Troparul Sfinților Mucenici din Evghenia (22 februarie)
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Evghenia este un loc în marginea de răsărit a oraşului Constantinopol, aproape de turnul şi porţile ce se numesc ale lui Evghenie. Aici s-au aflat moaştele multor sfinţi pătimitori din vremea prigoanelor, iar lumea uitase locul unde fuseseră îngropaţi, deoarece mucenicii erau îngropaţi noaptea de frica necredincioşilor. Cum în locul acela au început să se tămăduiască bolnavii arhiepiscopul Toma al Constantinopolului (sec. al V-lea) s-a dus acolo împreună cu un sobor de preoţi, s-au rugat şi au săpat şi în acest mod au aflat moaştele multor sfinţi mucenici printre care şi ale sfinţilor Andronic şi Iuniei, prietenii Sfântului Apostol Pavel, pomeniţi de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani. Andronic a fost unul dintre cei 70 de apostoli. Moaştele sfinţilor mucenici au fost îngropate din nou cu toată cuviinţa. Împăratul Andronic Comnenul (1182-1185) a zidit deasupra lor o Biserică frumoasă, îndemnat fiind şi de dragostea către Sfântul Apostol Andronic, al cărui nume îl purta.
Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul, glasul 1: Locuitorul pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Macarie; și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
(Acest Sfînt Macarie a scris o carte cu podoabe duhovniceşti, foarte folositoare celor ce vor să se mântuiască, care cuprinde în sine 50 de cuvîntări sau omilii)
Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi, strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, avînd treapta de preot, şi maica lui se numea Sara. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.
Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrînarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune. Dar făcîndu-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mîinile acelora, au sărăcit foarte mult şi se gîndeau să iasă din patria lor.
Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfîntul patriarh Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mîngîindu-l şi zicîndu-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfîntul Avraam, „Dumnezeu voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a binecuvîntat şi pe mine, care eram străin în pămîntul Canaan, dîndu-mi fiu la bătrîneţe”.
Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus soţiei sale Sara vedenia sa. Şi amîndoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se vede, dumnezeiasca rînduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească. Continuă lectura →
Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre.
Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.
După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și la Academia Zamoiska din Zamosč. Acolo studiază limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. A studiat în limba latină și la Sorbona. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).
Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii. Însă, prin activitatea sa depusă timp de cinci ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.
Arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka, pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.
Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev, în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut „Frățiile Ortodoxe”.
ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH PETRU MOVILĂ, MITROPOLITUL KIEVULUI
22 decembrie
Rugăciunile începătoare: …
Troparul, glasul al 4-lea Aparatorule si marturisitorule al Ortodoxiei, luminatorule al neamurilor, fiule al Moldovei si Parinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roaga-te lui Hristos Dumnezeu, sa ne apere credinta si sa mantuiasca sufletele noastre.
Condac 1: Podobie: Aparatoare Doamna…
Vestitorul Ortodoxiei si aparatorul credintei, Arhiereul lui Hristos, Petru al Kievului, sa se cinsteasca dupa vrednicie, caci patria si neamul le-a lasat, dar nu le-a uitat, de cele lumesti s-a lepadat, pe cele ceresti si vesnice dobandind, de aceea se veseleste impreuna cu ceata ierarhilor marturisitori ai credintei, auzind cantarea: Bucura-te, Ierarhe Petru, aparator al dreptei credinte!
Icos 1:
Ales fiind de Dumnezeu din pantecele maicii tale spre a deveni pastor vrednic al Bisericii Ortodoxe, impodobit cu smerita cugetare si credinta neclintita, prin ispitele vietii ai trecut nesovaielnic, caci ai avut ca tinta neschimbata odihna in salasele ceresti. De aceea, te rugam primeste de la noi cantarea aceasta:
Bucura-te, faclie duhovniceasca;
Bucura-te, slujitor al Ortodoxiei;
Bucura-te, purtator al harului Sfantului Duh;
Bucura-te, stranepot al Sfantului Voievod Stefan cel Mare;
Bucura-te, cel ce te-ai daruit cu totul Bisericii;
Bucura-te, intarire a credinciosilor;
Bucura-te, alungare a inselaciunii;
Bucura-te, cel ce te-ai ostenit pentru Hristos;
Bucura-te, lumina a sufletelor tulburate;
Bucura-te, purtator al cuvintelor sfintite;
Bucura-te, povatuitor al Bisericii;
Bucura-te, pastor credincios;
Bucura-te, Ierarhe Petru, aparator al dreptei credinte! Continuă lectura →
Troparul, Gl. 3 – Apostole Sfinte şi Evangheliste Luca, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.
Sfântul Evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.
În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.
În vremea mântuitoarelor patimi, când fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tânguindu-se şi plângând pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe când Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mângâiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergând şi de ce sunteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfântul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergând şi vorbind cu El, a rostit adânc negrăit de înţelepciune.
Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dânsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţând tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfânta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întâi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmând să mănânce cu El prinz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frângerea pâinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.
Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfântului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvântului”.
Sfântul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urmă lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osârdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfântul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.
Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani.
Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru această era ştiut de credincioşi mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol. Apoi aflând Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cârmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca.
Când s-au adus cu cântări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfântului Apostol Luca s-a rugat cu toată osârdia către sfântul şi, pe cât îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Când a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinându-se moaştelor sfântului, s-a vindecat îndată de boală şi, câştigând desăvârşita sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfântului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale Sfântului Luca.
Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfântul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi mărilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin. Continuă lectura →
Crucea este simbolul de căpătâi al Creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului. Indentificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arată calea urmării lui Hristos (imitaţio Christi).
Toţi mucenicii şi martirii au ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Care „a suferit crucea“, mărturisind că nu există experienţă a împărăţiei Lui Dumnezeu fără cruce.
Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că toate creaturile, prin însăşi finalitatea existenţei lor, „se cer după Cruce“.
În evlavia şi pietatea ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.
Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale/misiune de urmat.
Sfânta Cruce – semn spiritual, creștin, distinct, deosebit și distinctiv
Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul.
În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, considerate reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc!…
Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, Creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce.
Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.
Deci, Sfinţii Părinți ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau ‘ușa tainelor’ – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință.
Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: ‘Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască’. Înțelegem, astfel, că Iisus Hristos ne mântuiește (și) cu puterea Crucii.
Principalele tipuri de cruci consemnate din perspectivă etimologică şi tradiţională
Crucea – Vechi simbol cosmic, dar şi instrument de supliciu
Crucea este un vechi simbol cosmic (mult anterior apariţiei creştinismului) care reprezenta soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere a braţelor ei simboliza centrul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale. „Cruce“ vine de la cuvântul latin crux-ucis. Termenii stavros (în limba greacă) şi crux (în limba latină) inseamnau însă numai stâlpul vertical (crux simplex) de lemn, pe care mulţi condamnaţi la moarte erau răstigniţi.
„Cuvântul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard, de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (…) Şi la romani termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible Dictionary). Romanii au preluat metoda execuţiei pe cruce de la cartaginezi.
Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită şi crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa.
Acest fapt apare şi în Sfânta Scriptură, unde Sfinţii Evanghelişti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Iisus Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).
În Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură. Crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare şi ruşinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor şi răzvrătiţilor. Moartea era lentă şi chinuitoare. Imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, l-a determinat pe un înţelept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui“ (Cicero, Verr. V, 64, 66 appud Vasile Tarnavski, Arheologia biblică, Cernăuţi, p. 314).
Crucea – Simbol creştin al mântuirii
Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă. Închinându-se Jertfei şi Învierii Domnului, creştinii au făcut analogia între forma crucii şi poziţia de rugăciune cu braţele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mântuirii şi al biruinţei întru Iisus Hristos, „Soarele Dreptăţii“.
Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfânta Împărateasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi a adoptat deja crucea ca emblema pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca promisiune de biruinţă (În hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“). El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai târziu).
Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poarta crucea în vârf, ca semn distinctiv şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creştine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se dă o destinaţie sau alta.
Depre dimensiunea creştină a Crucii
Crucea (lat. crux) apare drept simbol creştin pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte scrijelit chiar şi în peşterile preistorice, din perioada epocii de piatră.
Înainte de apariţia creştinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul şi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale.
În perspectiva liturgică sau bisericească, „cruce“ poate avea înţelesul de crucifix ori de cruce manuală. În sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeşte de dogma creştină a ispăşirii.
Se cunosc aproximativ patru sute de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee; crucea ortodoxă, greacă; crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită); crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Iisus Hristos nu s-a prezentat corpul Acestuia pe cruce.
La Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr pe cruce. Ulterior, prin secolul al X-lea, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, când din memoria colectivă a creştinilor a început să dispară asociaţia negativă a crucii cu chinurile crucificării, s-a pus trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim).
„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…“
„O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)
Aşadar,Creştinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj şi speranţă. Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, cel ce reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfinţită înainte de a i se atribui o destinaţie sau alta.
Altminteri,odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a dpbândit, căpătat o (mai) mare importanţă.
După cum am mai spus, chiar Împăratul Constantin a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monedele sale. El a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiţelor de mai târziu).
Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are originea în lemnul crucii, iar creştinii sunt ramurile ei. Venerarea Sfintei Cruci este legată de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.
„Semnul Fiului Omului“ în Creştinism
În Noul Testament, crucea este legată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin jertfa Lui pe cruce, aceasta a devenit simbolul mântuirii neamului omenesc.
După cum am mai spus,braţele crucii au o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa lui Iisus se răsfrânge asupra întregii lumi, iar braţul vertical arată actul de refacere dintre ceresc şi pământesc.
În sens spiritual – duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens şi arată esenţa iubirii creştine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi“, spune Iisus (Ioan 15, 13).
SfântaScriptură vorbeşte despre „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) şi al creştinilor ca o dovada a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.
foto: Николай Чулев
Cu alte cuvinte,credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulţi, şansa de a obţine viaţa veşnică.
Altfel spus, omul are posibilitatea să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea Crucii. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ.
Părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii.
În loc de concluzii sau încheiere – Pământul Românesc, expresia suferinţei Crucii de secole
Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu.
Ca să luăm doar un singur exemplu, troiţele ridicate la răscruci, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate şi oraşe, sunt mărturii ale credinţei în puterea supremă.
Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea troiţe şi răstigniri ca cele din ţara noastră.
Cinstirea Crucii în felul acesta, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul.
Prin urmare, Praznicul înălţării Sfintei Cruci este pentru noi, românii, una dintre sărbătorile creştine cele mai vechi, care se serbează la 14 septembrie, cu începere din secolele VII-VIII.
Dumnezeiască trâmbiță te-a câștigat Biserica, dumnezeiasca dogmă pe toți învățându-i, a înnomenirii Mântuitorului. Iar cu vărsarea cinstitului tău sânge te-a rânduit în neamul celor întâi născuți, pentru aceasta toți cinstim pomenirea ta strigând către tine, nu uita Justin pe robii tăi.
Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie)
Sfîntul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar, cu credinţa, elin; chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Iustin, din tinereţe, se îndeletnicea cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.
Deci, deprinzîndu-se bine cu oratoria, dorea să înveţe şi filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învăţat filosof stoic, dorind să înţeleagă filosofia acelora. El avea mare dorinţă să ştie ce este dumnezeirea şi cine este Dumnezeu? Deci, petrecînd la acel filosof stoic cîtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.
Acela, după puţină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrînd să-l înveţe degeaba. Iar Iustin, văzînd că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea cîştigurile cele lumeşti.
Pentru nişte pricini ca acestea, lepădînd pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici, dorea foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să înveţe mai întîi astronomia, geografia, muzica, aritmetica şi alte învăţături, spunîndu-i că învăţăturile acelea sînt cele mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături. Dar, văzînd că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorinţa inimii lui; pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă şi multă le era cinstea lor.
Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin cunoştinţa lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupeşti cu cele netrupeşti, din închipuirile cele de jos cu cele de sus şi din felurile înţelegerilor. Pentru că acesta era sfîrşitul socotelilor înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lîngă dascălul acela vreme îndelungată.
Deci, îndată a învăţat dogmele şi rînduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvîrşit şi slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor. Deci, Iustin se mîngîia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi învăţîndu-se în cunoştinţa de Dumnezeu, pe cît mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.
Odată, Iustin, plimbîndu-se singur în afara cetăţii, într-un loc deosebit, aproape de mare, şi pe cînd socotea mintea sa înţelegerea celor filosofeşti, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit şi împodobit cu cărunteţea. Pe cînd stătea el şi-l privea cu de-amănuntul, bătrînul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrînul: „Însoţitorii mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptînd întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?”
Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. Întrebat-a bătrînul: „Ce folos cîştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decît filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoarea vieţii. Pe aceea, dacă cineva o ştie bine, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea înţelegerii; deci, se cade ca tot omul să o înveţe, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”. Zis-a bătrînul: „Filosofia aduce oare vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci, spune-mi, ce este filosofia şi ce este fericirea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care te face să înţelegi şi să cunoşti adevărul; iar fericirea este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii”. Bătrînul a întrebat: „Dacă din filosofie cunoaşteţi ceea ce este drept şi înţelegeţi adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoaşteţi că este?”
Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este acelaşi. Acela este pricinuitorul facerii tuturor”. Deci bătrînul, îndulcindu-se, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci în toate meşteşugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numeşte că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corabiei, sau în medicină şi întru asemănare şi întru celelalte lucruri, şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este tot aşa?
Deci, spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrînul a zis: „Deci, tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este a cunoaşte un meşteşug”. Grăit-a bătrînul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înţelegere; pe de-o parte din auz şi învăţătură, iar pe de alta din vedere; precum ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea nevăzînd-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întîi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă despre El şi nici nu L-au văzut pe El cîndva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrînul: „Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înţelege mai degrabă sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute numai cu simţurile cele trupeşti?”
Răspuns-a Iustin: „Este adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochiul minţii, fiind dată omului spre aceea – chiar precum el învaţă, ca unul luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătîndu-Se prin vopsele, nici avînd vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încît să se vadă cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nesupusă, singură bună şi frumoasă, a căruia dorire a ştiinţei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeaşi singură, pentru că iubeşte a se vedea de aceia de care se cunoaşte”.
Pe nişte cuvinte ca acestea bătrînul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin, învăţată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creştineasca mărturisire era nedesăvîrşită. Apoi a zis astfel despre Platon: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbînd astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ţinîndu-se de închinarea la idoli şi învăţînd la aceea şi pe alţii?
Deci, eu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini, nu este înţelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfînt şi neluminîndu-se prin credinţă, nu poate să ştie şi să înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”
Acestea şi multe altele grăind bătrînul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, Iustin, văzînd rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: „Deci, unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască după adevăr, dacă în Platon şi-n ceilalţi filosofi nu este adevărul?”
Atunci bătrînul a început a-i spune lui de sfinţii prooroci, zicînd: „În vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfînt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvîrşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul şi l-au spus oamenilor. Nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dînşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.
Încă sînt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinţi prooroci spun adevărul, nu cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înşelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dînşii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decît toate dovezile înşelătoare, au fost martori preacredincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sînt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dînşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti”.
Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfîrşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sînt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Şi le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu credinţă şi cu dragoste”.
Acestea zicîndu-le, bătrînul acela s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus cînd a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi dragostea mi-a crescut spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sînt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrînului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut creştin adevărat”. Fericitul Iustin, spunînd aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înştiinţare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum s-a povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un om trimis din cer.
După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrînul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sîrguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu o deosebită silinţă. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfîrşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzîndu-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine şi încet veni – învăţîndu-l pe el Sfîntul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvîrşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, rîzînd de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.
El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credinţă creştinească, şi acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgîni creştinilor, pentru unele lucruri necinstite şi de ruşine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înţeles el că sînt minciuni, neîncăpute prihăniri şi clevetiri, de vreme ce păgînii socoteau cum că creştinii, în adunările lor de noapte, stingînd lumînările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcîndu-se cu împreunare prin necurăţie şi, după asemănarea fiarelor ar mînca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creştinii erau oameni drepţi şi sfinţi, totuşi erau urîţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuţi vinovaţi de grele păcate, erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.
Nişte lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osîndesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzînd pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimînd toate cele frumoase şi văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe nişte gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sîrguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicînd:
„Nu sînt adevărate cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcînd nişte urîciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvîrşind fără de înfrînare poftele trupeşti şi întru mîncarea cărnurilor omeneşti căutînd iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sîrguiesc în tot felul să se arate fără de prihană şi astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creştinii nu sînt deloc aşa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decît viaţa; deci, cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”
Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viaţa creştinească; şi s-a înştiinţat desăvîrşit, că petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrînarea. Ei adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscîndu-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfîntul Botez şi s-a făcut mare apărător al credinţei celei în Hristos, luptîndu-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. El s-a făcut ostaş viteaz şi nebiruit al lui Hristos, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti; a cercetat diferite ţări, învăţînd şi propovăduind numele lui Hristos, întorcînd pe cei necredincioşi la Dumnezeu.
Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtînd îmbrăcăminte filosofească şi avînd ucenici cu sine. Acolo a adunat mulţi pentru învăţătură, întemeind multe şcoli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească şi adevărată. Deci, aflînd acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvîntul, ruşinîndu-l; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgîn, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atît cu cuvîntul cît şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, avînd viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi iubit de romani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.
Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase şi mincinoase, vrînd să-l necinstească în popor şi să facă urît atît pe Iustin cît şi pe credincioşii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le şi văzîndu-le Sfîntul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubeşte mîndria mai mult decît înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu, făcînd multe fărădelegi. El ne huleşte pe noi din urîciune şi răutate, deoarece este mai rău decît poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.
În vremea aceea împărăţea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaş al creştinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, necredincioşi şi închinători la idoli, prigonea şi ura pe creştini, mai mult din urîciunea cea prea multă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile creştinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioşilor, să-i dea pe ei la judecată şi, necercetîndu-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.
În acea vreme s-a întîmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvînt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrînd să-l povăţuiască la viaţa înfrînată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.
Deci, văzînd ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el şi să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Bărbatul ei, înştiinţîndu-se de la care creştini a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, şi l-a ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţîndu-l la judecată, l-a osîndit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzînd pe fericitul Ptolomeu osîndit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strîmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrînat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tîlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Eparhul, căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis cu mînie: „Oare şi tu eşti din numărul creştinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sînt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; deci, toţi aceşti trei, şi-au dat sufletele lor pentru Hristos.
Fericitul Iustin, înştiinţîndu-se de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mîniat contra lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce a dat pe faţă, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini şi a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sînt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creştinilor, arătînd destul de lămurit curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.
Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creştini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă şi de judecată vor fi. Sfîntul Iustin, primind acea poruncă împărătească şi luînd voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creştinii prigoniţi. Deci, mergînd la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o pînă la sfîrşitul său, a arătat porunca împăratului tuturor şi a propo-văduit-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mîngîiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creştinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfîntul Iustin, petrecînd acolo cîtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvînt scris pe larg în cartea lui Iustin.
După multă vreme, Sfîntul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos. Pe iudei şi pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfînta credinţă; iar pe credincioşi îi întărea. Deci, mergînd el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urîciune şi cu mai multă răutate; deci, Sfîntul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.
Pentru aceea, neputînd el să stea împotriva lui şi neştiind ce să mai facă, l-a pîrît cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfîntul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Aducîndu-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temîndu-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.
Astfel s-a sfîrşit Sfîntul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsînd Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sînt pline de înţelepciunea Sfîntului Duh. Deci, stînd înaintea lui Hristos Domnul, rîvnitorul la nevoinţă a luat de la El cununa pătimirii şi este rînduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Dor nestăvilit după cunoașterea adevărului ai arătat și râvnă nestrămutată pentru dobândirea și propovăduirea lui, cu moarte martirică încununând nevoințele tale, pentru care strigăm ție: Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Icosul 1
Filosofia sistemelor omenești în sufletul tău s-a vânturat, Sfinte Iustin, pentru ca să ajungi apoi la filosofia profeților și a lui Iisus Hristos și să te deștepți din întuneric la lumină un om cu totul nou, cu adevărat renăscut.
Bucură-te, cuvânt în apărarea celor pe nedrept urâți și chinuiți;
Bucură-te, judecată în conformitate cu rațiunea cea dreaptă;
Bucură-te, cuget liber de prejudecăți;
Bucură-te, cercetare a vieții ce vădește chipul ei;
Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în Duh și adevăr;
Bucură-te, dor după viața veșnică și curată;
Bucură-te, urmare a celor bineplăcute lui Dumnezeu prin puterile raționale pe care ni le-a dăruit El;
Bucură-te, așteptare întru nădejde a împărăției cerurilor;
Bucură-te, credință ce țintește spre nemurire;
Bucură-te, închinare de sine lui Dumnezeu Celui bun și nenăscut;
Bucură-te, lepădare a plăcerilor desfrânate și îmbrățișare a întregii înțelepciuni;
Bucură-te, iubire de aproapele cu dragostea lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 2
Mai presus de toate ai iubit înțelepciunea ce singură poate să înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de El, ca să strigăm cu toți sfinții împreună: Aliluia!
Icosul 2
Foc s-a aprins în sufletul tău, cuprinzându-te o mare dragoste față de profeți și de toți prietenii lui Hristos și înțelegând că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos.
Bucură-te, facere de bine către cei lipsiți;
Bucură-te, comoară duhovnicească adunată în ceruri;
Bucură-te, răbdare și blândețe ce scot din pofta celor rele;
Bucură-te, viață trăită după cuvântul Evangheliei;
Bucură-te, rod al darului lui Dumnezeu;
Bucură-te, așteptarea de la plinirea vremii;
Bucură-te, vestire a Răsăritului Celui de Sus;
Bucură-te, sădire în lume a cunoștinței de Dumnezeu;
Bucură-te, lămurire a proorociilor despre Întruparea Cuvântului;
Bucură-te, orizont deschis de taina învierii Lui;
Bucură-te, deslușire a celor vechi în lumina celor noi;
Bucură-te, zidire a credinței pe temelia Crucii;
Bucură-te, dezlegare de legăturile nedreptății;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 3
Cu prețul vieții ai plătit credința ta cea atât de scumpă, după care alergasei vreme îndelungată și pe care în cele din urmă ai găsit-o, ai propovăduit-o și ai apărat-o cu toată puterea înțelepciunii tale, cântând: Aliluia!
Icosul 3
După modelul școlilor antice de filosofie ai întemeiat la Roma o școală în care ai predat învățătura creștină, spre luminarea neamurilor.
Bucură-te, grai întru lauda lui Dumnezeu;
Bucură-te, bună vestire a Cuvântului cu putere de sus;
Bucură-te, că ai fost îndrăgostit de nestricăciune;
Bucură-te, pătimire pentru a primi cele dorite;
Bucură-te, bucurie a făgăduinței cerești;
Bucură-te, îndepărtare a răutății din suflete;
Bucură-te, vădire a purtării de grijă dumnezeiești;
Bucură-te, deslușire a minunii de taină;
Bucură-te, comuniune a toate sub semnul crucii;
Bucură-te, semănare a semințelor Adevărului;
Bucură-te, rugăciune fierbinte cu postire pentru iertarea păcatelor;
Bucură-te, pocăință ce înnoiește și luminează;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 4
În cele două Apologii ale tale ai arătat creștinismul înaintea lumii romane ca pe singura religie adevărată, apărându-l, în același timp, de acuzațiile răutăcioase și mincinoase împotriva sa ale celor ce nu știau să cânte: Aliluia!
Icosul 4
Ai pomenit în cuvântul tău de apărare o minune întâmplată unei legiuni romane din Germania, în urma rugăciunii creștinilor din legiune, și ai cerut împăraților romani, Senatului și poporului roman ca judecata creștinilor să se facă după dreptate. Pentru aceasta după cuviiință cântăm:
Bucură-te, pășire în rugul aprins al iubirii dumnezeiești;
Bucură-te, îmbrățișare cu sărutarea păcii;
Bucură-te, laudă și slavă înălțate către Părintele tuturor;
Bucură-te, rugăciune și mulțumire către Preasfânta Treime;
Bucură-te, ajutorare a orfanilor și văduvelor;
Bucură-te, purtător de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi;
Bucură-te, sprijinire a celor lipsiți, din închisori, sau străini;
Bucură-te, străduință de a trăi potrivit Cuvântului;
Bucură-te, rodire a semințelor Lui;
Bucură-te, nerăutate ce pătimești pentru dragostea lui Hristos;
Bucură-te, aducere la virtute prin frică și prin dragostea față de bine;
Bucură-te, prețuire a lui Dumnezeu mai presus decât slava, și teama, și moartea;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 5
Puterea jertfei creștinilor dă mărturie despre nevinovăția lor și despre așteptarea împărăției cerurilor, pentru care păzesc înfrânarea, dragostea față de toți, ajutorarea săracilor, răbdarea, ascultarea către cei mai mari și cântarea neîncetată de Aliluia!
Icosul 5
Puterea iubirii lui Dumnezeu e mai presus de stricăciune și moarte, dăruindu-ne prin întruparea Sa, mai înainte vestită de toți proorocii, nădejdea cea mai presus de fire a învierii.
