Minunea, o abordare teologică ortodoxă (pr. Vasilios Thermos)


Βασίλειος ΘερμόςCum am putea defini teologic minunea? Mulți o consideră ca pe o întâmplare sau faptă neobișnuită, ieșită din comun, pe care o aduce cu ea credința. Dar ce este credința? Încredere? Voință? Dorință? Așteptare? Certitudine? Proiecție? Atunci diferă puțin de terapia sau vindecarea care vine din efectul placebo, adică din medicamentul imaginar pe care-l folosim în mostrele de medicamente pentru a cuantifica rezultatele lor. Unii bolnavi care iau falsele medicamente se vindecă sau își îmbunătățesc starea, deoarece cred că dețin unul din elementele amintite mai sus.

Atunci ce este minunea? Ce definiție exprimă mai autetntic înțelesul teologic creștin ortodox?

În Noul Testament, minunile sunt numite semne. Dar semne ale cui? Semne ale viitoarei Împărății a lui Dumnezeu, pe care o și vestesc. Când Hristos deschide pentru prima oară în siangogă Vechiul Testament să citească în auzul tuturor, alege locul care face referire la misiunea lui Mesia. Acolo, El mărturisește că a venit pentri a-i elibera pe cei robiți, pentru a-i lumina pe cei orbi, pentru a-i îmbogați pe cei săraci, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, etc. (v. Luca 4, 16-21). Iisus Mântuitorul completează, spunând că toate acestea se împlinesc acum deplin în persoana Lui.

De atunci Hristos începe să săvârșească minuni, nu pentru a impresiona, ci pentru a arăta care va fi starea în viitoarea Împărație a Sa: nu va exista durere sau boală, nici măcar legile fizicii nu vor mai fi valabile; va fi vorba despre o stare a harului, pentru care de fapt a și fost hărăzit omul, dintru început.

Deoarece minunile sunt semne ale Împărației, atenția trebuie să se îndrepte către ceea ce arată ele. Când degetul este îndreptat către Lună, ești liber să privești și Luna, și degetul. Asta înseamnă că omul nu trebuie să facă greșeala de a pune minunea în centrul interesului său, deoarece astfel eșuează și nu ajunge să se maturizeze duhovnicește. Pentru cei care se îndoiesc de minuni sau, dimpotrivă, pentru cei ce reproșează puținătatea minunilor sau faptul că nu se petrece și cu ei înșiși vreo minune, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Atunci când, în imaturitatea lor, iudeii cereau minuni pentru a crede, Hristos le-a dat minuni. Dacă acum nu dă multe minuni, este semn că ne cinstește, ne prețuiește, căci ne arată superioritatea maturității către care ne și cheamă.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I la Cincizecime, IV E.P.E., 36, pp. 315-317).

Dacă omul consideră doar minunile drept criteriu al adevărului, rămâne nedezvoltat sau subdezvoltat și poate cădea ușor în înșelare duhovnicească, adică să fie înșelat de diavolul, cel care îi va prezenta evenimentele supranaturale și în alte religii sau proceduri. Însă celelalte religii nu constituie descoperirea lui Dumnezeu și nu învedereză Împărația Sa. Dacă gândul și inima omului rămân în priveghere, atunci minunile ajută la la descernerea învățăturii, iar învățătura rămâne revelatoarea minunilor. Asta nu s-a petrecut cu fariseii, cei care au văzut multe minuni, dar a căror inimă a rămas de piatră. Scopul este ca să ne fie de ajuns Cuvântul lui Hristos.

Minunea nu este folosirea autonomă a unei puteri din afară, ci participarea la atributele și lucrările Mântuitorului Hristos. Totdeauna minunile se săvârșesc în numele Său și de către oameni care cred în dumnezeirea și umanitatea Sa. (v. Ioan 14,12). În Biserică, dintotdeauna credința a însemnat încrederea existențială mărturisită prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt cuvinte ale vieții. Când minunea determină pocăință, atunci ea își împlinește cu adevărat menirea.

Dar minunea poate deveni, în mod eronat, scop în sine. Minunea fără morala unei vieți noi, pe care o aduce Iisus Hristos, este deșartă, nefolositoare. Acest lucru îl exprimă Sfântul Apostol Pavel când scrie că, deși ar putea să vorbească toate limbile oamenilor sau ale îngerilor, sau să aibă credința aceea care mută munții, dar dacă nu ar avea dragoste, totul ar fi inutil (v. I Corinteni 13,12). Doar dragostea dă ipostas omului, numai dragostea îl introduce în Împărația lui Dumnezeu (v. Matei 25, 31-46). Minunea are valoare doar în gradul în care arată sau revelează dragostea lui Dumnezeu și a celui ce o săvârșește. De aceea și este semn al Împărației viitoare, căci esența și scopul ei îl reprezintă întotdeauna dragostea.

