Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi și să apere Biserica și Ţara de toată influența cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde și neamul. Să nu fie!
Vă scriu, iubiți tineri, câteva gânduri, cu aceeași dragoste cu care vă pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, în numele Arhieriei la care m-a chemat Hristos și al Bisericii Sale, care poartă în ea desăvârșirea, precum și din dorința de a ne întări în dragostea față de Biserica părinților noștri și față de valorile spirituale și morale ale neamului nostru românesc. În acest An Centenar cu toții vom fi chemați să ne exprimăm, prin vot, așa cum ne va dicta conștiința, adeziunea noastră pentru Familia creștină, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, după rânduiala lui Dumnezeu, și care a fost binecuvântată și sfințită prin Taina Nunții de Domnul Iisus Hristos în Duhul Lui cel Sfânt. Și pentru că, de-a lungul timpului, lucrarea atâtor generații de tineri a fost apreciată și plăcută înaintea lui Dumnezeu – Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat pe copii și i-a dat ca exemplu de nevinovăție (Marcu 9, 36), iar pe tineri i-a iubit, după cuvântul profetului care zice: „Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam” (Osea 11, 1); de aceea pe unii i-a înviat din moartea trupească (Marcu 5, 41; Luca 7, 14; Ioan 11, 1-45), pe alții din cea sufletească (Matei 19, 20) – suntem încredințați că și lucrarea generației voastre, în aceste momente de o importanță majoră din viața Bisericii, va stărui în aceeași iubire de Hristos și de semeni, după îndemnul Apostolului, care zice: „Și acum, copii, rămâneți întru El, ca să avem îndrăzneală când Se va arăta și să nu ne rușinăm de El, la venirea Lui” (I Ioan 2, 28).
II
Tinerețea, care la evrei începea la vârsta de 12 ani, este o treaptă a vieții: „tânăr am fost și iată am îmbătrânit” (Psalmi 36, 25), așa cum sunt pruncia, copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea și este cea mai frumoasă perioadă din viața noastră pentru că ea este privire spre Cer, vis și jertfelnicie, ideal și dăruire, entuziasm și faptă. De tinerețe, ca aspirație spre Cer, putem beneficia sau nu; totul depinde de modul nostru de viață și de vrerea lui Dumnezeu. „Bucură-te, omule, cât ești tânăr – zice Scriptura – și inima ta să fie veselă în zilele tinereții tale și mergi în căile inimii tale (…) dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecclesiastul 11, 9). Interesant este faptul că Ecclesiastul nu îngrădește libertatea de mișcare a tinereții, ci doar o așază sub grija răspunsului bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos. Oricât de lungă ne-ar fi viața aici pe pământ, ea pălește în fața veșniciei, pe care o câștigăm numai prin lucrarea poruncilor (Marcu 10, 19). Desigur, nu este ușor să fii virtuos, să împlinești poruncile, într-o lume desacralizată; virtuțile se pot ofili, dacă pornirile sau pasiunile din noi nu vor fi ținute sub control. Or, tinerețea este plenitudine de viață doar atunci când beneficiarul acesteia este conectat, prin credință, la Dumnezeu ‒ cauza și finalitatea oricărei existențe (Apocalipsa 1, 8). Noi știm că armonia desăvârşită între cuvânt și faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu și Om desăvârşit, dar știm, de asemenea, că Dumnezeu vrea ca noi să ne străduim să-L iubim, să-L imităm și să-L urmăm. De aici și îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spunea ucenicului său Timotei: „fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Timotei 4, 12). Adică, lucrează la desăvârșirea propriului tău caracter.
III
Cum își va păstra un tânăr viața sa curată? Răspunsul este unul singur: Urmându-L pe Hristos! Cel Care a zis: „Cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Însă, sunt și multe alte modalități de înălțare a tânărului deasupra lumii instinctelor, printre care amintim: participarea la Sfânta Liturghie, unde prin Sfânta Împărtășanie tânărul se unește cu tinerețea și cu veșnicia lui Iisus Hristos, șansa plăsmuirii personalității sale până „la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13); citirea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți; practica rugăciunii ‒ tinerețea fără rugăciune este un nonsens; postul şi spovedania ‒ armele purificării; pelerinajele la biserici și mănăstiri – cetăți ale credinței, tradiției și spiritualității sufletului românesc ‒, precum și la alte locuri sfinte din țară și străinătate; vizitarea unor muzee și colecții de artă și, de ce nu, citirea unei literaturi, care să nu deterioreze propria credință, ci din care să poată decripta duhul ce dă viață și să extragă cu hărnicie și discernământ de albină nectarul Duhului Sfânt pentru hrana sufletului. În toate, deopotrivă, Îl va putea tânărul afla pe Dumnezeu.
