Arhive etichetă: cunoastere

Netăgăduirea lui Dumnezeu, pe limba marilor învățați ai lumii

Publicat pe de
Răspunde

(…) Omul de știință nu este nici pe departe o excepție privind cunoașterea, recunoașterea sau relaționarea cu Dumnezeu. Multe minți luminate de peste veacuri, mii și sute de mii de scriitori, de filosofi, de învățați, savanți, cercetători și sfinți au scris și au vorbit despre experiența lor privind cunoașterea lui Dumnezeu. Ar trebui mai multe biblioteci imense pentru a cuprinde cărțile pe care ei le-au scris și mărturisesc credința lor sau, mai mult chiar, iubirea lor.

Marele Pascal avea un raționament privind relația lui cu Dumnezeu: ”Dacă eu cred în Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic, căci acolo, în învățăturile Lui, este fără îndoială, chintesențialitatea binelui. Dar dacă eu nu cred în Dumnezeu și El există, am pierdut totul!”

rugaciuneSelectând numai câteva nume din cartea Dumnezeu există a lui L. Lenfant, vom argumenta poate ceea ce marele fizician și chimist englez Faraday (1791-1867) afirma în 1854: ”A te îndoi de adevărurile dumnezeiești însemnează a lăsa viața ta pe seama întâmplării; a crede în acestea însemnează a-i da vieții tale greutatea care o face să-și păstreze totdeauna echilibrul.” (Tyndall, Faraday inventeur, apud Moigno, pag. 1438-1439). (…)

A. De Lamarck, mare naturalist francez, care a formulat teoria generației spontanaee și transformismului (1744-1829), afirma în lucrarea Histoire naturelle des animaux sans vertebres, la pagina 267: ”Natura nefiind în ea însăși o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci o orânduire de lucruri care constituie o putere supusă pretutindeni unor legi, natura, zic, nu este Dumnezeu. Ea este produsul măreț al voinței Sale atotputernice. […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, fiindcă aceste legi vin de la El. Totuși voința lui Dumnezeu n-ar putea să fie restrânsă de natură, căci puterea lui Dumnezeu, din care ea pornește, nu are margini!”

J.J. Rousseau nota în Emile – cartea IV: ”Să comparăm scopurile deosebite, mijloacele, legăturile prescrise de tot felul, apoi să ascultăm simțirea noastră lăuntrică. Ce minte sănătoasă poate să respingă această dovadă? Care sunt acei oameni, lipsiți de prejudecăți, cărora ordinea văzută a universului să nu le arate o inteligență mai presus de toate?

Mintea se rătăcește și se pierde în această nesfârșire de raporturi dintre făpturile din univers, care nu se confundă una cu alta. Sunt presupuneri absurde afirmațiile acelora care susțin că armonia din univers este datorată mecanismului orb al materiei care se mișcă la întâmplare. Acei care tăgăduiesc unitatea de plan, care se vădește în legăturile ce există între toate părțile acestui mare tot, în zadar încearcă să acopere cu vorbele lor neînțelese cu abstracțiuni, cu combinări, cu principii generale, cu termeni simbolici; orice ar face ei, îmi este cu neputință să concep un sistem de ființe așa de statornic orânduite, fără să nu concep o inteligență care poruncește toate acestea.”

”O uniformitate atât de minunată în sistemul planetar trebuie privită neapărat ca rezultat al unei lucrări de mare chibzuință și orânduire, zice marele matematician, fizician, astronom și filosof englez Isaac Newton (1642-1727). Același lucru este și cu uniformitatea care se constată în corpurile animalelor. Dacă, în afară de aceasta, priviți îndeosebi prima plăsmuire chiar a acestor părți din corp, care au o structură așa de delicată, ca de plidă cea a ochilor, urechilor, creierului, muschilor, inimii, plămânilor… dacă adăugați la aceste considerații și pe acelea privitoare la instinctul animalelor și insectelor, veți fi de acord că toată această lucrare, meșteșugit făcută, nu poate fi decât efectul înțelepciunii și inteligenței unui AGENT puternic și pururea viu care, fiind de față pretutindeni, este capabil să miște corpurile… mai mult decât putem noi, prin propria noastră voință, să punem în mișcare propriul corp. Cine poate să facă toate acestea dacă nu Dumnezeu?”

Să ne oprim puțin asupra corpului uman, propune marele literat, educator și învățat francez Fenelon (1651-1715). Să privim acest corp; el este acoperit în unele locuri cu o piele atât de subțire și delicată pentru împodobirea corpului. Dacă această piele care face corpul așa de plăcut și de un așa de frumos colorit ar fi scoasă, același corp ar fi hidos și ar produce chiar groază. Această piele este străpunsă de găuri pretutindeni ca un ciur. Deși sudoarea iese în afară prin acești pori, totuși sângele nu se scurge niciodată prin ei și nici apa din afară nu intră prin ei.

Dar cine nu va admira construcția oaselor? Ele sunt foarte tari și cu toate acestea sunt pline de nenumărate găuri care le fac mai ușoare. Ele sunt găurite și în locurile prin care trec ligamentele pentru a le lega pe unele cu altele. Mai mult, extremitățile lor sunt mai groase decât mijlocul și formează două capete semirotunde pentru a da putința ca un os să se învârtească mai ușor pe altul și pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. […] Mâinile sunt o țesătură de nervi și oscioare legate unele de altele care au toată tăria și toată mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, pentru a se prinde, a arunca, a ține și a împinge. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii sunt făcute pentru a îndeplini meșteșuguri minunate […] Ochii sunt ca niște oglinzi în care se zugrăvesc pe rând și fără tulburare, în fundul retinei, toate obiectele lumii întregi.

Ce mână a știut și a putut să facă toate acestea?”

„Toate cărţile la un loc nu cuprind mai mult decât acest argument: când văd un ceas a cărui limbă este construită ca să arate orele, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit piesele acestei maşini pentru ca limba să arate orele. Tot aşa, când văd maşinăriile corpului omenesc, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit aceste organe. […] Trebuie să fii stupid ca să nu recunoşti Autorul; trebuie să fii nebun pentru a nu-L adora.” (Voltaire. Poet și prozator francez 1694-1778, Oeuvres completes, vol. XXIV, paginile 10-11).

General Napoleon Bonaparte, într-o discuție cu Monge, unul dintre oamenii de știință ai vremii pe care îl aprecia foarte mult, îi zise: ”Iată, religia mea este foarte simplă. Privesc acest univers așa de vast, așa de complicat, așa de măreț și minunat și îmi zic că nu poate să fie produsul întâmplării, ci opera unei Ființe necunoscute, Atotputernice, Superioară omului, în măsura în care universul este superior celor mai desăvârșite mașini ale noastre. Caută, Monge, caută, ajută-te cu prietenii tăi, matematicienii și filosofii, dar nu veți găsi o cauză mai puternică, mai hotărâtoare și, orice ați face, pentru a o combate, nu veți reuși s-o înlăturați.” (Thiers, Histoire du consulat et de l’emiere, volumul III, pagina 220)

Iată de ce relatează marele fabulist La Fontaine spre a doborî orice obiecțiune cu privire la Înțelepciunea lui Dumnezeu: ”Dumnezeu a făcut bine tot ce-a făcut! Fără a căuta dovada acestei afirmații în tot acest univers și a merge de-a lungul și de-a latul lui, eu o găsesc în dovleac.

Un sătean, văzând cât de mare este acest fruct și cât de subțire este vrejul, a zis: N-a făcut bine cine-a făcut așa! El a așezat rău dovleacul pe acest vrej. He! Eu l-aș fi atârnat acolo, într-unul din stejarii aceia falnici. Ar fi fost astfel un lucru înțelept și fructul la locul lui. Așa fruct, așa arbore!

Îndată după raționament el se așeză sub un stejar și se culcă. O ghindă căzu și îl lovi în nas. O! zise el, când se deșteptă, îmi curge sânge. Ha! Ce-ar fi fost dacă în locul ghindei ar fi fost dovleacul? Dumenzeu n-a voit acest lucru. Fără îndoială El a avut dreptate. Dând laudă lui Dumnezeu, săteanul se întoarse acasă, spunând în stânga și în dreapta despre cât de bun a fost Dumnezeu cu el.” (La Fontaine, Oeuvres, volumul II, paginile 375-379)

În romanul Mizerabilii Victor Hugo descrie astfel trezirea conștiiței unui răufăcător: ”Un glas, mai întâi slab cu desăvârșire, se ridicase din tainițele sale, ajungând din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor…Îi părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea dinafara lui. Crezu că aude cuvintele aievea, cu limpezime, încât privi în cameră cu groază. <E cineva aici?>, întrebă el cu glas tare și buimăcit… Era, într-adevăr, Cineva; dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă oricum ochii omenești.”

