Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Mărturisiri ale credinţei mântuitoare în viaţa poetului Mihai Eminescu

În poemul „Rugăciunea unui dac” poetul Îl numește pe Dumnezeu „Părinte”, Căruia el I se adresează ca un fiu risipitor. Dar ca să „rumpă” inima Tatălui, el Îi cere să-i șteargă fără urmă viața pe care i-a dat-o. Însă Tatăl este Dumnezeul cel veșnic, Care atunci când a creat din nimic a zis: „Să fie!”. Dar cele create nu se pot întoarce în nimic, în neant, pentru că sunt „veșnice”, fie că sunt de-a dreapta, fie că sunt de-a stânga Tatălui.

Poetul se exprimă cu „revoltă” faţă de ceea ce este el în comparaţie cu Lumina inimii Tatălui. Căci, starea copilăriei cu inima era o stare a credinţei, nădejdei şi dragostei, aşa cum sunt copiii faţă de părinţi. Starea de fiu este o slavă înainte de vârsta adolescenţei şi a rămânerii în seama minţii proprii, dar fără inimă. Revolta reiese din cuvintele: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-şi mulţumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Însă darul iubirii Părintelui Creator de a-l chema la fiinţă prin părinţii săi, este ca o slavă a părinţilor şi o trecere prin credinţă de la adolescenţă în seama voii Tatălui, pentru a-şi salva inima copilăriei împotriva rămânerii în seama minţii proprii.

Deosebirea dintre şederea de-a dreapta sau de-a stânga a Părintelui ceresc este ca şi deosebirea între viaţă şi moarte. Mântuitorul o descrie ca pe o prăpastie de la sminteala catastrofală de la început, numită „strâmtorare mare”, ca şi cea de la sfârşit: „cum n-a mai fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Atunci inima omului a fost ruptă de la sânurile părinteşti şi lăsată în seama minţii numită „cunoştinţa binelui şi răului” ca într-o temniţă a neghinei poftelor.
Nimenea nu poate cere cu atâta patos osândirea din partea Părintelui Ceresc, decât unul care se judecă pe sine la Lumina inimii Tatălui. Părintele său cunoaşte mărturisirea înfocată a osândirii de sine, ca răutate sinceră, pe care, însă, nu o smulge ca pe o neghină din grâul inimii fiului Său. Dumnezeu lasă inima fiului Său în seama Luminii Sale prin Întruparea lui Hristos în care fiul risipitor poate afla sensul vieţii şi căpăta puterea de întoarcere.

Întruparea şi sfinţirea vieţii lui Hristos prin Jertfa Sa la Înviere, este puterea dezlegării inimii din temniţa minţii proprii şi umplerea ei cu pacea care stăpâneşte în inimi şi covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7). Lepădarea de sine este pentru fiul risipitor nu doar o urmare a chemării, ci este o putere care scoate din laţul temniţei sufletului, de la Cel Care, prin Jertfa Sa: „a dezlegat durerile morţii, căci nu putea fi ţinut de ea” (F. Ap. 2,24). Adevărul Său, ca sfinţire a vieţii Sale prin Jertfă la Înviere a devenit acea „nădejde neclintită şi tare care trece dincolo de catapeteasmă, unde El a intrat pentru noi ca Înaintemergător” (Evr. 6, 20), fiind vorba de catapeteasma trupului Său, despre care nu putea spune nimic Maicii Sale la 12 ani în Templu, decât faptul că El se afla „în cele ale Tatălui Său” (Lc. 2, 49) din Templu. Prin Jertfa Sa: „El este cel dintâi născut din morţi, ca El să fie întâiul în toate” (Col. 1, 18).