IV
Tinerii botezați, miruiți și împărtășiți fac parte integrantă din trupul Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Legătura dintre trupul Bisericii și Capul ei, a surprins-o Hristos în pilda Vița și mlădițele (Ioan 15, 1-16). Hristos fiind Capul Bisericii, tinerii, întocmai celor care au primit tainele vieții spirituale, sunt mlădițele care primesc seva din trunchiul Hristos. Orice despărțire de tulpina Hristos, înseamnă veștejirea mlădiței și aruncarea ei în foc. De aceea, Hristos ne îndeamnă: „Rămâneți în Mine și Eu în voi” (Ioan 15, 1-5). Ca membri ai trupului tainic al lui Hristos, niciun tânăr nu trebuie să fie pasiv în Biserică, ci fiecare trebuie să lucreze la creșterea și întărirea acestui trup. Biserica lui Hristos este familia care cuprinde în sine toate ființele omenești și cerești, ba chiar ne cuprinde ca neam, istorie, cultură și spiritualitate. Am putea spune, fără să greșim, că Biserica fiind „una, sfântă, sobornicească și apostolească” este în același timp trecutul, prezentul și viitorul neamului nostru. Or, noi avem obligația morală ca să înconjurăm Biserica cu venerație filială, chiar și atunci când unii dintre slujitorii ei calcă uneori în străchini, nicidecum să o bombardăm cu pietrele urii și ale răzvrătirii așa cum, din păcate, s-a mai întâmplat. Mașinăria ateismului roșu sau albastru lucrează cu destulă înverșunare ca să-L izgonească pe Hristos din viața noastră și, astfel, să smulgă credința din sufletele slabe. Nimic însă nu-l îndreptățește pe un tânăr, și nu numai pe el, să braveze cinic în diferite circumstanțe ale vieții, luându-și „libertatea drept acoperământ al răutății” (I Petru 2, 16) și „balsam” pentru rănile sale. Răul este răstălmăcirea libertății date de Dumnezeu îngerilor și oamenilor ‒ orgoliul lui satan și neascultarea strămoşilor. De ce să-l repetăm, promovându-l, iară şi iară, prin fapte nedemne de Împărăția lui Dumnezeu?!
V
Mihai Eminescu, marele nostru poet național ‒ „românul absolut”, după sintagma lui Petre Ţuțea ‒ geniu cu o vastă deschidere universală, dar și fidel păstrător al identității naționale, a definit Biserica Ortodoxă ca fiind: „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului român” (Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, vol. 13, pp. 168-169). Or, „maica spirituală a neamului românesc”, Biserica, trebuie înconjurată de toți fiii ei, care i-a renăscut și crescut duhovnicește și care i-a povățuit și îi povățuiește la izvorul nemuririi, la apa Ortodoxiei, care prin puterea Duhului Sfânt, transfigurează sufletul poporului și care, de-a lungul istoriei, a salvat ființa și integritatea neamului nostru.
Biserica noastră Ortodoxă s-a dovedit în istorie cea mai redutabilă structură de rezistență a națiunii române. „Cine combate Biserica şi ritualele ei – spunea Eminescu – poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu este”. De aceea, Ortodoxia trebuie văzută în plinătatea ei, cu amândoi ochii, nu doar cu unul, pentru că, spune Sfântul Mare Mucenic Ciprian al Cartaginei (†258), „în afara Bisericii nu este mântuire” (extra Ecclesiam nulla salus). Iată de ce este necesar ca, împreună cu noi, voi tinerii „să apărați cu râvnă Ortodoxia și acest pământ de Sfinți și de Eroi” (Radu Gyr).
VI
Spre deosebire de unii tineri din zilele noastre, care vor autonomie spirituală și deplină libertate de mișcare – a se citi libertinaj –, spitale și nu catedrale, tinerii secolului trecut cereau capele în universități și îndepărtarea profesorilor atei de la catedră, deoarece aceştia insultau credința în numele lui Ernst Haeckel (†1919), părintele darwinismului socialist și al rasismului, demers surprins magistral de I.L. Caragiale în articolul „Noi și Biserica”: „ei învață o religie omenească ce predică nu mila şi îngăduința, nu blândețea şi omenia; o religie aspră, care predică omului: eşti o fiară! Ghearele tale şi colții tăi sunt deşteptăciunea şi șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! Nu te uita o clipă în sus spre cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aici pe pământ se isprăveşte tot pentru tine. Eşti fiară, fii fiară. Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!” (I.L. Caragiale, „Noi și Biserica”, în Universul, 7 ianuarie 1900).