Astăzi, spiritualitatea este despărțită de matca ei creștină (de unde i-a venit și numele, de vreme ce este legată de Duhul Sfânt) și e folosită pentru a arăta un întreg de semne impresionante și de experiențe psihologice. Este vorba în special de eliberarea sau ușurarea conștiinței în vederea sentimentului de putere și a așa-zisei autodesăvârșiri sau autoîmpliniri. Problema este că folosește un nume care nu-i aparține și, în acest context deviat, devine termen central al Noii Ere (New Age). Se vorbește deseori despre minuni ori ca mărturii înalte ale depășirii de sine, ori ca reușite impresionante ale unui simț nou, deosebit.

În cadrul acestei false duhovnicii, adevărurile fundamentale ale Evangheliei sunt deformate, așa încât minunea este tâlcuită de obicei ca o reușită a puterilor omului și ale firii, până acum ascunse și nepuse în valoare. Astfel, omul se lovește iremediabil, căzând între autoidolatrie și venerare a naturii. La adevărații făcători de minuni, adică la sfinți, accentul nu se pune pe reușită, pe rezultat sau pe săvârșirea faptei omului, ci pe ceea ce provine din lucrarea Duhului Sfânt  asupra cei ce se pocăiește – să ne amintim că Hristos a legat întotdeauna Împărația lui Dumnezeu de pocăință (v. Marcu 1, 15)

Lucrarea credinciosului este să se pocăiască, iar lucrarea lui Dumnezeu este să-l învețe prin diferite semne.

Să notăm aici că rodirea duhovnicească are rădăcini puternice, deoarece s-a dat creștinilor Duhul Sfânt ca o sămânță. Toate lucrările harului – ori că este vorba de minuni săvârșite săvârșite în exterior, ori că este vorba de înnoirea și renașterea interioară – izvorăsc din mirungere, prin puterea Duhului Sfânt, fapt subliniat şi de teologul tainelor, Sfântul Nicolae Cabasila: „Dacă cineva din creştinii luptători se deosebeşte prin dragoste şi curăţie, prin marea sfinţenie sau prin multa smerenie, prin deosebita lui credinţă sau prin altele care depăşesc măsurile omeneşti, trebuie să considerăm cauză a acestora mirul cel preasfânt şi să credem că darul i-a fost dat atunci când a devenit părtaş al tainei, dar lui s-a arătat mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu cei care au arătat că au puternic şi lucrător darul prorociei sau se fac izbăvitori ai celor stăpâniţi de diavol sau vindecători celor bolnavi, dincolo de orice meşteşug sau de faptul că săvârşeau astfel de fapte.”

Însă, la vedere, lucrările minunate ale harului lui Dumnezeu lasă să se observe ceva ciudat. În unanimitate, Sfinţii Părinţi şi teologii plasează minunea mai prejos decât virtutea cea înaltă a dragostei. Locul inferior se datprează faptului că semnele impresionante sunt în mod fundamental adresate necredincioşilor. În mod real, ele constituie stimuli introductivi pentru cei îndoielnici (şi nu întotdeauna necesari, având în vedere că destui au urmat credinţei prin mijlocirea contractului cu o personalitate sfinţită sau prin mijlocirea unei lecturi, şi nu neapărat a unei minuni). În principiu, Sfântul Grigorie Palama subliniază că minunea cea mai mare constă în renaşterea, zidirea şi sfinţirea omului, care îl şi instituie în cele dumnezeieşti.

„Şi să nu iei în seamă puterea care i-a curăţit pe leproşi, i-a luminat pe orbi, i-a îndreptat pe gârbovi, i-a susţinut pe paralitici, căci aceasta ar fi semnul miopiei fariseice, ca cineva să vadă întâi aceasta; ci să iei aminte întâi la putearea care dezlegat legăturile păcatelor, care a deschis calea duhului către sfinţenie, care îndreaptă şi luminează adâncul omului, care, pentru îndreptarea către Dumnezeu, învie din morţi şi face sufletul să trăiască dumnezeieşte, dându-i adevărata viaţă, dumnezeiască şi nestricăcioasă. (Sf. Grogorie Palama, Despre dumnezeiasca şi îndumnezeitoarea împărtăşire)

Problema este că noi perseverăm în mod miop într-o axiologie greşită. Aşa cum oamenii, ca nişte copii înaintaţi în vârstă, caută lucrurile impresionante, şi noi suntem în pericol permanent de a ne concentra pe faptele minunate, deosebite la vedere, şi nu pe virtute.

