Reclame

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului


Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!


CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.


ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

papa semn demonic satanistAşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

papa benedict demisionarToţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.papa paul al II lea semne oculte

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.


Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.

Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)

RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU

După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.


PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC

Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal. Continuă lectura

Reclame

„27 martie 1918 – Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”


Actul Unirii Romaniei cu Basarabia 1918.jpg

Politica expansionistă a Rusiei şi Austriei, doritoare de noi teritorii, ori sfere de influienţă, pe seama „Omului bolnav- Imperiul Otoman- aflat în plină decădere economică şi militară, se va răsfrânge negativ asupra Ţărilor Române, la începutul secolului al XX-lea. Războaiele ruso- austro- turce, se desfăşurau şi pe teritoriul românesc, mai mult, acesta va ajunge sub ocupaţie străină ; Oltenia peste 20 de ani sub austrieci, iar Basarabia sub ruşi, între 1812 şi 1918. Principatele Române vor suporta două stăpâniri: suzeranitatea otomană şi potectoratul rus. Mai tragic este  suferinţa românilor basarabeni după  Tratatul de pace de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia 1812 , rupţi pe nedrept din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Erau încălcate grosolan vechile tratate (Capitulaţiile) dintre Poarta Otomană ţi Tările Române! De fapt ţarul Rusiei dorea întreaga Moldovă şi Tara Românească! Basarabia va deveni gubernie (provincie imperială). Basarabenii vor fi supuşi slavizării (rusificării), iar pentru modificarea structurii naţionale a populaţiei se vor face mutări de români, colonizări de ruşi şi alte naţionalităţi de sorginte slavă. Nicolae Iorga ( A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei, după unele surse ruseşti, nr. 10, 1991 p. 87) arată că 30.000 de ţărani (răzeşi şi mazili) vor fi strămutaţi în imperiu. Elocvent pentru a demonstra „efectul” acestei politici  este că primul recensământ din 1817 a consemnat o pondere a românilor de 86%, ca la sfârşirul secolului XX procentul românilor să scadă la 75% ( M.Muşat, I. Ardeleanu – De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti 1983, p.406).

            Primul război mondial ( 1914-1918), Revoluţia bolşevică din 1917, vor constitui împrejurări istorice favorabile pentru oprirea suferinţelor românilor din provinciile aflate sub vremelnică stăpânire străină. Se cuvine însă să precizăm că realizarea Unirii şi desăvârşirea statului naţional unitar a fost opera naţiunii române, a acţiunii energice a acesteia, având ca bază acumulările istorice, seculare, încă de la naşterea poporului român ca popor romanic şi creştin.

            În Basarabia se crease o situaţie favorabilă în urma ieşirii Rusiei lui Lenin din război şi a declarării de către acesta a principiului autodeterminării, „ca noroadele singure să-şi hotărască soarta. Ion G. Pelivan în „ La Bessarabie sous le regime russe”, Paris,1919.p.58 îl cita pe mareşalul rus Prozorovski care arăta că „Basarabia a  fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total”.

            Rolul principal în revenirea acestei provincii româneşti la Regatul României îl va juca Sfatul Ţării constituit la 25 septembrie 1917 ca Reprezentanţă naţională, 156 de deputaţi, din care 105 români, 51 reprezentanţi ai naţionaliăţilor. Preşedinte a fost ales Ioan Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa iar secretar I.Buzdugan.

            În acelaşi început de an se crease Partidul Naţional Moldovean care va folosi ziarul „ Cuvânt Moldovenesc” ca tribună de propagare a ideilor unioniste. După proclamarea Republicii Democraticii Moldoveneşti aceasta îşi declaraă independenţa, iar Consiliul Directorilor ( organul executiv) cere sprijinul armatei române pentru a proteja populaţia împotriva soldaţilor ruşi constituţi în bande ce jefuiau localităţile basarabene căci armata imperială se afla într-un proces de bolşevizare şi descompunere.

            Sfatul Ţării întrunit la 27 martie 1918 avea ca subiect de dezbatere Unirea cu România.

C.Stere, cooptat în sfat declara: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra sortii viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. Cu 86 de voturi pentru Unire din cei 136 de deputaţi prezenţi aceasta este aprobată;  reproducem o parte din Hotărârea Sfatului Ţării : „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia) în hotarelei ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 de ani mai bine ( 106 ani s.n.) din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

                   Trăiasca Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”! (M.Manea, B.Teodorescu – Istoria românilor, Bucureşti 1996, p. 232).