Nu se poate vorbi despre o tinerețe biruitoare fără o viață trăită în Hristos, în conlucrare cu harul lui Dumnezeu. Viața biruiește doar prin adevăruri veșnice. Tânărul, ca să-și ocrotească nevinovăția de noaptea stricăciunii și a morții și, totodată, să-și realizeze idealurile vieții, încărcându-se cu polenul veșniciei, trebuie să se roage; digul fiecărui tânăr împotriva valurilor învolburate ale vieții trebuie să fie Evanghelia lui Hristos, cuvintele de taină ale Sfintei Scripturi, pe care se întemeiază credința și idealul nostru comun.
VII
Tinerețea jertfelnică este tabloul cel mai frumos al istoriei creștinismului. Sinaxarele prezintă nenumărate vieți de sfinți care au murit, unii în plină glorie, iar alții în fragedă tinerețe. Ei sunt eroii martiri ai creștinătății. Tinerețea lor a fost sfântă. Știut este faptul că nu lungimea vieții îi dă sens acesteia ‒ Dumnezeu știe când să pună punct oricărui lucru frumos ‒ cât, mai ales, lucrarea, modul în care valorizăm timpul ce ne-a fost acordat de Dumnezeu. Or, sfinții sunt cei care au înțeles sensul vieții în plenitudinea ei. Da, tineretul nostru dintotdeauna s-a jertfit, înrolat fiind în armata țării, pentru apărarea pământului patriei ‒ care acum, din păcate, se vinde la metru pătrat sau la metru cub, când este vorba de păduri ‒, precum și pentru apărarea valorilor morale și spirituale ale neamului românesc.
Tinerețea este revoluționară și idealistă, prin temperament; numai că, spre deosebire de tinerii generațiilor trecute, care s-au născut în bubuitul tunurilor și a căror tinerețe a fost aruncată între zidurile pușcăriilor, ei neavând parte de copilărie, unii tineri ai generației prezente poartă uneori în suflete doliul nenumăratelor încercări, dezamăgirile și mirajul unor tronuri teosofice prăbușite și belșugul discreționar de materiale stricătoare de suflet ‒ stupefiante zilnice – pe care le prețuiesc și le cultivă mult mai mult decât pe darurile primite de la Dumnezeu. În umbra acestora răsar automulțumirea, blazarea, dorința de bravadă, care de cele mai multe ori duc la irecuperabile tulburări de comportament. Și așa cum spune Iisus Hristos, fiecare pom se cunoaște după roadele lui (Luca 6, 44). În acest sens, Isus, fiul lui Sirah, cheamă părinții la priveghere, zicând: „nu-l lăsa în voia lui la tinerețe și nu trece cu vederea greșelile lui” (Ecclesiasticul 30, 11). Însă, dincolo de aceste aspecte, izolate, tinerețea este forța de înnoire permanentă a neamurilor și a istoriei, înnoire prin ideal și înnoire prin jertfă. Un tânăr conștient de darul credinței, libertății și unității în Iisus Hristos înțelege mult mai bine menirea și rostul său în Biserică; știe că Dumnezeu ne-a dăruit iubirea și prietenia Lui, că Și-a pus sufletul pentru noi; că ne-a ales și ne-a iubit pe noi (Ioan 15, 16), iar prin faptele noastre ne cere ca să ne arătăm calitatea noastră de prieteni ai Lui. Doar o astfel de tinerețe este plină de lumina veșniciei, care s-a turnat în vasul istoriei ca să fructifice istoria până la sfârșitul veacului. Și, de felul cum va adera tineretul la idealurile spirituale ale veșniciei depinde viitorul acestui neam. Atâta timp cât omenirea se va îndepărta de Hristos, nu se va putea vorbi de o înnoire a istoriei. Să nu fie!