Darul sau harisma facerii de minuni este dăruită de Dumnezeu atunci când hotărăşte El. „Unii oameni n-au primit acest dar, deşi aveau o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Din ce motiv? Ca să nu fie înşelaţi, ca să nu se trufească, să nu devină dezinteresaţi, să nu se strice la minte, deoarece, chiar şi fără acest dar, însăşi conştientizarea propriei vieţi curate poate conduce la cădere, cu atât mai mult atunci când există şi harul facerii de minuni. Aşa că aceste daruri sunt rânduite mai mult celor smeriţi şi celor simpli. Cel ce este simplu şi nu are o părere prea bună despre sine se face mai silitor atunci când primeşte un dar, deoarece îl primeşte fără să-l merite şi deoarece se consideră pe sine nevrednic de el. Cel care crede însă că a reuşit ceva prin propriile puteri consideră harul ca un folos propriu şi se umflă în pene de mulţumire de sine, aşa încât Dumnezeu iconomiseşte lucrurile către folosul fiecăruia… Nimeni deci să nu se întristeze pentru aceasta, pentru că fiecaruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12,7) […], doar pentru un singur lucru este bine să ne întristăm: pentru păcat. Pentru nimic altceva. (Sf. Ioan Gură de Aur)

[…] Accentul furibund pus pe minuni poate fi şi semnul pierderii dragostei autentice, lucru de care vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur: „Avem botezul, cel mai important dintre toate bunurile; am primit iertarea păcatelor, sfinţirea, comuniunea Duhului, infierea şi viaţa de veci. Ce puteţi dori mai mult? Minuni? Dar acestea sunt trecătoare. Ai credinţa, nădejdea, dragostea. Acestea unde rămân? Cereţi-le pe acestea, acestea sunt mai mari decât minunile. Nimic nu este egal cu dragostea. Astăzi însă dragostea este în pericol, deoarece i-a rămas numai numele, căci nu se vede niciunde mărturisirea ei practică, ci suntem doar în schisme şi dezbinări.”

[…] Sfântul Nicolae Cabasila conchide: „Minunile nu sunt întotdeauna manifestarea evidentă a unei vieţi virtuoase. Într-adevăr,  nu au fost minuni în vieţile tuturor sfinţilor şi nici toţi făcătorii de minuni nu au fost lucrători ai virtuţii. Mulţi sfinţi mari, care au reuşit lucruri minunate înaintea lui Dumnezeu, nu au făcut minuni niciunde. Iar celor ce săvârşesc minuni chemând numele Domnului Hristos li se dăruieşte aceasta nu pentru viaţa lor virtuoasă, ci ca să Se descopere şi să Se slăvească Domnul cel invocat.

De aceea, pentru dobândirea virtuţii este nevoie de Sfintele Taine şi de osteneală. Nici unul dintre sfinţi nu s-a preocupat însă vreodată de felul în care se poate osteni pentru a dobândi putinţa de a face minuni. Ce zic eu? Mulţi, neavând minuni în viaţa lor, nici nu le-au dorit, iar când le-au săvârşit, nici nu-şi permiteau să se bucure de ele.”

[…] Cele prezentate mai sus pot părea ciudate şi îndepărtate celui ce doreşte neîncetat o minune în viaţa lui, deoarece e ndurerat în adânc de boala proprie sau, mai rău, de cea a unei persoane iubite. Dacă minunea s-ar petrece s-ar putea crede că ar conduce la o trezire duhovnicească, deoarece sunt mulţi cei care mărturisesc: „Dacă mi-ar fi făcut minunea pe care am cerut-o şi mi-ar fi descoperit Dumnezeu aceasta, m-ar fi adus mai aproape de El.”

Eu vreau să-mi arăt îndoaiala în această credinţă. S-a scris cândva: „Nimic nu se primeşte în dar.” Iar eu aş adăuga: şi de le-ar primi, puţini le-ar valorifica. Cred că cei mai mulţi dintre noi, după începutul emoţionant al unei vindecări minunate, am continua viaţa noastră la fel ca şi înainte, dedicaţi aceloraşi obişnuinţe împovărătoare.

Dacă nu putem descoperi prezenţa lui Dumnezeu în adâncul durerii, nici în eliberarea de durere nu o vom vedea. Dacă putem distinge prezenţa lui Dumnezeu în adâncul durerii, atunci minunea s-a petrecut. este culmea învârtoşării şi neroziei noastre să nu vedem că au ajuns până la noi razele cele line ale soarelui lui Dumnezeu. Mii de sfinţi mărturisesc că acest  lucru este uluitor.

