Troparul Sf. Cuv. Pelaghia

Arătatu-ne-a nouă înălţimea pocăinţei şi cu râurile lacrimilor ei a curăţit toate văile inimii cele înfundate de păcate. Lepădând veşmântul patimilor, s-a învrednicit de haina îngerească a nepătimirii şi cu săgeţile gândurilor de pocăinţă care îi străpungea inima a aflat milă înaintea Celui Ce pentru noi a răbdat durerile suliţei, ca să ne izvorască tuturor iertare şi să umple paharele inimilor de veselie. Cu rugăciunile tale, Cuioasă Peleaghia, cere de la Hristos, Împăratul nostru, să ne dăruiască slobozire de păcate şi acoperământul milei Sale dumnezeieşti.

TROPAR Logodindu-ţi ţie pocăinţa lucrătoare ai ajuns lui Hristos mireasă iubită, Părăsit-ai desfătările lumeşti şi i-ai dăruit lacrimi de iubire întru inimă zdrobită, Făclia rugăciunii ai aprins în inima ta însetată de lumina sfinţitoare, Iar acum luminezi şi cărările vieţii noastre, ca să aflăm odihna mântuitoare.

CONDAC Cu postul ai veştejit săltările trupului şi ai luat cununa Vieţii, Cu rugăciunea ai ajuns pe îngeri şi ai sfărâmat cursele morţii, Noroiul patimilor l-ai curăţit cu ploaia lacrimilor de pocăinţă, Iar acum te rogi pentru sufletele noastre, ca să se întărească în credinţă.

ICOS

În văpaia iubirii dumnezeieşti ai înecat curgerile patimii cumplite,
Şi te-ai făcut vas cinstit Stăpânului, primitor de roade slăvite,
Cu frumuseţea îngerească a nepătimirii te-ai îmbrăcat cuvioasă,
Şi te rogi acum cu stăruinţă să aflăm şi noi vieţuire luminoasă.
Bucură-te, mărgăritar cinstit al pocăinţei,
Vas binecuvântat de roua umilinţei,
Alergare grabnică pe căile mântuirii,
Ieşirea binecuvântată din pământul robirii,
Cunună mult înfrumuseţată a iubirii,
Pod cinstit al tainelor Dumnezeirii,
Palat zidit pe temelia smereniei întăritoare,
Povăţuitoare a noastră spre răbdare,
Mireasă curăţită în baia pocăinţei,
Stropirea pământul inimii cu roua credinţei.
Pelaghia, cuvioasă, pe vrăjmaş l-ai biruit cu puterea crucii,
Este oare de mirare că ai scăpat ca o pasăre din groapa muncii ?
Liniştirea ai iubit şi în lacrimile pocăinţei ai înecat pe vrăjmaşul mântuirii,
Ai surpat toată mândria lui şi cu îngerii ai zburat în sălaşurile Luminii,
Greutatea păcatului a ridicat-o Însuşi Împăratul Cel milostiv,
Hora îngerească te-a primit ca pe o mireasă sfinţită cu darul Celui Smerit,
Iar tu ca o porumbiţă Sfântă Pelaghia, te-ai slobozit din amarul chin,
Acum roagă-te pentru noi să ne izbăvim de veşnicul suspin.
Mie, celui ce am căzut în adâncul păcatelor multe,
Cu puterea rugăciunii ridică-mi gândul la cele sfinte,
Frumuseţea sufletului am întinat-o, petrecându-mi viaţa în deşertăciune,
Dar din izvoarele rugăciunii tale mă adapă, ca să ajung la nepătimire.
Mult ai greşit, dar mult ai iubit şi te-ai înălţat la Cel Ce e Iubire desăvârşită,
Care acoperindu-te cu razele bunătăţii Sale, ţi-a dăruit mântuirea mult dorită,
Pe mine, cel ce mai rău decât toţi sunt, şi care încă zac în nepocăinţă,
Cu rugăciunea ta mă luminează, ca să încep a lucra fapte de credinţă.

Viaţa Sf. Cuvioase Pelaghia

Mare mulţumire sîntem datori a da întodeauna Domnului nostru, că nu voieşte moartea păcătoşilor, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viaţă, pentru că minunat lucru s-a făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinţilor fraţi, ca ascultînd şi citind acestea, să aveţi parte de mult folos.