Venirea în sine prin luminile Întrupării ca un dar al Părintelui, şi revolta împotriva temniţei sufletului au dus şi la mărturisirea cu o rară sensibilitate a „credinţei cu inima” (Rom. 10, 10):  „Aşa călătorul în crâng rătăcind/ În umbra pădurii cei dese,/ La slaba lumină ce-o vede lucind/ Aleargă mânat ca de vânt/ Din noaptea pădurii de iese”. Iar despre minunata pace a bucuriilor copilăriei poetul spune: „Aşa-mi zise lin pădurea/ Crengi asupră-mi clătinând/ Fluieram la a ei chemare/ şi-am ieşit în câmp râzând/ Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot/ Unde eşti copilărie/ Cu pădurea ta cu tot?” Deci poetul are intuiţia revelată de Mântuitorul a inimii copilăriei ca măsură de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 18, 3-5; 18, 10) şi a adolescenţei intrării inimii sub imperiul minţii cu semnul neascultării de părinţi şi al necredinţei în Dumnezeu.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca slavă a copilăriei cu inima, devin la adolescenţă cunoştinţă cu mintea împotriva credinţei, siguranţă pe fundamentul propriu al vieţii împotriva nădejdii şi stăpânire asupra aproapelui în locul iubirii cu inima şi a dăruirii de sine: „Cugetele inimii omului sunt îndreptate spre rău încă din tinereţile lui” (Facere 8, 21), spunea Dumnezeu după Potop, iar Mântuitorul subliniază acest adevăr: „Şi dacă a crescut paiul şi a dat în spic, atunci a apărut şi neghina” (Mt. 13, 26).

Nedumeriri ale adolescenţei sunt aşteptate de Dumnezeu pentru a le da răspuns prin Întruparea Fiului Său: „O, stelelor, stelelor/ Şti-veţi voi oare/ De ce rămân atâtea în veci/ Şi numai omul moare?” Răspunsul lui Dumnezeu prin darul Întrupării este cel al Învierii prin Jertfa lui Hristos din veninul şarpelui morţii şi cel al sfinţirii vieţii Sale ca Adevăr, prin voia Tatălui ca izvor al nemuririi. Lumina îngerilor este fără de moarte în cer, iar pe pământ, ca şi în cer, în Hristos este o înviere a sufletului din moarte, prin dezlegarea legăturilor neghinei (In. 8, 32).

Credinţa Îl trăieşte pe Hristos numai ca pe Cel viu şi niciodată ca „stârv” fără înviere (Lc. 17, 37), deoarece în El: „sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3). Aşa Îl simţea poetul inimii şi al copilăriei inimii la maturitate: „El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Acesta este adevăratul crez al poetului, care a luptat cu vânturile ce răvăşesc minţile şi cu valurile care tulbură inimile, pe care numai Hristos le putea certa şi aşeza, transformându-le în „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”: „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?”.

Adâncul lui Hristos este Lumina lumii căreia îi dezvăluie deşertăciunea de la suprafaţa ei, asemănătoare cu mersul sinuos al şarpelui, în sensul mitologic al ciclurilor recurente. Adâncul Său este acel refugiu pentru cei osteniţi şi împovăraţi, şi liman lin al celor înviforaţi. Adâncul lui Hristos, ca viaţă nesinuoasă şi lineară, are semnul venirii tainice a Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece ea este în inimi (Lc. 17, 21).

Poetul căuta cu râvnă acest liman şi nimenea nu ştie cât de mult fugea el de orice deşertăciune de suprafaţă, pentru a se regăsi în adâncurile inimii sale atât de încercate de ademenirile de la suprafaţa vieţii din lume. Poetul nu a căutat o temelie a vieţii pusă de el însuşi, ci a râvnit la lepădarea de sine pentru umplerea inimii şi nădejdea dăruirii totale de sine. Această plinătate este mai odihnitoare decât odihna unui mormânt de la marginea mării.

Regăsindu-se ca într-un liman prin gândurile şi amintirile sale, poetul împărtăşeşte imaginea Răstignirii lui Hristos la care se închină el în încăperea sa. Gândurile sale sunt asemănate picăturilor de ceară şi:„Cad grele, mângâioase/ şi se sfarmă-n suflet trist/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist”. Dar, mângâierea lui cea mai mare este rugăciunea către Maica Domnului: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Privirea-şi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, Maică preacurată/ Şi pururea Fecioară/ Marie!”.

Cine ar fi ştiut să guste mai profund cele zidite de Dumnezeu, ca „cerul senin pe întinsele ape” sau „codrul” pe care îl dorea aproape pentru somnul său cel lin? Căci, poetul simţea că toate acestea nu sunt din întâmplare, nici din neant, ci sunt darurile iubirii veşnice a lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt semnul iubirii Sale veşnice, ca Cel plin de Lumină şi de viaţă „precum în cer aşa şi pe pământ”. De aceea, îngerii din cer îi numesc pe oameni „fraţi ai lor” în Hristos (Apoc. 12, 10). ❖
Ianuarie 2018 – Arhidiac. prof. dr. Ioan Caraza