[…] Din întregul nod de viaţă al Bisericii se manifestă faptul că reuşita ce înaltă a omului o reprezintă dragostea şi smerenia. „De vei vedea un om care trăieşte în curăţie şi smerenie, în blândeţe, compasiune şi care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni, concentrând în sine multele virtuţi, îţi va fi ţie aceasta vedenie mare: te-ai învrednicit să-L vezi pe Însuşi Dumnezeu în Biserica Sa.” (Viaţa Sfantului Pahomie, B.E.P.E.S, 41, p.110) Aceasta este minunea cea adevărată: când inima omului se face sălaş al lui Dumnezeu, întrupându-L pe Hristos din nou.

Logica lui Dumnezeu diferă mult de logica obişnuită a vedeniilor. Minunea săvârşită în sufletul omenesc cântăreşte mult mai mult decât depăşirea legilor firii, deoarece în cazul sufletului sunt depăşite legile păcatului. „Cel ce-şi simte într-adevăr păcatele sale este mai înalt decât cel ce învie morţii cu rugăciunea sa. Cel ce a fost învrednicit să vadă bolile sale este mai înalt decât cel ce a fost învrednicit să vadă îngeri, deoarece vede cu ochii duhovniceşti ai sufletului său.” (Sf. Isaac Sirul)

Vasilios Thermos_despre_problemele_vietii_crestine_contemporaneÎn vremurile noastre, aşa-zici conducători harismatici de grup săvărşesc anumite fapte excepţionale, cu scopul de a atrage lumea în gruparea lor. Trăim în vremea unei tulburări generalizate care confundă minciuna cu adevărul. În acelaşi timp, este vorba şi despre o epocă foarte teatrală. Cel care are capacitatea de a prezenta o punere în scenă cât mai potrivită va câştiga lupta impresionării publicului. Într-o asftel de situaţie, oricene poate uşor confunda fierul cu aurul şi cărbunele cu diamantul. Încă din vremurile de demult, Părinţii Bisericii ne-au atenţionat să nu credem când vom auzi minuni, pentru a nu fi înşelaţi. Minunile (pentru a fi autentice) trebuie să se săvârşească: a) în numele lui Iisus Hristos, pe Care să-L mărturisească ca Dumnezeu şi Om, şi b) să fie săvârşite în pocăinţă şi în Biserică; c) să constituie faptele dragostei smerite şi nu vreo reprezentaţie publică.

Când toate manifestările vieţii sunt acoperite de prezenţa şi acţiunea lucrării lui Dumnezeu, atunci creştinul îşi dezvoltă în mod firesc simţirea şi conştiinţa că trăieşte neîncetat în spaţiul minunii. Atunci minunea încetează să fie o lucrare excepţională şi devine un mod de viaţă. Devine consecinţă a credinţei nu în înţelesul dobândirii vreunei puteri interioare neclare, precum se crede deseori, ci în înţelesul încrederii personale şi al instruirii relaţiei organice a persoanei omului cu Persoana lui Hristos, Dumnezeul-Om.

Minunea înseamnă fiecare lucru primit în dar, înseamnă viaţa trăită în Dumnezeu, precum a subliniat şi Dumnezeu în Vechiul Testament, când vestea Împărăţia Sa: De aceea, să ştiţi astăzi că nu pentru dreptatea ta îţi dă Domnul Dumnezeul tău să moşteneşti acest pământ bun… (Deuteronom 9,6)

Despre problemele vietii crestine contemporane – Vasilios Thermos, Ed. Sophia, 2012

Reclame

Teologia Sfinţilor Grigorie Teologul, Grigorie al Nyssei şi Atanasie cel Mare *


 ( * ) ….  „Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină. Studiu teologic.” Prof. S. L. Epifanovici, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2009

Concepţiile acestor trei Părinţi indicaţi, legaţi printr-o unitate a duhului şi a direcţiei, le ofereau bizantinilor o imagine de ansamblu cu privire la concepţia despre lume. În general, ei sunt înfăţişaţi astfel.