Prea Sfinţitul Arhiepiscop al cetăţii Antiohia, pentru oarecare trebuinţe bisericeşti, a chemat la sine, din cetăţile din prejur, opt episcopi, între care era şi omul lui Dumnezeu, Sfântul Non, episcopul meu, care venise de la Iliopoli şi mă luase pe mine cu dînsul. Acesta era un bărbat minunat şi un desăvîrşit călugăr, care pentru viaţa cea îmbunătăţită fusese luat la episcopie, de la mănăstirea care se numeşte Tavenisiot. Iar cînd s-au adunat episcopii în biserica Sfîntului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non cuvînt de învăţătură şi au şezut toţi lîngă uşile bisericii, iar Non a început a grăi învăţîndu-i cele ce erau de folos pentru mîntuirea ascultătorilor. Şi minunîndu-se toţi de sfînta lui învăţătură, iată că, pe lîngă uşile bisericii, apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia pentru desfrîul ei.

Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preţ, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulţime de fecioare şi de tineri, îmbrăcaţi frumos şi purtînd brăţări de aur. Şi faţa ei era atît de frumoasă, încît oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseţii ei. Aceasta mergînd pe lîngă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzînd-o mergînd fără ruşine, avînd capul descoperit şi pieptul gol, şi-a închis ochii şi, suspinînd în taină, şi-a întors faţa ca de la un mare păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dînsa, pînă ce a trecut din dreptul privirii lor. Şi după aceasta întorcîndu-se către episcopi, a zis:„Nu cumva iubiţi voi frumuseţea acestei femei?” Iar el nerăspunzînd, Non şi-a plecat capul şi, plîngînd, îşi aduna în băsmăluţă lacrimile sale şi îşi uda pieptul cu ele. Apoi, suspinînd din adîncul inimii, iarăşi i-a întrebat pe episcopi: „Oare nu v-aţi îndulcit cumva privind frumuseţea ei?” Iar ei tăceau. Atunci Non a zis:

„Cu adevărat, eu am învăţat mult de la dînsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoşata Sa judecată şi o dată cu dînsa vom fi judecaţi şi noi. Pentru că ce socotiţi? Cîte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălîndu-se, îmbrăcîndu-se şi îmbodobindu-se în multe feluri, uitîndu-se în oglindă şi avînd toată grija ca să se arate mai frumoasă decît toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, avînd în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol şi plin de ruşine, nu ne sîrguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei şi să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu şi să nu fie ruşinat şi lepădat în vremea nunţii Mirelui”.

Făcînd această învăţătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, şi am mers în chilia în care locuiam, lîngă biserica Sfîntului Iulian. Şi episcopul meu, intrînd în cămara sa, s-a aruncat cu faţa la pămînt şi plîngea, zicînd:

„Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atîta sîrguinţă spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sîrguiesc ca să fiu plăcut Ţie, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie şi în neîngrijire. Cu ce faţă voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stînd înaintea Sfîntului Tău Altar, nu-ţi aduc Ţie podoabele sufleteşti pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deşertăciunea sa, ca să se împodobească pentru plăcerea lor şi aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am făgăduit să-ţi plac Ţie, Dumnezeului meu, dar am minţit lenevindu-mă. Sărac sînt, nerespectînd poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mîntuiesc”.

Sfîntul Non, grăind aşa, se tînguia mult şi se ruga şi pentru femeia aceea, zicînd: „Doamne, să nu pierzi zidirea mîinilor Tale, să nu slujească diavolilor nişte frumuseţi ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfînt, pentru că Ţie toate Îţi sînt cu putinţă”. Trecînd ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfîntul Non, învăţătorul meu, a zis către mine:

„Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea asta: Mi se părea că stau într-un colţ al Sfîntului Altar, săvîrşind slujba şi, iată, mi s-a arătat o porumbiţă neagră, necurată şi urîtă, care zbura împrejurul meu şi nu puteam suferi murdăria ei, iar cînd diaconul a zis: „cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi”, porumbiţa a zburat şi n-am mai văzut-o pînă nu s-a terminat liturghia. Iar după săvîrşirea liturghiei, cînd noi ieşeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiţă zburînd iarăşi împrejurul meu şi eu, întinzînd mîna, am prins-o şi am aruncat-o în apa care era în pridvorul bisericii; şi acolo acea porumbiţă s-a spălat de toată necurăţenia, devenind curată şi albă ca zăpada şi a zburat spre înălţimi, făcîndu-se nevăzută”.