”Se întorc morții acasă”, Cornel Constantin Ciomâzgă, Ed. Cartea Actuală 3C, București 2014, pag. 208-214

Reclame

Un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog despre cunoașterea lui Dumnezeu. Acatistul sfântului (12 martie)

Publicat pe de
Răspunde

sf-simeon-noul-teolog2Toți sfinții luminați se umplu de strălucire și văd slava lui Dumnezeu
pe cât e cu putință firii omenești să o vadă
Privește de sus, Dumnezeul meu, și binevoiește a Te arătași a Te întreține cu mine, sărmanul.
Descoperă-mi lumina Ta,
deschide-mi cerurile,
sau mai bine zis deschide-mi mintea
și intră și acum înăuntrul meu.
Răspunde, ca odinioară,
prin gura mea murdară
celor ce spun unii :
că nu e nimeni
care a văzut în mod conștient pe Dumnezeu,
nici nu L-a văzut cineva
înainte, afară de apostoli.
Ba nici aceia, spun ei,
nu L-au văzut limpede pe Dumnezeu și Tatăl (loan XIV, 9).
Ei dogmatizează că este tuturor
necunoscut și nevăzut,
folosindu-se de cuvântul
ucenicului prea iubit loan
care spune : „Pe Dumnezeu nu L-a văzut
nimeni dintre oameni” (loan I, 18).
Da, Hristoase al meu, răspunde-mi repede,
ca să nu par celor fără de minte că aiurez.
– Scrie, a zis, cele ce-ți spun,
scrie și nu zăbovi !
Eu eram Dumnezeu dinainte de toate
zilele, orele și timpurile,
ba și de toate veacurile
și de toate făpturile
văzute și cugetate.
Eram mai presus de minte și rațiune,
mai presus de toată cugetarea
unic cu unicul, unic.
Și nimic din cele văzute,
dar nici din cele nevăzute
nu era înainte de-a fi făcute.
Eu sunt singurul necreat
împreună cu Tatăl și cu Duhul Meu ;
singur fără de început,
din Tatăl Meu fără de început.
Nici unul dintre îngeri,
nici dintre arhangheli
și nici din alte cete (îngerești)
n-a văzut vreodată firea Mea,
nici pe Mine Însumi, Creatorul, întreg,
așa cum sunt.
Ei nu văd decât o rază a slavei
și un fir al luminii Mele
și totuși se îndumnezeiesc.
Căci toți primesc razele dumnezeirii
ca o oglindă, care primește razele soarelui
sau ca o piatră de cristal
luminată la amiază.
Dar nimeni nu s-a învrednicit
să Mă vadă întreg,
nici dintre îngeri, nici dintre oameni,
nici dintre Sfintele Puteri.|Căci sunt în afara tuturor

și tuturor nevăzut
fără îndoială, nu pizma față de ei
Mă face să nu fiu văzut (întreg) și prin ei înșiși.
Nici lipsa de frumusețe
mă face să Mă ascund și să nu Mă arăt.
Ci fiindcă nu s-a aflat nimeni vrednic
de dumnezeirea Mea,
nici nu s-a făcut creatura
egală în putere cu Creatorul.
Dar nici nu îi este aceasta cuiva de folos.
Însă văzând o rază mică,
află tainic că Eu exist cu adevărat
și Mă cunosc că sunt Dumnezeu
care i-am adus la existență.
Și, ca urmare, plini de uimire și de frică
Îmi liturghisesc, cântându-Mi.
Căci nu e cu putință ca Dumnezeu
să aducă la existență un alt Dumnezeu,
egal în putere cu Creatorul
și de o ființă cu Acela ;
nici nu e cu putință
să devină creatul
de o ființă cu Creatorul.
Căci cum s-ar putea face egal
creatul cu Necreatul ?
Cele create sunt mai mici
decât Cel ce e pururea la fel
și fără de început și necreat.
Prin aceasta vei mărturisi că Acela există.
dar că e atât de deosebit,
pe cât o căruță sau un fierăstrău,
de Cel ce le-a alcătuit.
Deci cum va cunoaște căruța
pe cel ce-a alcătuit-o ?
Sau spune-mi cum va cunoaște
fierăstrăul (Isaia X, 15) pe cel ce-l mișcă ?
Cum ÎI vor cunoaște de nu le va da lor
cunoștința despre Sine,
de nu va pune în ele vederea
Cel ce le-a alcătuit,
fapt cu neputință pentru toate cele create.
Deci nimeni dintre oameni
și nimeni dintre îngeri
n-a primit puterea
de-a da altora duhul,
sau de-a le procura viața.
Dar Domnul tuturor
având singur puterea,
având singur stăpânirea
și fiind izvorul vieții,
aduce la existență viețuitoarele însuflețite
și dăruiește fiecăreia prin voință,
ca un Meșter, ca un Stăpân
câte gândește și voiește.
Lui fie slava și puterea
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

doar ortodox candle light_church00

Acatistul Sfântului Simeon Noul Teolog

Condac 1:

Lumină lumii și mărturisitor al Luminii neînserate, păstor și învățător al Bisericii te-ai arătat, Sfinte Simeon. Prin suirea pe scara virtuților ai odrăslit rodul desăvârșitei iubiri de Hristos, din care izvorăști vrednică cuvântare de Dumnezeu. Pentru aceasta îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Icos 1:

Născut în Galateea, ai fost adus de tatăl tău la Constantinopol pentru studii și urmai să intri în slujba împăratului. Dar tu, rănit de dragostea lui Hristos, din al Cărui cuvânt te hrăneai, smerindu-ți inima, ai refuzat această cinste. Atunci ai pornit în căutarea unei călăuze nemincinoase, care să te nască în duh la cunoașterea de Dumnezeu și viața adevărată.
Bucură-te, scârbire de viața risipită în pofte și închipuiri trecătoare
Bucură-te, dar și lepădare a cugetelor pătimașe
Bucură-te, inimă sprijinită în chip nevăzut de mâna dumnezeiască
Bucură-te, pogorâre prin smerenie în adâncurile milostivirii divine
Bucură-te, rod al rugăciunii și citirilor evlavioase
Bucură-te, ieșire prin credință pe puntea peste prăpastia resemnării
Bucură-te, căutare de fiu risipitor a Părintelui duhovnicesc
Bucură-te, dorire de hrană nestricăcioasă și înstrăinare de dorința cea rea
Bucură-te, plâns la picioarele Crucii
Bucură-te, nețărmurită încredere în Cuvântul lui Dumnezeu
Bucură-te, suflet mișcat de dumnezeiasca dragoste
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al neprihănitei Treimi!

Condac 2:

Pescuit în chip minunat de Hristos, ai fost, Sfinte Simeon, dăruit de Sus cu un sfânt călăuzitor, Simeon Evlaviosul, călugăr al mănăstirii Studion. Atunci te-ai îmbrăcat în ascultare ca într-un veșmânt de har, cercetându-ți adeseori părintele și urmându-i cu râvnă sfaturile, pentru care neîncetat mulțumeai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 2:

Cufărul plin de nestemate al cuvintelor părintelui tău l-ai deschis prin evlavioasa lor urmare. căci ai dorit din suflet tămăduirea și, împlinind cu atenție îndemnurile conștiinței, ai înmulțit rugăciunea, plânsul și nevoințele. Iar în privegheri ostenindu-te, ai fost curând învrednicit de vederea Luminii neapropiate și auzirea cuvintelor Vieții Veșnice, răpit nopții acestei lumi întru bucuria cântării de Aliluia!
Bucură-te, lucrare de taină a inimii peste grijile slujirii de la palat
Bucură-te, neodihnită stare de închinare înaintea Domnului
Bucură-te, chemare cu tărie în ajutor a Maicii Domnului
Bucură-te, dezgropare a comorii duhovnicești din adâncurile firii
Bucură-te, căutare prin nădejde a frumuseții suprafirești
Bucură-te, conștiință de sine adâncită de entuziasmul iubirii
Bucură-te, izvor de lacrimi ce stingi flacăra patimilor
Bucură-te, jertfire a nopților pe altarul Luminii neînserate
Bucură-te, spălare cu apa ritualului de taină
Bucură-te, floare a fericitei întristări, înrourată de har
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 3:

Retrăgându-se harul și slăbindu-ți râvna, ai fost încercat de războiul gândurilor și întunecarea conștiinței vreme de mai mulți ani. Așa ai cunoscut neputința firii și nevoia ei de ajutor dumnezeiesc. Iar neorânduiala simțurilor, alipite prin patimi de cele ale lumii, împreună cu faptele neascultării le-ai urât, și ai fost smuls cu mână tare de Însuși Hristos, înlăuntrul slavei Sale. De atunci nu te-ai mai despărțit, Sfinte Simeon, de îngereasca cântare: Aliluia!

Icos 3:

Ales ai fost de Dumnezeu, și mulțumită rugăciunilor părintelui tău ți-ai luat crucea și ai urmat lui Hristos pe calea desăvârșitei lepădări de lume. Așa ai intrat ca începător la mânăstirea Studion și ucenic al Sfântului Simeon Evlaviosul, întru pocăință și ascultare. Pentru aceasta strigăm ție :
Bucură-te, suflet smuls de bunul Samarinean din mâna tâlharilor nevăzuți
Bucură-te, răsădire în inimă a fricii curate de Domnul
Bucură-te, omorâre a patimilor prin ascultare
Bucură-te, curățire prin lacrimi și înnoire a simțurilor
Bucură-te, mâini întinse cu umilință spre Dumnezeu
Bucură-te, stăpânire a limbii năvalnice
Bucură-te, mărturisire a gândurilor înaintea părintelui ca lui Hristos
Bucură-te, năvod al rugăciunii plin de cuvintele Vieții
Bucură-te, amintire a morții ce pricinuiește smerenia
Bucură-te, lepădare a slavei deșarte pentru slava de Sus
Bucură-te, ieșire din iadul deznădejdii și intrare în focul sfintelor nevoințe
Bucură-te, lumină a iubirii netăiată de războiri
Bucură-te, martor prin conștiință al slavei dumnezeiești
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 4:

Prin legarea cu sfințenie de cuvântul părintelui duhovnicesc, te-ai izbăvit din legăturile patimilor. Nici măcar sub pretextul respectării rânduielilor, nu ai vrut a-l părăsi pe cel ce te-a născut întru Hristos, pentru care ai suferit izgonire. Dar ai intrat în mânăstirea vecină, închinată Sfântului Mamas, și ai rămas sub ascultarea lui Simeon Evlaviosul. Curând ai depus făgăduință și ai fost hirotonit preot, iar după trei ani ai fost ales stareț, căci viața ta strălucea de taina cântării îngerești: Aliluia!