            Primul Ministru Al. Marghiloman recunoaşte acest act: „ în numele poporului român şi al regelui său Majestatea sa Ferdinand I i-au act de unirea Basarabiei cu România  şi proclam Basarabia  Unită  de data aceasta pentru totdeauna cu România şi nedivizibilă” ( I.Nistor – Istoria Basarabiei, p. 285). La 9 aprilie 1918 Regele Ferdinand I prin decret regal  sansţionează Unirea. Conferinţa de pace de la Paris din 1920, prin Tratatul României cu Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia este recunoscută de jure şi de facto ( juridic internaţional) unirea Basarabiei cu Patria mamă.

            Rusia sovietică nu va accepta aceasta realitate şi va căuta să-şi „recupere” teritoriul care istoric şi  juridic, cum am arătat anterior, aparţinea Moldovei lui Ştefan. În 1940 după două ultimatum-uri Basarabia este ocupată de armata roşie, la fel ca şi Bucovina de Nord. Începe Golgota românilor: depotări în Gulagul siberian, mutări de sate întregi în Asia Centrală, asasinate, închisori, luarea pământurilor în colhozuri şi dărâmarea bisericilor. Se produce o sovietizare şi rusificare a basarabenilor, limba rusă înlocuieşte româna în şcoli, istoria este mutilată. Urmele acestei politici au fost atât de adânci încât se văd şi astăzi. Nădăjduim însă că Dumnezeu va ocroti neamul nostru şi că va veni iar o zi măreaţă pentru fraţii din stânga Prutului de a reveni la patria strămoşească.

Prof.  Clement Gavrilă– Sălăuţa

Scrisoare din Basarabia, de Grigore Vieru

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Iisus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimii
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

DoarOrtodox

Vecernia iertării – prima slujbă a Postului Mare


foto Anna Jakimiuk

foto: orthphoto.net

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica a Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Iertarii. Slujba incepe solemn, preotul fiind imbracat in vesminte luminoase. Stihirile care urmeaza dupa “Doamne, strigat-am…” anunta venirea postului si, dincolo de Post, apropierea Pastelui. Urmeaza apoi vohodul cu cantarea “Lumina lina”. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel mai inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminoase sunt puse deoparte, preotul imbraca vesminte de culoare inchisa. Luminile se sting si se intra in atmosfera Postului Mare, acea “tristete stralucitoare” caracteristica. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sf. Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerandu-si iertare unii altora.

Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare pentru mantuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o fapta buna, ca pe un dar. Darul pentru a putea fi insa primit trebuie sa indeplineasca conditia evanghelica a darului, sa fim impacati cu aproapele nostru. De aici vine asa de frumoasa randuiala a iertarii obstesti cand ne spunem unii altora: “Iarta-ma frate!”, “Dumnezeu sa te ierte!”. Acum ne iertam cu cei din casa, cu vecinii si cu cei cu care avem vreo pricina. Stergem astfel toata rautatea cea de la inima si putem aduce in pace si cu buna nadejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.

Asadar ritualul iertarii care se savarseste la sfarsitul vecerniei nu este doar un ritual exterior ci ne pregateste efectiv pentru a intra in Post impacati cu semenii, in relatie de fratietate, de unitate. Aceasta iertare pe care o cerem unii altora nu este altceva decat prima incercare de a sparge fortareata pacatului si reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si semenul meu iertarea lui Dumnezeu insusi.

Aceasta vecernie a iertarii se savarseste in bisericile noastre si este de datoria noastra de a participa la aceasta slujba pentru a primi iertare unii de la altii spre a intra impacati in Post. Chiar si cei care de obicei nu participa la slujbele de seara, se cuvine sa fie prezenti la slujba de inceput a Postului Mare, deoarece, precum spunea parintele Schmemann: “nimic nu destainuie mai bine «tonalitatea» Postului Mare in Biserica Ortodoxa: nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda de catre om.” Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

DoarOrtodox

 

REGELE MIHAI ESTE ŞI VA FI REGELE ROMÂNILOR


Motto:

„Nu văd România de ASTĂZI ca pe o moştenire de la părinţii noştrii, ci ca pe o ŢARĂ pe care AM LUAT-O CU ÎMPRUMUT de la copiii noştrii.”