VIII
Viciile, patimile și păcatele sunt cele care sting luminile tinereții; toate acestea se prind mai repede de om decât virtuțile. Sfântul Apostol Pavel spune că: „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui (Facerea (8, 21); „din tinerețile mele păcatul se luptă cu mine”, spune David (Psalmi 128, 1). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria romanilor: „Socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu în Iisus Hristos Domnul nostru” (Romani 6, 11). Orice păcat poartă în el germenii morții. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi recomandă lui Timotei, Episcopul Efesului, spunându-i: „Fugi de poftele tinereților și urmează dreptatea” (II Timotei 2, 22). În viață nu trebuie să beți otravă amestecată cu miere; nici să închideți spiritul existenței voastre în cușca plăcerilor, a patimilor și a păcatelor; și nici să-l purtați prin noroaiele vieții, așa cum fac astăzi unii derutați și lipsiți de minime repere, morale și spirituale, sau care își iau de modele „faptele amoroase ale zeilor antici” (Platon). Din păcate, și lumea în care trăim le oferă toate condițiile ca să dea un sens greșit vieții. Delincvența juvenilă, creșterea ratei prostituției, traficul de ființe umane, păcatele contra firii, abandonul școlar, jocurile de noroc, nebunia drogurilor și suicidul constituie o crudă realitate contemporană. Iadul lor fiind iadul întregii familii. Astăzi lumea noastră este bântuită de două duhuri: „puțina credință” (Matei 17, 20) și superficialitatea morală ‒ „căldicelul” despre care se vorbește în Apocalipsa 3, 16. Cortegiul mediatic anticreștin și în special antiortodox, păcatele contra firii, care, vai!, se vor legiferate, alcoolismul, narcoticele și drogurile, labilitatea psihică și intelectuală, dezinformarea, pervertirea cuvintelor și a gustului pentru bine, adevăr și frumos, muzica demonică și sectele vin să susțină vătămarea sufletească, nu numai a tinerei generații, ci să ne dilueze, de ar fi cu putință, implicit identitatea culturală și spirituală, să discrediteze și să relativizeze valoarea persoanei. „Copiii străzii”, „câinii comunitari”, „victimele colaterale” etc. ‒ sunt sintagme emblematice pentru pervertirea diabolică a sensului cuvântului. „Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește” (II Petru 2, 19). Mai nou, vor să legalizeze păcatele strigătoare la cer, mai ales pe cele contra firii, și, astfel, să lovească familia și Biserica lui Hristos, pe care, după cuvântul Domnului „nu o vor birui nici porțile iadului” (Matei 16, 18). Oamenii aceștia trebuie să ia seama la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Cel care va strica templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Citiți pe Sfântul Nicodim Aghioritul (†1809), autorul lucrării filocalice „Războiul nevăzut”, și veți afla despre toate strategiile, mai bine spus șiretlicurile, vrăjmașului care asediază necontenit inima și viața omului. Însă, orice întoarcere de pe drumul păcatului, orice venire în sine, este posibilă. Iar întoarcerea păcătosului care se căiește de păcatele sale aduce: „mai multă bucurie în cer, decât nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință” (Luca 15, 17). Hristos Domnul este Singurul Care ne poate conferi sensul adevărat al vieții și dreptul la transcendență. Dumnezeu primește cu bucurie și iartă, altoind în natura păcătoasă pe omul cel nou. Mărturie în acest sens stau fiul risipitor (Luca 15, 11-32), tâlharul de pe Cruce (Luca 23, 43), Zaheu vameșul (Luca 19, 1-5), femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) și, de ce nu, Maria Egipteanca și multe alte nume reținute de paginile sinaxarelor. Mântuitorul Iisus Hristos Însuși ne-a asigurat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37). Însă, înainte de a merge în vizită la Hristos, avem nevoie de o minimă pregătire. Lacrimile pocăinței spală întinăciunile oricărui păcat!
IX
Spiritul tinereții voastre trebuie să fie într-o luptă permanentă pentru libertatea cea întru Dumnezeu și, totodată, favorabil familiei, societății și Bisericii. Noi cei care suntem botezați, în numele Preasfintei Treimi „suntem Biserica Dumnezeului celui viu”. Or, în Biserica lui Hristos nimeni nu este singur. Hristos Însuși ne-a asigurat de acest adevăr, spunând: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16). Continuitatea spiritualității, a tradiției și a sufletului românesc, care se adapă din Ortodoxie, nu se poate afirma în afara Bisericii. De aceea, când ne confruntăm cu acuzele mediatice aduse împotriva Bisericii, din care facem parte, fiind integrați prin Taina Sfântului Botez (I Corinteni 12, 27), este necesar să sporim rugăciunea, discernământul, dar și dragostea filială, întru apărarea Maicii spirituale a neamului românesc. Sustragerea noastră, sub pretextul că acuzele vizează administrația și nicidecum credința, ignoră pericolul major asupra căruia am fost avertizați de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ‒ Păstorul cel Bun, care a zis: „bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31; Zaharia 13, 7). Ifosul unor „intelectuali” ‒ probabil că, unii dintre ei sunt și botezați ‒, de a crede că este de bonton să critici Biserica – în special pe cea Ortodoxă – nu este doar consecința celor 45 de ani de ateism, ci mai curând o dovadă de evidentă rea credință și chiar de incultură. Celor care se grăbesc să considere Biserica o instituție retrogradă și o cauză de înapoiere a poporului român, trebuie să le cităm din Istoria Bisericii Românești scrisă de geniul științei istorice, marele savant Nicolae Iorga: „Mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adeseori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura; au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface ochii de la cer și au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei românești – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți” (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a, București 1928, pp. 4-5). Quod erat demonstrandum! Dar, ce pretenții să avem la astfel de „intelectuali” – formatori de opinii? Iartă-le, Doamne, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Fiecare perioadă cu nihiliștii ei, care nu văd bârna din ochiul lor, ci paiul din ochiul Bisericii! (Matei 7, 3; Luca 6, 41).
Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi și să apere Biserica și Ţara de toată influența cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde și neamul. Să nu fie! „Stați deci tari în libertatea cu care Hristos v-a făcut liberi și nu vă lăsați prinși în jugul robiei” (cf. Galateni 5, 1) pentru că nu tot timpul rațiunea și știința sunt vinovate de rătăcirile cuiva. Știm bine că Biserica nu poate ființa în afara cetății; nu poate abandona duhul profetic care mustră pe conducătorul ticălos, apără pe săracul marginalizat, îndeamnă pe bogat la milostenie și denunță păcatul și corupția. Prestigiul și autoritatea Bisericii deranjează cumplit în Războiul cel nevăzut. Este adevărat că foarte importantă este moștenirea cu care venim de acasă în societatea în care se găsesc germenii lumii de mâine. Voi, însă, trebuie să priviți la Hristos și să înțelegeți că plăsmuirea personalității voastre este, ca și nașterea voastră, o operă divino-umană. Sunteți chemați să creșteți în dragostea față de Dumnezeu, față de părinții voștri, de semeni, dar mai ales față de cei care sunt în necazuri, suferințe și lipsuri; faceți bine, din multul sau puținul vostru, semenilor voștri; ajutându-i să se elibereze de tot ce le întristează viața. Nulla dies sine linea!
X
„Ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică?” ‒ L-a întrebat pe Hristos un tânăr nobil, bogat și pe deasupra și credincios (Marcu 10, 21). Două preocupări complementare, mai ales că bogățiile erau privite ca un semn evident al binecuvântării lui Dumnezeu (Deuteronom 28, 1-8). Evanghelistul ne spune că: „Hristos l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Da, Dumnezeu privește cu drag pe toți tinerii care au preocupări serioase, mai ales legate de viața de veci. Iisus l-a trimis pe tânărul preocupat de intrarea în viața veșnică la poruncile Legii, date prin Moise: „Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17). Atunci tânărul L-a întrebat: „Care?” Întrebarea era motivată de faptul că rabinii și cărturarii împărțeau Legea în porunci mari și mici, dar nu precizau clar care erau poruncile mari și care cele mici. Ori, ca să dobândești viața de veci ‒ spuneau ei ‒ era suficient să împlinești doar poruncile mari. Hristos i le enumeră: „Să nu ucizi; să nu săvârșești adulter; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 18-19). Nu-i amintește nici o poruncă privind datoriile față de Dumnezeu; îi amintește doar poruncile privind îndatoririle față de aproapele. Se referă doar la poruncile 6-9, alegând ca pe o concluzie porunca a cincea (Ieșire 20, 12-16; Deuteronom 5, 16-20). Iubirea de Dumnezeu era fără îndoială socotită cea dintâi poruncă; Hristos însă îi arată tânărului că porunca iubirii lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii aproapelui (Levitic 19, 18). Tânărul le păzise pe toate din tinerețile lui (Matei 19, 20), și cu toate acestea, el era într-o criză de identitate, neputându-se defini: „Ce să fac?” Dorința lui de a ști ce-i mai lipsește ca să poată dobândi viața de veci a fost apreciată de Hristos, Care i-a zis: „Dacă voiești să fii desăvârșit” (Matei 19, 21), „un singur lucru îți mai lipsește. Mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 21). Propunerea l-a întristat foarte tare pe tânăr și l-a făcut să plece mâhnit (Marcu 10, 22), „căci avea multe avuții” (Matei 19, 22). Și nu numai că le avea, dar era și robit de ele. În acest sens, Solomon spune: „cel ce-și pune nădejdea în bogăția lui se veștejește” (Pilde 11, 28). Din atitudinea lui reiese că tânărul nu era dispus să moară celor pământești în schimbul celor cerești; să iasă din lumea materiei pentru a intra în lumea Duhului. Avuțiile îl posedau cu patimă, și s-a întristat la gândul că le va pierde. Văzându-l întristat, Mântuitorul a făcut o afirmație cu ecou peste veacuri: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 18, 24). Greu, dar vor intra. Probabil că vor intra cu greu, sau nu vor intra bogații zgârciți, nicidecum bogații milostivi. Pentru că, atunci când bogăția este folosită în scopuri nobile, filantropice, ea asigură negreșit un loc în veșnicie (Luca 16, 9). Hristos Însuși a dorit să sublinieze că nu bogăția în sine este „rădăcina tuturor relelor”, ci felul cum este folosită aceasta are importanță asupra sufletului. Dacă bogații își vor alege drumul spre Împărăția lui Dumnezeu pe la ușa săracului, sigur se vor mântui.
