spre dînsul, s-a plecat spre rugăciunea lui şi aducîndu-l către Filotei, duhovnicescul său părinte bătrîn, a mijlocit la dînsul. Iar Filotei, fiind împodobit cu darul mai înainte-vederii şi cu darul mai înainte-cunoştinţei, făcînd rugăciuni, a sărutat pe tînăr şi l-a chemat pe nume, zicînd: „Tu eşti Nicolae, fiul lui Pahomie, care doreşti să locuieşti cu noi?” Tînărul răspunse: „De unde mă ştii, cinstite părinte, pe mine şi cele despre mine?” Bătrînul îi zise: „Dumnezeul părinţilor noştri Care te-a trimis la noi, fiule, mi-a descoperit cele despre tine”. Auzind acestea, Nicolae s-a umilit, apoi cu multă evlavie şi umilinţă s-a aşezat împreună cu bătrînul.

Mai pe urmă, tunzîndu-şi părul capului, şi-a tuns şi toate grijile lumii. Apoi, dezlegîndu-se de îmbrăcămintea cea lumească, s-a dezbrăcat şi de pofte, care ne pricinuiesc căderea prin neascultare, făcîndu-se monah cu numele de Nectarie. Dar n-a rămas numai la acestea, precum fac astăzi cei mai mulţi din monahi, care socotesc că totul al călugăriei este ca să poarte schima şi îmbrăcămintea cea neagră, dar nu se îngrijesc să facă şi faptele cele bune care se cuvin monahilor. Nici socotesc că, precum le este voia să ia schima cea îngerească a monahilor, tot aşa să voiască să păzească şi canoanele şi cu purtarea chipului celui monahicesc şi să aibă petrecerea îngerilor. Iar dumnezeiescul Nectarie n-a făcut aşa, ci, precum a luat chipul cel îngeresc, tot aşa se sîrguia în tot felul şi se nevoia să păzească cinstea chipului, ca astfel să urmeze petrecerea îngerilor, supunîndu-şi trupul duhului, cu ascultarea, cu tăierea voii, cu smerenia, cu postul, cu neîncetata rugăciune, cu privegherea şi cu alte fapte bune, care se cuvin monahilor.

Dar zavistuitorul diavol, nesuferind să-l vadă pe Nectarie că sporeşte în acest fel în fapte bune, i-a dat război cu gîndurile şi se sîrguia să-l despărţească de sinodia unui îmbunătăţit bătrîn ca acesta şi voia să-l arunce în multe curse ca pe un tînăr ce era şi ca pe un neajutorat de rugăciunile bătrînului. Ştia necuratul că, atîta timp cît se afla cu bătrînul, nu va putea să-l prindă în cursă, căci se va întări cu rugăciunile şi sfaturile cele părinteşti ale bătrînului. Dar n-a putut să isprăvească nimic cu un război ca acesta al gîndurilor, pentru că Dumnezeu îl acoperea. Deci, să vedem ce meşteşugeşte cel cu totul rău. A aprins zavistie în inima unui frate al lui, care era ascultător al aceluiaşi bătrîn şi l-a pornit împotriva lui Nectarie, încît a strigat pe faţă: ori să izgonească pe Nectarie ori unul din doi va fi omorît.

Bătrînul dimpreună cu Dionisie Iagărul, auzind acestea s-au cutremurat şi, grăindu-i multe dumnezeieşti cuvinte din Sfintele Scripturi şi de la dumnezeieştii părinţi, ca să lase acea nedreaptă zavistie ce avea asupra lui Nectarie. Uneori îi îmblînzea patima zavistiei cu paşnice şi dulci cuvinte, iar alteori îl înfricoşa cu focul cel nestins al muncii, ce era să primească cei zavistnici şi urîtori de fraţi, însă toate acestea nu au folosit la nimic. Pentru acesta a îndemnat pe Nectarie să se depărteze un timp de sinodia lor, căci poate îşi va veni în simţire fratele cel zavistuitor.

Dînd binecuvîntare lui Nectarie, l-a trimis la Daniil, care era cel întîi în Sfîntul Munte, pentru ca să petreacă o vreme la dînsul, pînă cînd va rîndui Domnul cele pentru dînsul. Astfel s-a dus dumnezeiescul Nectarie şi, ca un îmbunătăţit ce era şi foarte iscusit, Daniil l-a primit cu bucurie şi-l iubea foarte mult, învăţîndu-l înţelepţeşte canoanele petrecerii monahiceşti.