REGELE MIHAI

 MS Regele Mihai I al Romaniei

România acum este o ţară cernită, în care dangănul clopotelor bisericilor ortodoxe anunţă plânsul, bocetul românilor la moartea REGELUI LOR, aşa cum au făcut-o şi în vara anului 1504 la ultimul drum pământean a celui care a ţinut închisă „Poarta Creştinătăţii”, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Majestatea Sa este ultimul rege uns, puterea de monarh derivând de la Biserică, implicit de la Dumnezeu, aşa cum a moştenit de la voievozii români care au domnit „din mila lui Dumnezeu”. Dacă Mihai I nu a fost rege constituţional dupa barbarismul din 30 decembrie 1947, a rămas Suveranul poporului român şi al Ţării, adevăratul Şef de Stat.

Semnificativ este faptul că nu i s-au putut lua alte atribuţiuni:

  • Episcop al treburilor din afară (ca Rege uns şi moştenitor – în zilele noastre- a Bizantinilor în virtutea unei legături ce durează tocmai din preajma Sinodului IV Calcedon din 451;
  • Ultimul Mareşal al Armatei Române (din cei cinci) şi singurul deţinător în viaţă a Ordinului Mihai Viteazul Clasa I-a;

În calitatea de episcop al treburilor din afară avea anumite prerogative: putea să împărtăşească enoriaşi, să intre pe uşa împărătească şi să înmâneze cârja ierarhilor, mitropoliţilor, episcopilor. Patriarhul întru veşnică pomenire Teoctist spunea că: „Regele Mihai I reprezintă simbolul unităţii românilor”. A fost un creştin ortodox, profund devotat iubirii faţă de Iisus Mântuitorul spunându-se că: „a fost cel mai apropiat român de Dumnezeu” ( Teoctist Patriarhul).

Regele nostru a condus ţara în cele mai grele momente ale istoriei neamului, România fiind salvată prin Actul istoric de la 23 august 1944, ca ţară şi stat, de un dezastru economic şi de imense pierderi umane şi materiale. Prin acţiunea sa a scurtat războiul mondial cu 6 luni, salvând de la moarte milioane de vieţi. Iată că regele Mihai, deşi nu a primit premiul Nobel pentru pace, Suveranul îl deţine prin fapta sa.

S-a opus restaurării regimului comunist, iar în exil a trăit pentru poporul pe care l-a iubit nemărginit. Georgeta Filotti afirmă că: „Regele Mihai rămâne o personalitate nefericită, puternică, un om care şi-a iubit profund ţara, punând-o deasupra oricăror interese.”

Regele s-a născut la Sinaia în 25 octombrie 1921 ca fiu al Regelui Carol al II-lea şi Reginei – Mamă Elena a moştenit din naştere titlurile de Principe al României şi Principe de Hohenzollern –Sigmaringen.

Deşi a fost lipsit de dragostea maternă, Regina – Mamă Elena fiind exilată la Florenţa, singurele zile luminoase erau cele petrecute cu regina, a primit o educaţie aleasă, a fost pregătit pentru a fi rege. Era înconjurat şi învăţa alături de copii din toate stările sociale. În 1927 devine rege prin renunţarea lui Carol la calitatea de prinţ moştenitor, dar fiind minor se constituise o Regenţă  regală formată din Prinţul Nicolae, Patriarhul Bisericii Orotodoxe Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie Ge. Buzdugan.

Tatăl său îl detronează în 1930, pentru ca în cel mai greu moment din istoria românilor, 1940, destrămarea României Mari să revină pe tron, după abdicarea lui Carol II. Din 1947 şi până în zilele noastre a suferit pentru noi iubindu-ne profund, trăind modest, dar cu o speranţă vie că libertatea va veni. A trecut cu demnitate umilinţa de a nu i se permite să se reântoarcă în ţară, pentru noi  de urmat pilda lui: NU A URÂT pe prigonitori, căci avea în suflet şi în minte cuvintele Mântiutorului Iisus: „Iartă-i că nu ştiu ce fac”!

Când un milion de oameni îl ovaţionau, exclamau: „Monarhia salvează România” sau „Majestate nu pleca, România-i ţara ta”, a refuzat să preia puterea , de fapt nici nu s-a gândit, căci considera o faptă ilegală să revină pe tron prin forţă. Aştepta hotărârea poporului, popor care a mai ratat o ocazie ca să-şi croiască un alt viitor, decât cel pe care îl trăim în prezent!

Regele Mihai este un model, un reper al României. Testamentul său politic îl reprezintă cuvântarea din Parlament 2011. Majestatea Sa vedea că: „Lumea de mâine nu poate rezista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. Românii nu vor clădi o Românie dacă nu ţin cont de dorinţa Suveranului nostru: „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul!” La cele afirmate de Rege, trebuie să adăugăm alte nestemate lăsate pentru timpurile prezente şi viitoare: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea”.