Iubiți tineri, a avea mereu mai mult este și idolul civilizației noastre materialiste și consumiste, nu numai al tânărului bogat, adus în atenția noastră de Sfântul Evanghelist Marcu. Nu bogăția în sine, obținută arareori și prin mijloace cinstite, este un impediment la mântuire, ci atitudinea noastră asupra felului în care o gestionăm. Când corabia bogaților se scufundă, din păcate, ei nu au înțelepciunea corăbierilor, care îl duceau pe Pavel în lanțuri la Roma (Fapte 27, 18-19). Dacă ar arunca din încărcătura corăbiei lor în marea sărăcie a celor lipsiți, s-ar izbăvi de nenumărate neliniști și chinuri (Matei 27, 5; Fapte 5, 1-5; IV Regi 5, 22-27). Remediul acestei boli, cu rezonanță în veșnicie, ni-l propune vameșul Zaheu, care zice: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Milostenia n-a sărăcit pe nimeni. Dezideratul nostru, indiferent de vârstă, trebuie să fie unul comun: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 32-33).
XI
Urmarea lui Hristos la care suntem chemați, iubiți tineri, devine mai ușoară când descoperim în jurul nostru modele de viețuire ce reflectă frumusețea vieții creștine într-o lume care prezintă mereu alte „valori”, adeseori contrare celor din Evanghelie. Este mare trebuință astăzi de sfințenie și de lumină: „Eu sunt Lumina lumii – spune Hristos – cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Având „lumina lui Hristos care luminează tuturor” nu veți umbla în întuneric și veți putea depăși toate obstacolele, nesiguranțele și insuccesele vieții, durerea, neliniștile și, chiar, frica de moarte.
Sfântul Isaac Sirul (†700), în rugăciunea de încheiere a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, ne propune să urmăm „chipul icoanei lui Hristos” – supremul nostru reper moral și spiritual: „Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale, fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în noi chipul icoanei Tale, Mântuitorule”. Acest Chip L-au urmat cu prețul vieții Sfinții Apostoli: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6, 68), dar și toți sfinții cunoscuți și necunoscuți. De la sfinții lui Dumnezeu învățăm comportamentul exemplar, capacitatea de iubire jertfelnică a omului aflat în suferință, puterea de a discerne binele de rău și de a lucra ceea ce este de folos pentru viața și mântuirea noastră și a semenilor. „Fiți mie următori, precum și eu lui Hristos”, le spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor (I Corinteni 4, 16).
Tânărul se împlineşte prin împreună-lucrare cu Dumnezeu, Care prin Iisus Hristos „ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoștința, la cunoștință înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie, iubirea frățească, iar la iubirea frățească dragostea” (II Petru 1, 4-7). În această lucrare de restaurare în Hristos, Maica Domnului nu este numai modelul la care să ne raportăm, ci este și mijlocitoarea şi grabnic ajutătoarea noastră către Dumnezeu.
XII
1. Așadar, iubiți tineri, în demersurile voastre de cucerire a viitorului de Aici și de Dincolo, însoțiți-vă cu Preamilostivul Dumnezeu și cu sfinții Lui pentru că numai dintr-o astfel de comuniune veți putea dobândi bucuria încrederii în voi și vă veți putea înnobila zilele vieții.
2. Nu râvniți la roșcovele înstrăinării de Dumnezeu, ca fiul risipitor (Luca 15, 13 și 16), ci, dimpotrivă, sporiți-vă dragostea față de Dumnezeu, față de părinții voștri, față de semeni, dar mai ales față de cei care sunt în necazuri, suferințe și lipsuri, ajutându-i să se elibereze de tot ce le întristează viața. „Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).
3. Fiți statornici în împlinirea făgăduințelor și îmbrăcați-vă în mantia desăvârșitei trăiri în Hristos și în Biserica Sa, ca astfel, să puteți birui toate luptele văzuților și nevăzuților vrăjmași, care vă stau înainte.
4. Supuneți-vă în integritatea voastră ‒ trup și suflet ‒ unei asceze pe măsura și vrerea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-Și amintească de voi, așa cum Și-a amintit de Israel (Iezechiel 16, 60), de legământul Lui încheiat cu voi, prin Taina Sfântului Botez, din zilele prunciei voastre, și, totodată, să-L rugați ca să vă vindece de infirmitățile sufletești și trupești; „pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).
5. Nu vă construiți viitorul pe terenuri mlăștinoase, ca nu cumva edificiul vostru să se dărâme atunci când vă este lumea mai dragă și nici să nu cereți, tineri fiind, întocmai fiului risipitor, partea ce vi se cuvine de avere (Luca 15, 12), pentru ca nu cumva, risipind-o, să vă îndurerați părinții și dascălii, care vă veghează devenirea și „să fiți rușinați pentru că ați purtat ocara tinereții voastre” (Ieremia 31, 19).
