UNITATEA NAŢIONALĂ, VISUL SECULAR AL ROMÂNILOR


Motto:

„Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului pentru a o manifesta lumei.Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrijorătoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis pe Câmpia Turzii, pentru dânsa Şerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horea moarte cumplită pe roată suferi”.

Nicolae Bălcescu

24 ianuarie 1859 - Mica UnireIdeea de unitate naţională a existat de-a lungul celor peste două milenii de existenţă în conştiinţa poporului român, ea manifestându-se în limba vorbită şi civilizaţia comună a plugarilor, ori a păstorilor ce-şi purtau turmele în lungul şi latul plaiului românesc, a meşteşugarilor, negustorilor şi târgoveţilor, a cărturarilor, preoţilor şi oamenilor politici, a bravilor oşteni de pe câmpurile de luptă.

Baza conştiinţei naţionale de la Nistru şi până la Tisa, de la Dunăre, Mare şi până la Carpaţii Păduroşi, a stat limba, credinţa strămoşească în Iisus Mântuitorul şi cultura. De la naşterea noastră ca popor, ne-am identificat cu moştenirea fundamentală: DACIA, cu spaţiul în care ne-am zămislit ca neam, iar continuitatea în acest areal, cu graiul, cu credinţa, cu tradiţiile şi cultura, au fost valorile ce ne-au dat puterea de a nu fi dezrădăcinaţi de nici o furtună, din acest pământ sfânt.

Umanistul Nicolaus Olahus afirma în opera „Hungaria” ideea unităţii de neam, de origine a românilor: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie, ca şi muntenii… Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, ca unii ce sunt colonii de romani”. Grigore Ureche este şi mai exact în afirmaţiile sale că: „Rumânii câţi se află lăcuitori în Ţara Românească şi la Ardeal şi la Maramuroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Celălalt cronicar moldovean, Miron Costin în lucrarea „De neamul moldovenilor” formulează ideea: „Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină”.

Eruditul Domn al Moldovei Dimitrie Cantemir afirma: „Romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a moldovenilor, a muntenilor şi a ardelenilor şi a tuturor unde se află… şi limba cea părintească nebiruit martor este”. Dovezi puternice, încă din evul mediu, a conştiinţei de neam a poporului nostru, românii se rugau în biserici la fel, nunţile se făceau peste tot în acelaşi mod, copiii se botezau peste tot după aceleaşi canoane, iar morţii erau bociţi şi înmormântaţi după aceleaşi rituri.

Mihai Eminescu arăta următoarele privind ideea de unitate naţională: „Politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui… Azi limba este una, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi al veacurilor”.

Iată de ce Mihai Viteazul a năzuit unirea, iar mai târziu acest lucru a devenit dezideratul central al existenţei noastre. Dacă ar fi să vorbim în limbajul de azi, unirea şi făurirea statului naţional a fost PROIECTUL DE ŢARĂ, românii l-au fundamentat şi n-au aşteptat să vină o clasă politică, un om luminat să-l propună şi să-l facă, într-un moment istoric favorabil. Acest proiect de ţară s-a născut pe plaiurile Carpaţilor, pe ogoarele plugarilor, în biserici, pe câmpurile de luptă, în clipele de bucurie şi în cele de necazuri ale poporului nostru.

Unirea de la 1859, „Unirea lui Cuza” nu a fost un act istoric întâmplător, el a venit ca ceva normal, el este rezultatul maturităţii şi cristalizării conştiinţei naţionale. Principatele Unite, apoi în 1877-1878 cu statut internaţional de stat independent, România, ca Regat, joacă un rol deosebit de important în Europa şi mai ales în sud-estul continentului.

Românii din Transilvania ţinuţi în robie de nefasta uniune: „unio trium nationum” (1437) aproape 600 de ani, consideraţi ca toleraţi în propria ţară, nerecunoscându-li-se religia (religia receptă, decretele regelui Ludovic de Anjou 1366) năzuiau să fie acolo, cu fraţii lor, în aceeaşi matcă.

Vestea alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei şi Valahiei, în Transilvania, a constituit un moment nu numai de bucurie, ci şi de dorinţă pentru unire. Acelaşi lucru îl nutreau basarabenii şi bucovinenii. Condiţiile politice ale mijlocului de secol al XIX-lea nu au fost favorabile pentru o deplină unire, dar românii au avut răbdare şi credinţă în realizarea visului de a desăvârşi statul naţional unitar român.

România Mare constituită la 1918 a fost un dar al lui Dumnezeu pe care nu am putut să-l păstrăm, în fatidicul an 1940 forţele răului determinând destrămarea ei. Nicolae Titulescu afirma despre unitatea naţională şi suveranitatea statală: „Nu dau dreptul nimănui din afară să se amestece în treburile lăuntrice; cer, dimpotrivă, ca directivele noastre interne să fie pur româneşti. Cu această concepţie şi acest spirit am condus politica externă a ţării şi afirm că i-am asigurat o independenţă, cu privire la înrâuririle de afară, care n-a fost niciodată depăşită de trecut. Dar tocmai pentru că vreau ca românul să fie stăpân la el acasă, doresc să găsească el singur, în plina lui suveranitate, normele cele mai bune pentru păstrarea unităţii noastre naţionale”.

La o sută de ani este însă important să înţelegem că unirea bazată pe limbă, credinţă şi cultură este lucrul cel mai de preţ pe care îl avem, greaua datorie de a o apăra, de a o întări şi de ce nu, a o întregi cu celelalte pământuri ce vremelnic şi de vremuri nefaste, ne-au fost răpite. Anul 2018 trebuie să fie pentru NOI, ROMÂNII DE RÂND, nu numai o sărbătoare, ci anul responsabilităţii faţă de TRECUT, PREZENT şi VIITOR, chiar dacă suntem văduviţi de conducători devotaţi poporului.

Românii au spre fericirea lor Biserici şi slujitori cu dar şi har, dar mai ales credinţa strămoşească ce i-a condus şi ocrotit în toată istoria lor! ❖

Prof. Clement Gavrilă- Sălăuţa__

DoarOrtodox

Reclame

“Adevărata şansă majoră a societăţii româneşti este Credinţa!” Prof. Univ. Dr. ILIE BĂDESCU ~ „Pustiul postmodern și deformările lumii actuale” (video)


Profesorul-Ilie-Badescu-vazut-de-Fotografu-Ro-Dinu-Lazar-c-via-Roncea-Ro-

Profesorul Ilie Bădescu (n. 9.05.1948), îndrumător al generaţiei de la 1989 – 1990, generatoarea Fenomenului Piaţa Universităţii, este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Se poate spune, fără greş, că Profesorul Ilie Bădescu este cel care a reînviat Şcoala de Sociologie Românească readucând-o în adevărata ei matrice naţională. Este director al Institutului de Sociologie al Academiei Române “Dimitrie Gusti” din 2002. În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului departamentul Comunităţi şi dezvoltare rurală. Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009), şa.

În ciuda denigrărilor unor cretinoizi şi yesmeni ai marelui nimic, Profesorul Ilie Bădescu este primul (şi probabil singurul) membru al lumii academice care a atras atenţia asupra erorilor lui Aleksandr Dughin în raport cu România. (ziaristionline.ro)

Vă recomandăm emisiunea TRINITAS TV de mai jos, despre pustiul post-modern, corectitudinea politică şi deformările lumii actuale:

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

 INTERVIU CU Prof. Univ. Dr. ILIE BĂDESCU. „Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace blânde”

Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu.

A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață.

A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi şi putem continua dacă vreţi…

Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultăți și universități prestigioase. Probabil că mulţi dintre cei care-și scriu astăzi memoriile detaliază fenomenul. La multe dintre sciziparitățile sociale şi politice, au fost adăugate altele cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societății și, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistă urma să izbândească acum: ridicarea unei majorități contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică semănarea unui indiferentism religios. Discuția este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte.

Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam?

Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.

Asemenea scheme de viață „în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuţie: execuţia burgheziei de către proletariat.

În „Statul şi revoluţia” Lenin legitimează crima colectivă, execuţia unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica şi a legitima istoria. Noţiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaţa. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deșănțate, forme de viață care „excită simţurile şi imaginaţia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.

Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic”?

Prin trădarea elitelor! Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspiraţia păcatului, a căderilor, şi, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Şi oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor … Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majorităţi posace, coercitive, care opresează minorităţile şi indivizii. În consecinţă, indivizii şi minorităţile de toate tipurile trebuie decretate normalităţi chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea majorităţilor și mai grav la dezagregarea unităților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia americană, din 2008, California, Arizona şi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateţea unei definiţii colective asupra familiei. Aşa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieţii popoarelor încât acestea au fost nevoite să recurgă la referendum pentru a stabili ca definiţia familiei să rămână cea clasică: uniune consimţită în mod liber dintre un bărbat şi o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiţie „naturală” sau firească. Lucrul încă mai tulburător este că un număr de state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acurateţea unei definiţii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme şi scheme sociale pe care le regăsim în mod obişnuit în modul cotidian de viaţă al membrilor acelor majorităţi numite popoare.

Minorităţile aliate cu un anume tip de aparat statal reuşesc să conteste, să răstălmăcească definiţii paradigmatice ale popoarelor şi să impună alte definiţii care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieţii comune la un talmeş-balmeş noţional ce reaminteşte promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când Curtea Supremă din statul respectiv, de exemplu, legalizase căsătoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, voliţional, spiritual,jurisprudenţial cu poporul mobilizat plebiscitar ca să se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitară” pentru apărarea de acţiunile prin care un stat se arăta dispus să redefinească noţiunile fondatoare ale vieţii comune în conformitate nu cu rânduiala creată de Dumnezeu, ci cu principiul plăcerii anarhice, cu procedeul definiţiilor arbitrare, al minorităţilor despotice. Scrutinul popular se află, iată în conflict cu corectitudinea politică şi cu subculturile jurnalismului magic.

Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formaţiuni sociale în forţe, activităţi şi seducţii capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnită din frământătura plăcerilor. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el şi forţa care desăvârşeşte procesul este statul magic.

Mai avem soluţii salvatoare la îndemână?

Soluția este la poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educație care să-l facă destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despărţit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este şi cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeaşi este lecţia pe care ne-o transmite învăţătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menţine în templu, adică unit în rugăciune, printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu.

Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila faţă de popoare, că darul său nu e retras niciodată popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenţă sufletească, deci ca sumă de protovirtuţi, de preînclinaţii spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr şi dreptate….

Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latenţele difuze, şansa energiilor înnoitoare ceea ce şi explică faptul că popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de şcoli speciale în acest sens.

Tradiţiile şi cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în şi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub ameninţări multiple punând sub primejdie şi înfrăţirea popoarelor. Cea mai teribilă ameninţare este cea direcţionată contra proprietăţii identitare a indivizilor şi a popoarelor însele. Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.

Rupţi de tradiţii, de credinţe, de sentimentele apartenenţei, indivizii şi grupurile devin vulnerabile în faţa acestui nou tip de ameninţări. Doctrina lansată de preşedintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul şi esenţa libertăţii este accesul la prosperitate materială şi nimic altceva, ca şi comunismul lui Marx şi Lenin, că mâncarea este totul şi religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generaţiilor noi, postbelice şi deci a popoarelor în faţa unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama așadar că salvarea vine de la o întoarcere în Biserică adică de la o reformă spirituală a elitelor și a popoarelor deopotrivă. Soluția este spirituală și NU economică, așa cum se crede îndeobște.

Ilie Bădescu (n. 9 mai 1948, Luncavița, județul Caraș Severin) este un sociolog și geopolitician român, doctor în sociologie, profesor universitar și fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București.

Este autorul mai multor studii și monografii, printre care „Tratat de geopolitică”, 2004, precum și coautor al cărților „Geopolitica integrării europene”, 2002, și „Sociologia și geopolitica frontierei” (în două volume, 1995).

În 2002 a fondat „Revista de sociologie, geopolitică și geoistorie”. Este autor al cărții “Noologia” și unul dintre fondatorii domeniului cu același nume. Este, de asemenea, împreună cu Constantin Cojocaru și cu Florian Colceag, autor al Proiectului de CONSTITUȚIE A CETĂȚENILOR.

Autor: Marcel Barbatei / sursa: Certitudinea

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Rugăciune (Mihai Eminescu) / Mărturisiri ale credinţei mântuitoare în viaţa poetului Mihai Eminescu


MaicaDomnului

Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

DoarOrtodox

Mărturisiri ale credinţei mântuitoare în viaţa poetului Mihai Eminescu

În poemul „Rugăciunea unui dac” poetul Îl numește pe Dumnezeu „Părinte”, Căruia el I se adresează ca un fiu risipitor. Dar ca să „rumpă” inima Tatălui, el Îi cere să-i șteargă fără urmă viața pe care i-a dat-o. Însă Tatăl este Dumnezeul cel veșnic, Care atunci când a creat din nimic a zis: „Să fie!”. Dar cele create nu se pot întoarce în nimic, în neant, pentru că sunt „veșnice”, fie că sunt de-a dreapta, fie că sunt de-a stânga Tatălui.

Poetul se exprimă cu „revoltă” faţă de ceea ce este el în comparaţie cu Lumina inimii Tatălui. Căci, starea copilăriei cu inima era o stare a credinţei, nădejdei şi dragostei, aşa cum sunt copiii faţă de părinţi. Starea de fiu este o slavă înainte de vârsta adolescenţei şi a rămânerii în seama minţii proprii, dar fără inimă. Revolta reiese din cuvintele: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-şi mulţumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Însă darul iubirii Părintelui Creator de a-l chema la fiinţă prin părinţii săi, este ca o slavă a părinţilor şi o trecere prin credinţă de la adolescenţă în seama voii Tatălui, pentru a-şi salva inima copilăriei împotriva rămânerii în seama minţii proprii.

Deosebirea dintre şederea de-a dreapta sau de-a stânga a Părintelui ceresc este ca şi deosebirea între viaţă şi moarte. Mântuitorul o descrie ca pe o prăpastie de la sminteala catastrofală de la început, numită „strâmtorare mare”, ca şi cea de la sfârşit: „cum n-a mai fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Atunci inima omului a fost ruptă de la sânurile părinteşti şi lăsată în seama minţii numită „cunoştinţa binelui şi răului” ca într-o temniţă a neghinei poftelor.
Nimenea nu poate cere cu atâta patos osândirea din partea Părintelui Ceresc, decât unul care se judecă pe sine la Lumina inimii Tatălui. Părintele său cunoaşte mărturisirea înfocată a osândirii de sine, ca răutate sinceră, pe care, însă, nu o smulge ca pe o neghină din grâul inimii fiului Său. Dumnezeu lasă inima fiului Său în seama Luminii Sale prin Întruparea lui Hristos în care fiul risipitor poate afla sensul vieţii şi căpăta puterea de întoarcere.

Întruparea şi sfinţirea vieţii lui Hristos prin Jertfa Sa la Înviere, este puterea dezlegării inimii din temniţa minţii proprii şi umplerea ei cu pacea care stăpâneşte în inimi şi covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7). Lepădarea de sine este pentru fiul risipitor nu doar o urmare a chemării, ci este o putere care scoate din laţul temniţei sufletului, de la Cel Care, prin Jertfa Sa: „a dezlegat durerile morţii, căci nu putea fi ţinut de ea” (F. Ap. 2,24). Adevărul Său, ca sfinţire a vieţii Sale prin Jertfă la Înviere a devenit acea „nădejde neclintită şi tare care trece dincolo de catapeteasmă, unde El a intrat pentru noi ca Înaintemergător” (Evr. 6, 20), fiind vorba de catapeteasma trupului Său, despre care nu putea spune nimic Maicii Sale la 12 ani în Templu, decât faptul că El se afla „în cele ale Tatălui Său” (Lc. 2, 49) din Templu. Prin Jertfa Sa: „El este cel dintâi născut din morţi, ca El să fie întâiul în toate” (Col. 1, 18).

Venirea în sine prin luminile Întrupării ca un dar al Părintelui, şi revolta împotriva temniţei sufletului au dus şi la mărturisirea cu o rară sensibilitate a „credinţei cu inima” (Rom. 10, 10):  „Aşa călătorul în crâng rătăcind/ În umbra pădurii cei dese,/ La slaba lumină ce-o vede lucind/ Aleargă mânat ca de vânt/ Din noaptea pădurii de iese”. Iar despre minunata pace a bucuriilor copilăriei poetul spune: „Aşa-mi zise lin pădurea/ Crengi asupră-mi clătinând/ Fluieram la a ei chemare/ şi-am ieşit în câmp râzând/ Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot/ Unde eşti copilărie/ Cu pădurea ta cu tot?” Deci poetul are intuiţia revelată de Mântuitorul a inimii copilăriei ca măsură de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 18, 3-5; 18, 10) şi a adolescenţei intrării inimii sub imperiul minţii cu semnul neascultării de părinţi şi al necredinţei în Dumnezeu.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca slavă a copilăriei cu inima, devin la adolescenţă cunoştinţă cu mintea împotriva credinţei, siguranţă pe fundamentul propriu al vieţii împotriva nădejdii şi stăpânire asupra aproapelui în locul iubirii cu inima şi a dăruirii de sine: „Cugetele inimii omului sunt îndreptate spre rău încă din tinereţile lui” (Facere 8, 21), spunea Dumnezeu după Potop, iar Mântuitorul subliniază acest adevăr: „Şi dacă a crescut paiul şi a dat în spic, atunci a apărut şi neghina” (Mt. 13, 26).

Nedumeriri ale adolescenţei sunt aşteptate de Dumnezeu pentru a le da răspuns prin Întruparea Fiului Său: „O, stelelor, stelelor/ Şti-veţi voi oare/ De ce rămân atâtea în veci/ Şi numai omul moare?” Răspunsul lui Dumnezeu prin darul Întrupării este cel al Învierii prin Jertfa lui Hristos din veninul şarpelui morţii şi cel al sfinţirii vieţii Sale ca Adevăr, prin voia Tatălui ca izvor al nemuririi. Lumina îngerilor este fără de moarte în cer, iar pe pământ, ca şi în cer, în Hristos este o înviere a sufletului din moarte, prin dezlegarea legăturilor neghinei (In. 8, 32).

Credinţa Îl trăieşte pe Hristos numai ca pe Cel viu şi niciodată ca „stârv” fără înviere (Lc. 17, 37), deoarece în El: „sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3). Aşa Îl simţea poetul inimii şi al copilăriei inimii la maturitate: „El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Acesta este adevăratul crez al poetului, care a luptat cu vânturile ce răvăşesc minţile şi cu valurile care tulbură inimile, pe care numai Hristos le putea certa şi aşeza, transformându-le în „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”: „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?”.

Adâncul lui Hristos este Lumina lumii căreia îi dezvăluie deşertăciunea de la suprafaţa ei, asemănătoare cu mersul sinuos al şarpelui, în sensul mitologic al ciclurilor recurente. Adâncul Său este acel refugiu pentru cei osteniţi şi împovăraţi, şi liman lin al celor înviforaţi. Adâncul lui Hristos, ca viaţă nesinuoasă şi lineară, are semnul venirii tainice a Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece ea este în inimi (Lc. 17, 21).

Poetul căuta cu râvnă acest liman şi nimenea nu ştie cât de mult fugea el de orice deşertăciune de suprafaţă, pentru a se regăsi în adâncurile inimii sale atât de încercate de ademenirile de la suprafaţa vieţii din lume. Poetul nu a căutat o temelie a vieţii pusă de el însuşi, ci a râvnit la lepădarea de sine pentru umplerea inimii şi nădejdea dăruirii totale de sine. Această plinătate este mai odihnitoare decât odihna unui mormânt de la marginea mării.

Regăsindu-se ca într-un liman prin gândurile şi amintirile sale, poetul împărtăşeşte imaginea Răstignirii lui Hristos la care se închină el în încăperea sa. Gândurile sale sunt asemănate picăturilor de ceară şi:„Cad grele, mângâioase/ şi se sfarmă-n suflet trist/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist”. Dar, mângâierea lui cea mai mare este rugăciunea către Maica Domnului: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Privirea-şi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, Maică preacurată/ Şi pururea Fecioară/ Marie!”.

Cine ar fi ştiut să guste mai profund cele zidite de Dumnezeu, ca „cerul senin pe întinsele ape” sau „codrul” pe care îl dorea aproape pentru somnul său cel lin? Căci, poetul simţea că toate acestea nu sunt din întâmplare, nici din neant, ci sunt darurile iubirii veşnice a lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt semnul iubirii Sale veşnice, ca Cel plin de Lumină şi de viaţă „precum în cer aşa şi pe pământ”. De aceea, îngerii din cer îi numesc pe oameni „fraţi ai lor” în Hristos (Apoc. 12, 10). ❖
Ianuarie 2018 – Arhidiac. prof. dr. Ioan Caraza

 

DoarOrtodox