Tâlcuire la Psalmul 50 (a Cuviosului Cleopa Ilie)


Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește.

Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.

Ție Unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu.

Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea.

Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie.

Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le.

Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău Cel Sfânt nu-l lua de la mine.

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește.

Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce.

Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta.

Că de ai fi voit jertfă, ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.

Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului.

Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

CHURC080 doarortodox

„Acest PSALM a fost alcatuit de catre PROOROCUL DAVID dupa caderea lui in cele 2 mari pacate: UCIDEREA si PREACURVIA.

Sfintii Parinti spun ca a ingaduit Dumnezeu sa faca aceste mari pacate pentru a lasa intregii lumi o RUGACIUNE DE POCAINTA, unica in felul ei, pentru toate generatiile carora li se va trezi constiinta despre starea pacatelor lor.

Sfintii Parinti atrag atentia ca David era prooroc si totusi a cazut in pacat, David era imparat si totusi a cazut in pacat, David era batran si totusi a cazut in pacat, ca om fiind, esti expus sa cazi in pacat.pr-Cleopa

Intelegem atunci cand savarsim un pacat, noi toti suntem urmasii lui Cain, caci urmasii lui Cain se numeau oameni, pe cand fiii lui Set se numeau „fiii lui Dumnezeu”.

Si trebuie remarcat ca CONSTIINTA LUI DAVID NU MAI ERA VIE, TREAZA, LUMINATA DE DUHUL SFANT, ci era incetosata, intunecoasa; nu mai era atent la faptele sale, ci s-a lasat impins de instinctul orb, dar puternic, catre fapta ce a urmat.

De aceea, nici nu a inteles aluzia Proorocului Natan, ci numai dupa ce Proorocul a strigat cu glas puternic, ca de tunet: „Tu esti acela care a savarsit fapta aceasta”, i s-a trezit constiinta si si-a recunoscut pacatul, zicand: „PACATUIT-AM DOMNULUI”, iar Natan a zis catre David: „Si Dumnezeu a iertat pacatul tau, nu vei muri…” (2 Regi 12,13)

PSALMUL 50 are 3 parti cu cate 7 idei fiecare parte:

  1. marturisirea facuta lui Dumnezeu, apeland cu multa umilinta si staruinta la indurarile Lui,
  2. mijloace pe care trebuie sa le foloseasca fiecare om pentru a-si asigura MANTUIREA, de fapt, cele 7 TAINE instituite de Mantuitorul spre curatie, sfintire si ajutor pentru a trai in virtute,
  3. arata ca omul trebuie sa faca si misiune; arata bucuria ce o are omul pentru tot ajutorul primit de la Dumnezeu, lauda ce e dator sa i-o aduca Domnului, cum si ce laude placute Lui; ce rugaciuni mai trebuie sa faca omul si pentru ce anume, ca sa fie de folos si placute lui Dumnezeu.

Si acum o oarecare explicatie:

Am gasit undeva o comparatie si afirmatie, ca DUMNEZEU A FACUT TOTUL DIN NIMIC; dar si omul a facut ceva tot din nimic, si anume, PACATUL, urmat de faradelege, PACATUL, fiind NEASCULTAREA DE DUMNEZEU.

Dupa ce primii oameni, Adam si Eva, au pacatuit, au fost scosi din Rai. In continuare, generatie dupa generatie, si in special dupa ce fiii lui Set, adica fiii lui Dumnezeu, s-au casatorit cu fetele oamenilor (din semintia lui Cain), au pacatuit din ce in ce mai mult, pana cand li s-a intunecat de tot constiinta si nu mai intelegeau nimic din cele placute lui Dumnezeu, a determinat pe Dumnezeu sa zica lui NOE:

„Sfarsitul la tot omul vine, ca s-a umplut pamantul de nedreptate si iata ii voi pierde pe ei de pe pamant”.(Facerea 6,13)

Si au pierit oamenii prin potop, afara de Noe si familia lui. Apoi iarasi s-au inmultit oamenii si tot mai mult pacatuiau.