6. Construiți-vă o tinerețe după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; înfășurați-vă viața într-un giulgiu de in curat, întocmai Evanghelistului Marcu care, „tânăr fiind, mergea după Hristos” (cf. Marcu 14, 51), dar și a celorlalți apostoli și ucenici, mucenici, mărturisitori și cuvioși, care au lăsat toate (cf. Matei 19, 27-29), într-o formă sau alta, și au urmat lui Hristos.
7. Sporiți-vă tinerețea prin lucrarea sfântă a Bisericii și nu vă risipiți averea, lăsându-vă vrăjiți de mirajul unor lumi virtuale, ca odinioară fiii lui Israel și ai lui Iuda, care au făcut numai rău înaintea lui Dumnezeu din tinerețile lor și L-au mâniat cu faptele mâinilor lor (Ieremia 32, 30). Faceți-vă pildă semenilor voștri cu cuvântul – „vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare – lipsită de trivialități – ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4, 6; Matei 5, 13) – cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția, pentru ca nimeni să nu vă disprețuiască tinerețile voastre (I Timotei 4, 12).
8. Într-o societate cu moravuri puțin măsurate, este de datoria voastră să vă alegeți prieteni de caracter și serioși, blânzi și nobili, evlavioși și înțelepți, după cuvântul care zice: „Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești”. Pentru că sunt mulți, nu puțini, care pozează în sfinți, iar înăuntru sunt fiare. „Nu vă lăsați înșelați – spune Sfântul Apostol Pavel, citând din Menandru (sec. al IV-lea î.Hr.), opera Thais sau, mai curând, din folclorul vremii – tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Și Solomon atrăgea atenția asupra prieteniilor îndoielnice, care, uneori, te trag în jos, nicidecum în sus: „Cel ce se însoțește cu cei înțelepți ajunge înțelept, iar cel ce se întovărășește cu cei nebuni devine fără minte” (Pilde 13, 20).
9. Înmulțiți-vă talanții încredințați vouă de Dumnezeu cu responsabilitate și caracter, cu onestitate și devotament; semănați în jurul vostru convingeri demne de luat în seamă și dați dovadă, întotdeauna, de seriozitate, perseverență și, mai ales, de o înaltă responsabilitate în tot ceea ce vă este îngăduit să faceți.
10. Convertiți-l pe Saul din voi în Pavel ‒ pentru că ar fi la limita dizgrației să pari drept fără să fii ‒ și, astfel, propovăduiți-L neamurilor pe Hristos și valorile Evangheliei Sale. Faceți din viața voastră o doxologie adusă lui Dumnezeu! Ridicați-vă sus cu mintea și cu inima și revărsați-vă înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni și mulțumiri.
11. Luptați cu toate armele bunei-cuviințe, ale înțelepciunii și ale credincioșiei voastre, determinându-i pe fiii acestei Ţări, cu drept de vot, indiferent de culoarea lor religioasă, ca la Referendumul din 6-7 octombrie să iasă la vot întru apărarea acestui Odor de neprețuit, care este Cununia dintre un bărbat şi o femeie. Numai un bărbat şi o femeie pot lărgi pe pământ hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, prin naşterea de prunci.
12. Misiunea voastră, iubiți tineri, indiferent de structurile eclesiale din care faceți parte (ASCOR, ATOR, LTOR ș.a.), este de a face din lumea noastră o lume contemporană cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Maica Domnului și cu toți Sfinții Lui. Și, chiar, dacă trăim într-o epocă de mare progres tehnologic, aceasta nu ne dă dreptul să admitem degradarea spirituală și morală a societății, ci, dimpotrivă, să ne unim în cuget și simțire pentru ca, împreună, să spunem Da Familiei, așa cum a fost creată de Dumnezeu, și, astfel, să putem învia această lume ce se clatină din toate încheieturile. Putem reuși cerând ajutorul, prin sporite rugăciuni, Preasfintei Treimi, Maicii Domnului precum și Tuturor Sfinților din toate timpurile și locurile.
Se spune că lumea se va sfârși prin foc (II Petru 3, 7)! La câtă muniție nucleară se găsește astăzi pe Mapamond, nici măcar nu este imposibil să murim incinerați. Însă, întrebarea care se pune este: Să fim noi, oare, generația care să aprindă acest foc prin legalizarea păcatelor strigătoare la cer? Mi Ghenito ‒ Să nu fie (Romani 6, 15) ‒ Doamne ferește!