Spunîndu-mi acest vis, fericitul Non m-a luat şi am mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalţi arhiepiscopi unde, sărutînd pe arhiepiscop, au săvîrşit dumnezeiasca liturghie. Iar după săvîrşirea sfintei slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască învăţături pentru popor. Iar el a grăit după înţelepciunea lui Dumnezeu, învăţînd poporul; şi cuvintele lui nu erau alcătuite cu meşteşugul înţelepciunii lumii acesteia, ci simple şi înţelese de toţi şi lucrătoare, pentru că Duhul Sfînt vorbea prin gura lui. Şi din cele vorbite se întrezărea înfricoşata judecată a păcătoşilor şi răsplătirea drepţilor. Şi tot poporul era atît de umilit de cuvintele lui, încît pămîntul era ud de lacrimile lor.

Apoi, după rînduiala milostivului Dumnezeu, s-a întîmplat că desfrînata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică şi nici nu şi-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrînată, auzind învăţătura sfîntului Non, a înţeles frica de Dumnezeu şi, gîndind la păcatele sale şi la munca veşnică pentru ele, a început a vărsa pîraie de lacrimi, amintindu-şi de păcatele ei. Şi avînd inima zdrobită nu putea să se oprească din plîns şi a poruncit la două slugi ale sale, zicîndu-le: „Aşteptaţi aici şi cînd va ieşi acel sfînt bărbat care a grăit învăţătura lui Dumnezeu, să mergeţi după el şi să vedeţi unde găzduieşte şi, întorcîndu-vă, să-mi spuneţi”. Iar tinerii i-au îndeplinit porunca şi îi spuseră că acel om găzduieşte lîngă biserica Sfîntului Mucenic Iulian. Şi ea, îndată, a scris cu mîna ei următoarea scrisoare către fericitul Non:

„Sfîntului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa şi ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri şi S-a pogorît pe pămînt, nu pentru cei drepţi, ci ca să-i mîntuiască pe cei păcătoşi. Şi atît de mult S-a smerit, încît a mîncat şi cu vameşii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoşii şi a vorbit cu desfrînatele; deci, domnul meu, de eşti adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creştini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mîntuitorul lumii pentru a vedea sfînta Lui faţă”.

Trimiţînd sfîntului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o şi i-a răspuns aşa: „Orice plan vei avea tu, să ştii că eşti arătată lui Dumnezeu şi tu şi gîndul tău şi scopul tău, însă îţi zic: să nu mă ispiteşti, căci eu păcătosul sînt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoinţă să crezi în Dumnezeul meu şi dacă doreşti să mă vezi, sînt cu mine şi ceilalţi episcopi, deci vino şi mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea vedea”. Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie şi a alergat la biserica Sfîntului Iulian şi a dat de ştire Sfîntului Non despre venirea ei. Iar el, ducînd cu sine pe ceilalţi episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea lui.

Femeia, intrînd înaintea soborului sfinţilor episcopi, s-a aruncat la pămînt plîngînd şi a sărutat picioarele Sfîntului Non, zicînd: „Mă rog ţie, domnul meu, să urmezi învăţătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău şi fă-mă creştină, pentru că eu sînt marea păcatelor şi adîncul fărădelegilor, deci, spală-mă pe mine prin Botez”. Atunci toţi episcopii şi clericii care se aflau acolo aveau feţele scăldate în lacrimi văzînd pe acea desfrînată că vine cu atîta pocăinţă şi credinţă să se pocăiască. Şi abia a putut fericitul să o ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dînsa: „Pravila bisericească porunceşte a nu fi botezată o desfrînată fără garanţi, ca să nu se întoarcă iarăşi la viaţa ei desfrînată”. Iar ea, auzind acest răspuns, iarăşi s-a aruncat la picioarele lui şi ca şi păcătoasa din Evanghelie care a spălat picioarele lui Hristos, aşa a făcut şi aceasta şi a spălat picioarele lui Non şi le-a şters cu părul capului său, zicînd: „Vei da seama lui Dumnezeu pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mîinile tale să ceară Dumnezeu sufletul meu şi asupra ta să cadă faptele mele cele rele şi de mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieţii mele desfrînate şi necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă voi lepăda de Dumnezeul tău şi mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine astăzi mireasa lui Hristos şi de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai parte de El şi de sfinţii Lui”.