Despre Coroana Regală, Regele Mihai I afirma: „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului în continuitatea lui istorică şi a Naţiunii în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”

Cu renumita înţelepciune şi simplitate de ţăran român Majestatea Sa ne îndeamnă: „Vom avea o şansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele!”

Ca ortodocși, să relevăm şi faptul că Regele nostru ne-a arătat ce înseamnă familia ortodoxă şi credinţa, mai ales în aceste vremuri în care ea este pusă în pericol de idei veninoase şi bolnave.

Dar ce este şi cine a fost Mihai I? A fost, este şi va fi românul care rămâne Rege, omul care a plecat la Domnul ca să fie mai aproape de EL , să se roage pentru poporul său.

Radu Ciuceanu afirmă că: „Regele Mihai, contemporanul nostru, va rămâne în cronica veşnică a poporului român, un model de curaj şi înţelepciune atunci când hotarele răsăritului ne-au cotropit ţara.”

Bunul  Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 Prof. Clement Gavrilă-Sălăuţa

DoarOrtodox

MAREA UNIRE DE LA 1918 – CUNUNĂ A ISTORIEI POPORULUI ROMÂN


Motto:

 „Eu din romîni îmi trag sorgintea
C-o sfântă dragoste iubesc
Şi pentru tot ce-i romînesc
Oricînd, şi braţele şi mintea
Şi sufletul mi le jertfesc”

Bogdan Petriceicu -Haşdeu, Sunt romîn

1 decembrie 1918Anul acesta am sărbătorit şi am cinstit eroii neamului românesc ce s-au jertfit acum 100 de ani – vara lui 1917 – la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Războiul de întregire a neamului românesc din 1916-1918, cum este  numită în Istoria poporului român participarea României la Primul război mondial (1914-1918) a fost ocazia care a netezit drumul spre Marea Unire.

            Regretatul istoric, academicianul Florin Constantiniu sublinia că: „Marea Unire a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii  neamului, elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit(…) Nu o victorie militară a stat spre temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional”.

            Anul ce vine – 2018 – este anul Centenarului Marii Uniri – act istoric milenar, spunem milenar căci el s-a realizat în timp istoric, în mai multe etape. Prima piatră a temeliei edificiului naţional a fost pusă de Mihai Viteazu la 1600, apoi a urmat Revoluţia română de la 1848, la 1859 s-a înfăptuit Unirea Principatelor (Unirea lui Cuza), iar Războiul din 1877-1877 a însemnat cucerirea şi recunoaşterea independenţei de stat, România devenind la puţin timp Regat. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvârșit formarea Statului Naţional Român prin unirea cu ţara mamă a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, ca rezultat al luptei românilor din provinciile vremelnic aflate sub stăpânire străină, precum şi a celor din Valahia ţi Moldova. Din acest motiv, dorinţa ca fraţii să nu mai fie despărţiţi de graniţe arbitrare – în august 1916 regele Ferdinand şi guvernul Ion I.C. Brătianu având o puternică susţinere politică şi populară, hotărăsc să intre în război alături de Antantă. În Regat se dezvoltase un puternic curent uniunist, antantofil în frunte cu Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Regina Maria, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion IC Brătianu, precum şi mulţi ardeleni veniţi la Bucureşti. Octavian Goga era o puternică voce militantă pentru unire: ”N-o să fie atâta încăpere în sufletul dumneavoastră câtă durere vă aduc eu din Ardeal” sau „Viitorul Ardealului e în raniţa soldaţilor români”, erau îndemnurile către regăţeni, pentru a sluji cauza naţională prin intrarea în război alături de Franţa, Anglia, Rusia, lucru care s-a şi înfăptuit.

            După victoriile Antantei în 1918, dezmembrarea imperiului Austro-Ungar şi Revoluţia bolşevică din Rusia (nov. 1917), popoarele pe baza principiului dreptului la autodeterminare, au acţionat pentru emanciparea de sub stăpânirea străină. Românii nu stau cu mâinile încrucişate. În Basarabia s-a constituit Partidul Naţional Moldovean cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău din octombrie 1917 care va alege Sfatul Țării ce va decreta autonomia Basarabiei. În decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, iar în ianuarie 1918 îşi declară independenţa. La 27 martie 1918 Sfatul Țării adoptă cu majoritate de voturi (din cei 138 de deputaţi prezenţi) hotărârea de unire a Basarabiei cu România. În fruntea unioniştilor erau intelectuali de marcă: Ioan Inculeţ, Pantelimon Halippa.

            În Bucovina, care a fost teatru de război, fruntaşi ca Ion Nistor, Iancu Flondor, Sextil Puşcariu militau pentru unire. Se constituie la Cernăuţi Consiliul Naţional Român cu un Comitet Executiv. La 28 noiembrie 1918 este convocat Congresul General al Bucovinei la care participă reprezentanţii tuturor naţionalităţilor din provincie, care hotărăsc cu mare majoritate de voturi unirea Bucovinei cu Regatul României.

            În Transilvania lupta pentru realizarea Unirii a tins să se radicalizeze odată cu începerea războiului. Împăratul Carol a dorit să salveze imperiul prin manifestul: „Către popoarele mele credincioase” prin care propunea o federalizare a Austro-Ungariei. Răspunsul românilor a fost Declaraţia de independenţă de la Oradea din octombrie 1918, document al românilor reprezentaţi de Partidul Naţional Român. PNR şi PSD constituie Consiliul Naţional Român Central format din 12 memebri, câte 6 din fiecare partid care avea sediul la Arad. Se trece la preluarea puterii în Transilvania – tratativele dintre CNRC şi guvernul TISZA eşuaseră – şi organizarea MAN de la Alba Iulia. Ea este convocată la 1 Decembrie, participând 100 000 de oameni iar comunităţile din Transilvania au desemnat 1228 de delegaţi care au adus la Casina Militară din oraş Credenţionalele (documente prin care comunităţile din care proveneau îşi dădeau acordul pentru Unire).

            Gh. Pop de Băseşti, militantul din cei 300 de memorandişti, este preşedintele, MAN, el exclamând deschizând adunarea: „S-a realizat marele vis al lui Mihai Viteazul, unirea tuturor de-o limbă şi o lege într-un singur şi nedespărţit stat  numit România”. Piatra funerară a acestui mare patriot are următoarea inscripţie – testament: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace, că am văzut slobozirea neamului meu”.

            Vasile Goldiş prezintă Rezoluţia Unirii, primită cu urale de mulţime, iar episcopul de Caransebeş (viitorul patriarh al României) Miron Cristea duce la 14 decembrie 1918 regelui Ferdinand actul Unirii ce va fi recunoscut prin Decretul din 24 decembrie. Pentru administrarea Transilvaniei este ales un Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu. Guvernul Ungariei Sovietice, condus de Bela Kun a trimis armata în Transilvania. Puterile învingătoare în război cer României să intervină, în august 1919 după o campanie reuşită armata română intră în Budapesta, pe Parlamentul Ungar „arborând” o opincă.

            Marea Unire este o cunună a istoriei naţionale. A strâns pe toţi românii într-o singură graniţă, s-a creat o ţară ce va juca un rol important în politica europeană interbelică.

            Mitropolitul Transilvaniei, Andrei Plămădeală numea Ziua de 1 Decembrie 1918 (devenită Zi Naţională): „ziua Bucuriei Româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă”.

            Marea Unire a fost susţinută cu toată forţa de Biserica Ortodoxă Română. Biserica românească (ortodocși şi uniţi) a  fost prezentă la Alba Iulia prin 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi a celor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al fiecărui institut teologic şi 10 studenţi delegaţi. Miron Cristea, episcop de Caransebeş, Nicolae Bălan, profesor la Academia Teologică „Andreană”, viitor Mitropolit al Transilvaniei se înscriu în elita românească unionistă.

            Marea sărbătoare de la 1 Decembrie se împleteşte atât de fericit cu Praznicul din 30 noiembrie al Sf. Apostol Andrei Ocrotitorul României şi a vrednicului Mitropolit Andrei Şaguna (canonizat ca sfânt ierarh al românilor), un lucru unicat în Europa. Se cuvine deci să purtăm în suflet şi conştiinţa sărbătorile din pragul iernii, 30 noiembrie şi 1 Decembrie, Marea Unire, precum şi pe cei care au militat şi au luptat pentru împlinirea  marelui act istoric.

Prof. Clement Gavrilă – Sălăuţa

prof scriitor crestin Clement Gavrila Salauta

EU SUNT ROMÂNUL

Prin mine curg râurile ţării,
Cărunţii munţi sunt inima ce bate,
În ritmul doinelor, colindelor
Şi a duioaselor balade.

