“Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm!” – sunt cuvintele Apostolilor, care sunt dornici de rugăciune, resimt asta ca o nevoie adâncă, profundă, pe care nu ar trebui să ne-o înăbuşim nici noi, aşa cum facem acum, prinşi in problemele vieţii. Iisus le-a dat lor ca model rugăciunea Tatăl nostru, care e, după formă, o rugăciune colectivă. Noi suntem cu toţii fii ai Tatălui ceresc şi îi aducem slavă Acestuia, recunoscându-I Pronia: “facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Cerem apoi hrană pământească: “pâinea noastră cea de toate zilele”. Această cerinţă ar fi una elementară, de aceea e aşezată înaintea acelei cerinţe spirituale, care ar fi mult mai importantă: “şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri” . Scopul oricărui creştin este mântuirea şi desăvârşirea. Aceasta e şi partea finală a Rugăciunii Domneşti: “ne mântuieşte de cel rău”. Aşadar, rugăciunea cuprinde în sine întreaga fiinţă a omului: biologică, socială – omul în comuniune cu ceilalţi – şi sufletească, spirituală – mântuirea.
Dintotdeauna, omul şi-a pus întrebarea cu privire la ce va fi după moarte. Dacă s-a vorbit până acum de existenţa sufletului în interiorul corpului, noile decoperiri ştiinţifice sunt în măsura să demonstreze că noi suntem un suflet materializat, în sensul că materia produce spirit. Dar nu orice fel de materie, ci numai cea umană.
În urma experienţelor referitoare la moartea clinică, savantul pediatru Melvil Morse a avansat o ipoteză care încercă să demonstreze că creierul uman posedă lobul temporal stâng şi lobul temporal drept. Lobul temporal drept ne permite să interacţionăm în mod direct cu universul. În studiul intitulat, Conexiunea divină ( tradus deja în mai multe limbi de circulaţie internaţională ), Melvil Morse numeşte lobul temporal drept, “punctul lui Dumnezeu”. Acesta, dacă e activat, ne ajută să intrăm în contact cu divinitatea. Noutatea cărţii rezidă în ideea unui suflet materializat în sensul “un corp dintr-un suflet şi nu invers… Adică sufletul se poate materializa, dar nu că materia devine suflet.. Iar aceasta materializare se face prin harul rugăciunii.”
În literatura filocalică şi ascetică creştină, se vorbeşte de nous ca fiind spirit, principiul tuturor funcţiilor inteligenţei: gândirea, reflexia, judecata, discernământul. Prin intermediul nousului, omul are posibilitatea de a trancende, pentru că nousul este chipul lui Dumnezeu în om. Acesta poate fi acoperit sau murdărit de păcat, însă rămâne divin, nu prin natură, ci prin posibilitatea îndumnezeirii prin har.
Rugăciunea nu e un simplu act uman, ci şi o participare divină. Rugăciunea primeşte astfel putere, fiindcă Duhul se roagă împreună cu noi şi pentru noi .( Romani 8, 26).
Rugăciunea adevărată, plăcută lui Dumnezeu se face în “duh şi în adevăr”, adică sincer şi dezinteresat, din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Rugăciunea individuală e dublată dacă omul îşi apleacă genunchii în faţa altarului Bisericii, participând în mod activ la slujbele ei, după cuvintele Mântuitorului care zice că atunci când se strâng mai mulţi şi îi cer un lucru lui Dumnezeu, Acesta le îndeplineşte cererile. Rugăciunea personală e însoţită şi de cea a preotului, ca reprezentant al Împărăţiei divine şi nu ne e nouă în măsură să îi judecăm pe slujitorii lui Dumnezeu. Cum zice şi Sf.Ap.Pavel: fiecare să lucreze cu frică şi cutremur, la mântuirea proprie.
Puterea rugăciunii, animată de credinţă, iubire şi nădejde şi-a dovedit eficienţa terapeutică, atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului. Cazul femeii cananience, al sutaşului, al părintelui ce avea fiul demonizat nu sunt singurele care demonstrează puterea terapeutică a rugăciunii pentru altul.
Referindu-se la aspectul moral al rugăciunii, Sf.Ioan Gură de Aur arată că “atâta putere şi tărie are rugăciunea, încât ninivitenii care trăiseră toată viaţa lor în fapte rele şi de ruşine, s-au schimbat îndată când a intrat in cetate rugăciunea şi a adus o dată cu ea castitatea, dreptatea, prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bunătăţile.”
Referindu-se la efectele terapeutice asupra trupurilor celor din apropierea noastră, Dr.Alexis Carrel arată că “Trebuie să înţelegem prin rugăciune nu o simplă recitare maşinală de formule, ci o înălţare mistică. Această stare psihologică nu e intelectuală. Ea nu poate fi înţeleasă de filosofi şi de oamenii de ştiinţă, şi de aceea le este inaccesibilă…”
Dacă e făcută în mod sincer, prin lepădare de sine şi iubire jertfelnică pentru celălalt, însoţită de post, rugăciunea poate face minuni. Postul, practicat alături de rugăciunea intensă, e mult mai benefic sănătăţii decât postul practicat doar ca simplă abţinere de la anumite mâncăruri. Dar numai cel ce se roagă cu adevărat simte şi înţelege acest adevăr.
Paul Evdokimov, un important teolog contemporan, afirmă că nu e suficient să avem rugaciunea, ci să fim rugăciune. Una din principalele imagini din catacombele creştine era oranta, sau femeia în rugăciune, iar adevărata rugăciune înseamnă înălţare spirituală.
Păr. Ilie Cleopa atrăgea atenţia asupra treptelor rugăciunii. Primul nivel ar fi rugăciunea cu buzele, apoi cu gândul, cu mintea şi culminând cu rugăciunea inimii, practică obişnuită a călugărilor şi a celor înălţaţi sufleteşte. Această rugăciune mai e numită şi Rugăciunea lui Iisus şi presupune coborârea minţii în inimă, pătrunderea adevărurilor dumnezeieşi cu inima, cu latura afectivă. Acest fel de rugăciune presupune şi un ritm al respiraţiei ce acordează trupul la suflet. Însă, pentru a ajunge la acest nivel al rugăciunii – şi aici poate fi vorba şi de o performanţă, după cum zicea Ap.Pavel că suntem atleţii lui Hristos – e necesară o practică îndelungată şi constantă, făcută în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, şi nu spre slavă deşartă şi orgoliu.
Fiecare din noi ar trebui să ţină strânsă legătura cu Creatorul nostru, să comunicăm cu Tatăl nostru prin tot ceea ce facem, aşa cum îi sfătuieşte Pavel pe Coloseni: “Orice faceţi, în numele Domnului să faceţi”(Coloseni 3,17). În acest fel, întreaga noastră viaţă devine rugăciune.
Ramona Suciu