Vazand Dumnezeu ca din cauza pacatelor li s-a intunecat mintea si constiinta incat nu mai inteleg nimic din cele ce trebuiesc facute dupa voia Sa, a socotit sa le dea o LEGE SCRISA si pe care, mai tarziu, au nesocotit-o si au incalcat-o, aparand in felul acesta alaturi de pacat si faradelege.

De aceea, si David, INSUFLAT DE DUHUL SFANT, isi da seama ca a pacatuit inaintea lui Dumnezeu, dar a facut si faradelegea. Pentru ca legea era data de Dumnezeu si scrisa mai recent si trebuia sa o respecte.
(…)

… cele 7 TAINE:

„Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati” – BOTEZUL;

„Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi” – MIRUNGEREA;

„Auzului meu vei da bucurie si veselie, Bucura-se-vor oasele cele smerite” – TAINA SFANTULUI MASLU

„Intoarce fata ta de catre pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le” – TAINA SPOVEDANIEI

„Inima curata zideste intru mine Dumnezeule si Duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” – TAINA IMPARTASANIEI

„Nu ma lepada pe mine de la fata ta si Duhul tau cel Sfant nu-L lua de la mine” – TAINA CASATORIEI

Din cauza multor pacate mari, omul e lepadat de Dumnezeu si-l paraseste si Duhul Sfant; dar cel mai mult din cauza desfranarii. De aceea a randuit Dumnezeu aceasta TAINA.

„Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu Duh stapanitor ma intareste” – TAINA PREOTIEI

Mantuirea si indeosebi bucuria mantuirii o poate avea omul dupa ce mai intai si-a insusit toate tainele randuite de Dumnezeu si implinite prin mana preotului, caruia i s-a dat de la Dumnezeu Harul si Puterea de a le savarsi.

Omul va simti in sufletul lui starile bune descrise mai sus si cere in continuare sa i se dea „DUH STAPANITOR” si sa fie intarit in el. De ce cere acest lucru? Cere ca simte in el, in fiinta si sufletul sau, indemnul DUHULUI SFANT, ca el omul, dupa ce, mai intai cu ajutorul Harului lui Dumnezeu si-a rezolvat problema mantuirii sale, sa faca si misiune – adica sa ajute si el de-acum pe altii sa se mantuiasca – caci zice in versetul urmator:

(14) „Invata-voi pe cei faradelege caile tale si cei necredinciosi la tine se vor intoarce”
(…)

(19) „Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului”

Sionul este Muntele in care se afla orasul Ierusalim. Dar aici nu este vorba de munte, nici de oras, ci este vorba de om care are mintea in cap, deci in partea cea mai inalta sau mai de sus a lui; de inima omului, care se afla ca si Ierusalimul in acest munte, adica in om, si in care inima se afla Templul sau Biserica lui Dumnezeu cu Altarul Domnului, unde se aduce jertfa de lauda dreptatii Lui Dumnezeu.

De aceea zice: „Fa bine, Doamne, intru bunavoirea TA Sionului”, adica, LUMINEAZA DOAMNE MINTEA MEA CA SA TE POT VEDEA PE TINE SI SA INTELEG SENSUL DUHOVNICESC AL INVATATURILOR TALE SI SA MA INCHIN TIE.

„Si sa se zideasca zidurile Ierusalimului” – INCONJOARA DOAMNE CU HARUL TAU INIMA MEA, CA SI CU UN ZID, CA SA NU MAI POATA INTRA VRAJMASUL CU SFATURILE LUI CA ATUNCI CAND ERA FARA ZID INCONJURATOR

(20) „Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot, atunci vor pune pe altarul tau vitei” CAND OMUL CU MINTEA SA LUMINATA DE DUHUL SFANT VA VEDEA PE DUMNEZEU, FIE PERSONAL, FIE PRIN SIMTIREA INIMII SALE, FIE PRIN INTELESUL DUHOVNICESC AL INVATATURILOR SALE, CUM NU SE VA UMPLE DE BUCURIE DUHOVNICEASCA SI VA STI SA-I MULTUMEASCA PENTRU TOATE ACESTEA? Sa-l binecuvanteze, sa-L laude, sa-L slaveasca, sa-I multumeasca, sa I se inchine, sa-L roage pentru tot ce are nevoie.