Icos 4:

Fără să-ți mai întorci pașii de pe calea cea strâmtă, te-ai nevoit, Părinte, prin patimile de bunăvoie pentru dragostea lui Hristos și de razele ei fiind străpuns, ai păzit-o de înșelarea nevăzuților vrăjmași și potrivnicia oamenilor străini de înțelegerea duhovnicească. Pentru aceasta ai dobândit tămăduire sufletului și har călăuzitor, iar noi îți cântăm:
Bucură-te, plecăciune în adâncul fără hotar al Luminii
Bucură-te, părăsire fără de ură a celor trecătoare
Bucură-te, risipire a ceții patimilor
Bucură-te, izgonire a închipuirii cunoștinței mincinoase
Bucură-te, oprire a iscodirii și făuririi gândurilor deșarte
Bucură-te, răbdare a suferințelor curățitoare
Bucură-te, inimă apărată de cercul virtuților
Bucură-te, minte urcată în cerul nepătimirii
Bucură-te, adunare a comorilor Duhului
Bucură-te, supunere a trupului curgător, voii Duhului
Bucură-te, pecetluire a cărții cunoștinței cu Lumina lui Hristos
Bucură-te, ascultare de fiu și purtare de grijă de părinte
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 5:

Îl căutai fără încetare pe Hristos și Îi urmai prin fapte dumnezeieștile cuvinte, iar El îți călăuzea în taină pașii, prin împărtășiri și retrageri repetate ale harului. Dar când ai deprins tăria neclintită a privirii spre Cele de Sus, Domnul Însuși ți-a vorbit ca unui prieten și frate, iar tu ai strigat cu cutremur: Aliluia!

Icos 5:

Ca un sărac plin de dragoste frățească, care ai primit de la Hristos moneda de aur a harului, te-ai arătat apostol al iubirii Sale nebune pentru oameni. Căci ai descoperit milostivirea și slava cu care îi învrednicește pe cei ce Îl caută din toată inima. Pentru aceasta și noi strigăm :
Bucură-te, pământ al inimii, luminat de Soarele dreptății
Bucură-te, prindere prin pocăință de veșmântul iubirii
Bucură-te, cunoaștere prin experiență a minunilor lui Dumnezeu
Bucură-te, reînnoire a icoanei vieții evanghelice
Bucură-te, conștiință clară a răspunderii duhovnicești
Bucură-te, bucurie a împărtășirii cu aproapele a milei de Sus
Bucură-te, silire a firii de a iubi dincolo de fire
Bucură-te, rod al morții dătătoare de viață a lui Hristos
Bucură-te, pământ din care izvorăște Viața veșnică
Bucură-te, îndestulare din potirul tainei
Bucură-te, părtaș al nunții duhovnicești
Bucură-te, alergare până la capătul puterilor după Hristos
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 6:

Primind sărutarea iubirii, te-ai sălășluit în cortul Luminii, de unde chemarea lui Hristos s-a făcut prin tine auzită tuturor. Căci cu limbă de foc adunai oile risipite, și purtai cu bărbăție crucea fraților tăi, pururi cântând: Aliluia!

Icos 6:

Te-ai luptat, Sfinte Părinte, să-i faci pe toți să înțeleagă că vederea lui Dumnezeu, și îndumnezeirea omului sunt cu putință în orice vreme. Căci bunăvoirea ființei create este întâmpinată de puterea curățitoare și desăvârșitoare a harului și atunci nimic nu poate opri unirea omului cu Ziditorul său.
Bucură-te, limpezime a vederii duhovnicești
Bucură-te, memorie neclătinată a luminii neapropiate
Bucură-te, pecete a învățăturii de Dumnezeu insuflate
Bucură-te, adunare prin iubire a mădularelor împrăștiate ale Bisericii
Bucură-te, pârgă a zidirii duhovnicești
Bucură-te, plâns și rugă de foc la hotarul Veșniciei
Bucură-te, cuvânt cu putere multă, născut din cunoașterea lui Dumnezeu
Bucură-te, rușinare a cunoștinței care îngâmfă
Bucură-te, mustrare a fățărniciei și necăutare la fața omului
Bucură-te, zdrobire a sămânței ascunse a iubirii de arginți
Bucură-te, inimă străbătută de fulgerul iubirii dumnezeiești
Bucură-te, inimă ce naști perla luminoasă a iubirii de Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 7:

Pentru fiii duhovnicești îți puneai sufletul, Sfinte Simion, pătimind dureri lăuntrice ca să-i naști întru Hristos, căci pe toți îi iubeai deopotrivă și îi zoreai să intre în focul iubirii. Fiindcă în el stau începutul și sfârșitul, și el este haina de nuntă a celor ce cântă cu lacrimi de bucurie: Aliluia!

Icos 7:

Te nevoiai ca pe toți să-i scoți din iadul patimilor și-i îmboldeai spre suirea pe scara virtuților. Pentru aceasta ai pătimit împotrivirea celor împietriți, întru răbdare și desăvârșită iubire de vrăjmași. Odată, au vrut să te alunge din biserică, dar ai rămas netulburat, iar harul lui Dumnezeu nu i-a lăsat să se apropie. Atunci au fugit la patriarh, care i-a izgonit, însă tu le-ai mijlocit iertarea.
Bucură-te, păzire a dragostei de orice tulburare sau micșorare
Bucură-te, umblare în lumină și mântuire din groapa neiubirii
Bucură-te, purtare înlăuntru a rănilor Domnului
Bucură-te, vedere a patimilor ascunse și mijlocire a milostivirii de Sus
Bucură-te, săgeată a Cuvântului ce nimerești ținta
Bucură-te, lucrare a poruncilor din iubire pentru Hristos
Bucură-te, lucrare întru cunoștință a darului Sfântului Duh
Bucură-te, călăuză izbăvitoare de lanțurile trufiei
Bucură-te, îndrăzneală ce zgudui pe cei nepăsători
Bucură-te, vedere înfricoșată a dreptății dumnezeiești
Bucură-te, alai al virtuților ce porți iubirea ca într-un car de heruvimi
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 8:

După un sfert de veac de stăreție, te-ai retras la isihia mult dorită. Atunci vrăjmașul a asmuțit asupra ta pizma celor ce luau lumina drept întuneric și întunericul drept lumină. Iar tu primeai toate cu mulțumire ca din mâna Domnului, cântând întru nerăutate: Aliluia!

Icos 8:

Ca o trâmbiță a teologiei ai răspuns la întrebările puse în chip viclean de singhelul Ștefan, fost episcop al Nicomidiei și, fără să cauți la rangul înalt, ai mustrat vorbirea de Dumnezeu a celor ce nu au în ei pe Duhul Sfânt. Apoi, sfătuindu-l să nu se bizuie pe înțelepciunea ruptă de viața duhovnicească, l-ai îndemnat spre căutarea Duhului prin pocăință și lupta cu patimile.
Bucură-te, odihnă în spațiul negrăit al plinătății
Bucură-te, vrednic închinător al tronului înfricoșător
Bucură-te, slujire cu cutremur a tainelor dumnezeiești
Bucură-te, conglăsuire cu ceata dumnezeieștilor Părinți
Bucură-te, casă a înțelepciunii zidită pe Hristos
Bucură-te, surpare a înălțării cu mintea asupra aproapelui
Bucură-te, vedere a întunecării inimii
Bucură-te, Întrupare de taină a adevărului dumnezeiesc
Bucură-te, sabie de foc ce păzești pomul vieții
Bucură-te, sfială înaintea unirii negrăite
Bucură-te, frică ce odrăslești floarea străină a iubirii
Bucură-te, uitare a fricii în contemplarea rodului iubirii
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 9:

Orbit de dușmănie, singhelul Ștefan a început a defăima scrierile și viața părintelui tău duhovnicesc. Apoi te-a acuzat înaintea Sinodului pentru prăznuirea aleasă a adormirii Sfântului Simeon, care întru cereștile lăcașuri se învrednicise a cânta: Aliluia!