Atunci toţi au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind şi văzînd pe o desfrînată ca aceasta aprinzîndu-se cu atîta dumnezeiască rîvnă. Apoi fericitul m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult şi a zis către mine: „Mergi şi spune-i episcopului tău aşa: Cinstite părinte, pe tine te aşteaptă lucrul acesta, pentru că ştiu bine că eşti gura lui Dumnezeu care a zis: de vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Şi chemînd pe Cuvioasa Romana, care era întîia diaconiţă bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.

Venind, am aflat pe Pelaghia zăcînd încă la pămînt, la picioarele fericitului Non, care abia a ridicat-o, zicîndu-i: „Scoală-te, fiică, ca să înveţi cele ce-ţi lipsesc pentru Botez”. Iar ea s-a sculat şi episcopul a zis către dînsa: „Mărturiseşte-ţi întîi păcatele”. Iar ea plîngînd a răspuns: „Dacă-mi voi cerceta conştiinţa mea, nici un lucru bun nu voi afla şi ştiu că păcatele mele sînt mai multe decît nisipul mării şi apa mării nu ajunge pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul tău că-mi va uşura sarcina fărădelegilor mele şi va căuta cu milostivire spre mine”. Apoi episcopul a întrebat-o: „Care îţi este numele?” Iar ea a răspuns: „De către părinţii mei am fost numită Pelaghia, iar cetăţenii Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase şi de mult preţ cu care m-au înfrumuseţat păcatele mele”.

Atunci episcopul a învăţat-o credinţa şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a uns-o cu Sfîntul Mir şi a împărtăşit-o cu preacuratul şi de viaţă făcătorul Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconiţa, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luînd-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că şi noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalţi episcopi: „Veniţi la ospăţ, fraţilor, şi să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am găsit oaia cea pierdută, şi să gustăm undelemn şi vin cu veselie duhovnicească”. Apoi, venind toţi, au mîncat cu cea nou botezată; iar diavolul a început a striga în auzul tuturor şi glasul lui se asemăna cu un glas de om tînguindu-se şi zicînd: „Amar, amar, ce rabd eu de la bîrfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrîn! Oare nu ţi-au ajuns ţie cei treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine şi i-ai botezat? Nu ţi-a ajuns ţie cetatea Iliopolii care cîndva era a mea şi toţi cei care vieţuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine şi i-ai dus la Dumnezeul tău? Şi acum mi-ai tăiat şi cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de acum, călugăre înşelător şi cu nărav rău? Nu vreau să-ţi mai rabd vicleşugurile tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrîn, pentru că pîraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea şi au făcut-o pustie”. Şi astfel plîngînd diavolul, striga înaintea uşilor caselor în care eram şi au auzit glasul lui toţi cei care erau acolo. Şi iarăşi a zis diavolul către cea din nou botezată: „Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Şi tu ai urmat lui Iuda care fiind în cinste apostolească a vîndut pe Domnul său. Asemenea şi tu mi-ai făcut”. Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia, ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcînd semnul crucii pe faţa sa, a zis către diavol: „Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit de tine”. Şi acestea zicîndu-le, îndată a fugit diavolul.

Apoi, după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maica sa cea duhovnicească, venind diavolul a deşteptat-o şi a început a grăi către dînsa: „Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ţi-am făcut eu? Nu te-am îmbogăţit eu cu aur şi cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preţ, cu salbe şi cu haine? Deci, rogu-mă ţie, să-mi spui cu ce te-am mîhnit? Eu sînt gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă laşi să mă fac de rîs”. Însă ea, înarmîndu-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale şi m-a făcut mireasă a cereştii Sale împărăţii, Acela să te gonească de la mine”. Şi diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deşteptat-o îndată pe Sfînta Romana, zicîndu-i: „Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjeşte pe mine diavolul”. Iar maica a zis către dînsa: „Fiică, să nu te înfricoşezi de el, căci acum se teme el de tine şi se cutremură de umbra ta”.

A treia zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale şi i-a zis: „Mergi în casa mea şi înscrie toate cîte sînt în lăzile mele cu aur şi apoi toate podoabele mele să le aduci aici”. Şi ducîndu-se slujnica a făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericita Pelaghia, chemînd pe Sfîntul episcop Non, i-a dat toate bogăţiile în primire, zicîndu-i: „Aceasta este averea cu care m-a îmbogăţit pe mine satana şi, iată, o dau toată în sfintele tale mîini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se cade ca de acum să caut bogăţiile Domnului meu Iisus Hristos”. Şi fericitul episcop, chemînd pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor toată bogăţia Pelaghiei, şi i-a zis: „Te jur pe tine cu numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic şi nici în casa ta sau a vreunuia din clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarţi orfanilor şi neputincioşilor, căci aşa se cuvine, ca cele ce sînt rău adunate să se împartă bine, iar bogăţia strînsă prin păcat să se facă bogăţie a dreptăţii. Şi de vei călca acest jurămînt, anatema să fie casa ta şi partea ta să fie cu cei ce ziceau: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El””. Iar roaba lui Dumnezeu, Pelaghia, nu şi-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era hrănită de Cuvioasa Romana diaconiţa, de vreme ce se jurase ca să nu guste din bogăţiile păcatului. Apoi, chemînd pe toate slugile şi slujnicele sale, le-a eliberat, dînd fiecăruia destul aur şi argint şi le-a spus: „Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sîrguiţi să vă eliberaţi din robia acestei deşarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, aşa să ne învrednicim a fi împreună şi în viaţa cea fericită”. Şi acestea zicînd către dînşii, i-a eliberat.

În a opta zi, cînd trebuia, după obiceiul celor din nou botezaţi, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineaţă s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez şi s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Şi luînd pe deasupra o haină veche a fericitului Non, a ieşit în taină din cetatea Antiohiei şi nimic nu s-a mai ştiut de ea. Iar Romana, diaconiţa, se tînguia cu mîhnire pentru dînsa. Dar Dumnezeu, care le ştie pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a dus la Ierusalim şi Non o mîngîia pe Romana, zicîndu-i: „Nu mai plînge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca şi Maria, calea cea bună şi-a ales, de la care nu se va abate”. După puţine zile arhiepiscopul ne-a eliberat şi ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi m-am rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el, dîndu-mi voie, mi-a zis: „Frate Iacove, cînd vei merge la sfintele locuri să cauţi un călugăr care se numeşte Pelaghie; acela este famen, dar foarte îmbunătăţit şi locuieşte acolo în ascuns şi, aflîndu-l, să vorbeşti cu dînsul, pentru că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos şi călugăr desăvîrşit”. Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dînsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia, ducîndu-se la Ierusalim şi-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul nostru se ruga odinioară şi, acolo închizîndu-se, vieţuia după Dumnezeu.

Deci, sculîndu-mă, am mers la sfintele locuri şi m-am închinat Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l caut pe monahul cu numele Pelaghie, aşa precum mi-a poruncit episcopul meu, şi l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea uşă, ci era zidită în toate părţile şi numai o fereastră mică am văzut în perete şi am bătut în ea; deschizînd-o roaba lui Dumnezeu şi văzîndu-mă, m-a recunoscut, însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum puteam să recunosc pe aceea care dintr-atîta frumuseţe se veştejise ca o floare? Ochii ei se afundaseră adînc în orbite, iar trăsăturile feţei ei se schimbaseră din cauza înfrînării peste măsură de la toate. Şi toţi locuitorii Ierusalimului o luau drept famen şi nimeni n-a înţeles că ea este femeie, nici eu însumi n-am ştiut ceva de dînsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este un famen călugăr. Şi am fost binecuvîntat de dînsa ca de un bărbat călugăr. Iar ea mi-a zis: „Cu adevărat, frate, oare nu eşti tu Iacov, diaconul fericitului episcop Non?” Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume şi că m-a cunoscut că sînt diaconul fericitului Non şi i-am răspuns: „Aşa este, părintelui meu”. Iar ea mi-a zis: „Să spui episcopului tău să se roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfînt şi apostol al lui Iisus Hristos”. Şi iarăşi mi-a mai zis: „Şi ţie, fratele meu, mă rog ca să te rogi pentru mine”. Şi acestea, zicîndu-mi, a închis ferestruica şi a început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcîndu-mi rugăciunea, m-am dus şi mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii şi de vorbele ei cele dulci. Apoi, plecînd de la dînsa, am umblat prin mănăstire, cercetînd pe fraţi şi vorbind cu sfinţii bărbaţi şi am avut mult folos şi binecuvîntări de la dînşii. Şi prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie şi toţi se foloseau de viaţa lui şi de aceea am dorit să merg iarăşi la dînsul şi să mă mîngîi de vorba lui cea folositoare de suflet.

După ce am venit iarăşi la chilia lui şi am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema pe nume, zicîndu-i: „Deschide-mi, Avvo Pelaghie!”. Iar el nu mi-a răspuns nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihneşte şi am aşteptat puţin, apoi iarăşi am bătut, rugîndu-l să-mi deschidă, dar iarăşi n-a răspuns nimeni; şi după puţină vreme am bătut din nou. Şi am petrecut aşa trei zile, şezînd lîngă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfînta lui faţă şi să capăt binecuvîntare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Şi am zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta şi nu mai este nimeni în ea, ori a murit. Şi am îndrăznit a forţa ferestruica şi l-am văzut zăcînd mort la pămînt şi atunci m-am înspăimîntat şi am început a plînge, căci nu m-am învrednicit să capăt binecuvîntarea lui cea de pe urmă. Şi, închizînd ferăstruica, am alergat la Ierusalim şi am spus sfinţilor părinţi care vieţuiau acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Şi îndată vestea a străbătut tot Ierusalimul, cum că Sfîntul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile şi toată cetatea Ierusalimului şi Ierihonului şi cea din părţile Iordanului, precum şi mulţime mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaşte. Şi, spărgînd ferestruica, au făcut o intrare cît să poată intra un om, prin care au intrat nişte bărbaţi cucernici şi au scos afară cinstitele moaşte. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulţime de părinţi şi au început, după obicei, a unge trupul cu arome şi atunci au văzut că famenul era femeie şi, înălţînd glas cu lacrimi, au strigat, zicînd: „Minunat eşti între sfinţi, Dumnezeule, că ai şi pe pămînt sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei”. Şi a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate şi să preamărească pe roaba Sa.

S-a făcut adunare multă de popor şi au venit şi călugăriţele din mănăstirile lor, cu lumînări şi cu tămîie şi luînd în cîntări de psalmi cinstitul şi sfîntul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeaşi chilie în care se nevoise şi acolo l-au îngropat.

Aceasta este viaţa celei ce a fost desfrînată şi astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile şi nevoinţele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu şi prin care fie ca şi noi să cîştigăm milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Troparul Cuv. Taisia

PREACUVIOASA MAICA NOASTRĂ TAISIA fost-a arătată de Dumnezeu carte a pocăinţei scrisă cu slovele de gând luminate de focul pocăinţei lucrătoare ce ardea în inima ei. Ca tâlharul câştigând Raiul în ultimul ceas al vieţii fost-a primită ca fiul cel pierdut în braţele părinteşti. Acum stând înaintea Împăratului tuturor roagă-te Acestuia să ne dăruiască şi nouă pocăinţă curată mai înainte de sfârşitul vieţii noastre, ca să aflăm mântuirea cea dorită.

TROPAR Pocăinţa ta fierbinte a fost lăsată pildă cinstită pentru părinţi, Căci zdrobirea inimii întru umilinţă te-a suit la cetatea celor Sfinţi, Nu uita să ne pomeneşte şi pe noi înaintea Feţei lui Hristos, Ca să ne învrednicim de sfârşit bun sub razele Soarelui luminos.

Viaţa Sf. Cuvioase Taisia

În părţile Egiptului era o femeie cu obiceiuri rele, necurată şi fără ruşine. Femeia aceea avea o fiică pe care o chema Taisia, pe care a învăţat-o aceleaşi obiceiuri rele cu care se îndeletnicea şi ea. Ducînd-o pe fiica ei într-o casă de desfrînare, a dat-o în slujba Satanei, ca să ducă la pieire multe suflete omeneşti, înşelîndu-le, cu frumuseţea pe care o avea, căci Taisia era foarte frumoasă şi se vestise pretudindeni despre frumuseţea feţei sale, încît mulţi, poftind-o, îi aduceau multe averi, aur şi argint şi haine scumpe şi luxoase. Înşelînd cu atîta deşertăciune pe îndrăgostiţii ei, îi aducea acolo şi mulţi îşi pierdeau averea pentru dînsa şi ajungeau la sărăcie, iar alţii, bătîndu-se pentru dînsa, au umplut pragurile casei ei de sîngele lor. Cuviosul părinte Pafnutie, auzind de acestea, s-a îmbrăcat în haine mireneşti şi, luînd un galben, a mers la locul unde petrecea Taisia şi, văzînd-o, i-a dat să înţeleagă că vrea să meargă la dînsa. Iar ea, luînd galbenul, i-a zis: „Intră în cămara mea”.

Atunci el intrînd, a văzut un pat frumos aşternut pe care s-a aşezat şi a zis către Taisia: „Oare ai altă cămară tăinuită, ca să ne închidem în ea, ca să nu ne ştie nimeni?” Iar Taisia i-a zis: „Este, dar dacă te ruşinezi de oameni şi aici ne putem ascunde de dînşii, căci uşile sînt încuiate şi nimeni nu va putea intra aici, nici nu ne va şti nimeni pe noi, iar dacă te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să poată fi tăinuit dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde şi sub pămînt, căci şi acolo te vede Dumnezeu”. Auzind Pafnutie aceste cuvinte de la dînsa, i-a zis: „Au, doară şi tu ştii de Dumnezeu?” Iar ea a răspuns: „Ştiu şi despre Dumnezeu şi am auzit şi despre împărăţia drepţilor şi munca păcătoşilor”. Atunci stareţul i-a zis: „Dacă ştii pe Dumnezeu, împărăţia Sa şi muncile păcătoşilor, atunci de ce prihăneşti pe oameni şi pierzi atîtea suflete? Căci nu numai pentru ale tale păcate, ci şi pentru ale acelora pe care i-ai prihănit ai să fii întrebată de Dumnezeu şi osîndită în gheena focului”.

Taisia, auzind acestea, s-a aruncat l-a picioarele stareţului, cu plîngere, zicînd: „Eu mai ştiu şi aceasta, că pentru cei ce greşesc este pocăinţă şi iertare de greşeli şi nădăjduiesc ca prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greşeli şi să cîştig mila Domnului. Deci, mă rog ţie, aşteaptă-mă puţin, numai trei ceasuri şi după aceasta voi merge unde îmi vei porunci şi voi face ceea ce-mi vei zice”. Iar stareţul, arătîndu-i locul la care avea să o aştepte, s-a dus. Apoi ea, adunîndu-şi toată averea agonisită cu păcatele ei, a cărei valoare era cam de vreo patruzeci de litre de aur, a dus-o în mijlocul cetăţii şi aprinzînd un foc şi-a pus toate lucrurile şi le-a ars înaintea întregului popor, strigînd: „Veniţi toţi cei care aţi păcătuit cu mine şi vedeţi cum ard toate lucrurile pe care mi le-aţi dat voi”. Şi, arzîndu-şi averea, s-a dus la locul unde o aştepta Pafnutie. Acolo primind-o stareţul, a dus-o la o mănăstire de fecioare şi a aşezat-o pe Taisia într-o chilie mică. Taisia a fos închisă în acea chilie, pironindu-i-se uşa şi i-a fost lăsată numai o ferestruică mică prin care i se dădea puţină pîine şi apă. Apoi Taisia l-a întrebat pe Sfîntul Pafnutie: „Cum mă sfătuieşti, părinte, să mă rog lui Dumnezeu?” Iar stareţul i-a răspuns: „Tu nu eşti vrednică ca să chemi numele Domnului, nici să-ţi ridici mîinile tale spre ceruri, de vreme ce buzele tale sînt pline de necurăţie şi mîinile tale sînt întinate, ci, numai căutînd adeseori spre răsărit, să zici: „Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluieşte-mă”.

A petrecut Taisia în acea închisoare vreme de trei ani rugîndu-se lui Dumnezeu aşa precum o învăţase Pafnutie şi o dată pe zi gusta puţină pîine şi apă. După trei ani, milostivindu-se de dînsa, Pafnutie s-a dus la marele Antonie, voind să afle dacă Dumnezeu a iertat-o pe Taisia sau nu. Şi mergînd la Antonie, stareţul i-a povestit lui totul despre Taisia, iar Antonie a chemat pe ucenicii săi şi le-a poruncit să se închidă fiecare în cămara sa şi să se roage lui Dumnezeu toată noaptea ca să i se descopere vreunuia dintre ei ceea ce voia pentru Taisia, care se pocăieşte pentru greşelile ei. Şi ucenicii au îndeplinit porunca părintelui lor şi au milostivit pe Dumnezeu, încît le-a descoperit ceea ce trebuiau să facă pentru Taisia. Această descoperire i-a fost făcută lui Pavel, care era numit de ceilalţi prost. Acestui Pavel, pe cînd stătea noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie şi a văzut cerurile deschizîndu-se şi acolo a văzut un pat strălucit de mărire, cu aşternuturi scumpe, pe care îl păzeau trei fecioare frumoase şi pe patul acela era aşezată o cunună. Văzînd aceasta, Pavel a zis: „Nu este gătit altuia patul acesta şi cununa, decît numai pentru părintele meu Antonie”. Şi a venit către dînsul un glas, zicîndu-i: „Nu părintelui Antonie îi sînt pregătite acestea, ci pentru Taisia, care a fost o desfrînată”. Şi Pavel, venindu-şi în fire, se gîndea la acea vedenie, iar a doua zi a spus fericiţilor părinţi Antonie şi Pafnutie, iar aceştia, auzind, au preamărit pe Dumnezeu, care primeşte pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.

Pafnutie s-a pregătit şi s-a dus la mănăstirea de fecioare unde era închisă Taisia şi, deschizînd uşa, a vrut s-o scoată de acolo. Iar Taisia se ruga de dînsul, zicînd: „Lasă-mă aici, părinte, ca să petrec pînă la moarte, pentru că multe sînt păcatele mele şi încă trebuie să mai plîng pentru ele”. Iar stareţul i-a zis: „Acum iubitorul de oameni, Dumnezeu, a primit pocăinţa ta şi ţi-a iertat ţie păcatele”. Şi a scos-o pe Taisia din închisoare. Iar fericita a zis: „Să mă crezi, părinte, că de cînd am intrat în această închisoare, am pus înaintea ochilor mei cei gînditori toate păcatele mele şi, ţinînd seama de ele, am plîns neîncetat. Şi încă nu s-au dus de la ochii mei toate faptele mele cele rele şi stîndu-mi şi acum înaintea ochilor, mă înspăimîntă că voi fi osîndită pentru ele”.

După ieşirea din închisoare, fericita Taisia a petrecut cincisprezece zile şi după aceasta a căzut într-o boală în care a zăcut trei zile şi după aceasta şi-a dat sufletul şi cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Şi s-a mutat din patul durerii în patul pe care l-a văzut sfîntul Pavel cel prost, în ceruri, pat care era pregătit pentru ea, unde se laudă cu cuvioşii întru mărire şi se bucură întru aşternutul său de veci. Aşa ne-a întrecut păcătoasa şi desfrînata întru împărăţia lui Dumnezeu. O! de nu ne-am lipsi şi noi, cu rugăciunile ei, de aceeaşi Împărăţie. Amin.