Bucură-te, părtășie la harul ce vine de Sus;
Bucură-te, învățătură mai presus de orice filosofie omenească;
Bucură-te, deprindere a minții cu iubirea de înțelepciune;
Bucură-te, încununare a înțelepciunii cu feicirile dumnezeiești;
Bucură-te, vedere a lui Dumnezeu prin ochiul curăției;
Bucură-te, suflet curățit prin dreptate și prin toate celelalte virtuți;
Bucură-te, martor vrednic al Adevărului;
Bucură-te, suflet viu prin suflarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, rugăciune ce deschizi porțile luminii;
Bucură-te, cuvânt purtător de taină;
Bucură-te, adăpare de la izvoarele milostivirii dumnezeiești;
Bucură-te, vindecare a firii cu puterea Cuvântului Întrupat;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 6
În Hristos s-au împlinit profețiile cele de demult, ce arătau evenimentele viitoare ca și cum s-ar fi întâmplat, revelând taina cea mai presus de fire a iconomiei Sfintei Treimi în taina cântării de Aliluia!
Icosul 6
Mai presus de cuvânt e taina creștină, ce depășește orice învățătură omenească, pentru că, în timp ce filosofii și legiuitorii cu cunoscut pe Cuvântul numai în parte, ucenicii Lui L-au cunoscut în întregime, fiind gata să moară pentru dragostea Lui.
Bucură-te, desfătare curată în cele dumnezeiești;
Bucură-te, spălare în baia pocăinței;
Bucură-te, părăsire a nelegiuirii și alipire de voia lui Dumnezeu;
Bucură-te, că Domnul va fi spre nume și semn veșnic și nu se va șterge;
Bucură-te, îmbrăcare a celor goi;
Bucură-te, hrănire a celor flămânzi;
Bucură-te, tăiere-împrejur a inimii;
Bucură-te, grădină udată de harul lui Dumnezeu;
Bucură-te, lumină răsărită în întuneric;
Bucură-te, pământ cu rod de viață veșnică;
Bucură-te, umblare în poruncile dumnezeiești;
Bucură-te, dreaptă închinare ce luminezi calea;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 7
Creștinii știu că Dumnezeu este martorul gândurilor și faptelor noastre, lepădând răutatea spre a se împărtăși de fericirea cea veșnică a cântării de Aliluia!
Icosul 7
Ai învățat că față de a poseda numai o sămânță de adevăr cu totul altceva este a avea Adevărul în toată măreția Lui, ca într-o icoană de pururea închinare.
Bucură-te, bunăcuviință a vestirii frumuseții lui Dumnezeu;
Bucură-te, chemare spre a umbla în lumina Domnului;
Bucură-te, moștenire a bunătăților împărăției cerești;
Bucură-te, suflet răscumpărat de Hristos;
Bucură-te, dreptate și judecată mântuitoare;
Bucură-te, odihnire în sine a voii lui Dumnezeu;
Bucură-te, ferire de duhurile rele și rătăcitoare;
Bucură-te, clădire a vieții pe piatra Cuvântului întrupat;
Bucură-te, cuvânt cu duhul înțelepciunii și al tăriei;
Bucură-te, cuvânt cu duhul vindecării și al cunoașterii de mai înainte;
Bucură-te, cuvânt cu duhul învățăturii și al temerii de Dumnezeu;
Bucură-te, cuvânt cu duhul credinței, nădejdii și dragostei;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 8
Setea ta de adevăr numai izvoarele harului dumnezeiesc au potolit-o, arătându-ți taina mântuirii rodind din Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, cea care lumea a luminat și a revărsat în tot locul bucuria cântării de Aliluia!
Icosul 8
Mărturii ai adus din înțelepții cei vechi și din profețiile Scripturii despre întruparea, patimile, învierea și înălțarea la cer ale Fiului lui Dumnezeu, aducând la dreapta credință deopotrivă evrei și neamuri.
Bucură-te, împărățire prin adevăr, blândețe și dreptate;
Bucură-te, răspuns de cuvânt bun al inimii;
Bucură-te, oprire de la rătăcire;
Bucură-te, împărtășire de sfinte daruri;
Bucură-te, cinstire a lui Dumnezeu în fapte și în cunoștință și în inimă;
Bucură-te, vestire a celei de-a doua Veniri a lui Hristos;
Bucură-te, râvnă apostolească;
Bucură-te, dragoste ce topești învârtoșarea;
Bucură-te, păzire a îndreptărilor celor veșnice;
Bucură-te, conștiință pururea luminată de prezența lui Dumnezeu;
Bucură-te, pomenire neîncetată a numelui Său cel sfânt;
Bucură-te, credință că Dumnezeu ne va învia prin Hristosul Lui;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 9
Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep să spună cum, în multe feluri și chipuri, ai arătat iconomia lui Dumnezeu cea pentru mântuirea noastră, a celor ce cântăm Aliluia!
Icosul 9
Inimile ai luminat cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu, sfinte Iustin, înălțând rugăciuni fierbinți pentru luminarea celor din întunericul necunoștinței.
Bucură-te, mângâiere a poporului deznădăjduit;
Bucură-te, strigăt de pocăință ce ia cu asalt împărăția lui Dumnezeu;
Bucură-te, încredințare că El ne va face nestricăcioși, nepătimitori și nemuritori;
Bucură-te, încredere în numele Celui răstignit;
Bucură-te, rodire a sămânței de mântuire prin harul îndurării Sale;
Bucură-te, fericire a ascultării de Dumnezeu;
Bucură-te, veselie a păzirii căilor Lui;
Bucură-te, bucurie a împlinirii voii Lui;
Bucură-te, grijă de suflet ca de un dar dumnezeiesc;
Bucură-te, descoperire a Înțelepciunii mai dinainte de veac;
Bucură-te, părtășie la numele lui Dumnezeu;
Bucură-te, lepădare a răutății și zădărniciei;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 10
Pe marea Scripturii ai călătorit, ieșind la limanul mântuirii cu vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu ce a luat în Hristos chip și trup, ca lumea s-o înalțe la Tatăl, în bucuria cântării de Aliluia!
Icosul 10
Cu tot sufletul și cu toată ființa ai îmbrățișat credința creștină, sfinte Iustin, pecetluind cu sângele tău martiric viața ta, în dorul de a te uni cu Înțelepciunea ipostatică.
Bucură-te, judecată întru dreptate;
Bucură-te, rod de sfințenie;
Bucură-te, pregătire a căilor celor drepte;
Bucură-te, făclie așezată spre luminarea neamurilor;
Bucură-te, vestire a locului celui veșnic;
Bucură-te, împărtășire a pâinii vieții;
Bucură-te, primire cu cuget curat a tainelor dumnezeiești;
Bucură-te, miel fără răutate;
Bucură-te, cântare nouă înălțată lui Dumnezeu;
Bucură-te, răbdare a ispitelor întru așteptarea judecății Lui;
Bucură-te, cunoștință a tainei mântuitoare;
Bucură-te, iubire de fiu către Părintele ceresc;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 11
În Hristos ai trecut de la cunoașterea în parte și în ghicitură la cea veșnică, în care Adevărul Însuși se face trup de împărtășire, celor ce cântă neîncetat: Aliluia!
Icosul 11
Nimic nu te-a putut despărți de dragostea lui Hristos, pentru care ai călcat moartea, asemenea Lui, intrând în bucuria celor ce cântă:
Bucură-te, cuvânt al chemării și al pocăinței către toate neamurile;
Bucură-te, tâlcuire a profețiilor;
Bucură-te, vestire a tainei renașterii noastre în Hristos;
Bucură-te, mulțumire adusă lui Dumnezeu prin fapte;
Bucură-te, săturare din sânul mângâierii Lui;
Bucură-te, împărtășire din intrarea slavei Lui;
Bucură-te, îndulcire a apei firii cu puterea crucii;
Bucură-te, că ai aflat în Hristos odihnă;
Bucură-te, că iconomia mântuirii și în tine s-a împlinit;
Bucură-te, mărturisire a dumnezeirii Logosului;
Bucură-te, mărturisire și a omenității Lui;
Bucură-te, cuvânt făcut icoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 12
Datoria fiecăruia este de se opri de la a face nedreptăți înaintea lui Dumnezeu și a afla schimbarea minții, prin care cunoaște pe Cel Preaînalt, cântând: Aliluia!