Icos 9:

Fericita nebunie întru Hristos a călăuzitorului tău ai arătat-o ca pe un vlăstar al dragostei și nepătimirii. Iar minciunii care tulburase Sinodul te-ai împotrivit cu tărie, socotind lepădarea mai rea decât moartea, căci chipul părintelui tău strălucea în Veșnicie de slava lui Hristos !
Bucură-te, purtare în inimă a icoanei părintelui duhovnicesc
Bucură-te, mucenicească mărturisire pentru adevăr
Bucură-te, alergare pe drumul Crucii
Bucură-te, închinare de fiu
Bucură-te, îndelungă răbdare în necazuri și prigoane
Bucură-te, slujire jertfelnică a voii lui Dumnezeu
Bucură-te, osândire a faptelor întunericului
Bucură-te, blândețe neclintită ce stăvilești furia înșelării
Bucură-te, îmbrăcare cu armele lui Dumnezeu
Bucură-te, alipire cu duhul de sfintele mădulare ale Bisericii
Bucură-te, cucerire cu asalt a Împărăției
Bucură-te, vedere înlăuntrul cămării de nuntă a Mirelui
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 10:

Patriarhul, înșelat de uneltirile singhelului, a lăsat să fie distruse icoanele zugrăvite cu chipul Sfântului Simeon Evlaviosul. Și adus înaintea sinodului, ai amuțit prin cuvântul de apărare cel de Dumnezeu insuflat pe judecătorii nedrepți. Condamnat apoi la surghiun, ai binecuvântat pe Hristos cântând: Aliluia!

Icos 10:

Exilat într-un pustiu, în mijlocul iernii, lipsit de hrană, ai mulțumit lui Dumnezeu și ai binecuvântat pe prigonitori. În acel loc ai aflat paraclisul Sfintei Mucenițe Marina, unde prin voia de Sus ai întemeiat o mânăstire.
Bucură-te, slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate
Bucură-te, flămânzire și însetoșare de dreptate
Bucură-te, neîngrijire de cele vremelnice
Bucură-te, pironire a păcatului pe Cruce
Bucură-te, închinare, leagăn de naștere al iubirii
Bucură-te, crin al isihiei în pământul bunei pătimiri
Bucură-te, colț de rai în pustie
Bucură-te, iubire roditoare de fii duhovnicești
Bucură-te, rodire a înțelesurilor tainice ale teologiei
Bucură-te, vedere de icoană peste zidul păcatului
Bucură-te, mireasmă a ungerii duhovnicești
Bucură-te, naștere pe pământ a duhului mântuirii
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

 

Condac 11:

Înaintea mulțimii fiilor duhovnicești ce sufereau pentru prigonirea păstorului, patriarhul s-a hotârât să asculte în Sinod cuvântul tău. Apoi a mărturisit buna ta credință și cedarea în fața hărțuielilor singhelului, drept pentru care te-a chemat cu cinste, să te sfințească arhiepiscop. Atunci cei binecredincioși au strigat într-un cuget: Aliluia!

Icos 11:

Nu te-ai plecat, Sfinte, întru a micșora strălucirea prăznuirii părintelui tău, și nu te-ai mai întors în locul unde fusesei prigonit pentru dreptate. Însuși patriarhul, lăudându-ti râvna, te-a slobozit cu pace, ca să săvârșești cele ale lui Dumnezeu în locul și felul în care vei găsi că este voia Lui.
Bucură-te, că năvălind în chilia ta, prigonitorii s-au uimit de desăvârșita-ți sărăcie
Bucură-te, cel frânt ca pâinea de dinții lor, pentru slava de Sus
Bucură-te, că ai păzit neatinsă icoana iubirii de părintele duhovnicesc
Bucură-te, că în ea strălucea cu tărie Însuși Chipul lui Hristos
Bucură-te, lumină strălucind în întunericul lumii
Bucură-te, privire neîntoarsă spre cele dinapoi
Bucură-te, alăută ce viersuiești imne dumnezeiești
Bucură-te, răsturnarea învățăturii fățarnice
Bucură-te, ajutătorule al celor din nevoi
Bucură-te, iubire ce prin încercări, mai tare strălucești
Bucură-te, iubire ce Îl încapi pe Cel neîncăput
Bucură-te, iubire ce acoperi întreaga creație
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 12:

Harul de Sus îl revărsai prin mijlocirile tale, peste mulțimile care te cercetau spre tămăduire. Către sfârșitul vieții, ai primit cu bucurie crucea suferinței trupești și ai descoperit dinainte ziua adormirii tale și cea a mutării sfintelor tale moaște. Iar pe când trupul tău era măcinat de neputință, ucenicul Nichifor te-a văzut noaptea în chilie, înălțat la patru coți în aer, cum te rugai negrăit: Aliluia!

Icos 12:

În ziua de pe urmă, te-ai împărtășit cu Preacuratele Taine și după ce ai spus „Amin!”, ai poruncit ucenicilor să cânte cântarea de îngropare. Spre mijlocul ei ți-ai adunat puterile și ai grăit cu dulceață și liniște: „O, Hristoase Împărate, în mâinile Tale îmi dau duhul”, și ai primit de la Dânsul cununa vieții. Iar așa precum ai proorocit, după treizeci de ani moaștele tale pline de tot harul și mireasma s-au mutat spre sfințirea credincioșilor și slava Bisericii.
Bucură-te, făcătorule de minuni, întru bucuria Domnului tău
Bucură-te, nume binecuvântat de Tatăl Ceresc
Bucură-te, lemn înmiresmat al Crucii iubirii
Bucură-te, vas sfințit în care Fiul varsă din Duhul Său
Bucură-te, revărsare de har peste lumea deznădăjduită
Bucură-te, hrănire a mulțimilor cu pâinea dumnezeieștilor descoperiri
Bucură-te, pas liniștit și împăcat pe calea Vieții
Bucură-te, urcare în veșnica nepăcătuire
Bucură-te, că aprins de focul ceresc, îl treci în multe sfeșnice
Bucură-te, pom al iubirii răsădit în grădini de rai
Bucură-te, că ești întru Hristos și El întru tine
Bucură-te, chip făcut icoană, vrednic de închinare
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

Condac 13:

O, Sfinte Preacuvioase Simeon, nu ne lăsa pe noi, cei preamici, ci precum ai făgăduit fii pururi cu noi pe calea mântuirii. Roagă-te Preasfintei Treimi să strălucească peste noi raza dumnezeirii, ca de ea călăuziți să ieșim din adâncul patimilor, și prin crucea pătimirii de bunăvoie pentru dragostea lui Hristos să ne împărtășim și de Învierea Lui. Așa, Sfinte Simeon, mijlocește iertare sufletelor noastre și milă de la Cel Preaînalt, Căruia împreună cu tine Îi cântăm: Aliluia! (de 3 ori)

Apoi se zice iarăși Icos 1 și Condac 1

Icos 1:

Născut în Galateea, ai fost adus de tatăl tău la Constantinopol pentru studii și urmai să intri în slujba împăratului. Dar tu, rănit de dragostea lui Hristos, din al Cărui cuvânt te hrăneai, smerindu-ți inima, ai refuzat această cinste. Atunci ai pornit în căutarea unei călăuze nemincinoase, care să te nască în duh la cunoașterea de Dumnezeu și viața adevărată.
Bucură-te, scârbire de viața risipită în pofte și închipuiri trecătoare
Bucură-te, dar și lepădare a cugetelor pătimașe
Bucură-te, inimă sprijinită în chip nevăzut de mâna dumnezeiască
Bucură-te, pogorâre prin smerenie în adâncurile milostivirii divine
Bucură-te, rod al rugăciunii și citirilor evlavioase
Bucură-te, ieșire prin credință pe puntea peste prăpastia resemnării
Bucură-te, căutare de fiu risipitor a Părintelui duhovnicesc
Bucură-te, dorire de hrană nestricăcioasă și înstrăinare de dorința cea rea
Bucură-te, plâns la picioarele Crucii
Bucură-te, nețărmurită încredere în Cuvântul lui Dumnezeu
Bucură-te, suflet mișcat de dumnezeiasca dragoste
Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al neprihănitei Treimi!

Condac 1:

Lumină lumii și mărturisitor al Luminii neînserate, păstor și învățător al Bisericii te-ai arătat, Sfinte Simeon. Prin suirea pe scara virtuților ai odrăslit rodul desăvârșitei iubiri de Hristos, din care izvorăști vrednică cuvântare de Dumnezeu. Pentru aceasta îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Simeon, Noule Teolog, fiu al Luminii și liturghisitor al Preacuratei Treimi!

 

doar ortodox candle light_church00

NEVOINŢA DUHULUI CREŞTIN, Arhimandritul Sofronie Saharov, Taina Vieții Creștine

Publicat pe de
1

«Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat» (Gal. III, 27)

Publicat pe de
1

«Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite» (Nicolae Cabasila, Viata in Hristos).

© Trinitas TV: Biblia in istorie – Botezul Domnului (05 ianuarie 2013)
moderator: preot Dinca Ovidiu
invitat: preot Nicolae Necula, Biserica Icoanei (Bucuresti)

TAINA SFÂNTULUI BOTEZ

Prin Taina Botezului, instituita de Mantuitorul, omul care crede in Hristos renaste din apa si din Duh la viata cea adevarata in Hristos si devine membru al Bisericii. Taina se savarseste prin intreita afundare in apa a celui ce se boteaza in numele Sfintei Treimi, savarsitorul ei fiind preotul sau episcopul. Numai in caz de urgenta, din temerea de moarte apropiata a celui care are sa primeasca Botezul, aceasta Taina poate fi savarsita de orice membru al Bisericii.

Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.

Taina Sfântulul Botez a fost asezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grăit după învierea Sa din morti.

Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu, asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu.» (Ioan III, 5).

Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea de păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la pocăintă, un semn văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin.

Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii lui Hristos.

Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor : «Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin».