Comuniştii din eşaloanele doi şi trei şi urmaşii lor au preluat şi controlează puterea în România de după 1989. Şi vor să reinstaureze dictatura după model sovietic. De aceea au amânat Referendumul pentru Familie vreme de trei ani, de aceea l-au aprobat peste noapte – ca să nu poată exista vreme de pregătire pentru el. De aceea se lasă spaţii uriaşe propagandei pro-sovietice, anti-referendum, folosindu-se adeseori cel mai mizerabil limbaj, cele mai discriminatorii lozinci. Un discurs plin de ură se varsă neîncetat împotriva Românilor care sprijină căsătoria, care sprijină familia întreagă, care sprijină referendumul.
Mă aștept ca, în disperare de cauză, cei mai sus menționați să încerce să creeze diversiuni, să arunce fumingene, să dezinformeze cu speranța că lumea nu se va prezenta la vot și referendumul va fi invalidat. Din dezbaterile pe care le-am văzut până în prezent câteva teme false sunt aduse în discuție.
Familia nu numai că dă sens, dar şi structurează ţesutul social şi hrăneşte, prin pruncii săi, viitorul oricărui popor. Familia ridică în orice societate zidurile normalităţii şi ale firescului, ea este preocupată de viitor şi cultivă moralitatea. Astfel că nici un conducător, cât de nebun ar fi, nu putea lupta împotriva a ceea ce constituia fundamentul statului pe care îl conducea.
Familia constituie, pentru noii comunişti care controlează ideologic marea parte a statelor occidentale, cel mai mare duşman. Iar acest lucru se vede uşor în statistici. Şi nu ne referim numai la rata divorţului, care a ajuns în aceste ţări până la 70%, ci şi la procentul de populaţie suferind de diverse boli mentale. Ne referim la sindromul depresiv, la neliniştea care marchează majoritatea copiilor lipsiţi de prezenţa şi afecţiunea părinţilor, care îi afectează în aceeaşi măsură și pe adolescenţii care, în căutarea iubirii vieţii, eşuează în sexul tot atât de secătuitor de resurse sufleteşti pe cât este de seducător la început. Nu mai vorbim de divorţurile care aproape s-au generalizat după vârsta de 40 de ani şi de refugiul deznădăjduit în tot soiul de plăceri, în analgezice şi neuroleptice, în băutură sau în cine-ştie-ce alte droguri, dintre care cel mai la îndemână e televizorul sau Internetul, reţelele de socializare sau pornografia.
De ce se doreşte distrugerea familiei?
De ce se doreşte distrugerea familiei? Oare nu mai are lumea nevoie de oameni, de moralitate, de comunităţi şi de dragoste? Oare tehnologia face deja inutilă existenţa omului? Sau înşişi oamenii, prin numărul lor sau prin aşteptările pe care le au de la lume şi de la societate, pun în pericol belşugul celor puţini, în mâinile cărora se concentrează puterea şi bogăţiile lumii? Ori, pur şi simplu, existenţa umană virtuoasă prin familie este exclusă de logica impersonală atee a puterii, pentru că aceasta este însăşi logica celui rău? Putem găsi o mulţime de explicaţii în acest context, însă căutarea cauzelor nu este atât de importantă astăzi ca dispoziţia de a face ceva.
Există o plăcere în toate acestea, şi în aceeaşi măsură este evidentă o disperată fugă de durere, de singurătate, de orice fel de suferinţă şi de moarte. Și asta pentru că nu mai avem, ca societate, colectivitate sau comunitate, experienţa suferinţei asumate, a înfrânării, a gândului la moarte, a răbdării şi jertfirii de sine – practic, a unei autentice vieţi creştine, care te salvează din capcana egoismului şi a psihologismului, a depresiei şi deznădejdii.
S-ar putea să vină în curând momentul să fim chemaţi la vot, şi suntem siguri că cel puţin cititorii acestei reviste nu vor lipsi. Însă trebuie să avem în vedere că Dumnezeu cere cu mult mai mult de la noi, mai mult decât o jumătate de oră pierdută pentru a ajunge la centrul de votare, mai mult decât o ştampilă aplicată pe un buletin. Aşteaptă de la noi să mărturisim, chemându-i şi pe alţii, îndemnându-i – nu cu superioritate, ci cu dragoste şi delicateţe, cu răbdare, străduinţă şi osteneală, chiar şi cu multe rugăciuni. Poate că acesta este unul din puţinele momente în viaţă în care putem şi noi să-L mărturisim pe Hristos într-un mod care va influenţa viaţa creştină a lumii româneşti, şi nu numai. Dacă milioane de români vor susține că familia nu poate fi formată decât dintr-un bărbat şi o femeie, aceasta nu va însemna altceva decât faptul că ei vor mărturisi că Dumnezeu a făcut lumea bună. Căci dacă în sfatul Dumnezeirii celei în Treime a fost făcut omul bărbat şi femeie, nimeni nu are voie să schimbe acest lucru.