Icosul 12
Înaintea Sfintei Treimi te-ai arătat rod de sfințenie, ce revarsă binecuvântarea Cuvântului făcut trup peste cei ce cântă:
Bucură-te, iubire de Dumnezeu din toată inima și din toată puterea;
Bucură-te, iubire de aproapele ca de sine însuși;
Bucură-te, nimicire a puterii șarpelui;
Bucură-te, credință în milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu;
Bucură-te, transformare a vrăjmășiei în evlavie, dreptate, nădejde, credință și dragoste;
Bucură-te, suflet schimbat în întregime cu puterea Duhului;
Bucură-te, trup preschimbat prin harul nestricăciunii;
Bucură-te, inimă din care țâșnește apă vie;
Bucură-te, curățire de toată întristarea și fierbințeala păcatului;
Bucură-te, că ai fost pus spre lumină neamurilor;
Bucură-te, părinte născător de fii duhovnicești;
Bucură-te, fiu al împărăției lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfinte Iustin Martirul și Filosoful, cel ce taina creației în icoana Logosului Întrupat ai descoperit-o!
Condacul 13
Pe Tatăl Ceresc, pe Fiul Dumnezeiesc și pe Duhul Cel Preasfânt ai mărturisit înaintea evreilor și a neamurilor, altoind cele mai de preț roade ale înțelepciunii omenești în taina Cuvântului întrupat, darul cel veșnic al înfierii făpturii de către dragostea Sfintei Treimi, Căreia după cuviință cântăm: Aliluia! (de trei ori)
Apoi din nou Icosul 1, Condacul 1.
Rugăciune
Cele ale noastre depășesc orice altă învățătură prin aceea că noi avem în Hristos întreg Cuvântul, Care S-a arătat pentru noi trup, Cuvânt și suflet, Ipostasul Însuși a ceea ce înțelepții veacurilor au scos cu trudă din vistieria Adevărului, contemplând doar în parte Cuvântul. Pentru aceasta, sfinte Iustin, cinstim pe Logosul lui Dumnezeu întrupat, Care în multe feluri și în multe chipuri a rânduit iconomia cea spre mântuire a lumii, purtând de grijă celor ce cu dreaptă credință se închină Dumnezeului celui viu, Unul în Treime, pe Care prin moartea ta martirică L-ai preaslăvit!
(Acatist alcătuit cu rugăciunile și binecuvântarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei și ale părintelui Iustin de la Oașa).
Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei, glasul al 8-lea:
Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Iorest s-a născut în Transilvania, din părinţi ortodocşi, primind la botez numele de Ilie. A învăţat carte la Mănăstirea Putna, unde a deprins şi meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii icoanelor şi unde şi-a agonisit un bun început de viaţă călugărească ortodoxă. În vremea cât a stat la Putna, a fost cunoscut şi de voievodul Vasile Lupu, care, vorbind despre fericitul Iorest, îl numeşte „întru toate credincios şi preacinstit Părinte”.
Cu voia lui Dumnezeu şi cu sprijinul Domnitorului Vasile Lupu şi al Sfântului mitropolit Varlaam al Moldovei, Sfântul Ilie Iorest vine în Alba-Iulia, unde este ales mitropolit al Transilvaniei. În această slujire a întâmpinat greutăţi chiar de la început. I se cerea de către calvini să tipărească şi să folosească în biserici Catehismul calvinesc şi alte cărţi, străine de învăţătura ortodoxă.
Noul mitropolit s-a dovedit un bun păstor, păstrând învăţătura celor şapte Sinoade Ecumenice, fiind pildă de tărie în credinţa ortodoxă şi dovedind credincioşilor că sunt mai de folos lanţurile pentru Hristos decât laudele viclene. A tipărit Evanghelia cu învăţătură, carte ortodoxă începută de înaintaşul său, mitropolitul Ghenadie, întărindu-i pe cei slabi în credinţă şi cercetând toate bisericile din Ardeal.
Nemulţumită de el, stăpânirea străină calvină a încercat să-l câştige de partea ei şi, neizbutind, a plăsmuit învinuiri mincinoase şi Sfântul ierarh a fost aruncat în temniţă, la Alba Iulia, după numai trei ani de păstorie (1640-1643). Adus în lanţuri în curtea mitropoliei din Alba-Iulia, mitropolitul a fost dezbrăcat de haine şi bătut cu nuiele, răbdându-le pe toate „nu pentru că era vinovat, ci pentru credinţa creştină răsăriteană”, cum spun cronicile.
După nouă luni de chinuri îndurate, fericitul Iorest a fost eliberat în schimbul unui preţ de 1.000 de taleri, pe care neavându-i, „s-au dat chezăşie pentru el 24 de credincioşi”. Pentru dezlegarea de chezăşie, Sfântul a plecat după ajutoare la Putna, la domnitorul Vasile Lupu, la mitropolitul Varlaam, apoi la ţarul Rusiei şi astfel şi-a răscumpărat libertatea. Reîntors în ţară, la scurtă vreme s-a săvârşit cu pace, lăsându-ne pilda unui ierarh credincios şi luptător pentru Ortodoxia curată a poporului său.
Sfântul Simion Ştefan, din botez Simion, după călugărie Ştefan, ieromonah în mănăstirea de la Alba Iulia, a ajuns pe scaunul vlădicesc în anul 1643, după Sfântul Ilie Iorest, în vremuri grele pentru Biserica dreptslăvitoare şi pentru credincioşii transilvăneni, aflaţi sub cârmuitori străini de neam şi de credinţă.
Asemenea înaintaşilor săi, Sfântul Ierarh Simion Ștefan n-a fost cruţat nici el de necazuri, suferite din pricina principelui Gheorghe Rakoţi şi a superintendentului Gheleji, mai-marele calvinilor. Şi anume, luându-i dreptul părintesc de a-şi cerceta fiii duhovniceşti şi punându-i pe aceştia cu forţa sub ascultarea sa, superintendentul calvin s-a făcut stăpân peste Biserica românească, în care voia să rânduiască şi să judece după bunul plac.
Apoi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, principele şi superintendentul calvin au pus pe umerii sfântului ierarh grele şi hulitoare îndatoriri: să lepede învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, să-i înveţe pe tineri Catehismul calvinesc, să nu mărturisească adevărul privind prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângelui Domnului Hristos, la dumnezeiasca Liturghie.
Iar, ca nişte urâtori ai icoanelor, aceștia l-au îndemnat să scoată icoanele şi Crucea din biserici. Însă, de Dumnezeu luminatul ierarh nu i-a urmat, ci a apărat credinţa ortodoxă cu mult curaj și iscusință. Astfel, făcându-se următor cuvintelor lui Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16), înţelepţit fiind de Dumnezeu şi dăruit cu dreaptă judecată, ierarhul şi-a păzit nevătămat sufletul său şi al turmei lui cuvântătoare, deşi calvinii n-au încetat nicio clipă să-l ademenească spre rătăcirea lor.
Dar Sfântul s-a făcut apărător nu numai al credinţei, ci şi al neamului său, şi anume, văzându-i pe români mult asupriți în ţara lor şi înţelegând că altă cale de a-i ridica şi păzi nu are decât prin lumina cărţii, le-a dăruit Cuvântul Domnului, Noul Testament, pentru întâia oară tălmăcit pe limba lor şi tipărit în cetatea Alba Iuliei la anul 1648. Prin aceasta, ca odinioară marii dascăli ai Bisericii, el a dăruit credincioşilor hrană duhovnicească, tâlcuindu-le tainele cele dumnezeieşti în Predosloviile la Noul Testament. În acest chip, luptând, pentru Biserica lui Hristos, împotriva rătăcirilor, dăruind cu-vânt hrănitor de suflet păstoriţilor săi şi urmaşilor – Legea Nouă a lui Iisus Hristos Domnul nostru, în grai românesc – şi învăţându-i să privegheze la unitatea neamului, sfântul ierarh şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, în anul 1656.
Sfântul Ierarh Sava Brancovicis-a născut din părinţi dreptcredincioşi, în Ineul Transilvaniei, la începutul veacului al XVII-lea. A fost botezat cu numele Simeon. Fratele său mai mic, Gheorghe, a avut o înaltă dregătorie în Transilvania. Tatăl său a fost căpitan de oaste în armata lui Mihai Viteazul. În tinereţea sa, Sfântul a vieţuit o vreme în Ţara Românească, la Mănăstirea Comana, unde trăia unchiul său şi unde s-a deprins întru cele duhovniceşti.
A fost ales preot şi protopop al Ineului, fiind hirotonit, la Târgovişte, de către mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. Murindu-i soţia, iar mama lui călugărindu-se, viaţa lui şi-a schimbat cursul. Ca unul ce-şi dovedise însuşirile şi vrednicia în tot timpul cât a fost protopop, în anul 1656, după trecerea la cele veşnice a Sfântului Simion Ştefan, soborul preoţilor şi al mirenilor l-a ales mitropolit de Alba Iulia.
După ce a fost hirotonit arhiereu la Târgovişte, de către acelaşi mitropolit Ştefan, s-a întors acasă încărcat cu daruri din Ţara Românească şi a fost înscăunat, cu bucurie, în ziua Înălţării Domnului, de tot soborul preoţilor din Ardeal, unde a păstorit, cu înţelepciune, timp de 24 de ani. În ciuda greutăţilor, Sfântul s-a străduit să ridice şi să întărească Biserica strămoşilor săi, folosind limba română la slujbe şi în propovăduirea Evangheliei şi sprijinindu-se pe soboarele de clerici pentru îndrumarea slujirii preoţeşti.
Râvna lui pentru păstrarea credinţei ortodoxe i-a adus duşmănia şi prigoana conducătorilor calvini ai Ardealului. În urma unor învinuiri nedrepte, a fost judecat şi scos din scaun în anul 1680. Bătrân şi bolnav, a fost închis în temniţele din Alba-Iulia şi Iernut, fiind bătut în fiecare vineri. După asemenea chinuri şi grele pătimiri, s-a mutat la Domnul, în aprilie 1683. Pentru vredniciile sale, Biserica Ortodoxă Română l-a înscris în calendar alături de alţi doi sfinţi mitropoliţi aredeleni, care au păstorit la Alba Iulia.
Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureș Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovniceşti şi de jertfele martirilor, de nevoinţele cuvioşilor, de suferinţele celor statornici în credinţa străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veşniciei”.
Cercetându-ne trecutul şi cinstind pe sfinţii noştri martiri, cuvioşi, mărturisitori, preoţi şi credincioşi, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfinţeniei” şi ale căror nume au rămas în evlavia credincioşilor, aflăm la loc de cinste şi numele episcopului Iosif al Maramureşului.
El s-a născut într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminaţi şi curaţi la suflet, puternic înrădăcinaţi în credinţa ortodoxă.
Invăţătura şi-a dobândit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile Maramureşului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ţinutul Maramureşului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei şi îndemnul de a veghea cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei şi unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reşedinţa la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârşitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc şi cu mare grijă pentru turma sa, şi totodată, un dârz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme când duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi când făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească.
Necruţând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboare şi a apărat interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale strămoşeşti.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi învinuiri de tot felul, pentru a-1 compromite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj, drept pentru care a fost trimis în temniţă, de unde a fost scos la insistenţele clerului şi credincioşilor Maramureşului.
In martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare împotriva lui şi în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinţii ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii români din Maramureş au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăsţorului lor. A fost pus în libertate la sfârşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.
A revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu credincioşie Legea strămoşească, până la sfârşitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte nici un român din Maramureş, aceasta se datoreşte desigur şi episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri, dar mai ales, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cuvioasa Elisabeta a fost dăruită de Dumnezeu părinţilor ei, creştini evlavioşi de neam ales din Heracleea Traciei, prin mijlocirea minunată a Sfintei Muceniţe Glicheria (prăznuită la 13 mai). Din fragedă vârstă a învăţat pe de rost vieţile Sfinţilor, astfel încât să poată urma totdeauna pilda lor de trăire după poruncile Evangheliei. Rămânând orfană la vârsta de 12 ani, şi-a împărţit averea săracilor, a eliberat slugile şi a intrat în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe – Dealul Mic, din Constantinopol, unde era egumenă sora tatălui său.
Acolo, Sfânta s-a nevoit aspru, devenind, nu după mult timp, un vas al alegerii dumnezeieşti. Ochii sufletului ei erau necontenit aţintiţi asupra frumuseţilor dumnezeieşti, pentru care, urmând smereniei vameşului, trei ani nu şi-a ridicat privirea de la pământ. Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspru, suferind frigul nopţii şi arşita zilei.
Purta aceeaşi haină şi umbla desculţă chiar şi iarna, dar iubirea de Dumnezeu, care îi înflăcăra inima, îi era haină şi acoperământ. Lacrimile care îi curgeau când psalmodia le socotea drept o baie cu aromate, iar când înălţa rugăciunile cele de miezul nopţii în singurătate, era luminată de sus cu lumină cerească. Avea ca hrană, cel mai adesea, doar Sfânta Împărtăşanie, iar uneori se hrănea, dar nu cu pâine, ci numai cu verdeţuri şi legume, pentru că untdelemn şi vin n-a gustat niciodată. De multe ori stăruia în postire câte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustând nimic. Continuă lectura →
Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioane! Părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice, luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească împreună cu îngerii L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre!
Viața Sf. Cuvios Ioan de la Prislop
De tânăr, Ioan, originar din satul Silvaşul de Sus, părăsind casa părintească s-a călugărit la Mănăstirea Prislop. După un număr de ani petrecuţi aici, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, a găsit un loc, cam la 500 de metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Silvuţ (Slivuţ), unde şi-a săpat singur, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici el şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi post. Tradiţia populară spune că a fost împuşcat de doi vânători, în timp ce îşi făcea o fereastră la chilie. Nu se ştie cu precizie când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop, dar se presupune că a vieţuit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop.
Acatistul Sf. Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie)
Condacul 1
Jugul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Prea Cuvioase Părinte Ioane. În peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei o ai dobândit. Pentru aceasta cu cântări te lăudăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului!
Icosul 1
Îngerească viaţă alegând a petrece pe pământ, Părinte Ioane, ca să te bucuri cu îngerii în ceruri, ai părăsit toate cele veselitoare ale lumii şi umplându-te de dumnezeiasca dragoste ai alergat la limanul cel de mântuire al sihăstriei, de care minunându-ne, zicem ţie: Bucură-te, că din pruncie ai ridicat pe umeri crucea lui Hristos; Bucură-te, că ai ales fecioria mai mult decât nunta; Bucură-te, că ţi-ai logodit ţie curăţia; Bucură-te, că prin postire ai domolit săltările trupului; Bucură-te, că ai câştigat în inima ta frica Domnului; Bucură-te, căci cu plugul înfrânării ai arat pământul sufletului tău; Bucură-te, că ai semănat într-însul seminţele dreptei credinţe; Bucură-te, împreună vieţuitorule cu îngerii; Bucură-te, împreună vorbitorule cu sfinţii; Bucură-te, candelă nestinsă în rugăciune; Bucură-te, că ne luminezi calea către Dumnezeu; Bucură-te, pilda monahilor dreptmăritori; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 2
Făcătorul îngerilor şi al oamenilor te-a ales pe tine, Sfinte Ioane, ca să preamărească cu viaţa ta numele Sfintei Treimi şi făcător de minuni te-a arătat, în urma cărora ai primit îngăduinţa tatălui tău de a te retrage în Mănăstirea Prislop, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 2
Înţelegere cerească s-a dăruit ţie, Părinte Ioane, că din tinereţile tale necontenit ai cugetat la cele înalte şi părăsind casa părintească, ai aflat adăpostire peştera, pe care ţi-ai pregătit-o cu înseşi mâinile tale, minunând pe îngeri cu vieţuirea; pentru care, mulţimea călugărilor laudă pe Dumnezeu, cântându-ţi unele ca acestea: Bucură-te, a îngerilor mirare şi a demonilor pierzare; Bucură-te, că din pruncie L-ai iubit pe Hristos; Bucură-te, căci, copil fiind, ai mers la arat; Bucură-te, că tatălui tău semn ai dat; Bucură-te, că lemnul uscat în pământ l-ai înfipt; Bucură-te, că acesta a înverzit; Bucură-te, că Dumnezeu S-a preamărit; Bucură-te, că atunci lumea ai părăsit; Bucură-te, că în Mănăstirea Prislopului ai venit; Bucură-te, că prin nevoinţe aspre viaţa ţi-ai sfinţit; Bucură-te, a sufletelor noastre duhovnicească arvună; Bucură-te, al Mănăstirii ocrotitor şi ajutător; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 3
Ucenic smerit al lui Hristos te-ai arătat, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, străină viaţă petrecând pe pământ, minunând pe îngeri şi pe oameni cu răbdarea ta; iar acum, luând răsplătire de la Dumnezeu, cânţi Lui neîncetat, împreună cu toţi sfinţii: Aliluia!
Icos 3
Auzit-am, Sfinte Părinte, de viaţa ta cea dumnezeiască şi văzând facerile tale de bine ce ne arăţi în toată vremea, credem îndrăznirii tale către Dumnezeu, pentru care grăim ţie unele ca acestea: Bucură-te, cel ce ai fost înger în trup; Bucură-te, că prin smerenie, cele înalte ai dobândit; Bucură-te, cel ce trupul tău rob duhului l-ai făcut; Bucură-te, că prin tine ne izbăvim de văpaia ispitelor; Bucură-te, doctor iscusit al bolnavilor; Bucură-te, întărirea bătrânilor; Bucură-te, învăţătorul tinerilor; Bucură-te, grabnic ascultător al celor ce te roagă; Bucură-te, cinstitorule al Maicii Domnului; Bucură-te, că jugul lui Hristos uşor tuturor l-ai arătat; Bucură-te, odraslă frumoasă a peşterii celei sfinte; Bucură-te, stâlp de foc al credinţei; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 4
Vifor de multe ispite s-au abătut de-a lungul veacurilor asupra Mănăstirii tale, Sfinte Ioane, dar din toate acestea ai izbăvit obştea cu mijlocirile tale către Dumnezeu; pentru care, împreună cu ea, cânţi Stăpânului tuturor: Aliluia!
Icosul 4
Cu totul fiind întru cele de jos, mintea ta nicidecum nu ai dezlipit-o de la cele de sus. Şi acum, facându-te părtaş cereştilor bunătăţi, roagă pe Dumnezeu pentru cei ce grăim către tine acestea: Bucură-te, minte cerească şi înainte văzătoare; Bucură-te, voinţă de daruri duhovniceşti primitoare; Bucură-te, că te-ai făcut sabie a Duhului cu două ascuţişuri; Bucură-te, că prin tine câştigăm bunătăţile cele nădăjduite; Bucură-te, cel ce de cele pieritoare te-ai lepădat; Bucură-te, glasul cel puternic risipitor al trândăviei; Bucură-te, grabnicule mângâietor al necazurilor de tot felul; Bucură-te, că în viaţă fiind, de trup te-ai lepădat; Bucură-te, cel ce eşti mărturisitor şi mijlocitor; Bucură-te, că tinereţea ţi-ai pus-o în slujba Domnului; Bucură-te, ostaş al lui Hristos cu daruri cereşti înarmat; Bucură-te, sprijinitorul nostru şi grabnic ajutător; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 5
Cum cerbul însetat aleargă spre izvoarele apelor, aşa şi sufletul tău, Părinte, având osârdie spre lupta vieţii monahiceşti, toată tinereţea ţi-as pus-o în slujba Domnului Hristos, în peşteră nevoindu-te în post şi rugăciune, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 5
Veniţi toţi să lăudăm pe cel minunat intre sfinţi, pe povăţuitorul monahilor şi lauda credincioşilor, pe cel din Mănăstirea Prislopului, pe marele între cuvioşi Ioan şi cu un glas să-i cântăm unele ca acestea: Bucură-te, cel ce în peşteră te-ai nevoit; Bucură-te, de Dumnezeu prea luminată minte; Bucură-te, iubitorul sfintelor nevoinţe; Bucură-te, cel ce la înălţimea sfinţeniei ai ajuns; Bucură-te, cel ce in căile Domnului ne eşti îndrumător: Bucură-te, că în Mănăstire ai trăit in ascultare; Bucură-te, cel ce ai purces să-ţi sapi chilia; Bucură-te, că peştera ţi-e numită „Casa Sfântului” Bucură-te, a cuvioşilor cunună; Bucură-te, ocrotitorul Mănăstirii şi a toată Ţara Haţegului; Bucură-te, că veacuri de-a rândul credincioşii te-au numit Sfânt; Bucură-te, că toţi creştinii aleargă la tine cu credinţă; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 6
Credincioşii din Ţara Haţegului s-au mirat de viaţa ta cea însingurată, Cuvioase Părinte Ioane, că îmbrăcat fiind cu haina smereniei celei adevărate, de mari daruri te-ai învrednicit; pentru aceea împreună cu tine slăvim pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul 6
Ca un luceafăr strălucind, întunericul necredinţei ai risipit şi cu numele tău cel sfinţit pe mulţi din umbra păcatului la lumina mântuirii i-ai ridicat; drept aceea, pentru ale tale osteneli şi daruri duhovniceşti cântăm ţie aşa: Bucură-te, locaş prea înfrumuseţat al Sfântului Duh; Bucură-te, prin care se întăresc credincioşii; Bucură-te, că ne-ai arătat nouă calea către cer; Bucură-te, mângâierea celor întristaţi; Bucură-te, Părintele nostru cel milostiv şi blând; Bucură-te, liniştitorul sufletelor tulburate; Bucură-te, că dreapta credinţă până la sfârşit ai păzit; Bucură-te, că prin tine totdeauna dobândim cele trebuincioase; Bucură-te, frumuseţea sfinţilor cea strălucită; Bucură-te, chipul cel sfânt al smereniei; Bucură-te, că în necazuri ne îmbărbătezi; Bucură-te, mângâierea celor deznădăjduiţi; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 7
Ajungând la sfârşitul ostenelilor tale cele mântuituitoare, Cuvioase Părinte Ioane, prin mucenicie ţi-ai încredinţat sufletul tău curat în mâinile lui Dumnezeu, fiind ucis de vânătorii care n-au cunoscut taina vieţuirii tale în peşteră. Pentru aceasta Dumnezeu îndoită cunună ţi-a dăruit, primindu-te între sfinţii Săi, cu care cânţi neîncetat: Aliluia!
Icosul 7
Uimindu-ne de adânca taină a mutării tale la Domnul, cuvios şi mucenic deopotrivă te mărturisim pe tine Cuvioase Părinte Ioane, cinstindu-te cu cântări ca acestea: Bucură-te, cel ce peştera în stâncă ţi-ai dăltuit; Bucură-te, că din lume în peşteră te-ai ascuns, ca pe Dumnezeu să-L lauzi; Bucură-te, că peştera ţi-e stropită cu lacrimi; Bucură-te, că în peşteră te-ai săvârşit; Bucură-te, cel ce scrieri nu ne-ai lăsat, ci pildă de viaţă ne-ai dat; Bucură-te, că harul nu ţi-a părăsit trupul; Bucură-te, că numele peste munţi ţi s-a dus; Bucură-te, mare folositor al celor ce-ţi poartă numele; Bucură-te, că mormântul îţi este necunoscut; Bucură-te, cel ce cu duhul eşti printre noi; Bucură-te, înainte rugător al nostru la tronul Sfintei Treimi; Bucură-te, că în toată vremea ne dai ajutor cu îmbelşugare; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 8
În trup fiind tu încă, toţi s-au bucurat de îngereasca ta viaţă, iar acum în slăvile cereşti fiind, înaintea împăratului Hristos stând, nu ne uita pe noi, cei ce săvârşim pomenirea ta, ci roagă-te Domnului pentru noi, cerând iertare de păcate şi împărtăşire de veşnicele bunătăţi, ca să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 8
Ucenic smerit al lui Hristos te-ai arătat, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, pentru care părăsind toate cele veselitoare ale lumii, ţi-ai jertfit viaţa şi, din smerenie, n-ai îngăduit să fie descoperite moaştele tale, ferindu-te şi după moarte de laudele oamenilor. Pentru aceasta şi noi grăim ţie: Bucură-te, că în trup fiind, te-ai făcut locaş al Sfintei Treimi; Bucură-te, că lui Hristos Dumnezeu cu smerenie ai slujit; Bucură-te, că răstignindu-te lumii, Domnului jertfă te-ai adus; Bucură-te, căci cu sudorile sihăstriei ai stins cărbunii patimilor; Bucură-te, căci cu dumnezeiască smerenie ai smerit răutatea vrăjmaşilor diavoli; Bucură-te, căci prin sihăstrie te-ai arătat ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor; Bucură-te, că ai pus temelia pustniceştilor tale strădanii; Bucură-te, locuitorul cel ales al pustiei; Bucură-te, că peştera nu ai părăsit-o; Bucură-te, cel ce eşti cuvios şi mucenic; Bucură-te, că ascunsă ţi-a fost viaţa cea după Dumnezeu; Bucură-te, mijlocitorul nostru către Maica Domnului; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 9
Soborul arhiereilor şi ceata preoţilor dimpreună cu mulţimea credincioşilor adunaţi la canonizarea ta I-au adus rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tine, Sfinte Părinte Ioane, cântându-I cântarea: Aliluia!
Icosul 9
Sfinte Ioane, Părintele nostru, în trup muritor fiind, ai biruit hotarele firii, vieţuind ca un fără de trup, cu darul lui Dumnezeu; iar noi, mulţumire aducând Celui ce te-a mărit în viaţă şi după moarte şi închinându-ne de departe la locul necunoscut al moaştelor tale din Ţara Românească, strigăm ţie unele ca acestea: Bucură-te, cel ce ai defăimat înţelepciunea cea deşartă a lumii; Bucură-te, că pentru dragostea lui Hristos te-ai nevoit până la vărsarea sângelui; Bucură-te, căci cu râvna dreptei credinţe te-ai făcut ucenic lui Hristos; Bucură-te, stâlp al Bisericii; Bucură-te, tărie a ortodoxiei româneşti; Bucură-te, că Prislopul nu l-ai uitat; Bucură-te, că viaţa nu ţi s-a scris; Bucură-te, că strămoşii nu te-au uitat; Bucură-te, că predania te-a păstrat; Bucură-te, că după sute de ani ai fost canonizat: Bucură-te, că şi acum nu încetezi a te ruga pentru noi; Bucură-te, grabnic ajutător al celor ce te cinstesc pe tine; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 10
Vrând Făcătorul tuturor făpturilor să ne mântuiască de înşelăciunea vrăjmasului, te-a ales pe tine ca pe un apostol al nostru, ca prin tine să învăţăm să ne îndepărtam de toate înşelăciunile lumii şi prin viată curată apropiindu-ne de Dumnezeu, să-I cântam împreună cu tine: Aliluia!
Icosul 10
Făclie purtătoare de lumina eşti intre cuvioşi, Părinte Ioane, şi împreună locuitor cu sfinţii. Pentru aceasta soborul monahilor dreptmăritori care s-au ostenit peste veacuri în Sfânta Lavră a Prislopului, împreună cu noi, cei de astăzi, aducem doxologie lui Dumnezeu pentru tine, zicând: Bucură-te, omul lui Dumnezeu; Bucură-te, împlinitorul poruncilor Lui; Bucură-te, icoană însufleţită a vieţii celei curate; Bucură-te, că ale tale rugăciuni sunt bine primite; Bucură-te, stâlp de sprijin în primejdii; Bucură-te cel ce doreşti mântuirea sufletelor noastre; Bucură-te, că tu ne eşti apărător la judecată; Bucură-te înainte mergător al Înălţării Sfintei Cruci; Bucură-te, că la praznicele Mănăstirii împreună cu noi slujeşti; Bucură-te, că împărăţeşti întru cele de sus; Bucură-te că de acolo priveşti la noi, spre cei de jos; Bucură-te, că noi, creştinii, cu evlavie numele tău sfânt pomenim; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 11
Lăudând proslăvirea ta, te fericim toţi credincioşii, Părinte Ioane, lauda Bisericii şi podoaba monahilor, roagă pe milostivul Dumnezeu să ocrotească Biserica şi pe credincioşii robii Săi de toată reaua întâmplare, ocroteşte casele noastre cu căldura rugăciunilor tale, ca împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 11
Mulţimea credincioşilor dreptmăritori care se adună la praznicele duhovniceşti ale Sfintei Mănăstiri a Prislopului, mărturisindu-şi o tainică dorinţă şi crezând cu tărie că acolo unde vrea Dumnezeu toate sunt cu putinţă, îndrăznesc a-ţi aduce cântare plină de nădejde, zicând: Bucură-te, că, dacă voieşti, mormântul ţi se va descoperi; Bucură-te, că moaştele la Prislop ţi se vor aduce; Bucură-te, că Biserica te aşteaptă; Bucură-te, că Mănăstirea te doreşte; Bucură-te, ucenic peste veacuri al evanghelistului Ioan; Bucură-te, următor al Sfântului Nicodim; Bucură-te, cel ce vei face mare bucurie tuturor credincioşilor; Bucură-te, căci credinţa se va întări şi Dumnezeu se va slăvi; Bucură-te, că la El toate sunt cu putinţă; Bucură-te, că acum noi, credincioşii, te avem pe tine mijlocitor către Dumnezeu; Bucură-te, că eşti preamărit împreună ca mucenicii în locaşurile cereşti; Bucură-te, că amintirea ta se serbează în toată Biserica; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 12
Împărate Sfinte, primeşte pe mijlocitorul nostru şi împlinitorul poruncilor Tale, care se roagă Ţie ca să dai Bisericii Tale unire, pace la toată lumea şi stingerea dezbinărilor; să nu ne dai vrăjmaşilor noştri, nici cu mânia Ta să ne cerţi pe noi, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, de la care primeşte cântarea: Aliluia!
Icosul 12
Mare dar ai revărsat, prin Biserică, asupra noastră şi asupra Ţării Ardealului, prin viaţa ta întru tot sfântă, Prea Cuvioase Părinte Ioane; de aceea, cu recunoştinţă îţi aducem laudă şi mulţumire, cântându-ţi: Bucură-te, podoaba cea frumoasă a cuvioşilor; Bucură-te, nevoinţa cea cu osârdie a pustnicilor; Bucură-te, cel ce ai iubit tăcerea ca marele Arsenie; Bucură-te, că peştera ai lăsat-o ca turn de strajă al Mănăstirii; Bucură-te, că icoana ta ne este fereastră spre cer; Bucură-te, îndrumătorule al vieţii monahiceşti; Bucură-te, că fericirea cerească cu toţi sfinţii ai moştenit; Bucură-te, că de acolo pe noi ne priveghezi; Bucură-te, că pe nume ne cunoşti; Bucură-te, ocârmuitorul celor ce înoată pe marea vieţii acesteia; Bucură-te, că toţi, urmându-ţi pilda vieţii, ne mântuim; Bucură-te, că la peştera ta alergând, simţim alinare sufletească; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 13
O, de trei ori fericite, Prea Cuvioase Părinte Ioane, purtătorule de Dumnezeu, primind acest dar de rugăciune de la noi acum, izbăveşte-ne de toată nevoia şi scapă din chinul ce va să fie pe toţi cei ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).
Icosul 1
Îngerească viaţă alegând a petrece pe pământ, Părinte Ioane, ca să te bucuri cu îngerii în ceruri, ai părăsit toate cele veselitoare ale lumii şi umplându-te de dumnezeiasca dragoste ai alergat la limanul cel de mântuire al sihăstriei, de care minunându-ne, zicem ţie: Bucură-te, că din pruncie ai ridicat pe umeri crucea lui Hristos; Bucură-te, că ai ales fecioria mai mult decât nunta; Bucură-te, că ţi-ai logodit ţie curăţia; Bucură-te, că prin postire ai domolit săltările trupului; Bucură-te, că ai câştigat în inima ta frica Domnului; Bucură-te, căci cu plugul înfrânării ai arat pământul sufletului tău; Bucură-te, că ai semănat într-însul seminţele dreptei credinţe; Bucură-te, împreună vieţuitorule cu îngerii; Bucură-te, împreună vorbitorule cu sfinţii; Bucură-te, candelă nestinsă în rugăciune; Bucură-te, că ne luminezi calea către Dumnezeu; Bucură-te, pilda monahilor dreptmăritori; Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane!
Condacul 1
Jugul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Prea Cuvioase Părinte Ioane. În peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei o ai dobândit. Pentru aceasta cu cântări te lăudăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului!
Apoi se zice această rugăciune:
RUGĂCIUNE
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai zis şi s-a făcut toată făptura. Căci, din iubirea de oameni cea nemăsurată, fiind Dumnezeul a toată mângâierea şi nădejdea, ai binevoit a ridica din neamul nostru fii aleşi care prin credinţă şi nevoinţă pustnicească să menţină credinţa în atotputernicia şi milostivirea Ta şi să nu lase neamul nostru a se prăbuşi în întunericul necunoştintei de Dumnezeu.
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Care din îndurare, ca un Dumnezeu al milostivirii, ai dăruit Ţării Haţegului şi întregului popor dreptcredincios pe Sfântul Cuvios Ioan, ca să ne fie mijlocitor, rugător si ajutător în nevoinţele mântuirii.
Doamne Dumnezeul nostru, am greşit şi nu suntem vrednici a câştiga milostivirea Ta prin sârguinţa cea de toate zilele. De aceea, aducem mijlocitori pentru sufletele noastre pe PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu împreună cu Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, ca, prin rugăciunile lor să ne ocroteşti pe noi, Biserica Ta, şi tot poporul românesc, dăruindu-ne sănătate, viaţă ferită de toată răutatea, ca din adâncul inimilor să mărim Prea Sfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.
Sfântul Evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.
Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea troiţe şi răstigniri ca cele din ţara noastră.
Condacul 1