Sfânta noastră Biserică face Botezul prin aiundaie, nu prin turnare sau prân stropire, pentru că chiar cuvântul botez are ânsemnarea de «a afunda”, «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu biolnav sau când nu se află la îndemână apă din destul.

Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată, cu nimic amestecată.

Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor ce se botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire», «pecetea lui Hristos», «baia vietii”-, «baia renasterii»i «baia pocăintei».

Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea vointei si inclinarea spre rău, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.

Săvârsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, căci lor le-a încredintat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârsi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest căz, dacă cel botezat trăieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si împărtăsaniei.

Dacă sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au păcate si, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinta lor, noi rămânem la practica noastră, veche cât Biserica, de a boteza pe prunci, practică întemeiată si pe Sfânta Scriptură si pe Sfânta Traditie si pe ratiune. Aceasta, pentru că Taina Sfantului Botez este absolut necesară pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici copiii. Primitorii Tainei Sfântului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de păcatul strămosesc (Fapte XVI, 14—15; XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14—15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru toti este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în impărătia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5). Chiar din timpul sfintilor apostoli se săvârsea botezul copiilor : Lidia si casa ei (Fapte XVI, 15) ; temnicerul si casa lui (Fapte XVI, 33) ; Crispus si casa lui (Fapte XVIII, 8) ; Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).

Sfânta Taină a Botezului este săvârsită de preoti, care au primit harul sfintitor al preotiei. Este socotită sărbătoare mare pentru orice familie de crestin ziua în care copiii nou-născuti primesc Taina Sfântului Botez si intră prin ea în rândul credinciosilor crestini. Potrivit rânduielilor sale, Biserica noastră botează pe prunci, curând dupa nasterea lor. Asa a făcut ea dela început.

Dacd botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc, oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea» (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel : «De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?

Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor. Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a administra botezul si pruncilor.

In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul si care îsi iau indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta Bisericii.

De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinta cuiva Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Sa ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale, si a înviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatălui său, si pe fiul văduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci să nu credem noi că botezul poate fi săvârsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?

Ca să facă mărturisirea de credintă, nasului i se cere să fie buin credincios, să fie mai în vârstă ; de asemenea, sa fie de acelas sex cu pruncul care se botează. Părintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un nas.

Nasul are îndatorirea sa îngrijească de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe părintii săi trupesti.

Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl socotesc asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul).

Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.

Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5)… «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una singură. Numai dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, dacă n-a fost botezat. Deci nici aici nu se săvârseste un al doilea botez.

text: sfaturiortodoxe.ro

Troparul Sf. Apostol și Evanghelist Matei – 16 noiembrie

Publicat pe de
Răspunde

Apostole sfinte şi Evanghelistule Matei, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.

Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. Iar Sfîntul Matei în Evanghelia sa, scriind însuşi despre sine, din multă smerenie, arată pe faţă tuturor numele său, numindu-se Matei şi povestind înaintea tuturor viaţa sa de mai înainte, neruşinîndu-se a-şi mărturisi păcatele sale.

Iar după primirea Sfîntului Duh, Sfîntul Matei, mai înainte decît toţi ceilalţi evanghelişti, a scris Evanghelia în limba evreiască, pentru evreii care crezuseră, şi a scris-o după opt ani de la Înălţarea Domnului, propovăduind această Evanghelie prin multe ţări. Căci a străbătut Parţia şi Midia, binevestind pe Hristos. Apoi a înconjurat toată Etiopia, unde îi căzuse soarta, ţară pe care a luminat-o cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Iar mai la sfîrşit, fiind povăţuit de Sfîntul Duh, a venit în ţinutul mîncătorilor de oameni, la o seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară şi a intrat într-o cetate ce se chema Mirmenia, unde, întorcînd către Domnul cîteva suflete, le-a pus episcop pe Platon, următorul său, şi a zidit o biserică mică. Iar el s-a suit pe un munte, care era în apropiere şi a petrecut pe acest munte în post, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru întoarcerea acelui neam necredincios.

Atunci i s-a arătat Domnul în chip de tînăr preafrumos, avînd în mîna Sa un toiag. Apoi, dînd pace apostolului, a întins dreapta Sa, dîndu-i acel toiag şi poruncindu-i să se coboare din munte şi să înfigă toiagul înaintea uşii bisericii celei zidite, „căci degrab – i-a zis Domnul -, se va înrădăcina şi va creşte copac înalt cu puterea Mea şi va aduce multă roadă, întrecînd cu mărimea şi cu dulceaţa toate celelalte roade. Iar din rădăcina lui va curge izvor de apă curată şi, dacă mîncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi, şi cei ce vor gusta din roada lui, vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blînzi şi buni”.

Sfîntul Matei, luînd toiagul din mîna Domnului, a coborît din munte, mergînd în cetate să facă ceea ce i s-a poruncit. Iar ighemonul acelei cetăţi, anume Flavian, avea o femeie şi un fiu care erau chinuiţi de diavoli. Aceştia, întîmpinînd în cale pe apostol, au strigat în urma lui cu glasuri sălbatice, înfricoşîndu-l şi zicînd: „Cine te-a trimis pe tine aici cu acel toiag pentru pierderea noastră?”. Iar el, certînd duhurile cele necurate, le-a izgonit. Apoi, cei ce s-au tămăduit s-au închinat apostolului şi au mers după dînsul cu bucurie.

Înştiinţîndu-se episcopul Platon de venirea lui, l-a întîmpinat cu clerul. Apoi, intrînd în cetate şi apropiindu-se de biserică, a făcut precum îi era poruncit: a înfipt toiagul cel dat lui de la Domnul şi îndată înaintea tuturor s-a făcut toiagul copac mare, dînd ramuri cu o mulţime de frunze şi s-au arătat roade într-însul foarte frumoase, mari şi dulci şi izvor de apă a curs din rădăcina lui.

Atunci s-au minunat toţi cei ce priveau la această minune, pentru că toată cetatea se strînsese la o minune ca aceasta, şi mîncau poame dulci din acest pom şi beau apă curată. Iar Sfîntul Apostol Matei, stînd la un loc înalt, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu în limba poporului ce se adunase acolo. Deci, îndată, toţi au crezut în Domnul, iar apostolul i-a botezat în acel izvor făcător de minuni. Mai întîi a botezat pe femeia ighemonului pe care o izbăvise de duhul cel viclean, împreună cu fiul său; pe urmă pe tot poporul care a crezut în Hristos. Iar toţi mîncătorii de oameni, care se botezau după cuvîntul Domnului, ieşeau din apă luminaţi la faţă, apoi cîştigau albire şi frumuseţe nu numai trupească, ci şi sufletească, lepădînd negreala de arap şi îmbrăcîndu-se întru Hristos, omul cel nou.

Înştiinţîndu-se de aceasta ighemonul, mai întîi s-a bucurat de tămăduirea soţiei şi a fiului său. După aceea, îndemnîndu-l diavolul, s-a mîniat asupra Apostolului, pentru că tot poporul părăsind zeii alerga la dînsul, şi a cugetat să-l omoare. Dar în acea noapte Mîntuitorul S-a arătat Apostolului, poruncindu-i a îndrăzni către El şi făgăduindu-i că va fi împreună cu dînsul în mîhnirea care-i va veni. Deci, făcîndu-se ziuă, pe cînd apostolul cînta în biserică laude lui Dumnezeu împreună cu cei credincioşi, ighemonul a trimis patru ostaşi să-l prindă, însă aceia cînd au ajuns la biserica Domnului îndată i-a cuprins un întuneric încît abia au putut să se întoarcă înapoi.

Atunci, fiind întrebaţi de ce n-au adus pe Matei, au răspuns: „Am auzit glasul lui vorbind, dar n-am putut să-l prindem”. Deci, mîniindu-se ighemonul, a trimis ostaşi mai mulţi cu arme, poruncindu-le să aducă pe Apostol cu sila, şi de se va împotrivi cineva, nelăsînd să-l ia pe acela, să-l taie cu sabia. Dar şi acest plan a rămas fără rezultat. Căci, pe cînd se apropiau de biserică, a strălucit o lumină cerească asupra Apostolului, spre care ostaşii neputînd a căuta, s-au umplut de frică şi, aruncînd armele, au fugit; apoi întorcîndu-se au spus ighemonului cele ce se făcuse.

Auzind ighemonul, s-a mîniat foarte tare şi s-a dus cu toată mulţimea slugilor sale, vrînd ca singur să prindă pe Apostol. Însă, cînd s-a apropiat de dînsul, îndată a orbit şi căuta un sprijinitor. Apoi a început a ruga pe Apostol să-i ierte păcatul şi să-i lumineze ochii, iar Apostolul, făcînd semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, i-a dăruit vederea. Dar ighemonul, văzînd cu ochii cei trupeşti, însă nu şi cu cei sufleteşti – căci l-a orbit răutatea lui -, n-a crezut că ar fi puterea lui Dumnezeu, ci o vrăjitorie. Apoi, luînd pe Apostol de mînă, îl ducea în curtea sa ca şi cum ar fi vrut să-l cinstească, iar în inima sa cugeta cele viclene, vrînd să ardă în foc pe Apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor.

Apostolul, văzînd tainele inimii lui şi, înţelegînd gîndurile cele viclene, l-a mustrat, zicînd: „Prigonitorule şi vicleanule, de ce nu săvîrşeşti lucrul pe care l-ai cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta, căci, precum vezi, sînt gata să rabd toate pentru Dumnezeul meu”. Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ia pe Sfîntul Matei şi, punîndu-l pe pămînt, să-l întindă cu faţa în sus şi să-i pironească mîinile şi picioarele pe pămînt. Făcîndu-se aceasta, după porunca chinuitorului, slugile au adunat mulţime de viţe şi vreascuri; apoi au adus smoală şi pucioasă şi toate acestea punîndu-le deasupra Sfîntului Matei, le-au aprins. Aprinzîndu-se focul cu văpaie mare, toţi credeau că Apostolul lui Hristos va fi ars. Dar, o, minune! Îndată s-a prefăcut focul acela în răcoreală şi văpaia în rouă, iar Sfîntul Matei a rămas viu, slăvind pe Dumnezeu.

Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat de o asemenea minune şi a lăudat pe Dumnezeul Apostolului. Iar judecătorul s-a mîniat mai mult, în loc să cunoască puterea lui Dumnezeu, Care a păzit viu şi nevătămat de foc pe propovăduitorul lui Hristos, şi grăia asupra dreptului fărădelegi, numindu-l vrăjitor şi zicînd că vrăjile au stins focul şi l-au păzit viu. După aceea a poruncit să adune lemne mai multe, viţe şi vreascuri şi, punîndu-le deasupra lui, să le aprindă, iar deasupra să toarne multă smoală. Apoi a adus şi pe zeii săi cei de aur în număr de doisprezece şi, punîndu-i în jurul focului, îi chema în ajutor pentru ca Sfîntul Matei, cu puterea lor, să nu se poată izbăvi de văpaie şi să ardă în foc.

Sfîntul Apostol, fiind în văpaie, s-a rugat către Domnul puterilor ca să arate puterea Sa nebiruită, să vădească neputinţa zeilor păgîneşti şi să ruşineze pe cei ce nădăjduiesc spre dînşii. Şi îndată s-a pornit văpaia focului înfricoşat asupra idolilor de aur şi s-au topit ca ceara, ba încă au ars şi mulţi din cei necredincioşi, care stăteau împrejur. Iar din topirea idolilor a ieşit un şarpe ca de foc, care mergea după ighemon, vrînd să-l vatăme, încît nu-i era lui cu putinţă a fugi şi a scăpa de frica aceluia, pînă ce a făcut smerită rugăminte către Apostol ca să-l izbăvească din acea nevoie. Sfîntul Apostol Matei a certat focul şi îndată s-a stins văpaia şi a pierit asemănarea şarpelui cea de foc. De acum, ighemonul voia să scoată din foc pe sfîntul, însă el, făcînd rugăciunea cea mai de pe urmă, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

Atunci judecătorul a poruncit să se aducă un pat de aur şi să pună pe dînsul cinstitul trup al Apostolului, care fusese scos din foc nevătămat. Apoi, învelindu-l cu veşminte de mare preţ, l-a luat pe umeri împreună cu boierii săi şi l-a dus în curţile sale. Dar el nu avea credinţă desăvîrşită. De aceea a poruncit să facă un sicriu din fier şi, punînd într-însul trupul Sfîntului Apostol Matei, să-l închidă pretutindeni cu plumb şi să-l arunce în mare, zicînd către boierii săi: „Dacă Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina, lăsînd pe toţi zeii noştri, care n-au putut să se izbăvească de arderea focului”.

Fiind aruncat în mare sicriul cel de fier cu cinstitele moaşte, noaptea s-a arătat Sfîntul Matei episcopului Platon, zicîndu-i: „Duminică să mergi la malul mării care este spre partea răsăritului de la curţile domneşti şi să iei de acolo moaştele mele, care vor fi scoase la uscat”. Sculîndu-se episcopul, a mers la mare cu o mulţime de popor, la locul arătat şi au aflat racla cea de fier cu moaştele Sfîntului Apostol Matei, precum i-a vestit lui în vedenie.

Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi boierii săi, au crezut cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisindu-L cu glas mare a fi Unul adevăratul Dumnezeu, Care a păzit pe sluga Sa, Matei. Apoi ighemonul, căzînd înaintea raclei Sfîntului Apostol, îşi cerea iertare de la el pentru greşeala sa şi cu osîrdie dorea să se boteze. Episcopul Platon, văzînd credinţa voievodului şi rugămintea lui cea cu dinadinsul şi învăţîndu-l mult, i-a poruncit să intre în apa Botezului. Iar cînd episcopul a pus mîna pe capul lui, voind să-i dea nume, îndată a venit un glas de sus, zicînd: „Nu Flavian să-l numeşti, ci Matei”.

Astfel, luînd voievodul din botez numele Apostolului, s-a sîrguit a fi următor al faptelor lui apostoleşti. Căci degrabă, încredinţînd altuia domnia sa, s-a lepădat de lumea aceasta deşartă şi se sîrguia întru rugăciuni în biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost învrednicit rînduielii preoţeşti de către Sfîntul Platon episcopul. Iar după trei ani, murind episcopul, Sfîntul Matei s-a arătat în vedenie preotului Matei, celui ce-şi lăsase domnia, şi l-a sfătuit să primească scaunul episcopal, după fericitul Platon.

Luînd episcopia Matei cel nou, bine s-a ostenit în buna vestire a lui Hristos şi pe mulţi întorcîndu-i de la închinarea la idoli, i-a adus către Dumnezeu. Apoi, vieţuind ani îndelungaţi cu plăcere de Dumnezeu, s-a mutat către El, stînd înaintea scaunului Lui, împreună cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei şi se roagă pentru noi, ca să fim moştenitori împărăţiei Sale în veci. Amin.

ACATISTUL SF. APOSTOL ȘI EVANGHELIST MATEI

Rugăciunile începătoare:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie! Continuă lectura →

ORTODOXIA, calea împărătească a Evangheliei (cuvânt al Starețului Efrem Filotheitul la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi)

Publicat pe de
Răspunde

Iubiții mei fii duhovnicești,

Astăzi, Biserica Ortodoxă prăznuiește sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, a eroilor credinței ortodoxe. Suntem ortodocși, dar nu cunoaștem înălțimea, adâncimea și lățimea ortodoxiei, toată sfințenia ei. Ortodoxia, care este adevărul, învățătura cea dreaptă despre om și despre lume, așa cum ne-a lăsat-o Însuși Dumnezeu Cel întrupat, prin învățătura Lui desăvârșită, prin viața Lui sfântă. Ea este așa cum a formulat-o după aceea cugetul și inima pline de duh dumnezeiesc ale Sfantului Apostol Pavel, așa cum au experiat-o ucenicul iubirii și ceilalți evangheliști și apostoli cu lumina cerească a Sfântului Duh. Pe aceasta ne-au predat-o și nouă dumnezeieștii părinți ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei, Palestinei și, mai târziu, ai Sfântului Munte. Toți aceștia, de la ucenicul apostolilor, Sfântul Policarp, până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la sfârșitul secolului trecut (10.07.1809), prin suferința și înțelepciunea lor, prin jertfele și luptele lor ne-au lăsat moștenirea sfântă a credinței și a vieții celei drepte, comoara tradiției ortodoxe.

Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă și morală, dintre contemplație și practică. Sinoadele Ecumenice, acele adunări binecuvântate ale lumii celei de sus, a Bisericii lui Hristos, au formulat-o oficial. Atunci, părinții purtători de Dumnezeu, “adunați într-un suflet și umbriți de duhul cel dumnezeiesc și-au așezat fundamentul, temelia vieții duhovnicești care este cultura duhovnicească adevărată. Martirii au pecetluit ortodoxia tuturor vremurilor prin sângele lor, oștirea întreagă a milioane de eroi și mărturisitori, bărbați, femei și copii. Din Amfiteatrul Romei până la lagărele din Rusia, ei au arătat că creștinismul nu este o simplă teorie, ci adevăr și viață, eroismul cel mai frumos, biruința împotriva forței năvalnice și a puterii materialiste, orânduirea și împărăția duhului. După aceea, a venit să laude Ortodoxia, cultul cu frumusețea lui specifică și cu imnografia inspirată care leagă naturalul de supranatural, cele lumești de cele cerești, individualitatea cu universalitatea, familiaritatea și respectul adânc cu taina și inteligibilul.

În Biserică, la fiecare Liturghie, într-o atmosferă de înălțare și sfințenie se săvârșeșete Jertfa lui Dumnezeu-Omul, la care participă toți credincioșii. De asemenea, acolo se laudă faptele și împlinirile aleșilor credinței, având în frunte pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Tot în Biserică se slăvește dogma, nu numai ca adevăr de credință, ci și ca răspuns la chemarea omului. Dar și idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de sensul ortodoxiei. Conform învățaților, monahismul ortodox a fost o armată duhovnicească, care s-a luptat pentru dobândirea libertății duhovnicești și pentru desăvârșirea omului. “Instruirea sufletului întru înnoirea minții” este inima duhului monastic, scopul și reușita monahismului. Luptele duhovnicești ale asceților sunt noile lupte olimpice ale duhului, ce-l călăuzesc pe om la filozofia vieții prin excelență, la Dumnezeire. Mersul pustniciei este calea spre izbăvire și drumul de întoarcere către Dumnezeu. Ortodoxia a dat sensul sfințeniei nu numai asceților, ci și întregii lumi creștine. În acest mod, moravurile societății s-au schimbat și o vedem, în special, din concepția socială.