Deci, avand omul MINTEA, INIMA si toata fiinta sa, curatite si sfintite, fiind cu totul nevinovat, atunci DUMNEZEU VA BINEVOI SI VA PRIMI ACESTE JERTFE aduse cu dreptatea Lui ca pe niste vitei nevinovati si curati. „

CHURC080 doarortodox

Reclame

Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său.


În pericopa evanghelică de astăzi predomină întâlnirea dintre Hristos şi femeia samarineancă (v. Ioan 4, 5-42). Noi vedem aici, din dialogul pe care l-a avut aceasta cu Hristos, că este evidenţiată căutarea ei duhovnicească. Iar Domnul nostru, văzând dispoziţia ei, încearcă să-i dea posibilităţile necesare pentru a înainta mai departe.

Este foarte important, poate cel mai important lucru pentru sufletul omului, căutarea adevărului. O căutare nu în mod teoretic, ci în mod esenţial şi profund, acel dor, acea căutare a adevărului, care cuprinde întregul om până în punctul de a fi gata să se jertfească pe sine însuşi, adică voia lui, pe toate, pentru aflarea adevărului.

Femeia samarineancă pe de-o parte, căuta adevărul, iar pe de alta trăia în păcat. Se pare că păcatul este o stare fiziologică atunci când omul nu gustă adevărul.

Când omul nu gustă adevărul, când nu i s-a „descoperit” adevărul, atunci este fiziologic ca toată această chemare, tot acest dor pentru adevăr să-l orienteze către păcat. Drept pentru care omul sau este indiferent cu privire la adevăr şi trăieşte în păcat, sau îl caută şi, întrucât nu-i este satisfăcută această dorire şi nu are odihna lăuntrică, este condus spre păcat.

Duminica Samarinencei

Când omul nu este indiferent fată de adevăr, ci şi-l doreşte cu toate puterile sale, sufleteşti, duhovniceşti, dar şi trupeşti,atunci acest om, această „persoană”, este pregătită ca Dumnezeu să lucreze asupra lui.

Prin urmare, faptul că rămânem morţi lăuntric este pentru că suntem cu totul indiferenţi. Interesele noastre sunt foarte mici, trecătoare, efemere, materiale.

Pentru ca să poată Dumnezeu să lucreze împreună cu noi, trebuie să-i dăm premisele necesare. Iar premisele sunt ca noi să avem o căutare cu toate puterile noastre. Întreaga noastră voinţă, întreaga noastră libertate să fie orientată acolo.

Acesta este şi criteriul omului adevărat, al omului viu.

Aşadar, în acest caz, Domnul nici vreo problemă nu a avut, nici nu l-a împiedicat imoralitatea, viaţa desfrânată a samarinencei. Această stare nu constituie o piedică de a lucra asupra sufletului nostru, plecând însă de la premisa că sufletul nostru caută cu toate puterile sale adevărul. Păcatul este dovada că omul nu a găsit adevărul.

Astfel, Domnul nostru şi femeia samarineancă încep să vorbească despre chestiuni theologice. Hristos a cunoscut că poate să lumineze prielnica ei lume sufletească şi duhovnicească şi începe să se apropie de ea prin întrebări simple legate de viaţa de zi cu zi.

Hristos i-a cerut apă şi i-a spus că El poate să-i dea apa cea vie. Apa care nu se strică, nu se sfârşeşte, care nu-i creează omului saţiu, care-i potoleşte omului setea. Prin acest cuvânt Hristos intră într-o lucrare duhovnicească folosind metoda maieutică, fiind vorba să-i ofere acele premise, astfel încât ea însăşi să spună „vreau adevărul”. Ea însăşi să ajungă la întrebarea:„Care este Adevărul? Cine este Adevărul?”.

Aşadar, Hristos depăşeşte păcatul şi imoralitatea ei pentru că priveşte mai adânc. Mai adânc era faptul că păcatul ei nu era un eveniment concrescut şi dominant în sufletul ei. La fel se întâmplă atunci când omul ezită neştiind unde se află viaţa. Astfel, în mod nevoit caută undeva unde să stea. Altceva este însă să păcătuiască omul în mod conştient şi să spună că „păcatul este viaţa mea” şi altceva, întrucât nu a găsit „viaţa” să se străduiască să se prindă de-aici şi de-acolo şi astfel uneori să se aplece spre păcat.

Hristos a cunoscut această dispoziţie a femeii samarinence şi a înaintat mai departe; El îi aprinde acest dor. Dar există şi o problemă. „Dar de unde să ştie“, îşi zice femeia samarineancă, „eu îl întreb astfel de lucruri, dar de unde să ştie viaţa mea?”. Domnul nostru cum încearcă să-i dea curaj? Prin faptul de a cere ceva de la ea astfel încât în continuare să poată şi aceea să ceară ceva de la El. Îi dă acele premise de a nu se simţi obligată faţă de El. Aşadar, Hristos creează premisele unei comunicări libere, astfel încât femeia samarineancă să simtă ca şi El este obligat faţă de ea. Şi aceasta prin faptul de a-i spune ei „dă-Mi să beau apă”. Dar şi ca să-i dea senzaţia că poate să facă ceva bun.

Ca să poată omul să se apropie de adevărul pe care-l caută, ca să poată câştiga mântuirea pe care şi-o doreşte, trebuie să nu-şi piardă nădejdile sale. Să simtă că este vrednic pentru Adevăr, că e vrednic pentru Rai. Aşadar, să aibă nădejdea, care există împreună cu căutarea.

Această nădejde este creată de Hristos pentru a căuta ceva. Eu pot să dau ceva? Dacă pot să dau şi eu ceva, să ofer ceva important, să dau puţină dragoste, prin urmare am o anumită vrednicie. Dacă sunt vrednic, pot să mă raportez şi la chestiuni mai înalte. Hristos creează aceste premise, o încurajează, dându-i acestei nădejdi o vrednicie personală.

Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său.

Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui. Dincolo de rău trebuie să descoperim şi ce are bun înlăuntrul lui astfel încât acest bine să pornească spre mai bine.

Există însă şi întrebarea lăuntrică a femeii samarinence: „Bine, îmi cere mie Hristos ceva important să dau, puţină apă, puţină dragoste, pentru că El crede că pot să-i dau dragoste, pentru că El crede că am o anumită nobleţe înlăuntrul meu şi o frumuseţe care încă nu s-a pierdut, dar şi de unde să ştie tulburata mea viaţă?”.

Hristos ştia viaţa ei, de aceea i-a grăit după aceasta: „Cheamă-l pe bărbatul tău”. „Nu am bărbat.” „Ştiu, ai avut cinci bărbaţi.” „Prin urmare, se gândeşte samarineanca, cunoaşte viaţa mea, le ştie pe toate şi totuşi crede că ceva bun pot să fac!”. Şi după ce are loc tot acest dialog, Hristos scoate acel dor pe care-l avea în inima ei, pe care niciodată nu-l conştientizase, care nu a cutremurat-o niciodată şi care a fost şi pricina care o arunca în păcat.

Aceasta este ceea ce ne macină pe toţi. Cine este Adevărul? Nouă nu ni s-a descoperit niciodată în mod personal, prin trăire. Să lăsăm cuvintele şi predicile. Nu ni s-a dat în mod personal răspuns la întrebarea: „Cine este Adevărul?” şi, întrucât niciodată nu ne-a spus Hristos: „Eu sunt Adevărul” şi nu ni S-a descoperit, pentru aceasta suntem conduşi spre păcat.

Dacă exista această întrebare înlăuntrul nostru: „Cine este Adevărul?” şi dacă aveam această descoperire a lui Hristos, „Eu sunt Adevărul” şi aveam o legătură personală cu El, ar fi fost alungată definitiv dinlăuntrul nostru stăpânirea păcatului. Am fi fost incapabili să păcătuim pentru că am fi aflat plenitudinea vieţii.

Aşadar i se descoperă „Eu sunt Adevărul”. El este Mesia pe care-L căuta. Şi atunci ce face? Le părăseşte pe toate, păcatele ei, bărbaţii ei, şi devine această sfântă pe care acum o prăznuim, Sfânta Fotini samarineanca!

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg