Rugăciune către Sfântul Mare Mucenic Mina


Sf M Mc Mina.jpgO, preasfinte și întru tot lăudate, Mare Mucenice Mina, și de minuni făcătorule; primește această rugăciune de la mine nevrednicul robul tău, căci către tine ca la un adevărat izvor de tămăduiri și grabnic folositor și ajutător preaminunat scap eu ticălosul și către sfânt chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinți mă rog ție: vezi, sfinte, paguba mea, vezi sărăcia și ticăloșia mea; vezi bubele și rănile trupului și sufletului meu. De aceea mă rog ție, fericite și sfinte Mina, grăbește de mă ajută cu neîncetatele și sfintele tale rugăciuni și mă sprijinește pe mine robul tău. Ia aminte la suspinele mele și nu mă trece cu vederea pe mine ticălosul și scârbitul, că știu, sfinte al lui Dumnezeu, că de ai și pătimit suferințe grele și chinuri înfricoșătoare de la cei fără de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferințe astăzi viețuiești luminat și ai aflat dar de la Dumnezeu, fiidcă ne-am încredințat că și după mutarea ta din viața aceasta trecătoare, cine a năzuit la sfântă biserica ta și cu credință ți s-a rugat, nu a rămas neajutat. Că cine te-a chemat pe tine întru ajutor și nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni făcătorule, și tu l-ai trecut cu vederea? Sau cine în pagube fiind și alergând spre ajutorul tău, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile și ajutorul tău m-au făcut și pe mine ticălosul și scârbitul, ca să alerg la ajutorul tău. Am auzit de neguțătorul acela din pământul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugăciuni, nu numai că ai vădit pe ucigașul său și l-ai scos din paguba lui dându-i îndărăt punga cu galbeni; dar, o! minune, că și din mort și tăiat în bucăți, tu l-ai vindecat și l-ai făcut sănătos.

Asemenea și lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur ținut în mâini, fiindcă îl făgăduise bisericii tale. Tot așa și femeia Sofia, care venea spre închinare în sfânt locașul tău, nu numai că a fost izbăvită de ostașul acela ce o silea spre păcat, dar și pe ostaș, după cuviință l-ai certat. La fel și șchiopul care venea la sfântă biserica ta spre închinare, cu rugăciune îndată l-ai tămăduit. Asemenea și femeii celei mute, i-ai deschis graiul și vorbea curat. De asemenea atunci când evreul dăduse prietenului său creștin o pungă cu glabeni, pe care creștinul tăgăduia că a primit-o, jurând pentru aceasta chiar în biserica ta, tu nu numai că ai izbăvit pe creștin de jurământ, dar și evreul, văzând minunea ta, a crezut întru tine și a venit la credința creștină. Aceste minuni ale tale, sfinte, m-au făcut și pe mine a crede că la orice facere de bine ești gata ajutător și grabnic folositor și minunat. De aceea încredințat sunt că tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credință ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta și eu cred că tu același ești, sfinte, ca atunci și astăzi, că oricine a alergat la tine nu s-a întors neajutat. Pentru aceeea și eu acum, fiind scârbit și în pagubă, alerg la tine cu credință și cu lacrimi, îngenunchind, și mă rog ție, Sfinte și Mare Mucenice Mina, ca să te rogi pentru mine păgubașul și scârbitul, lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Celui ce n-a trecut cu vederea rugăciunea ta cea mucenicească, ci te-a ascultat și te-a întărit și te-a primit în cereștile locașuri. Către Acela roagă-te ca să fiu și eu ajutat și miluit pentru rugăciunile tale, și din pagube și necazuri izbăvit, ca să laud și bine să cuvântez și să slăvesc întrutotlăudatul și preaputernicul nume al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

CHURC080 doarortodox

 

Anunțuri

Rugăciune către Sfântul Siluan Atonitul / Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume


O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobândit smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt și dascăl al iubirii de vrăjmași ai devenit în acest veac plin de ură și de tulburare! O, dulce psaltire a pocăinței și alăută binecântătoare a Duhului Sfânt!

Noi, cei însuflețiți de viețuirea ta cea aleasă, ne plecăm genunchii în fața sfințeniei tale care rușinează pe cei ce nu mai cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa și îți mărturisim că inimile noastre suspină după liniștea ta, după dragostea ta de Dumnezeu, de oameni și de vrăjmași.

Mărturisim că avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, că mult suntem tulburați în această lume care ne învață să fim răi, iubitori de slava deșartă și orbi ai păcatului. Roagă-L, Părinte Sfinte, să ne dăruiască și nouă blândețea Sa, îndelunga-răbdare, tăcerea, înfrânarea și iubirea Lui cea dumnezeiască pentru toată făptura.

Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovnicești întărit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghițiți de marea lumii acesteia. Fii călăuza noastră, fii povățuitorul nostru, mijlocește pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre și astfel să ne mântuim sufletele.

Așa, Cuvioase Părinte Siluane, podoaba călugărilor din Sfântul Munte al Athosului, cel care te-ai făcut pe tine lăcaș Sfintei Treimi, izbăvește pe cei ce cu credință săvârșesc prea cinstită pomenirea ta și pe cei ce sărută cu evlavie moaștele tale, spre slava Celui ce S-a proslăvit în tine și dăruiește prin tine tămăduire tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău.

Văzând răutatea și nimicnicia noastră, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numărat pe Sfântul Siluan în ceata aleșilor Tăi, trimite-l nouă ca pe un adevărat Părinte, spre a ne povățui cum să traim o viață cuviincioasă, o viață de nevoință și de rugăciune, ca să Te aflăm milostiv în ceasul morții și la Înfricoșătoarea Judecată. Amin.

Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă își îndreptează copiii săi mici.

Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale și puterea ajutorului Tău.

Dă ușurare sufletelor chinuite ale poporului Tău și pe noi, pe toți, ne învață prin Duhul Sfânt, să Te cunoaștem pe Tine.

Se chinuiește sufletul omenesc pe pământ, Doamne, și nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaște pe Tine, nici bunătatea Ta.

Mintea noastră este întunecată de grijile lumești și nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.

Milostivirii Tale toate îi sunt cu putință.

Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor învia. Așa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău și să învie, întru bucurie.

vedeti si: 

CHURC080 doarortodox

O rugăciune a Sfântului Efrem Sirul


Doamne, fiindcă am luat cercarea îndurărilor Tale celor multe și negrăite, rog mărimea îndurărilor Tale, mântuiește-mă și și împlinește robului Tău cererile sufletului lui, pe care le cere din comoara milostivirii Tale, Stăpâne, ca să izvorască neîncetat ca un izvor darul Tău în inima și gura mea, a robului Tău: ca să fie inima și gura mea biserică preacurată a darului Tău, fără prihană primind pe Împăratul ceresc, ca să nu fie ca o vizuină gândurilor celor viclene și ca o peșteră de tâlhari pentru viclenele cugete, ci de-a pururea degetul harului să-mi miște limba mea ca pe o strună de alăută, spre slava Ta, Iubitorule de oameni, ca neîncetat să Te slăvesc și cu dorire bine să Te cuvântez cu inima și cu gura, în toată vremea vieții mele. Că cel ce se lenevește a Te lăuda și a Te slăvi pe Tine, Stăpâne, acesta străin este de viața ce va să fie. Așa, Stăpâne, Fiule, Unule-Născut, auzi-mă și primește ca un dar cererea robului Tău! Păcătos sunt eu, însă în dar mântuiește-mă! Slavă se cuvine Celui ce mântuiește pe păcătos cu îndurările Sale!

CHURC080 doarortodox

Slavă și mare cuviință Unuia Bunului și Iubitorului de oameni Dumnezeu, Cel ce ne dă nouă împărăția Sa prin darul Său! Vindecă-mă, Doamne, și mă voi vindeca, Cel Unul înțelept și milostiv! Rog bunătatea Ta, vindecă rănile sufletului meu și luminează ochii minții mele și, de vreme ce s-a împuțit mintea mea, sarea darului Tău să o îndulcească! Și ce voi zice Ție? O, mai înainte Cunoscătorule, Cel ce cerci inimile și rărunchii, Tu singur știi cum însetează sufletul meu ca un pământ fără de apă și Te dorește pe Tine inima mea, că pe cel ce Te iubește pe Tine, de-a pururea darul Tău îl satură. Și precum întotdeauna m-ai auzit pe mine, să nu treci nici acum cu vederea rugăciunea mea, căci ca o robită este mintea mea, pe Tine, singur, Mântuitorul adevărului, căutându-Te. Deci, trimite darul Tău, ca, venind, să-mi sature foamea și să-mi adape setea! Că de Tine, Lumina adevărului și Dătătorul mântuirii, doresc și însetez. Deci, dă-mi mie cererile mele și revarsă în inima mea o picătură a dragostei Tale, ca să se aprindă ca o văpaie în inima mea și să mistruiască mărăcinii și spinii ei, gândurile cele rele.

Deși eu m-am lepădat și mă lepăd, ca cel ce sunt de țărână, fiu al celui de țărână, Tu, Cel ce ai umplut vedrele de binecuvântarea Ta, potolește setea mea din darul Tău! Și Cel ce ai săturat cei cinci mii de bărbați din cele cinci pâini, satură-mi foamea mea din binecuvântarea cea nemăsurată a bunătății Tale! Iubitorule de oameni, Bunule, dacă peste buruieni și peste flori și peste tot felul de verdețuri ale pământului se varsă cu îndestulare darul Tău, cu cât mai mult se vor dărui cererile robului Tău, cel ce se roagă Ție! Că iată, și văzduhul se luminează, și păsările își schimbă glasurile lor din slava cea multă a înțelepciunii Tale. Iată încă și tot pământul se îmbracă cu haină de flori, care se țes fără de mâini omenești. Se bucură și prăznuiesc două praznice: unul pentru Adam, fiul său cel întâi-născut, că a înviat, iar altul pentru Stăpânul său, că S-a pogorât și a umblat pe dânsul. Iată și marea se înmulțește din darul Tău și îmbogățește pe cei ce înoată pe ea.

Darul Tău îmi dă îndrăzneală de a grăi către Tine, și dorirea ce o am către Tine mă silește pe mine. Iar dacă șarpele, începătorul răutății, cel din început ucigaș de om, în vremea aceasta apropiindu-se, își deschide gura sa, cu cât mai mult vei deschide gura robului Tău, cel ce Te dorește pe Tine, spre slava și lauda darului Tău! Iubitorule de oameni, Bunule, Cel ce ai primit cei doi bănișori și ai lăudat voia văduvei, primește rugăciunea mea, a robului Tău, și înmulțește rugăciunea mea și împlinește-mi cererile mele, ca să mă fac lăcaș sfânt al darului Tău și să locuiască în mine; și el să mă învețe pe mine cum să-I plac Lui, ca să răsune în alăuta mea cânt de umilință și de veselie și să strângă mintea mea ca un frâu, ca nu, rătăcindu-mă, să greșesc Ție și lepădat să fiu din lumina aceea!

Auzi-mă pe mine, Doamne, auzi-mă, și-mi dă ca să mă închid în împărăția Ta! Să mă adun, eu, cel rătăcit și să mă curățesc, eu, cel necurat, să mă înțelepțesc, eu, cel fără de minte și să mă fac de bună treabă, eu, cel netrebnic!

Turma cea aleasă a pustnicilor Tăi și a sfinților care bine Ți-au plăcut Ție, cei din rai se bucură, ei solesc pentru noi și Te roagă pe Tine, Unule, Iubitorule de oameni și Tu vei auzi rugăciunea lor și mă vei mântui pe mine cu rugăciunile lor. Iar eu, printr-înșii, slavă Îți voi aduce Ție, că rugăciunile lor le-ai auzit și Te-ai milostivit spre mine și nu ai trecut cu vederea cererea lor care s-a făcut pentru mântuirea mea. Că Tu, Doamne, prin proorocul Tău, ai zis: „Deschide gura ta și o voi umple pe ea“.

Deci, iată, s-a deschis împreună cu inima gura robului Tău; umple-o pe ea de darul Tău, ca totdeauna să Te binecuvinteze pe Tine, Hristoase, Mântuitorul nostru! Plouă în inima mea, Iubitorule de oameni, Bunule, roua darului Tău, că precum pământul cel semănat nu poate să hrănească semințele lui fără cercetarea bunătății Tale, așa nici inima mea nu poate grăi cele binplăcute Ție fără darul Tău și a rodi rod al dreptății. Deci, iată cum ploaia hrănește semințele și pomii se încununează de flori pestrițe, la fel și roua darului Tău să lumineze mintea mea și să o împodobească pe ea cu florile umilinței și ale smeritei cugetări, ale dragostei și ale răbdării! Și ce zic? Că iată, rugăciunea mea este neputincioasă și fărădelegile mele sunt multe și mari, păcatele mele mă necăjesc pe mine și neputințele mele mă silesc pe mine, dar să le biruiască pe ele darul Tău, Doamne!

Cel ce ai deschis ochii orbului, deschide ochii minții mele, ca totdeauna să privesc la frumusețea Ta! Cel ce ai deschis gura dobitocului, deschide-mi gura mea spre slava și lauda darului Tău! Cel ce ai pus mării hotar cu cuvântul poruncii Tale, pune hotar și inimii mele, prin darul Tău, ca să nu se abată în dreapta sau în stânga de la frumusețea Ta! Cel ce ai dat apă în pustie poporului celui neascultător și împotrivă grăitor, dă-mi umilință și ochilor mei lacrimi, ca să plâng toată ziua cu smerită cugetare și cu dragoste și cu inimă curată! să se apropie rugăciunea mea către Tine, Doamne, și să-mi dăruiești din sămânța cea sfântă a Ta, ca să-Ți mărturisesc și să zic: Slavă Celui ce mi-a dat, ca Lui să-I aduc și să mă închin Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, în veci. Amin.

CHURC080 doarortodox

Troparul. Viaţa Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (26 ianuarie)


Sf. Ierarh Iosif Nainescu cel Milostiv 26 ianuarieTroparul,

glasul al 3-lea, podobie: Mare apărător…

Curăţia ta şi rugăciunea, milostenia şi înfrânarea vas ales al Sfântului Duh te-au făcut; pentru aceasta, Moldovei fiind păstor, urmai cu totul Păstorului Celui bun; Sfinte mare Ierarhe, milostive Iosife, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

DoarOrtodox

Viaţa Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (26 ianuarie)

Mitropolitul Iosif Naniescu, numit acum Sfântul Iosif cel Milostiv, s-a născut în Basarabia, ca fiu al preotului Anania Mihalache şi al soţiei sale, Teodosia, din satul Răzălăi, ţinutul Soroca, la 15 iulie 1818, primind la botez numele Ioan.

Sf.-Iosif-NaniescuRămânând de mic orfan de tată, iar mama sa făcându-se monahie, la vârsta de 10 ani a fost luat de un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, care I-a adus în obştea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, unde se afla şi un vestit spital.

Acolo tânărul Ioan a învăţat ascultarea, smerenia, precum şi slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor aflaţi în suferinţă. După o vreme, cei doi au mers la Mănăstirea Sfântul Samuil din Focşani, unde de asemenea funcţiona un spital. Plecând apoi la Buzău, a îmbrăcat sfântul şi îngerescul chip, primind, de la marele episcop Chesarie al Buzăului, numele de Iosif, după numele întâiului episcop al Argeşului.

Acelaşi Chesarie l-a hirotonit diacon şi l-a îndrumat la învăţătura de carte, pe care a deprins-o la Seminarul de la Buzău, apoi la Academia Sfântul Sava din Bucureşti, având dascăli vestiţi, precum profesorul Ioanid, de la care a învăţat limba greacă, şi părintele Macarie ieromonahul, cunoscutul dascăl de psaltichie românească.

De la Macarie, Iosif a deprins meşteşugul cântării bisericeşti curate, întrucât avea un glas foarte plăcut şi el însuşi a alcătuit cântări psaltice.

Fiind hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Ţării Româneşti, cu titulatura Iosif al Mirelor, urma cu vrednicie faptelor Sfântului Ierarh Nicolae. în anul 1873 fost ales episcop al Argeşului, iar peste doi ani, mitropolit al Moldovei, împlinindu-şi cu multă osârdie chemarea şi slujirea arhierească. împlinindu-şi făgăduinţa către fostul mitropolit Veniamin Costachi, făcută în vedenie pe când mergea către Iaşi ca nou ales mitropolit, Iosif a încheiat zidirea Catedralei mitropolitane în anul 1886, începută de marele Veniamin; la începerea căreia, în anul 1826, prin pronie dumnezeiască, a şi fost de faţă pe când era copil la Iaşi.

Asemeni şi Seminarul lui Veniamin de la Socola l-a mutat chiar în palatul domnitorului care îl surghiunise pe ierarhul Veniamin, iar bisericile Sfântul Nicolae Domnesc şi Sfinţii Trei Ierarhi le-a înnoit, căutând să urmeze întru toate marelui său înaintaş. Moaştele Cuvioasei Parascheva le-a mutat de la Mănăstirea Trei Ierarhi la Catedrala nouă a Mitropoliei, în anul 1889, punându-le în raclă nouă de argint, după ce văzuse racla veche cuprinsă de flăcări şi sfintele moaşte rămânând nearse, prin dumnezeiască minune.

Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfinţenia vieţii şi milostenia. El se ruga şi citea mult, mânca puţin şi era foarte cumpătat, îşi drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte. Dumnezeiasca Liturghie o săvârşea totdeauna cu bucurie şi cu ochii umeziţi de lacrimi.

Era, de asemenea, un vorbitor priceput şi duhovnic înţelept, căutat de multă lume pentru blândeţea şi cuvintele lui. Cunoştea bine Sfânta Scriptură, din care mărturisea că învaţă toate, şi era desăvârşit părinte duhovnicesc. Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul avea şi darul smereniei şi al ascultării desăvârşite, că toate le primea ca de la Dumnezeu.

Păstorind, deci, cu multă vrednicie Mitropolia Moldovei vreme de douăzeci şi şapte de ani, s-a mutat la cereştile lăcaşuri cu pace în anul 1902, în ziua de 26 ianuarie. Poporul l-a numit Iosif cel Sfânt şi Milostiv. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 5-6 octombrie 2017, l-a trecut în rândul Sfinţilor, statornicind ca zi de pomenire a sa 26 ianuarie, când a trecut la cele veşnice.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

DoarOrtodox

 

Rasputin – „Sfânt” sau „eretic rustic”?


Când rostim în zilele noastre „Rasputin”, cel mai adesea asociem acest nume cu un cântec al unei celebre formaţii disco-pop de la sfârşitul anilor ’70, cu o marcă de votcă sau cu filme şi cărţi „noir” ieftine, menite să stârnească fiori şi patimi „picante”. Dacă ne-am lua după aceste aspecte, un articol despre celebrul favorit al ţarinei Alexandra a Rusiei nu s-ar încadra în paginile unei publicaţii de spiritualitate creştină. Şi totuşi, în perioada Primului Război Mondial şi imediat după, presa bisericească din România a acordat spaţii ample rolului jucat în istoria Rusiei de cel pe care unii l-au văzut un mântuitor, iar alţii încarnarea Antihristului.

Grigori Efimovici RasputinGrigori Efimovici Rasputin s-a născut pe 10 ianuarie (stil vechi) 1869 în micul sat Porkrovskoye, gubernia Tobolsk, din Siberia. Despre copilăria sa se ştiu puţine amănunte precise, însă legenda encomiastică care s-a construit treptat în jurul său sublinia că încă de mic Grigori a făcut dovada înzestrărilor sale supranaturale (clarviziune, vindecări miraculoase etc.).

La vârsta de 18 ani Rasputin petrece trei luni la Mănăstirea Verkhoturye, posibil ca o pedeapsă pentru furt. După plecarea din mănăstire el a pretins că a avut o vedenie cu Maica Domnului, devenind pentru scurt timp unul dintre mulţii vagabonzi mistici care împânzeau drumurile Rusiei în acea vreme.

Unele surse afirmă că, în această perioadă, Rasputin a intrat în contact cu secta interzisă a hlâştilor, ai cărei membri erau acuzaţi de practici orgiastice. De această grupare religioasă leagă unii istorici bizarele idei ale lui Rasputin despre mântuirea prin adâncirea în păcat. Lucrurile nu sunt deloc clare, deoarece acuzele aduse în acest sens de unii oameni politici, nemulţumiţi de ascensiunea „ţăranului din Siberia”, au făcut obiectul unei anchete a ministrului de interne ce nu a fost făcută publică din ordinul ţarului Nicolae al II-lea, care, în plus, l-a destituit pe ministrul prea zelos.

„Sfânt” sau „eretic rustic”?

Tot în acei ani de început, Rasputin îl întâlneşte pe Macarie, considerat „om sfânt”, asociat la rându-i de unii cu gruparea hlâştilor, care a exercitat asupra tânărului o foarte mare influenţă. În anul 1889 Rasputin se căsătoreşte cu Prascovia Fiodorovna Dubrovina, cu care are trei copii (Dmitri, Varvara şi Maria).

Anul 1901 aduce o schimbare radicală în comportamentul lui Rasputin. Îşi părăseşte casa şi pleacă în pelerinaj la Athos şi la Ierusalim, un obicei de altfel foarte răspândit printre ruşi în acea perioadă, chiar şi printre categoriile cele mai defavorizate, care făceau jertfe imense pentru a ajunge la Locurile Sfinte. Însă, după încheierea pelerinajului, Rasputin nu se mai întoarce acasă, ci se stabileşte în 1903 la Sankt Petersburg, capitala Imperiului Rus, unde începe să-şi construiască o faimă de „om sfânt”, cu puteri vindecătoare şi profetice, atrăgând în preajma sa tot mai multe personaje influente din înalta societate, în special femei.

Triumful raţiunii naşte monştri

Într-un articol din revista „Biserica Ortodoxă Română” din anul 1915, profesorul Drag. Demetrescu reproducea opinia unui teolog ortodox referitoare la religiozitatea unei părţi a înaltei societăţi din capitala Rusiei imperiale: „În viaţa socială rusă se văd, nu arareori, lucruri extraordinare. Unii oameni care se deosebesc prin o puternică împătimire către misticism, fără nici un fel de cultură, ci numai prin recomandarea lor sufletească, prin înfăţişarea şi impunerea exteriorului lor, reuşesc ca să aibă o asemenea influenţă într-un anumit cerc social, pe care, de cele mai multe ori, îl compun doamne bogate şi din cea mai înaltă aristocraţie, aşa încât aceştia să cuprindă în sfera socială în care se impun astfel de persoane, care să aibă relaţie imediată şi directă cu cei ce conduc trebile politice şi bisericeşti ale ţării. Aceşti oameni mai totdeauna inculţi, dar foarte inteligenţi, numiţi bătrâni (fie că adesea ori nu sunt tocmai bătrâni), exercită o astfel de putere de hipnotizare şi influenţă magică îndeosebi asupra doamnelor din înalta aristocraţie, aşa încât foarte degrabă se răspândeşte faima despre ei că sunt sfinţi; şi astfel orice cuvânt al lor trece drept lege. Şi îmbrăcaţi cu o astfel de sfinţenie, sunt socotiţi ca aleşii lui Dumnezeu, care comunică muritorilor misterele necunoscute, ca şi cum ar fi înzestraţi cu darul profetic şi vestitori ai voinţei dumnezeieşti”.

Textul poate fi citit în mai multe chei, în funcţie de ce se înţelege prin „cultură”, pe care autorul nu-l defineşte foarte bine. Dacă prin „cultură” înţelegem cunoaşterea învăţăturii şi tradiţiei Bisericii, atunci avem de-a face cu o dublă ignoranţă: pe de-o parte, a aşa-zisului „mistic” care confundă propriile senzaţii şi idei cu învăţătura Bisericii sau, mai rău, se consideră pe sine mai presus de tradiţie şi de restul corpului eclesial şi, pe de altă parte, ucenicul care confundă ascultarea creştină cu credulitatea şi transformă adesea în personaj divin un om, uitând de adevăratul Dumnezeu.

În schimb, dacă prin cultură înţelegem spiritul raţionalist al modernităţii noastre, atunci avem de-a face cu un paradox: la limită, unde ne aşteptăm la cel mai riguros raţionalism şi echilibru, găsim de fapt cele mai bizare superstiţii şi un iraţional din cele mai înfricoşătoare. Acest clivaj, între un raţionalism din ce în ce mai uscat şi un iraţional tulbure, porneşte tocmai de la negarea a ceea ce unii teologi numesc divino-umanul, a dimensiunii duhovniceşti a vieţii, a caracterului ei dincolo de raţiune, fără însă a fi neraţională, a legăturii între minte şi inimă şi a acestora amândouă cu Dumnezeu. Este lumea lui Dr. Jekyll şi Mr. Hide sau cea a doamnelor încorsetate de uscata morală de tip victorian şi care-şi deversează obsesiile refulate pe canapeaua doctorului Freud. Doamnele înaltei aristocraţii ruse, obligate prin natura statutului lor social să fie credincioase, amestecând însă frânturi din programe diferite de adevăr, şi-au găsit „salvarea” din diversele încorsetări într-o fantasmă, pe care alţii, ignoranţi, au numit-o „ortodoxie”. Şi azi există persoane care, din neştiinţă sau rea credinţă, originează aberaţiile lui Rasputin în învăţătura de credinţă ortodoxă, dovadă, chipurile, a caracterului „iraţional” al acesteia. Însă revenind la discuţia generală, putem spune că încercarea de „raţionalizare” a lumii nu a condus la altceva decât la o explozie a „iraţionalului”. Pe plan istoric, acest lucru a fost perceput în mod acut de societatea europeană în urma catastrofei Primului Război Mondial, care a distrus aşa-numita „belle epoque”, rod al civilizaţiei raţionale moderne, aducând în schimb haosul, iraţionalul şi absurdul, care s-au manifestat din plin în totalitarismele secolului al XX-lea. În logica acestei „apocalipse” secularizate, Rasputin poate juca fără îndoială rol de Antihrist, ca simbol şi emblemă a destrămării şi spulberării unui paradis care pentru mulţi părea veşnic.

Favoritul familiei imperiale ruse

În momentul în care Rasputin a intrat în anturajul familiei imperiale ruse, acesta căpătase deja o oarecare notorietate. El a fost recomandat ţarinei Alexandra în anul 1905 de către o bună prietenă, Anna Virubova, care a asigurat-o că „stareţul” (aşa i se spunea, deşi se ştia că este căsătorit şi nu a fost vreodată monah) este în stare să-l vindece „prin rugăciune” pe ţareviciul Alexei, care suferea de hemofilie. Conform versiunii oficiale, Rasputin, prin rugăciunile sale, a reuşit să liniştească suferinţele micului prinţ. Lucrul prin care a cucerit definitiv încrederea familiei imperiale a fost, se spune, scrisoarea trimisă în anul 1912 tocmai din Siberia ţareviciului aflat cu familia la Spala, în Polonia, pe care a primit-o exact când acesta avea o nouă criză de hemofilie şi care, miraculos, a oprit sângerarea. Faptul a contribuit la creşterea faimei lui Rasputin de vizionar şi vindecător.Rasputin alaturi de admiratoriÎn acel timp, Imperiul Rus trecea prin mari frământări. În urma războiului dezastruos cu Japonia din 1905, Nicolae al II-lea fusese nevoit să renunţe la autocratismul tradiţional, să liberalizeze oarecum regimul politic şi să convoace Duma de Stat a Imperiului Rus, cu rol de parlament. Ţarul Nicolae, fire blândă, însă educată în spiritul tradiţiei autocratice, a îndurat greu schimbările petrecute în viaţa politică rusească. Rasputin a ştiut să intre pe sub pielea monarhului în aceşti ani de derută, promovându-i imaginea de stăpân şi „salvator” al Rusiei. Şi mai mult succes a avut „stareţul” cu împărăteasa Alexandra, care a fost fascinată de personalitatea siberianului. Mai mult, fiind la origine o prinţesă germană de credinţă lutherană, ea avea puţine cunoştinţe în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, în care se botezase după căsătorie. Dorind să se integreze noii sale patrii, ea a văzut în Rasputin întruchiparea sufletului religios al Rusiei, legătura între împărăteasă şi „talpa ţării”.

Treptat, influenţa la curte a lui Rasputin creşte din ce în ce mai mult, fapt de netăgăduit, deşi aici este locul pentru multe nuanţe, în funcţie de perspectiva adoptată. Astfel, există în acest caz două poziţii radicale, între care se pot intercala numeroase alte puncte de vedere. Pe de-o parte, există apărătorii autocratismului imperial, ai valorilor tradiţionale ale „Sfintei Rusii”, care fac din Rasputin principalul vinovat al prăbuşirii ţarului şi al Rusiei imperiale. Pe de altă parte, istoriografia sovietică, care susţine caracterul „obiectiv”, „legic”, al prăbuşirii vechiului regim, din cauza „contradicţiilor fundamentale” care-l măcinau, a rezumat rolul lui Rasputin doar la o efigie a „popimii”, el fiind doar un exemplu mai amplu mediatizat al turpitudinii unei categorii sociale considerate imorale, inutilă şi periculoasă societăţii.

Cauza-simbol a unui sistem pervertit

Evident, un singur om nu putea să distrugă de unul singur o ţară uriaşă precum Rusia ţaristă. La fel de adevărat este că influenţa lui a fost în foarte multe cazuri extrem de mare, deopotrivă în domeniul politicii interne şi externe. Astfel, Rusia, datorită „viziunilor” lui Rasputin, a bâjbâit mult timp în ceea ce priveşte acţiunile diplomatice şi militare din vremea Primului Război Mondial. Mai ales „vedenia” în care se spunea că victoria armatelor ruse va fi asigurată doar dacă în fruntea lor se va afla ca şi comandant suprem însuşi împăratul a avut urmări catastrofale, deoarece Nicolae al II-lea era lipsit de experienţă în ceea ce priveşte războiul. Cât timp ţarul a fost ocupat pe câmpul de luptă, poziţia lui Rasputin s-a întărit şi mai mult la curte, el devenind „cheia” către favorurile imperiale. De la numiri pe plan politic s-a trecut în scurt timp şi la numiri pe teren bisericesc.Rasputin_pt

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a condamnat de la început ideile şi practicile lui Rasputin, contrare învăţăturii ortodoxe. Apărătorii „stareţului” au căutat să argumenteze că acuzaţiile oficialilor Bisericii sunt doar calomnii izvorâte din invidie, însă există mărturii indubitabile asupra comportamentului profund imoral al celui care credea că prin beţie şi preacurvie poate afla iluminarea supremă. Din păcate, criticile oamenilor Bisericii nu au avut ecou, în condiţiile în care, de la Petru cel Mare, Biserica Ortodoxă Rusă era lipsită de patriarh, iar împăratul exercita un control tiranic, prin celebrul ober procuror. Conform mărturiilor epocii, la cererea lui Rasputin „se strămută arhierei (pe Teofan de la Eparhia Taurică la Astrahan), sunt condamnaţi la exil sau izgoniţi, fără vreo vină şi fără judecată (Ermoghen al Saratovului), se alege exarh al Georgiei (arhiepiscopul de Tobolsk, Alexie), iar în Tobolsk se aşază ca mitropolit al întregii Siberii monahul simplu şi analfabet Varnava, care fusese mai înainte grădinar”. Toate aceste lucruri reprezentau numai o mică parte din „rodul” acţiunilor lui Rasputin.

Nemulţumirile au izbucnit în mod plenar în anul 1915, în cadrul Dumei de Stat, cu prilejul discuţiei bugetului care urma să fie acordat Bisericii Ortodoxe. Aceste dezbateri au fost reproduse în revista „Biserica Ortodoxă Română”, motivul acestui gest reprezentându-l interesul pentru situaţia celei mai mari dintre Bisericile ortodoxe, care se afla în acel moment la o răscruce. În cadrul discuţiilor din Dumă, deputaţii, laici sau clerici, de tendinţă liberală au criticat extrem de dur starea considerată „deplorabilă” a Bisericii Ortodoxe Ruse, numele lui Grigori Rasputin fiind adesea adus în discuţie. Astfel, unul dintre deputaţi, vorbind de situaţia „jenantă” în care a ajuns Rusia, condusă fiind de un „eretic rustic”, ajunge la următoarea concluzie: „Biserica noastră este sclavă în mâinile ierarhiei, ierarhia este aservită de stat, iar statul este sclavul aventurierilor. Şi vă întreb: în astfel de condiţiuni sau, mai bine zis, într-o astfel de stare de lucruri, mai este cu putinţă ca să se poată vorbi despre o reformă bisericească? Este cu putinţă ca să se poată vorbi despre o influenţă a Bisericii asupra vieţii şi despre o îndreptare a vieţii morale şi spirituale? Nu, domnilor. Liberaţi mai întâi statul de sub sclavia aventurierilor şi ierarhia de sub servitutea statului şi Biserica de sub sclavia ierarhiei”.

Rasputin şi noul drum al Bisericii Ortodoxe Ruse

Deputaţii fideli vechilor rânduieli au încercat să contracareze afirmaţiile „stângii” arătând legătura dintre ţar şi Biserică, rolul benefic al ober procurorului etc., însă în zadar. Rasputin devenise subiectul principal de bătaie pentru toţi cei care doreau o reformă profundă a statului rus, inclusiv în ceea ce priveşte raporturile acestuia cu Biserica. Asasinarea lui Rasputin, în decembrie 1916, de un grup de conspiratori, care credeau că prin uciderea acestuia dinastia va fi salvată, nu a putut opri mersul istoriei. În februarie 1917 se declanşa Revoluţia, ţarul abdica şi se instaura un guvern provizoriu condus de Kerenski. Pe plan bisericesc, noul guvern, în acord cu Biserica, a trecut la reforme în spiritul celor enunţate în 1915. O serie de sinoade au prevăzut emanciparea Bisericii Ortodoxe Ruse de sub tutela statului, reînfiinţarea instituţiei patriarhului şi implicarea clericilor şi laicilor în alegerea ierarhilor şi viaţa Bisericii. Toate aceste lucruri au fost văzute ca o regăsire de sine şi o purificare a Bisericii, o reluare a caracterului organic al acesteia, în opoziţie cu vremurile de dinainte, al căror simbol odios a fost Rasputin.palatBiserica Ortodoxă Română a salutat renaşterea patriarhatului rusesc, la unul dintre sinoadele din anii 1917-1918 luând parte şi o delegaţie română, în frunte cu viitorul patriarh Nicodim Munteanu, pe atunci episcop de Huşi. Din pricina războiului, evenimentele nu au putut fi reflectate în presă decât abia în anul 1922, când arhimandritul Iuliu Scriban rememorează evenimentele din Biserica Ortodoxă Rusă din perioada războiului, acordând o atenţie deosebită activităţii lui Rasputin. Motivul era legat şi de evoluţia evenimentelor din Rusia, unde revoluţia „burghezo-democratică” a fost continuată de una bolşevică, care a început să distrugă sistematic Biserica abia renăscută a Rusiei. Ura dezlănţuită şi propaganda sistematică i-au făcut pe cei din afară să creadă că înşişi oamenii simpli luptă împotriva Bisericii, iar acest lucru se datorează unor cauze mai vechi. Părintele Scriban aminteşte aici cuvintele unui fost ministru rus, care se întreba la un moment dat dacă acţiunile lui Rasputin nu au contribuit la creşterea necredinţei oamenilor: „Dacă s-ar căuta anume să se stârpească în popor orice respect pentru religiune, şi orice credinţă religioasă, nu s-ar lucra altfel. Ce va mai rămânea în curând din Biserica Ortodoxă? În ziua în care ţarismul în primejdie va voi să se sprijine pe ea, nu va mai găsi nimic. Şi eu încep să cred că Rasputin e Antihrist”.