Învățătura de bază a ortodoxiei este iubirea de oameni, în sensul cel mai adânc, nu doar ca milostenie, ci, în general, ca iubire față de om. Protecția socială nu este descoperirea ultimelor veacuri, ci, după învierea Mântuitorului, acolo s-au făcut primele colecte, așa cum ne prezintă Faptele Apostolilor, la care au contribuit primii șapte diaconi. Înflăcăratul Pavel, apostolul neamurilor, a fost în același timp primul asistent social. Împreună cu predica Evangheliei, concretiza colecta iubirii. Asistenți sociali erau și urmașii aportolilor, episcopii. Și nu exista siluire mai mare a adevărului decât să pretindă cineva că părinții Bisericii s-au ocupat doar cu dogmele și cu nimic altceva. În timpul în care aveau loc sinoadele, concomitent se construia Vasiliada de către Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea. În Constantinopol existau centru de aprovizionare pentru șapte mii de săraci, iar în Alexandria luau ființă primele maternități. Nu numai episcopii, dar și împărații și călugării se nevoiau cu lucrarea iubirii, căci pentru toți aceștia Ortodoxia era în același timp ortopraxie (lucrare dreaptă).

O altă învățătura a Ortodoxiei a fost dintotdeauna eroismul, pe care l-am văzut la martiri, și nu s-a oprit doar la jertfa sângelui. Fiii credinței au arătat permanent curaj și putere morală înainte oricărei fel de prigoane, fie că provenea de la Iulian Apostatul, fie de la arieni și monifiziți, fie de la iconomahi și călugării latini. Panoplia aceasta a eroilor ortodoxiei nu-i cuprinde doar pe Sfântul Antonie, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, starețul mănăstirii Studion, cu toți călugării, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe marele erou Sfântul Marcu Eugenicul și o mulțime nenumărată de mărturisitori și apărători ai credinței noastre. Caracteristica Ortodoxiei a fost dintotdeauna și misionarismul la barbari, legat de spiritul civilizator. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a făcut să strălucească lumina Evangheliei și a literelor prin iubire și civilizație. Această trăsătură educațională și sofiologică ne-o arată astăzi, în mod special, Sfinții Trei Ierarhi, cei care au luminat întreaga zidire cu privirile lor vii ale învățăturii ortodoxe despre Dumnezeu și om. Ei sunt cele trei stele ale fundamentului Bisericii.

Orotdoxia a mers întotdeauna pe calea cea împărătească a Evangheliei, a păstrat duhul autentic al creștinismului înaintea misticismului întunecat al ereziilor apusene, al cezaro-papismului, al aversiunii latinilor și al raționalismului protestant subversist. Permanent, ea a ținut măsura și armonia, n-a greșit, pentru că Sfinții Părinți erau mișcați și îndrumați duhovnicește de Duhul Sfânt.

Ortodoxia nu l-a disprețuit pe om, nici înțelepciunea, nici firea, nici arta. Pe toate le-a sfințit și a făcut din ele cultură creștină. Conform troparului Sfinților Ierarhi, în ea “firea făpturilor s-a mărit, obiceiurile oamenilor s-au împodobit”.

Ortodoxia este mersul omului deplin către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Aseasta îl călauzește pe om la desăvârșirea lui deplină în Hristos și pentru Hristos. Ortodoxia nu mai este numai teologie prin excelență, ci în același timp și psihologie adevărată, umanism authentic și social, un diamant cu multe fețe care le prezintă pe toate drept noi reflecții ale adevărului. Deci s-o cunoaștem nu doar teoretic, ci s-o simțim și s-o trăim în toată adâncimea ei. Și numai așa vom putea s-o răspândim și s-o valorificăm, pentru că ortodoxia nu este doar muzeu și trecut, ci viață, creație și strălucire, ideea cea mare a neamului nostru, nădejdea de aur a mântuirii noastre, lauda noastră în Hristos. S-o propăvăduim cu eroism și vitejie, ca niște fii adevărați ai marilor ei eroi.

Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, și dacă o vor cere situația și timpurile, învrednicește-ne să vârsăm pentru tine și ultima picătură de sânge. Amin.

Omilia a XXXII-a, la Sfinții Trei Ierarhi
Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul , “Meșteșugul mântuirii”
Editura Egumenița
vedeti si
https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg
 

Papa Nu are ce căuta în România!

Publicat pe de
2

SEMNAŢI petiţia: ” PAPA NU are ce căuta in România !”

De ce spunem NU venirii papei in Romania!
Marturisirea este mantuitoare, ca fii ai Bisericii, clerici si laici putem sa marturisim Adevarul, care este Hristos! Orice diplomatie cade in fata Adevarului!

Respectăm credincioşii papişti şi pe papa şi le dorim întoarcere grabnică la Biserica cea Una, adică cea Ortodoxă prin Botez, Mirungere, Sfânta Împartaşanie şi celor numiţi clerici dintre ei hirotonie ortodoxă! Aşa să le ajute Dumnezeu!

motive:

1.  SE CREAZA CONFUZIE SI MULTI DINTRE ORTODOCSI VOR CREDE CA BISERICA ORTODOXA SI PAPISTASII AR FI O BISERICA, IN TIMP CE
BISERICA ESTE UNA SI ANUME CEA ORTODOXA.
CEI CARE AU AFIRMAT TEORIA RAMURILOR SUNT ANATEMATIZATI DE SINODUL BISERICII RUSE DIN EXIL ANATEMA PRELUATA SI DE BISERICA RUSIEI SI PRIN URMARE DE BISERICA ORTODOXA IN PLENITUDINEA EI.

2.  PAPA ESTE ERETIC SI ACEASTA O SPUN TOTI SFINTII SI SINOADELE ECUMENICE SI LOCALE: SINODUL 2 ECUMENIC (vezi Filioque), SINODUL PATRIARHULUI FOTIE,SINODUL ANTIUNIONIST AL SF MARCU EUGENICUL, SINOADELE ISIHASTE ALE SF GRIGORIE PALAMA-NUMITE IMPREUNA SINODUL AL 8 LEA ECUMENIC DUPA CUM SPUNE ROMANIDIS, PR GHEORGHIOS METALLINOS, PR THEODOROS ZISIS, TELENGHIDIS SI ALTI TEOLOGI CONTEMPORANI.

3.  NU SE CUVINE CA ORTODOCSII SI ERETICII PAPISTASI SA SE ADUNE IN LACASURI DE CULT IMPREUNA, CONFORM TUTUROR CANOANELOR BISERICII

4.  PAPA VINE CA SEF AL EREZIEI CATOLICE SI E PRIMIT CA EPISCOP CANONIC AL ROMEI CU SUCCESIUNE APOSTOLICA DE CATRE PATRIARHIA ROMANA, CEEA CE ESTE BLASFEMIE, PENTRU CA PAPISTASII ODATA CE AU INTRAT IN EREZIE AU PIERDUT SI SUCCESIUNEA APOSTOLICA SI EPISCOPIA ROMEI!

5.  SUNTEM DE ACORD CA PAPA SA VINA CA SIMPLU VIZITATOR SAU CA SEF DE STAT DAR SA NU FIE PRIMIT LA SFINTELE SLUJBE IN BISERICILE ORTODOXE SI NICI VREUN IERARH AL B.O.R. SA PARTICIPE LA MESA PAPISTASA !

6.  PARINTELE DUMITRU STANILOAIE AFIRMA IN DOGMATICA CUM CA PAPISTASII SE INCHINA LA ALT DUMNEZEU DECAT CRESTINII ORTODOCSI, SI ANUME UN DUMNEZEU IN SENS BUDIST, DUMNEZEUL NIRVANIC IMPERSONAL.
PRIN EREZIA FILIOQUE DESFIINTAND PERSOANELE SFINTEI SI DE VIATA FACATOAREI TREIMI!

Cântări bisericeşti întâlnite în slujbele ortodoxe

Publicat pe de
1

Poezia religioasa in cultul ortodox isi are radacinile in imnografia bizantina care este o adevarata enciclopedie teologica versificata sau o teologie popularizata sub forma imnelor. Prin aceasta imnografie, dogma ortodoxa si-a gasit cele mai frumoase formule de exprimare, in formele cultului ortodox.

In limba greaca, imnele bisericesti respecta, ca forma, legile compozitiei poetice (ritm, rima, numar de silabe). Prin traducerea in limba romana acestea au fost insa redate in proza, respectandu-se fondul, in dauna formei.

In continuare, ne propunem sa prezentam formele pe care le imbraca poezia imnografica in cantarile bisericesti din slujbele Bisericii Ortodoxe.

Troparul reprezinta forma cea mai veche si fundamentala a poeziei imnografice. Denumirea de tropar se da astazi unor compozitii imnografice izolate, care prezinta pe scurt si canta chipul sau icoana vietii unui sfant (unor sfinti), ori descriu sensul si importanta unui eveniment din viata Mantuitorului sau din istoria sfanta a mantuirii, care se comemoreaza in principalele sarbatori din cursul anului bisericesc.

Troparele se canta la sfarsitul Utreniei, Vecerniei, la Liturghie, la Vohodul mic, la slujba Ceasurilor. Din acest motiv, in cartile de slujba de azi, aceste tropare se numesc apolitikia (adica tropare finale, de incheiere), pentru ca se canta, de regula, inainte de apolisul slujbei (vecerniei si Utreniei).

Printre cele mai vechi tropare, intalnite in cult se numara “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te”, care se canta la Litie, si e atribuit Sfantului Chiril al Alexandriei si cele ale Nascatoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri.

Tot tropare, in sens mai larg sunt acele scurte unitati imnografice (din Minee) numite stihiri, idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoanele, svetilnele sau luminandele, numite si voscresne sau manecande.

Stihira este o compozitie imnografica in forma de versuri sau strofe, grupate in serie (numite si tropare in serie) care se canta la Vecernie (Doamne strigat-am si Stihoavna), la Utrenie (la Laude) dar si cadrul altor taine si ierurugii.

Se numesc stihiri, pentru ca origine sunt (ca structura externa) versuri sau strofe, cat si pentru ca ele sunt precedate de cate un stih sau verset din psalmi. Dupa continutul lor se deosebesc astfel: Stihiri ale Invierii, ale Crucii, ale Nascatoarei de Dumneseu, ale Sf. Treimi.

Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate in uzul liturgic sunt din sec V: stihirile numite anatolicesti (atribuite imnografului Anatolie, patriarh ala Constantinopolului, care se canta la Vecernie si Laude, care preamaresc, pogorarea la iad si Invierea Domnului, urmarind combaterea ereticilor nestorieni si eutihieni;

Condacul si icosul sunt in cantare psaltica, strofa poetica, asezata dupa cantarea a treia sau a sasea a Canoanelor (in Minee, Octoih si Triod), care se canta la Liturghie dupa troparele de la Vohodul mic, precum si la randuiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecernita, Miezonoptica)

Condacul de azi nu e decat un rest din cele de odinioara care erau niste compozitii poetice mari, poeme imnografice avand 18-24 de strofe sau tropare si fiecare strofa fiind compusa din 20-30 de versuri scurte, cu o structura identica privind numarul silabelor si locul accentelor, strofe legate intre ele prin aceeasi tema. Strofele erau legate intre ele printr-un acrostih.

Perioada de inflorire a condacului in imnografia bisericeasca este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la inceput o strofa care, ca fond, nu aveau nimic in comun cu restul strofelor, decat melodia si refrenul.

Aceasta strofa scurta se numea proimion (antestrofa). De fapt aceasta este strofa care se pastreaza pana azi sub numele de condac. Din sirul de strofe al vechilor condace s-a pastrat si prima strofa (ce urma antestrofei), al carei rol era de model pentru celelalte strofe si care se numea icos. Icosul se citeste dupa condac.

Restul strofelor din condac au iesit cu timpul din uzul cultului si n-au mai fost transcrise in cartile de ritual.

Cel mai vechi autor de condace si cel mai vestiti imnopgraf bisericesc este Sf. Roman Melodul (sec.VI). Lui i se astibuie singurele dintre poemele sau condacele vechi care s-au pastrat in intregime in cartile de ritual (Ceaslov si Triod) cunoscut sub numele de Acatistul Maicii Domnului si care se citeste, de obicei, in randuiala Utreniei din sambata a cincea a Postului Mare (Denia de vineri seara)

Podobia, numita si prosomie sau asemananda, este in muzica bisericeasca o stihira cu melodie tip, model, dupa care se executa toate cantarile bisericesti. Fiecare din cele opt glasuri isi are podobiile sale, care se insemneaza deasupra imnelor ce trebuie cantate intocmai cu podobia notata. Pana la trecerea pe note a imnelor, melodia se pastra prin traditie, podobia fiind un mijloc mnemotehnic a cantarii stihirilor.

Sedealna, sezanda sau catisma sunt psalmi care se canta sau se citesc in timpul slujbelor, ori izolati (ex Ps 103 la inceputul Vecerniei) ori in grupuri mici, ori insirati unul dupa altul, cum sunt cei sase psalmi de la inceputul Utreniei, ori grupati in cele 20 de sectiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecernei si Utreniei. Aceste catisme sunt numite si sedelne, pentru ca in timpul citirii sau cantarii lor credinciosii pot sedea pe scaune su in strana.

Tot sedelne se numesc acele scurte tropare care se pun la Utrenie dupa citirea Psalmilor, dupa polieleu si la oda a treia a canonului.

Ipacoi sau subascultator este denumirea care se dadea in vechime raspunsurilor (refrenelor ) cantate de popor in cantarea responsorila a psalmilor. Ipocoi este o stihira izolata, constand in anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute si consacrate in uzul liturgic, care se repetau ca un refren dupa fiecare verset al psalmului, asa cum a ramas pana azi in finalul Cantarilor Tremii, cantarilor finale din icoasele si condacele Acatistelor si in cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau a Vecerniei Mari („Bine esti cuvantat, Doamne, Cel ce ai facut toate”)

Astazi ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc inaite de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor si praznicului respectiv. Au acest nume pentru ca rostirea lor trebuie ascultata cu multa atentie, ca o vestire sau proclamare solemna. Sa mai intalneste si la Pavecernita Invierii si la Miezonoptica dupa canon.

Antifoanele numite si Treptele antifoanelor, sunt cantari scurte din Octoih. Se numesc astfel deoarece in vechime se cantau antifonic, alternativ, de catre cele doua strane, adica alternativ. Aceste cantari sunt compuse pe baza psalmilor 119-133, care formeaza catisma a 18-a numita si „Cantarea treptelor” pentru ca la iudei se canta pe treptele templului din Ierusalim, de catre doua grupe de cantareti, care stataeau fata in fata si cantau pe rand. Fiecare antifon din cele opt glasuri e format din noua tropare, grupate trei cate trei, in antifoane pentru fiecare glas. Aceasta impartire a antifoaneleor are un caracter trinitar, facand referire la cele noua cete ale ingerilor, in ierarhia cereasca, cantand Sfintei Treimi. Compunerea antifoaneleor e atribuita Sfantului Ioan Damaschin si Sfantului Teodor Studitul.

Prochimenul este in cantarea bisericeasca, stihul (versetul) ramas din psalmul care odinioara preceda lecturile biblice: Paremiile, Apostolul, Sfanta Scriptura. Il intalnim in randuiala Vecerniei, Utreniei si Sfintei Liturghii.

Canonul, in cantarea psaltica, este o compozitie din mai multe cantari (ode, tropare, catavasii), care respecta anumite reguli privind forma si legatura dintre ele, astfel incat impreuna sa formeze un tot. Canonul este format, atunci cand este complet din noua ode; cand este mai restrans e format din doua ode (diode) sau din trei (triode); fiecare oda este si ea formata din trei, pana la noua tropare, care respecta structura primului tropar (privind numar silabelor si locul accentelor), adica a primei strofe din oda numita (irmos sau catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe carora la imprima melodia si numarul sau de versuri si de silabe.

Dupa tema canoanele pot fi: ale Invierii, ale Crucii, Treimic, ale sfintilor. Cel mai mare numar de canoane e incadrat in slujba Utreniei, dar sunt canoane si in slujba Pavecernitei, a Miezonopticii de duminica si a unor Sfinte Taine (Maslul) si ierurgii (ca Inmormantarea). Si la Liturghie sunt canoane (Cantarea a treia si a sasea din Canonul Utreniei).

Luminanda sau svetilna reprezinta o categorie de stihiri sau tropare izolate care se canta inainte de Laude (in randuiala Utreniei).

Se umesc asa deoarece odinioara se cantau in momentul cand incepea sa se lumineze de ziua si pentru ca, in mai toate cantarile care poarta acest nume e vorba de lumina. Svetilnele au, dupa text, si ideea de „lumina”, si pe cea de „trimitere”. Denumirea de „luminanda” se potriveste, dupa continut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri pentru Postul Mare (din Triod si Ceaslov). Pentru svetilnele din restul anului, si indeosebi pentru cele 11 svetilne ale Invierii, care se canta la Utrenia de duminica, termenul de trimitere este mai potrivit pentru continutul lor, in care se vorbeste despre trimiteea Sfintelor Mironosite la Apostoli, de catre Iisus, in ziua Invierii Lui, precum si de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovaduire dupa Inviere.

Cele 11 svetilne ale Invierii sunt in legatura cu cele 11 Evanghelii ale Invierii, care se citesc la Utrenia duminicilor, pe care le comenteaza (parafrazeaza); Luminandele Invierii au fost alcatuite de imparatul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, in secolul al X-lea.

Voscreasnele, eotinalele sau manecandele, sunt cantari matinale, pentru ca in toate este vorba de „manecarea”, adica mergerea la mormantul Domnului, dis-de-dimineata, in ziua Invierii, a femeilor mironosite. Voscreasna se canta la Slava Laudelor, in randuiala Utreniei duminicilor. Aceste 11 stihiri ale Invierii stau in stransa cu cele 11 Evanghelii ale Invierii pe care le comenteaza. Au fost compuse in secolele IX-X, de catre imparatul bizantin Leon Filozoful.

Doxologia Mare, slavoslovia, marinda sau imnul ingeresc,  este un imn de slavire a lui Dumnezeu care se canta atat la slujba Utreniei, („Slava celui ce ne-ai aratat noua lumina!”) In forma de azi, Doxologia este un imn cu caracter trinitar, un imn de lauda catre Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Prin secolul al IV-lea , el a devenit un mijloc de lupta impotriva ereziilor antitrinitare (ariena si pnevmatomaha).