În vremea cînd Nectarie se afla la Daniil, a murit în adînci bătrîneţe Filotei, cel cu adevărat iubitor de Dumnezeu, şi s-a dus către doritul Hristos. Iar minunatul Dionisie Iagărul, nesuferind mai mult pe monahul acela, urîtor de frate şi zavistuitor, a dorit să locuiască cu Nectarie şi, chemîndu-l să locuiască împreună – ca unii ce erau fii ai unuia şi aceluiaşi părinte duhovnicesc şi bătrîn -, au petrecut împreună multă vreme şi s-au nevoit mult, precum am zis mai înainte. Apoi, aflînd mănăstioara care se cinsteşte cu numele mai marilor voievozi şi care se numeşte a Surdului, a luat-o de la Daniil, cel mai sus zis şi cel mai mare al muntelui şi au locuit într-însa, petrecînd cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu. Aici îşi scoteau hrana vieţii cu lucrul mîinilor lor şi ajutau după putere şi pe cei ce aveau trebuinţă. Iar monahul acela urîtor de frate şi zavistuitor, rămînînd nepocăit, umbla de colo pînă colo în munte ca un nebun. Mai pe urmă a ieşit în lume şi, petrecînd viaţă desfrînată şi înverşunată, s-a sfîrşit rău, dîndu-şi sufletul său pe drumuri, fiind fără casă, necercetat şi neîndreptat, neînvrednicindu-se nici de rugăciunea cea mai de pe urmă, ce se face de obşte la toţi creştinii.

Vedeţi, fraţilor, cît de rea este ura şi neascultarea? Pentru că ura şi zavistia orbesc ochiul sufletului, adică mintea aceluia care are acestea; iar neascultarea desparte pe om de prietenii lui Dumnezeu şi-l lipseşte de acoperămîntul şi ajutorul lor, ca şi un orb care se prăpăstuieşte în adîncul pierzării. Pentru aceasta să urîm neascultarea şi zavistia din toate puterile noastre, toţi cîţi dorim să nu ne despărţim de slava lui Dumnezeu şi să iubim ascultarea şi dragostea către fraţii noştri, pentru ca să putem, printr-înşii, să ne îndulcim de împărăţia lui Dumnezeu.

Fericitul Dionisie Iagărul, trăind pînă la adînci bătrîneţi în viaţă cuvioasă şi vrednică de laudă, împodobită cu tot felul de fapte bune şi mai ales de smerită cugetare, s-a dus la Dumnezeu, pe Care L-a dorit. Iar sfintele lui moaşte le-a îngropat cu evlavie şi cu cinste, dumnezeiescul Nectarie, care, de atunci, s-a întristat foarte mult, căci a pierdut pe bunul său tovarăş, de-a pururea pomenitul Dionisie. Şi, pentru că nu s-a dus şi el împreună cu minunatul Filotei şi cu fericitul Dionisie la doritul Hristos, ci aflîndu-se tot pe pămînt, se lipsea de o îndulcire ca aceasta, a vîrfului doririlor. De aceea privea la cele dinainte şi uita pe cele dinapoi, cum zice Apostolul; iar nevoinţele şi faptele cele bune pe care le săvîrşise nu le socotea, ci se sîrguia să săvîrşească şi altele mai multe. Deci, în fiecare zi se suia din putere în putere, „punînd suişuri sfinţite în inima sa”, totdeauna adăugînd dorinţe înalte şi nevoinţe peste nevoinţe.

Pentru unele ca acestea, Dumnezeu, văzînd dorul lui, nu l-a trecut cu vederea; ci, vrînd să-i pricinuiască mai mare cunună în ceruri, l-a făcut să cadă în multe şi grele neputinţe ale trupului, pe care răbdîndu-le, fericitul, cu o desăvîrşită mărime de suflet şi cu mulţumire mare, ducînd viaţă cu adevărat cuvioasă şi sfîntă, şi-a dat fericitul său suflet, cu sfîrşit paşnic, în mîinile lui Dumnezeu, în anii de la Hristos o mie cinci sute, în luna decembrie, ziua a cincea şi s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriţi de dînsul, adică cuvioşii părinţi Filotei şi Dionisie.

Ucenicii lui, îngropîndu-l cu toată evlavia, după patru ani au făcut mutarea sfintelor lui moaşte şi le-au aflat pline de bună mireasmă negrăită. Drept aceea, i-au făcut mormînt frumos în partea dinspre miazănoapte a bisericii şi acolo au aşezat cu evlavie cinstitele lui moaşte, zugrăvind deasupra şi sfînta lui icoană. Oamenii, venind cu multă evlavie şi luînd sfinţenie sufletului şi a trupului, simţeau bună mireasmă duhovnicească din sfinţitele lui moaşte, spre slava lui Hristos, Domnul nostru şi spre arătarea petrecerii celei plăcute a cuviosului său Nectarie, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerurilor. Amin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s