Sf-Ierarh-Grigorie-TeologulPe culmile teologhisirii, în învăţătura despre Cauza Sublimă a toate, domneşte punctul de vedere relativist al Sf. Grigorie Teologul, descoperit la timpul său ca şi contracarare la rătăcirea lui Eunomie. Dumnezeu e de nepătruns în Fiinţa Sa. Noi putem cunoaşte doar aceea că este El, dar nu şi ceea ce înseamnă – El este. Trei Ipostasuri ale Dumnezeirii, unite prin unitatea de fiinţă, Treimea în Unitate şi Unitatea în Treime, în lumina Căreia se cuprinde fericirea noastră, se înalţă deasupra cunoaşterii noastre printr-o măreţie nevăzută. Noi, printre altele, putem atinge calităţile Dumnezeirii prin manifestările, energiile Sale, contemplându-L pe Dumnezeu ca şi Creator, Proniator şi Judecător. Toate aceste manifestări sunt acţiunile Logosului. În Sf. Treime, Tatăl binevoieşte, (şi doar) Fiul acţionează, iar Duhul desăvărşeşte. Centrul Creaţiei şi al plăsmuiriii lui Dumnezeu este omul, această „mică lume în cea mare”. Aceasta este cea mai desăvârşită creaţie a lui Dumnezeu în această lume. Sf. Grigorie Teologul împărtăşeşte pe deplin acea înfăţişare înălţătoare şi idealistă despre om, precum şi destinaţia şi starea primordială a lui, pe care atât de reliefant a exprimat-o Sf. Grigorie al Nyssei în învăţătura sa antropologică. Mai trebuie să remarcăm şi faptul că această înfăţişare era în general răspândită în Răsărit, alcătuind una dintre caracteristicile teologiei greceşti faţă de cea latină.

Sf. Grigorie de NyssaLa baza concepţiei Sf. Grigorie al Nyssei se afla convingerea că omul, acest chip al lui Dumnezeu, n-a fost la început după structura corpului său astfel, ca acum. Conţinutul corpului său era deosebit, nepătimaş, nefiind supus stricăciunii; omul nu era predestinat să se înmulţească pe calea căsătoriei; împărţirea sa în genul masculin şi cel feminin a fost îngăduit numai datorită previziunii păcatului. Primul om a fost conceput ca un adevărat chip al lui Dumnezeu Cel nesupus stricăciunii şi nepătimaş.Cu atât mai mult din această cauză s-au produs schimbările care au adus în om căderea în păcat, când el s-a trezit în starea sa empirică naturală ca o fiinţa pătimaşă şi supusă stricăciunii.  Omul trebuia salvat nu numai din ghearele păcatului, dar şi din osândirea stricăciunii. Taina răscumpărării e adâncă şi de nepătruns. Însă cu toate acestea, pentru înţelegerea ei, sursa învăţăturii Sf. Atanasie cel Mare ne poate lumina în multe privinţe.

Sf-Atanasie-cel-MareDin punct de vedere al marelui „Părinte al Ortodoxiei” , mântuirea omului, izbăvirea lui din stricăciune era posibilă numai prin introducerea principiului nestricăciunii în umanitate, prin unirea lui cu Dumnezeu şi îndumnezeirea. De aici, acest lucru putea fi înfăptuit numai prin însuşirea lui Dumnezeu Cuvântul a firii noastre, prin Întruparea Sa. După întrupare, învăţarea adevărului şi pătimirile răscumpărătoare au alcătuit deja următorul moment în realizarea mântuirii noastre, condiţionat fiind de primul. Principalul în acest proces este unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea. Din acest punct soteriologic de vedere, la Sf. Atanasie se luminează şi Persoana Răscumpărătorului şi este nuanţat întregul sens vital al mărturisirii Lui ca Dumnezeu şi om. Răscumpărarea săvârşită de către Hristos trebuie să ne-o împropriem. Ambii Grigorie ne-au lăsat idei directoare în această privinţă. Mântuirea noastră constă în îndumnezeirea noastră. Mijloace ne sunt Sfintele Taine. Noi ne renaştem şi ne asemănăm cu Dumnezeu, naşterii şi morţii Sale, prin botez, dar ne prefacem în El şi ne îndumnezeim prin împărtăşanie. El însă devine în noi în întregime, ceea ce Însuşi este, şi, în felul acesta, ne mântuieşte.