După cum arată istoria, ministrul s-a înşelat. Rasputin a fost doar groparul dinastiei. Biserica a supravieţuit şi a descoperit că nu trebuie să fie legată de o instituţie lumească. Mai mult, adevăraţii credincioşi i-au rămas alături, aceştia ştiind să facă distincţie între adevărul cel veşnic şi inerentele erori şi greşeli în istorie.

„Rasputin a ştiut să intre pe sub pielea monarhului în aceşti ani de derută, promovându-i imaginea de stăpân şi „salvator” al Rusiei. Şi mai mult succes a avut „stareţul” cu împărăteasa Alexandra, care a fost fascinată de personalitatea siberianului. Mai mult, fiind la origine o prinţesă germană de credinţă lutherană, ea avea puţine cunoştinţe în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, în care se botezase după căsătorie. Dorind să se integreze noii sale patrii, ea a văzut în Rasputin întruchiparea sufletului religios al Rusiei, legătura între împărăteasă şi „talpa ţării”.”

dr. George ENACHE – text preluat de pe http://ziarullumina.ro

 

Continuă lectura

Cuviosul Vasile de la Moldoviţa


Cuviosul Vasile de la Moldovita

Cuviosul Vasile de la Moldovita

Acest cuvios parinte a trait pe vremea binecredinciosului domn Alexandru cel Bun. S-a nascut dintr-o familie cu frica lui Dumnezeu, între anii 1370-1375, în Bucovina, într-un sat aflat în apropierea manastirii Moldovita. În copilarie va fi mers cu parintii la manastire, unde a cunoscut viata îmbunatatita a calugarilor de aici. Când a mai crescut a intrat si el în aceasta manastire, primind numele de Vasile. Participa, alaturi de ceilalti vietuitori, la refacerea sfântului locas, lucrare realizata din porunca si cu sprijinul domnitorului amintit mai sus. În curând a fost ales egumen, slujire pe care îndeplinit-o pâna prin 1445-1455.
Pentru o mai buna cârmuire a manastirii, el a stat tot timpul în legatura cu alti parinti îmbunatatiti ce conduceau alte asezaminte monahale moldovene: Dometian de la Bistrita-Neamt, Vasile de la Bistrita, Dosoftei (Dositei) de la Pobrota, Silvan de la Neamt si altii.
Datorita vietii alese si nevointelor sale, fiind pilda pentru toti cei din manastire si pentru cei ce veneau aici, Dumnezeu l-a înzestrat cu darul facerii de minuni.
Ca egumen la Moldovita, a împartit obstea în trei parti: unii erau la ascultare (diferite treburi), unii la Biserica (la slujba), iar altii la chilie (la rugaciune si odihna), astfel încât, slujba nu se oprea niciodata în Sfânta Biserica.

Avea ucenici în Muntele Athos şi la Mănăstirea Studion din Bizanţ, de unde a adus zeci de manuscrise bisericeşti la mănăstirea sa. El a întemeiat la Moldoviţa şi o vestită şcoală de monahi cateheţi şi caligrafi, pentru nevoile bisericilor de la sate.

În timpul cât el a fost conducatorul obstii monahale de aici, aceasta a cunoscut o mare crestere duhovniceasca. Trecut la cele vesnice, a fost cinstit de catre credinciosi ca sfânt la scurt timp, fiind cunoscut în rândurile lor, sub numele de „Sfântul Vasile de la Moldovita, Facatorul de Minuni”.

Dovedindu-se şi după moarte făcător de minuni, iar trupul său găsindu-se nestricat, a fost aşezat în biserică şi cinstit de toţi ca un adevărat sfânt. În anii 1621-1622, teologul ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski, scria despre el: „În Moldoviţa, în mănăstire, Sfântul Vasile făcătorul de minuni”.

Sfintele sale moaste vor fi stat o vreme aici, însa datorita vitregiei vremurilor (în anul 1653 aceasta zona a fost invadata de cazaci, care, se crede ca le-au risipit), ele nu ni s-au pastrat.  Altii cred ca moaştele Cuviosului Vasile au stat peste o sută de ani în noua biserică. [biserica veche risipindu-se şi alta nouă ridicându-se (1535)]. Apoi, din cauza vitregiei vremurilor, au fost aşezate în biserică la un loc tăinuit, unde se află şi astăzi.
Cu toate acestea, datorita vietii sale deosebite, el a ramas în mintea si sufletele dreptmaritorilor crestini (nu numai din Moldova), fiind pururea pomenit în rugaciunile lor.