Eu sunt românul!
Ce a făcut Unirea!
Eu sunt iobagul şi martirul,
Ce poartă-n suflet doar iubirea!

Eu sunt creştinul
Ce a îmbrăcat botezul
De două mii de ani încoace,
Şi-l port în mine doar pe El, Hristosul!

Eu sunt românul,
Care plânge, după-nfrăţire,
Dragoste şi unitate,
Setos să-l strângă iar în suflet,
Pe prea iubitul frate!

Clement Gavrilă- Sălăuţa

doar-ortodox

Viața, troparul și acatistul Sf. Gheorghe (Lazăr) Pelerinul (17 august)


Troparul Sfantului Gheorghe Pelerinul, 17 august

Pe nevoitorul cel mare și următorul sihaștrilor, pe fericitul pelerin al lui Hristos în cântări să-l cinstim, strigându-i cu evlavie: Sfinte Gheorghe, prin rugăciunile tale, luminează calea vieții noastre!


MOSUL GHEORGHE LAZAR – Manastirea Varatec (1846-1916)

mos_gheorghe_lazarCredinciosul Gheorghe Lazar este modelul adevaratului pelerin roman. Prin trairea sa cu totul aleasa, el formeaza un exemplu unic in viata duhovniceasca a Bisericii noastre din ultima suta de ani.

Mosul Gheorghe Lazar, cum i se spune pana astazi, s-a nascut in comuna Sugag, judetul Alba, in anul 1846. Cand avea varsta de 24 de ani, parintii sai l-au casatorit si l-au lasat mostenitor averii lor. Si a trait in insotire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvantat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viata crestineasca aleasa, in munca cinstita, in rugaciune, in post si milostenie. Indeletnicirea lui era cresterea vitelor.

In anul 1884, s-a dus sa se inchine la Mormantul Domnului si a ramas la manastirile din pustiul Iordanului si al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an si jumatate in Muntele Athos si s-a intors in tara. A mai trait cativa ani in familie, si-a pus copiii in randuiala, iar in anul 1890 s-a retras ca pelerin spre manastirile Moldovei.

Dupa ce se inchina la toate sfintele lacasuri, Mosul Gheorghe Lazar se stabileste definitiv in orasul Piatra Neamt si se nevoieste ca un adevarat sihastru in clopotnita lui Stefan cel Mare din mijlocul orasului timp de 26 de ani, pana la obstescul sau sfarsit. Aici se ostenea singur, in post si rugaciune, vara si iarna, fara foc, fara pat, fara doua haine, fara incaltaminte in picioare, traind din darul lui Dumnezeu si din mila oamenilor.turnul lui Stefan cel Mare Piatra Neamt

Astfel, bineplacand lui Dumnezeu si cunoscandu-si sfarsitul, s-a savarsit cu pace in chilia lui, la 15 august, 1916, si a fost inmormantat in cimitirul orasului. In vara anului 1934, osemintele sale au fost asezate in gropnita Manastirii Varatec.

Sf Cuvios Gheorghe Lazar


Fapte si cuvinte de invatatura

Credinciosul Gheorghe Lazar a fost in viata sa un om al rugaciunii. Cel mai mult citea Psaltirea. Inca de mic o purta cu sine si, pascand vitele parintilor sai pe munte, citea mereu psalmii lui David, pana i-a deprins pe de rost.

Dorind foarte mult sa se inchine la Mormantul Domnului, in primavara anului 1884 si-a pus Evanghelia si Psaltirea in traista, si-a lasat casa in randuiala, a luat toiagul in mana si a plecat la Ierusalim. Pana la Constanta a mers pe jos, apoi cu vaporul, rostind neincetat psalmii lui David. Iar cand a ajuns la Sfantul Mormant, s-a rugat cu atata credinta si lacrimi, ca a uimit pe toti. Si a zabovit in Ierusalim 40 de zile.

Spunea mai tarziu ucenicilor sai ca, ravnind sa cunoasca nevointa calugarilor din Tara Sfanta, s-a dus sa se inchine prin toate manastirile din pustiul Iudeii si din Valea Iordanului. Mai intai a ajuns cu mai multi pelerini la un sihastru vestit ce se nevoia in pestera Sfantului Xenofont. Sihastrul tocmai atunci dadea mancare unui leu in gura pesterii. Apoi, slobozind leul in pustie, a strigat pe nume pe Mosul Gheorghe, zicandu-i prin talmaci:

– Frate Gheorghe, vino si nu te teme. Pomenita sa fie credinta ta inaintea lui Hristos si auzita sa-ti fie rugaciunea in urechile Domnului Savaot! Stiu dragostea ta si ravna inimii tale de a-I sluji Lui toata viata. Deci, zaboveste o vreme la manastirile din Palestina in post si rugaciune, iar cand iti va porunci Duhul Sfant, sa vii iarasi la mine.