Sf Maxim MarturisitorulÎn persoanele celor trei Părinţi menţionaţi, teologii bizantini îi aveau întotdeauna pe cei mai buni călăuzitori în problemele teologhisirii. Noi vom vedea ulterior că anume concepţiile acestor Mari Părinţi s-au răsfrânt şi asupra învăţăturii Sf. Maxim [Mărturisitorul] şi au fost uniţi de către el într-un sistem unitar de concepţii teologico-filozofice. Aceasta este cea mai bună demonstraţie că părinţii alexandrini, şi anume cei menţionaţi mai sus, aveau în Bizanţ o însemnătate deosebită în teologie. În această influenţă preponderent a Părinţilor alexandrini îşi găseşte, printre altele, explicaţia şi acel straniu fapt la prima vedere că, în tâlcuirea Sfintei Scripturi, Sf. Maxim s-a înrădăcinat pe terenul alegorismului şi a făcut acest lucru chiar după ce a fost înaintată metoda literală de tâlcuire – împotriva alegorismului, ca fiind mai corectă, atât de strălucit reprezentată de Sf. Ioan Gură de Aur şi Fer. Teodoret.

Legat de predominarea în Bizanţ a alexandrinilor în domeniul teologiei, era firesc să ne aşteptăm la acelaşi lucru şi în ascetică. Şi, într-adevăr, noi observăm că misticismul creştea în Bizanţ alături de foarte popularul moralism al asceţilor antiohieni. Însă trebuie totuşi să recunoaştem că, controversele dogmatice ale epocii s-au răsfrânt nefavorabil în parte asupra importanţei lui şi l-au slăbit oarecum, deşi nu în toate ramurile sale.

VEDEREA LUMINII DUMNEZEIŞTI LA SF. GRIGORIE PALAMA (IDEI EXTRASE)

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei lumini: 1. lumina sensibilă, 2. lumina inteligenţei şi 3. lumina necreată care le depăşeşte pe primele.

Lumina inteligenţei este diferită de lumina percepută de simţurile noastre. Lumina sensibilă ne descoperă obiectele proprii simţurilor noastre, iar cea intelectuală serveşte la manifestarea adevărului care se află în gândire. Deci, vederea şi inteligenţa nu percep una şi aceeaşi lumină, ci este propriu fiecăreia din cele două facultăţi să acţioneze după natura lor şi limitele lor. Totuşi, atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum?
Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său
Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Vederea luminii dumnezeieşti, nu este o analogie simbolică cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos.

Această lumină divină se descoperă oamenilor curaţi duhovniceşte şi care ajung pe culmile cele mai înalte ale virtuţii şi duco viaţă de sfinţenie. În lumina divină omul îl vede pe Hristos, Îl cunoaşte, comunică cu El și se bucură nespus de prezența Lui.
Unirea omului cu Dumnezeu este una lipsită de confuzie, fără amestecarea sau absorbirea identităţii umană în cea divină, ci păstrându-se caracterul personal al celor care se întâlnesc. Este o comuniune personală cu Dumnezeu Cel personal.

Lumina necreată se împărtăşeşte şi poate fi văzută în chip suprasensibil de cei vrednici, de sfinţi, care experiază astfel strălucirea naturii dumnezeieşti. Fiul lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în lumină, S-a întrupat şi a sălăşluit printre noi, dorind să Se sălăşluiască, prin har, și în inimile noastre credincioase și curate. Reflectând la această triplă sălăşluire, suntem îndemnaţi de Părinții bisericești să ne curățim simțirile, pentru ca, prin rugăciune curată și stăruitoare, să-L primim pe Dumnezeu în sufletele noastre şi să-L preaslăvim pentru că ne-a îngăduit accesul la lumina Sa.
Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe, însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică.
Ei își aplecau bărbia în furca pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau, continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti odată cu aceasta.
Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36). Vederea acestei divine lumini nu o considerau ca fiind o răsplată pentru ostenelile lor, ci ca pe un dar al milei dumnezeiești.

Dogmă și morală


Tema dogmei şi a moralei în general este enormă, fiindcă în esenţă îmbrăţişează fiinţa Bisericii şi fiinţa credincioşilor. Conţine toată credinţa noastră şi toată viaţa sfântă a Bisericii. E imposibil (pentru că în cele din urmă este o mare taină) s-o dezvolte cineva în câteva pagini, chiar dacă se referă doar la un singur sfânt contemporan al Bisericii noastre.

După cum constituţia ţării determină în linii mari viaţa cetăţenilor, aşa trebuie, păstrând proporţiile, să vedem şi dogma în viaţa credincioşilor în cadrul Bisericii.
Trăirea credincioşilor, de cealaltă parte, se numeşte morală. Aceasta îmbrăţişează totalitatea activităţilor oamenilor, nu e ceva parţial. Tot ceea ce face cineva, este morală.
Aşadar, aceste două lucruri nu se pot despărţi.
Cea mai mare erezie este despărţirea acestor două realităţi. Credinţa şi trăirea, dogma şi morala, trebuie considerate ontologice, reale, unite. După cum sunt, păstrând proporţiile, cele două firi ale lui Hristos, cu adevărat unite în persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cum spune Sinodul al patrulea ecumenic, adică nedespărţite şi necontopite, aşa este şi aici.
Dogma nu este ceva dur şi rigid, care ni se impune de sus, cum consideră unii. Este un cadru de viaţă.
Este constatarea adevărului, ca conţinut al vieţii, care doar pune unele limite în viaţă.
Atunci când cineva depăşeşte aceste limite, abaterea aceasta, dacă nu există pocăinţă, este mortală. Asta înseamnă că dogma, spunând ce este ceea ce credem, nu-şi epuizează conţinutul. Ne arată doar acele limite, de la care dacă ne abatem în mod conştient, ştim cu siguranţă că ne-am zădărnicit viaţa.
Vorbim, desigur, mereu despre viaţa întru Hristos.
Cu alte cuvinte, dacă cineva nu crede corect în dogma Sfintei Treimi şi greşeşte în mod conştient, fie şi puţin, în această problemă, ne spun Părinţii Bisericii că acest „puţin” îl va scoate afară din acest cadru al vieţii (adică afară din Biserică). Am putea spune că cele două realităţi, dogma şi morala, credinţa şi trăirea, se conţin una pe cealaltă.
Dacă cineva nu crede corect, nu poate să trăiască corect. Dumnezeu nu vine în viaţa lui, nici nu lucrează prin el. Dimpotrivă la Sfinţii noştri, care au avut o relaţie vie cu Dumnezeu, Dumnezeu lucra şi continua să lucreze prin ei.
Când un om nu crede corect şi de exemplu, Îl respinge pe Hristos, Domnul ne-a spus că acela nu-L va primi nici pe Dumnezeu Tatăl. Atunci acel om nu-L are ca tată pe Dumnezeu, ci, după cum spune Hristos în discuţia cu iudeii, care nu-L primeau, îl are ca tată pe satana şi caută voia aceluia. Nu poate trăi corect, întrucât dacă nu-L primeşte pe Dumnezeu, nu-L lasă să lucreze în el.
Hristos ne-a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic.”, aşadar nu putem săvârşi nicio faptă bună fără Dumnezeu.
Astfel omul acesta trăieşte o viaţă stăpânită de satana, fiindcă nu crede corect.
Dogma schimbata include o trăire (morală) schimbată iar devierea de la viaţa ortodoxă, care este o viaţă în pocăinţă şi smerenie, conduce la schimbarea dogmelor, schimbare ce va acoperi această viaţă neortodoxă.
Asta se întâmplă cu aşa-zisă biserică papală care din cauza „marelui egoism” (deviere de la morală) al papei (cuvinte ale părintelui Porfirie Kavsokalivitul), a intodus şi menţine primatul papal, „infaibilitatea”, Fililoque şi o mulţime de alte dogme, care constituie o deviere de la dogma dreaptă.

Care este cea dintâi, dogma sau morala? Dogma şi morala sunt două feţe ale aceluiaşi lucru. Nu se pot despărţi una de alta. Deseori se pune întrebarea care este cea dintâi dintre ele sau care este cea mai importantă.
Părinţii Bisericii ne spun că cea dintâi este credinţa şi apoi urmează trăirea, iubirea. Prin urmare condiţia trăirii corecte este credinţa corectă. Să ne amintim aici ceea ce spune Hristos, că trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi bânzi ca porumbeii”.
Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înţelepciunea şarpelui constă în faptul că, atunci când se află în primejdie îşi păstrează capul. Dacă nu poate băga tot corpul sub o piatră, cel puţin îşi protejează ceea ce îi este absolut necesar, adică capul. Corpul lui, dacă se întâmplă să-l lovească cineva şi să-l taie, continuă să trăiască întrucât capul este întreg.
Într-un fel asemănător, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi noi în problema credinţei să nu facem nici un compromis; mai ales pe aceasta vrem s-o salvăm. Desigur, cel ce are credinţa dreaptă nu înseamnă automat că se şi mântuieşte. Va trebui negreşit să existe şi urmarea acestei drepte credinţe, care este dreapta trăire. Dacă acestea două nu merg împreună, atunci putem ajunge chiar până la demonizare. Diavolul, după cum ştim, crede şi ştie foarte bine cine este Dumnezeu, devreme ce odinioară a trăit lângă El şi l-a slujit în chipul lui Lucifer.
Trebuie aşadar cu înţelepciunea şarpelui (credinţa dreaptă) să existe negreşit şi cealaltă jumătate, blândeţea porumbelului (adică trăirea în neprihănire).
Cele spuse mai sus nu înseamnă că trăierea este pusă pe planul al doilea în relaţie cu dogma. Trăirea are pentru dogmă aceeaşi însemnătate pe care o are acoperirea în aur a banilor puşi în circulaţie. Este ştiut că banii puşi în circulaţie, pentru a avea valoare, trebuie neapărat să aibă o acoperire în aur.
În mod asemănător şi dreapta credinţă (banii puşi în circulaţie), nu asigură mântuirea noastră, dacă nu există şi dreaptă trăire (acoperirea în aur). Aşadar trăirea noastră, care trebuie să fie după Hristos, are această greutate uriaşă.

(Cele de mai sus se bazează pe omilia înregistrată a profesorului Dimitrios Tselengidis cu tema: „Dogma şi morală”, care a avut loc la Salonic în data de 15-01-2005).

Ecclesiologia dreaptă, adică credința dreaptă despre ce este Biserica și cum funcționează, se leagă strâns de vindecarea sufletului omului.
Biserica este Trupul lui Hristos unit inseparabil cu El, care este capul Său. Adevărul (dogma) și trăirea (morala) sunt Hristos, după cuvântul Lui nemincinos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. (Ioan 14,6).
”În Tradiția ortodoxă, teologia și viața duhovnicească sau experiența, sunt unite inseparabil. Pentru Biserică adevărul și viața duhovnicească sunt una și aceeași persoană, adică persoana lui Hristos. Și după cum este de neconceput a se despărți persoana Dumnezeului-om, la fel de neconceput este a se despărți conținutul credinței de conținutul vieții, în unul și nedespărțitul trup sacramental al lui Hristos, Biserica.
Valoarea în aur a teologiei o constituie experiența duhovnicească a Bisericii. Asigurarea vieții duhovnicești a Bisericii este garantată de formularea conținutului credinței de către Sinoadele ecumenice.
Astfel orice modificare a experienței duhovnicești a Bisericii, contrazice conținutul credinței, iar orice modificare a învățaturii dogmatice a Bisericii înseamnă modificarea duhovnicității Bisericii, care în cele din urmă se rezumă la mântuirea și îndumnezeirea omului… Dogmele (Bisericii Ortodoxe) ca expuneri ale credinței, constituie monumente și canoane autentice și nemișcare ale credinței, care concentrează totodată și conținutul vieții sale. Asta pentru că subiectul credinței Bisericii este și subiectul vieții sale. Adică Biserica nu numai că crede în Dumnezeul Treimic, dar este și trupul sacramental al lui Hristos, care (Biserica, n.r.) trăiește întru Sfântul Duh și vădește slava lui Dumnezeu Tatăl în mădularele sale slăvite. Cu alte cuvinte adevărul dogmatic este înțeles ca plinătate a vieții.
(Dimitrios Tselengidis, ”Teologia și duhovnicitatea apuseană”. Note din predările din facultate, pag 2-4).

Profesorul Dimitrie Tselengidis s-a născut în localitatea Liparo – Pella, Grecia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Aristotel“ din Tesalonic, şi a făcut studiile postuniversitare la Facultatea de Teologie din München, Germania. Astăzi este profesor la catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Aristotel“ din Tesalonic. Dintre lucrările sale amintim: „Teologia icoanei şi importanţa ei antropologică“ – 1984; „Har şi libertate după Tradiţia patristică a sec. al XIV-lea“ – 1998; „Sotiorologia lui Luther. Contribuţie la studiul teologiei lui Luther din perspectivă ortodoxă“ – 1998; „Satisfacerea dreptăţii divine după Anselm de Canterbury – abordare teologică din perspectivă ortodoxă“ – 1995.

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Troparul. Viaţa și Acatistul Sf. Ierarh Grigorie Teologul (25 ianuarie)


Troparul Sf. Grigorie Teologul

Fluierul cel păstoresc al Teologiei tale a biruit trâmbiţele ritorilor; că ţie, celui ce ai încercat adâncurile Duhului, ți s-au adăugat şi frumuseţile Cuvântului. Ci roagă pe Hristos Dumnezeu, părinte Grigorie, să mântuiască sufletele noastre.

Condac, Cu limba ta cea de Dumnezeu grăitoare, încurcăturile ritorilor dezlegând, mărite, ai împodobit Biserica cu veşmântul Ortodoxiei, cel ţesut de sus; pe care şi purtându-l, strigă împreună cu noi, fiii tăi: bucură-te, părinte, mintea cea preaînaltă a Teologiei.

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi. Continuă lectura