Cu binecuvantarea acestui sihastru a petrecut Mosul Gheorghe un an de zile prin manastirile Palestinei. In fiecare lavra statea o luna de zile. Ziua ajuta la udatul gradinilor, iar noaptea citea la Psaltire in biserica si zicea rugaciunea lui Iisus. Apoi pleca la alta manastire.

Asa s-a nevoit batranul, in post, in rugaciune si tacere, nestiut de nimeni. Apoi s-a dus iarasi la bunul sau dascal din pustie.

Primindu-l cu dragoste, pustnicul l-a intrebat:

– Frate Gheorghe, cum se simte duhul tau?

– Bine, cu rugaciunile sfintiei tale, parinte. Continuă lectura

14 mai 2017, Mănăstirea Putna: Proclamarea canonizării Sfinților Putneni: Ierarhul Iacob Putneanul, Cuvioşii Natan, Sila şi Paisie


Duminică, 14 mai, Mănăstirea Putna va fi gazda unui eveniment foarte important pentru ortodoxia română: canonizarea sfinților putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 6–7 iunie 2016, a hotărât canonizarea Sfântului Iacob Putneanul și a ucenicilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori la Putna și Sihăstria Putnei, cu zilele de prăznuire de 15, respectiv 16 mai.
Glasul sfinților cheamă pe toți cei iubitori de Hristos să ia parte la acest moment de sărbătoare. Să le ascultăm chemarea, pentru a ne bucura de slava de care ei se împărtășesc în Împărăția lui Dumnezeu!

Această prezentare necesită JavaScript.

Sâmbătă, 13 mai, Mănăstirea Putna

13.00 – Primirea delegației oficiale de ierarhi, conduse de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României.
18.00 – Ultimul Parastas pentru Mitropolitul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan
19.00 – Slujba Privegherii

Duminică, 14 mai, Mănăstirea Putna

9.30 – Sfânta Liturghie, săvârșită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, și ierarhii prezenți, înconjurați de un sobor de preoți și diaconi.

Proclamarea solemnă a canonizării Sfinților putneni: citirea tomosurilor de canonizare, prezentarea icoanelor, închinarea la sfintele moaște și cântarea troparelor.

După sfârșitul slujbei, toți credincioșii se vor putea închina la sfintele moaște ale Sfinților putneni, care vor fi așezate pe o scenă special amenajată lângă Biserica Voievodală.

13.30 – Recital de poezie și muzică „La Putna Sfântului Ștefan și a Sfântului Iacob” al grupului de elevi  Ai lui Ștefan, noi oșteni de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, condus de prof. Vasile Schipor.
16.00 – Vernisarea expoziției „Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul. Părintele, ctitorul, cărturarul” în Muzeul Mănăstirii Putna
19.00 – Slujba Privegherii în cinstea Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, Mănăstirea Putna
Sfintii putneni Iacob Natan Sila Paisie

Luni, 15 mai, Mănăstirile Putna și Sihăstria Putnei

9.30 – Sfânta Liturghie în ziua de prăznuire a Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, Mănăstirea Putna
17.00 – Pelerinajul Sfinților – În sunetul clopotelor
Cele două racle cu sfinte moaște vor fi purtate în pelerinaj, pe jos, de la Mănăstirea Putna până la Mănăstirea Sihăstria Putnei. Aici, ele vor fi așezate spre închinare pe o scenă amenajată lângă biserica Buna Vestire.
19.00 – Slujba Privegherii în cinstea Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan, la Mănăstirea Sihăstria Putnei

Marți, 16 mai, Mănăstirea Sihăstria Putnei

9.30 – Sfânta Liturghie în ziua de prăznuire a Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan, Mănăstirea Sihăstria Putnei

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Troparul Sf. Ierarh Iacob Putneanul (data de pomenire, 15 mai)

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Să fie clar! NU VREM acte de identitate biometrice!


Una dintre cele mai active Mănăstiri din întinsul Patriarhiei Române, Mânăstirea Petru – Vodă se implică în dezbaterea privind propunerile Guvernului privind adoptarea noilor acte de identitate ce se vor a înlocui actualele cărți de identitate și carduri de sănătate.

Mănăstirea arată într-un comunicat pe siteul oficial că potrivit Scripturii, fiecare cetățean trebuie tratată precum o „ființă integră, liberă, nobilă, sacră, autonomă, spiritual-veșnică, inteligentă, de-sine-voitoare, potentă, unică, irepetabilă, ireductibilă, inumerizabilă, nevirtualizabilă, reală, tangibilă, vie”.

Obștea Mănăstirii ctitorită de Părintele Iustin Pârvu afirmă că doar persoanele care „ se consideră piese de schimb fără nici o valoare, ajustabile, fără voință, lipsite de inteligență, de libertate, de sens, supuse într-o mașinărie controlată de organizații care în mod deschis își declară conceptele antiumane și intențiile genocidare sunt desigur liberi să renunțe la libertate asumîndu-și actele de identitate electronice, iar noi nu le contestăm acest „drept” întristător pentru binele lor”.
În comunicat se afirmă că niciun stat puternic din lume nu a implementat actele electronice, iar cele care le-au implementat au pus condiția ca baza de date să aparțină exclusiv guvernului propriu.
„Cetățenilor care sunt neinformați cu privire la realitatea științifică a aplicării și a efectelor identității electronice – deși Statul Român a primit o bună parte din cei 728 de milioane de euro acordați respectabililor noștri guvernanți (începînd cu anul 2007) pentru a informa poporul român pe acest subiect –, le recomandăm cîteva informații statistice: toate statele puternice economic, militar, financiar și geostrategic nu au implementat acte de identitate electronice (de ex. S.U.A, Japonia – țara cea mai performantă tehnic –, China, Iran, Marea Britanie), sau le-au implementat cu condiția ca baza de date să aparțină exclusiv guvernului propriu, fără acces extern (de ex. Rusia sau Israel)”,arată comunicatul.
Actele electronice sunt nesigur, mai ales având în vedere că, susține Mănăstirea Petru Vodă, „în anul 2016 au fost 421 de miliarde de furturi de identitate online. S-au produs pagube de 16 miliarde $ pentru 15,4 milioane de utilizatori. O companie precum Yahoo a raportat în 2016 furtul a 500 de milioane de conturi și parole personale. Argumentele științifice abundă (de la rata de eroare pînă la discriminare, de la frauda de organe pînă la cyber-crime), astfel încît nici un om cu mintea întreagă nu poate afirma că avatarizarea ar însemna vreun progres, cu atît mai puțin într-o țară ca a noastră, cu o populație extrem de eficientă tehnologic datorită inteligenței native, dar extrem de ineficientă infrastructural”.
Mănăstirea Petru – Vodă afirmă că poziția Bisericii Ortodoxe este aceea „de ocrotire a integrității, intimității și libertății umane. Creștinii folosesc cu succes tehnologia cea mai performantă, nu acceptă să fie ei înșiși folosiți de ea”.
Obștea arată că România insistă „să dovedească lumii că a rămas un stat nedemocratic”, acolo unde „conducătorii ei continuă să sfideze cu cerbicie dorința de libertate și drept la intimitate a cvasi-majorității românilor, materializată întîi în 2009 prin strîngerea a un milion de semnături (aparținînd votanților) împotriva obligativității actelor electronice, gest fără precedent în istoria modernă a țării, apoi prin sfidarea refuzului repetat, în masă, de două ori, de implementare a cardurilor de sănătate electronice, iar recent prin ridiculizarea a trei milioane de semnatari, recent, pentru un aspect de legitimă apărare antropologică similară celor din toate țările de pe glob”.
În final, Mănăstirea sfătuiește pe credincioșii români, ca în cazul în care se va adopta totuși schimbarea actelor de identitate, să aleagă varianta cărții de identitate simplă, ne-electronică.
„Sfatul nostru pentru credincioșii din această țară este ca la schimbarea actelor de identitate (în cazul în care Guvernul și Parlamentul României vor respecta propria variantă propusă pentru modificarea Art. 16 al OUG nr. 97/2005) să aleagă cartea de identitate simplă, ne-electronică.
Acesta este îndemnul nostru, plin de dragoste pentru poporul pentru care ne rugăm: sus să avem inimile, la Mîntuitorul și Dumnezeul nostru, Adevăratul Stăpîn, Domn și Judecător al Universului, Biruitorul iadului, Împăratul împăraților, Singurul Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor, amin”, se arată în încheierea comunicatului.
%d blogeri au apreciat asta: