Semnificaţiile creştine, teologice, spirituale şi duhovniceşti ale Crucii


foto Saran Srimee

foto: Saran Srimee

Introducere

            Crucea este simbolul de căpătâi al Creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului. Indentificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arată calea urmării lui Hristos (imitaţio Christi).

            Toţi mucenicii şi martirii au ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Care „a suferit crucea“, mărturisind că nu există experienţă a împărăţiei Lui Dumnezeu fără cruce.

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că toate creaturile, prin însăşi finalitatea existenţei lor, „se cer după Cruce“.

            În evlavia şi pietatea ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

            Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale/misiune de urmat.

            Sfânta Cruce – semn spiritual, creștin, distinct, deosebit și distinctiv

            Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul.

            În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, considerate reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc!…

            Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, Creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce.

            Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.

            Deci, Sfinţii Părinți ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau ‘ușa tainelor’ – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință.

            Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: ‘Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască’. Înțelegem, astfel, că Iisus Hristos ne mântuiește (și) cu puterea Crucii.

            Principalele tipuri de cruci consemnate din perspectivă etimologică şi tradiţională

            Crucea – Vechi simbol cosmic, dar şi instrument de supliciu

            Crucea este un vechi simbol cosmic (mult anterior apariţiei creştinismului) care reprezenta soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere a braţelor ei simboliza centrul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale. „Cruce“ vine de la cuvântul latin crux-ucis. Termenii stavros (în limba greacă) şi crux (în limba latină) inseamnau însă numai stâlpul vertical (crux simplex) de lemn, pe care mulţi condamnaţi la moarte erau răstigniţi.

            „Cuvântul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard, de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (…) Şi la romani termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible Dictionary). Romanii au preluat metoda execuţiei pe cruce de la cartaginezi.

            Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită şi crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa.Rastignirea Domnului Iisus Hristos

            Acest fapt apare şi în Sfânta Scriptură, unde Sfinţii Evanghelişti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Iisus Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).

            În Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură. Crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare şi ruşinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor şi răzvrătiţilor. Moartea era lentă şi chinuitoare. Imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, l-a determinat pe un înţelept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui“ (Cicero, Verr. V, 64, 66 appud Vasile Tarnavski, Arheologia biblică, Cernăuţi, p. 314).

            Crucea – Simbol creştin al mântuirii

            Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă.  Închinându-se Jertfei şi Învierii Domnului, creştinii au făcut analogia între forma crucii şi poziţia de rugăciune cu braţele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mântuirii şi al biruinţei întru Iisus Hristos, „Soarele Dreptăţii“.

            Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfânta Împărateasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi a adoptat deja crucea ca emblema pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca promisiune de biruinţă (În hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“). El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai târziu).

            Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poarta crucea în vârf, ca semn distinctiv şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creştine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se dă o destinaţie sau alta.

            Depre dimensiunea creştină a Crucii

            Crucea (lat. crux) apare drept simbol creştin pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte scrijelit chiar şi în peşterile preistorice, din perioada epocii de piatră.

            Înainte de apariţia creştinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul şi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale.

            În perspectiva liturgică sau bisericească, „cruce“ poate avea înţelesul de crucifix ori de cruce manuală. În sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeşte de dogma creştină a ispăşirii.

            Se cunosc aproximativ patru sute de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee; crucea ortodoxă, greacă; crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită); crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Iisus Hristos nu s-a prezentat corpul Acestuia pe cruce.

            La Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr pe cruce. Ulterior, prin secolul al X-lea, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, când din memoria colectivă a creştinilor a început să dispară asociaţia negativă a crucii cu chinurile crucificării, s-a pus trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim).

            „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…“

             „O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

            Aşadar, Creştinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj şi speranţă. Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, cel ce reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfinţită înainte de a i se atribui o destinaţie sau alta.

            Altminteri, odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a dpbândit, căpătat o (mai) mare importanţă.

            După cum am mai spus, chiar Împăratul Constantin a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monedele sale. El a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiţelor de mai târziu).

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are originea în lemnul crucii, iar creştinii sunt ramurile ei. Venerarea Sfintei Cruci este legată de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

                        „Semnul Fiului Omului“ în Creştinism

             În Noul Testament, crucea este legată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin jertfa Lui pe cruce, aceasta a devenit simbolul mântuirii neamului omenesc.

            După cum am mai spus, braţele crucii au o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa lui Iisus se răsfrânge asupra întregii lumi, iar braţul vertical arată actul de refacere dintre ceresc şi pământesc.

            În sens spiritual – duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens şi arată esenţa iubirii creştine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi“, spune Iisus (Ioan 15, 13).

            Sfânta Scriptură vorbeşte despre „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) şi al creştinilor ca o dovada a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

foto Николай Чулев

foto: Николай Чулев

            Cu alte cuvinte, credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulţi, şansa de a obţine viaţa veşnică.

            Altfel spus, omul are posibilitatea să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea Crucii.   Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ.

            Părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii.

 foto Marian Stoenica.jpg

            În loc de concluzii sau încheiere – Pământul Românesc, expresia suferinţei Crucii de secole

 

            Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu.

            Ca să luăm doar un singur exemplu, troiţele ridicate la răscruci, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate şi oraşe, sunt mărturii ale credinţei în puterea supremă.

         foto Roxana Ursache.jpg   Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea troiţe şi răstigniri ca cele din ţara noastră.

            Cinstirea Crucii în felul acesta, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul.

            Prin urmare, Praznicul înălţării Sfintei Cruci este pentru noi, românii, una dintre sărbătorile creştine cele mai vechi, care se serbează la 14 septembrie, cu începere din secolele VII-VIII.

Dr. Stelian Gomboş

Reclame

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul. Viața, troparul și alte rugăciuni (30 martie)


Condacul Arătatu-Te-ai astăzi… Glasul 4

Ca pe un Luceafăr ce îşi în­dreaptă lumina fără de greşea­lă până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioan, părintele nostru.

DoarOrtodox

Ioann_LestvichnikCare patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune – zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: „Petrecerea noastră este în ceruri”, unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturându-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

    Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vârsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzând cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinându-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gândite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mândria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

  scara_sf_ioan_scararul-590x413  Şi aşa viaţa lui, care desăvârşit murise lumii, şi-a rânduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dânşii, neştiind că un copil încă a grăi, nefăcând nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvântare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de firească deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvârşit se face străină de smerenie.

    Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan – precum zice Sinhron – a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, când acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că „are să fie ca o mare stea în toată lumea”; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

    Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutând spre Ioan, a zis către Martirie: „Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?” Martirie răspunse: „Este robul tău, părinte, eu l-am tuns”. Apoi a zis Atanasie cu mirare: „O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!”

    În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzându-i stareţul, s-a sculat şi, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mâna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: „Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?” Marele stareţ răspunse: „Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele”. Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tânăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

   88382_sfantul-ioan-scararul-viata Petrecând Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutându-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţându-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor – precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, având rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

    Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvârşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atât de bogată în fapte bune. Continuă lectura

Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți


Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

CHURC080 doarortodox

Nu avem certitudinea că cei de alte confesiuni se mântuiesc. Dar noi o avem pe a noastră şi ne este de ajuns. (IPS Bartolomeu Anania 1921 – 2011)


Conservatori? Dacă vreţi, conservatori! Fundamentalişti? Bine, dacă vreţi, fundamentalişti!

“(…) Care este moştenirea pe care ne-o lasă ei (Sfinţii Mărturisitori Ardeleni n.n.) nouă? Să ne păstrăm credinţa părinţilor şi strămoşilor noştri, fără să dispreţuim celelalte credinţe… Noi ne-am adunat de curând, noi, ierarhii din Sinodul Mitropolitan al Transilvaniei şi am dezbătut şi această problemă: ce se întamplă cu ecumenismul? Mulţi cred că ecumenismul înseamnă pur şi simplu să ridici mâinile şi să te predai! Că este tot un Dumnezeu pentru toţi, că adevarul este parţial, că fiecare biserică are o parte din adevăr, dar nici una nu are adevărul întreg…

IPS Bartolomeu Anania

foto: Alexandru Chituta

Nu, dragii mei! Noi, ortodocşii, fără să îi dispreţuim şi cu atât mai puţin să îi persecutăm pe ceilalţi, posedăm adevărul întreg! Ne mântuim în Adevărul Iisus Hristos, pentru o raţiune foarte simplă. Aţi rostit şi astăzi Crezul în Biserică. Reţineti vă rog: Crezul pe care l-aţi rostit voi la această biserică împreună cu noi este cel pe care Sfinţii Parinţi ai Bisericii l-au formulat în primele două Sinoade Ecumenice. Fără nici un adaos şi fără nicio ştirbire! Toate celelalte biserici au adăugat ceva sau au ştirbit ceva. Noi l-am păstrat întreg! Conservatori? Dacă vreţi, conservatori! Fundamentalişti? Bine, dacă vreţi, fundamentalişti! Păi Iisus Hristos a fost primul fundamentalist. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi. Scurt pe doi! Nu încape discuţie! Şi noi la fel. Nu avem certitudinea că cei de alte confesiuni se mântuiesc. Dar noi o avem pe a noastră şi ne este de ajuns. Că suntem în Biserica cea Adevarată, că suntem în interiorul Adevărului lui Hristos, că dragostea dintre fraţi nu este completă şi adevărata decât în interiorul Adevarului! Iar Adevarul Cine este? Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Mergem pe Calea Adevărului, trăim întru Adevăr şi aşteptăm Viaţa veşnică, tot în interiorul acestui Adevăr.

Îndemnul martirilor pe care îi sărbătorim astazi este acela de a ne păstra credinţa noastră. Ştiti din ce porneşte admiraţia mea personală cel puţin pentru Atanasie Todoran, dar şi pentru oricare [martir]? Eu când mă uit la un altul care este de alta religie, care nu este creştina, mă întreb dacă el în credinţa lui religioasa este şi de bună -credinţa. Dacă crede cu adevarat în credinţa lui, chiar dacă nu este a mea, şi dacă va fi gata să moară pentru ea. Noi, în Transilvania, avem modele de urmat în cei care au fost gata să moară pentru credinţa ortodoxă şi întru credinţa ortodoxă. S-au mântuit, se roagă acolo pentru noi, şi ne rugăm şi noi ca ei să mijlocească pentru noi şi aceasta ne dă şi garanţia că şi noi ne vom mântui dacă vom rămâne până la sfârşit şi fără de clintire în Adevărul lui Hristos care se numeşte Ortodoxia, Amin!”

[Predica despre ecumenism a Mitropolitului Bartolomeu Anania la Sfintii Marturisitori Ardeleni. Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia!]

Troparele [şi vieţile] cuvioaselor Pelaghia şi Taisia, cele care trăiseră mai înainte în desfrânare (8 octombrie)


Troparul Sf. Cuv. Pelaghia

Arătatu-ne-a nouă înălţimea pocăinţei şi cu râurile lacrimilor ei a curăţit toate văile inimii cele înfundate de păcate. Lepădând veşmântul patimilor, s-a învrednicit de haina îngerească a nepătimirii şi cu săgeţile gândurilor de pocăinţă care îi străpungea inima a aflat milă înaintea Celui Ce pentru noi a răbdat durerile suliţei, ca să ne izvorască tuturor iertare şi să umple paharele inimilor de veselie. Cu rugăciunile tale, Cuioasă Peleaghia, cere de la Hristos, Împăratul nostru, să ne dăruiască slobozire de păcate şi acoperământul milei Sale dumnezeieşti.

TROPAR Logodindu-ţi ţie pocăinţa lucrătoare ai ajuns lui Hristos mireasă iubită, Părăsit-ai desfătările lumeşti şi i-ai dăruit lacrimi de iubire întru inimă zdrobită, Făclia rugăciunii ai aprins în inima ta însetată de lumina sfinţitoare, Iar acum luminezi şi cărările vieţii noastre, ca să aflăm odihna mântuitoare.

CONDAC Cu postul ai veştejit săltările trupului şi ai luat cununa Vieţii, Cu rugăciunea ai ajuns pe îngeri şi ai sfărâmat cursele morţii, Noroiul patimilor l-ai curăţit cu ploaia lacrimilor de pocăinţă, Iar acum te rogi pentru sufletele noastre, ca să se întărească în credinţă.

ICOS

În văpaia iubirii dumnezeieşti ai înecat curgerile patimii cumplite,
Şi te-ai făcut vas cinstit Stăpânului, primitor de roade slăvite,
Cu frumuseţea îngerească a nepătimirii te-ai îmbrăcat cuvioasă,
Şi te rogi acum cu stăruinţă să aflăm şi noi vieţuire luminoasă.
Bucură-te, mărgăritar cinstit al pocăinţei,
Vas binecuvântat de roua umilinţei,
Alergare grabnică pe căile mântuirii,
Ieşirea binecuvântată din pământul robirii,
Cunună mult înfrumuseţată a iubirii,
Pod cinstit al tainelor Dumnezeirii,
Palat zidit pe temelia smereniei întăritoare,
Povăţuitoare a noastră spre răbdare,
Mireasă curăţită în baia pocăinţei,
Stropirea pământul inimii cu roua credinţei.
Pelaghia, cuvioasă, pe vrăjmaş l-ai biruit cu puterea crucii,
Este oare de mirare că ai scăpat ca o pasăre din groapa muncii ?
Liniştirea ai iubit şi în lacrimile pocăinţei ai înecat pe vrăjmaşul mântuirii,
Ai surpat toată mândria lui şi cu îngerii ai zburat în sălaşurile Luminii,
Greutatea păcatului a ridicat-o Însuşi Împăratul Cel milostiv,
Hora îngerească te-a primit ca pe o mireasă sfinţită cu darul Celui Smerit,
Iar tu ca o porumbiţă Sfântă Pelaghia, te-ai slobozit din amarul chin,
Acum roagă-te pentru noi să ne izbăvim de veşnicul suspin.
Mie, celui ce am căzut în adâncul păcatelor multe,
Cu puterea rugăciunii ridică-mi gândul la cele sfinte,
Frumuseţea sufletului am întinat-o, petrecându-mi viaţa în deşertăciune,
Dar din izvoarele rugăciunii tale mă adapă, ca să ajung la nepătimire.
Mult ai greşit, dar mult ai iubit şi te-ai înălţat la Cel Ce e Iubire desăvârşită,
Care acoperindu-te cu razele bunătăţii Sale, ţi-a dăruit mântuirea mult dorită,
Pe mine, cel ce mai rău decât toţi sunt, şi care încă zac în nepocăinţă,
Cu rugăciunea ta mă luminează, ca să încep a lucra fapte de credinţă.

Viaţa Sf. Cuvioase Pelaghia

Mare mulţumire sîntem datori a da întodeauna Domnului nostru, că nu voieşte moartea păcătoşilor, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viaţă, pentru că minunat lucru s-a făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinţilor fraţi, ca ascultînd şi citind acestea, să aveţi parte de mult folos.

Prea Sfinţitul Arhiepiscop al cetăţii Antiohia, pentru oarecare trebuinţe bisericeşti, a chemat la sine, din cetăţile din prejur, opt episcopi, între care era şi omul lui Dumnezeu, Sfântul Non, episcopul meu, care venise de la Iliopoli şi mă luase pe mine cu dînsul. Acesta era un bărbat minunat şi un desăvîrşit călugăr, care pentru viaţa cea îmbunătăţită fusese luat la episcopie, de la mănăstirea care se numeşte Tavenisiot. Iar cînd s-au adunat episcopii în biserica Sfîntului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non cuvînt de învăţătură şi au şezut toţi lîngă uşile bisericii, iar Non a început a grăi învăţîndu-i cele ce erau de folos pentru mîntuirea ascultătorilor. Şi minunîndu-se toţi de sfînta lui învăţătură, iată că, pe lîngă uşile bisericii, apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia pentru desfrîul ei.

Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preţ, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulţime de fecioare şi de tineri, îmbrăcaţi frumos şi purtînd brăţări de aur. Şi faţa ei era atît de frumoasă, încît oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseţii ei. Aceasta mergînd pe lîngă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzînd-o mergînd fără ruşine, avînd capul descoperit şi pieptul gol, şi-a închis ochii şi, suspinînd în taină, şi-a întors faţa ca de la un mare păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dînsa, pînă ce a trecut din dreptul privirii lor. Şi după aceasta întorcîndu-se către episcopi, a zis:„Nu cumva iubiţi voi frumuseţea acestei femei?” Iar el nerăspunzînd, Non şi-a plecat capul şi, plîngînd, îşi aduna în băsmăluţă lacrimile sale şi îşi uda pieptul cu ele. Apoi, suspinînd din adîncul inimii, iarăşi i-a întrebat pe episcopi: „Oare nu v-aţi îndulcit cumva privind frumuseţea ei?” Iar ei tăceau. Atunci Non a zis:

„Cu adevărat, eu am învăţat mult de la dînsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoşata Sa judecată şi o dată cu dînsa vom fi judecaţi şi noi. Pentru că ce socotiţi? Cîte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălîndu-se, îmbrăcîndu-se şi îmbodobindu-se în multe feluri, uitîndu-se în oglindă şi avînd toată grija ca să se arate mai frumoasă decît toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, avînd în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol şi plin de ruşine, nu ne sîrguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei şi să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu şi să nu fie ruşinat şi lepădat în vremea nunţii Mirelui”.

Făcînd această învăţătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, şi am mers în chilia în care locuiam, lîngă biserica Sfîntului Iulian. Şi episcopul meu, intrînd în cămara sa, s-a aruncat cu faţa la pămînt şi plîngea, zicînd:

„Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atîta sîrguinţă spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sîrguiesc ca să fiu plăcut Ţie, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie şi în neîngrijire. Cu ce faţă voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stînd înaintea Sfîntului Tău Altar, nu-ţi aduc Ţie podoabele sufleteşti pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deşertăciunea sa, ca să se împodobească pentru plăcerea lor şi aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am făgăduit să-ţi plac Ţie, Dumnezeului meu, dar am minţit lenevindu-mă. Sărac sînt, nerespectînd poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mîntuiesc”.

Sfîntul Non, grăind aşa, se tînguia mult şi se ruga şi pentru femeia aceea, zicînd: „Doamne, să nu pierzi zidirea mîinilor Tale, să nu slujească diavolilor nişte frumuseţi ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfînt, pentru că Ţie toate Îţi sînt cu putinţă”. Trecînd ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfîntul Non, învăţătorul meu, a zis către mine:

„Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea asta: Mi se părea că stau într-un colţ al Sfîntului Altar, săvîrşind slujba şi, iată, mi s-a arătat o porumbiţă neagră, necurată şi urîtă, care zbura împrejurul meu şi nu puteam suferi murdăria ei, iar cînd diaconul a zis: „cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi”, porumbiţa a zburat şi n-am mai văzut-o pînă nu s-a terminat liturghia. Iar după săvîrşirea liturghiei, cînd noi ieşeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiţă zburînd iarăşi împrejurul meu şi eu, întinzînd mîna, am prins-o şi am aruncat-o în apa care era în pridvorul bisericii; şi acolo acea porumbiţă s-a spălat de toată necurăţenia, devenind curată şi albă ca zăpada şi a zburat spre înălţimi, făcîndu-se nevăzută”.

Spunîndu-mi acest vis, fericitul Non m-a luat şi am mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalţi arhiepiscopi unde, sărutînd pe arhiepiscop, au săvîrşit dumnezeiasca liturghie. Iar după săvîrşirea sfintei slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască învăţături pentru popor. Iar el a grăit după înţelepciunea lui Dumnezeu, învăţînd poporul; şi cuvintele lui nu erau alcătuite cu meşteşugul înţelepciunii lumii acesteia, ci simple şi înţelese de toţi şi lucrătoare, pentru că Duhul Sfînt vorbea prin gura lui. Şi din cele vorbite se întrezărea înfricoşata judecată a păcătoşilor şi răsplătirea drepţilor. Şi tot poporul era atît de umilit de cuvintele lui, încît pămîntul era ud de lacrimile lor.

Apoi, după rînduiala milostivului Dumnezeu, s-a întîmplat că desfrînata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică şi nici nu şi-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrînată, auzind învăţătura sfîntului Non, a înţeles frica de Dumnezeu şi, gîndind la păcatele sale şi la munca veşnică pentru ele, a început a vărsa pîraie de lacrimi, amintindu-şi de păcatele ei. Şi avînd inima zdrobită nu putea să se oprească din plîns şi a poruncit la două slugi ale sale, zicîndu-le: „Aşteptaţi aici şi cînd va ieşi acel sfînt bărbat care a grăit învăţătura lui Dumnezeu, să mergeţi după el şi să vedeţi unde găzduieşte şi, întorcîndu-vă, să-mi spuneţi”. Iar tinerii i-au îndeplinit porunca şi îi spuseră că acel om găzduieşte lîngă biserica Sfîntului Mucenic Iulian. Şi ea, îndată, a scris cu mîna ei următoarea scrisoare către fericitul Non:

„Sfîntului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa şi ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri şi S-a pogorît pe pămînt, nu pentru cei drepţi, ci ca să-i mîntuiască pe cei păcătoşi. Şi atît de mult S-a smerit, încît a mîncat şi cu vameşii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoşii şi a vorbit cu desfrînatele; deci, domnul meu, de eşti adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creştini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mîntuitorul lumii pentru a vedea sfînta Lui faţă”.

Trimiţînd sfîntului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o şi i-a răspuns aşa: „Orice plan vei avea tu, să ştii că eşti arătată lui Dumnezeu şi tu şi gîndul tău şi scopul tău, însă îţi zic: să nu mă ispiteşti, căci eu păcătosul sînt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoinţă să crezi în Dumnezeul meu şi dacă doreşti să mă vezi, sînt cu mine şi ceilalţi episcopi, deci vino şi mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea vedea”. Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie şi a alergat la biserica Sfîntului Iulian şi a dat de ştire Sfîntului Non despre venirea ei. Iar el, ducînd cu sine pe ceilalţi episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea lui.

Femeia, intrînd înaintea soborului sfinţilor episcopi, s-a aruncat la pămînt plîngînd şi a sărutat picioarele Sfîntului Non, zicînd: „Mă rog ţie, domnul meu, să urmezi învăţătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău şi fă-mă creştină, pentru că eu sînt marea păcatelor şi adîncul fărădelegilor, deci, spală-mă pe mine prin Botez”. Atunci toţi episcopii şi clericii care se aflau acolo aveau feţele scăldate în lacrimi văzînd pe acea desfrînată că vine cu atîta pocăinţă şi credinţă să se pocăiască. Şi abia a putut fericitul să o ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dînsa: „Pravila bisericească porunceşte a nu fi botezată o desfrînată fără garanţi, ca să nu se întoarcă iarăşi la viaţa ei desfrînată”. Iar ea, auzind acest răspuns, iarăşi s-a aruncat la picioarele lui şi ca şi păcătoasa din Evanghelie care a spălat picioarele lui Hristos, aşa a făcut şi aceasta şi a spălat picioarele lui Non şi le-a şters cu părul capului său, zicînd: „Vei da seama lui Dumnezeu pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mîinile tale să ceară Dumnezeu sufletul meu şi asupra ta să cadă faptele mele cele rele şi de mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieţii mele desfrînate şi necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă voi lepăda de Dumnezeul tău şi mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine astăzi mireasa lui Hristos şi de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai parte de El şi de sfinţii Lui”.

Atunci toţi au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind şi văzînd pe o desfrînată ca aceasta aprinzîndu-se cu atîta dumnezeiască rîvnă. Apoi fericitul m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult şi a zis către mine: „Mergi şi spune-i episcopului tău aşa: Cinstite părinte, pe tine te aşteaptă lucrul acesta, pentru că ştiu bine că eşti gura lui Dumnezeu care a zis: de vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Şi chemînd pe Cuvioasa Romana, care era întîia diaconiţă bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.

Venind, am aflat pe Pelaghia zăcînd încă la pămînt, la picioarele fericitului Non, care abia a ridicat-o, zicîndu-i: „Scoală-te, fiică, ca să înveţi cele ce-ţi lipsesc pentru Botez”. Iar ea s-a sculat şi episcopul a zis către dînsa: „Mărturiseşte-ţi întîi păcatele”. Iar ea plîngînd a răspuns: „Dacă-mi voi cerceta conştiinţa mea, nici un lucru bun nu voi afla şi ştiu că păcatele mele sînt mai multe decît nisipul mării şi apa mării nu ajunge pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul tău că-mi va uşura sarcina fărădelegilor mele şi va căuta cu milostivire spre mine”. Apoi episcopul a întrebat-o: „Care îţi este numele?” Iar ea a răspuns: „De către părinţii mei am fost numită Pelaghia, iar cetăţenii Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase şi de mult preţ cu care m-au înfrumuseţat păcatele mele”.

Atunci episcopul a învăţat-o credinţa şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a uns-o cu Sfîntul Mir şi a împărtăşit-o cu preacuratul şi de viaţă făcătorul Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconiţa, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luînd-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că şi noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalţi episcopi: „Veniţi la ospăţ, fraţilor, şi să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am găsit oaia cea pierdută, şi să gustăm undelemn şi vin cu veselie duhovnicească”. Apoi, venind toţi, au mîncat cu cea nou botezată; iar diavolul a început a striga în auzul tuturor şi glasul lui se asemăna cu un glas de om tînguindu-se şi zicînd: „Amar, amar, ce rabd eu de la bîrfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrîn! Oare nu ţi-au ajuns ţie cei treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine şi i-ai botezat? Nu ţi-a ajuns ţie cetatea Iliopolii care cîndva era a mea şi toţi cei care vieţuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine şi i-ai dus la Dumnezeul tău? Şi acum mi-ai tăiat şi cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de acum, călugăre înşelător şi cu nărav rău? Nu vreau să-ţi mai rabd vicleşugurile tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrîn, pentru că pîraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea şi au făcut-o pustie”. Şi astfel plîngînd diavolul, striga înaintea uşilor caselor în care eram şi au auzit glasul lui toţi cei care erau acolo. Şi iarăşi a zis diavolul către cea din nou botezată: „Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Şi tu ai urmat lui Iuda care fiind în cinste apostolească a vîndut pe Domnul său. Asemenea şi tu mi-ai făcut”. Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia, ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcînd semnul crucii pe faţa sa, a zis către diavol: „Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit de tine”. Şi acestea zicîndu-le, îndată a fugit diavolul.

Apoi, după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maica sa cea duhovnicească, venind diavolul a deşteptat-o şi a început a grăi către dînsa: „Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ţi-am făcut eu? Nu te-am îmbogăţit eu cu aur şi cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preţ, cu salbe şi cu haine? Deci, rogu-mă ţie, să-mi spui cu ce te-am mîhnit? Eu sînt gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă laşi să mă fac de rîs”. Însă ea, înarmîndu-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale şi m-a făcut mireasă a cereştii Sale împărăţii, Acela să te gonească de la mine”. Şi diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deşteptat-o îndată pe Sfînta Romana, zicîndu-i: „Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjeşte pe mine diavolul”. Iar maica a zis către dînsa: „Fiică, să nu te înfricoşezi de el, căci acum se teme el de tine şi se cutremură de umbra ta”.

A treia zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale şi i-a zis: „Mergi în casa mea şi înscrie toate cîte sînt în lăzile mele cu aur şi apoi toate podoabele mele să le aduci aici”. Şi ducîndu-se slujnica a făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericita Pelaghia, chemînd pe Sfîntul episcop Non, i-a dat toate bogăţiile în primire, zicîndu-i: „Aceasta este averea cu care m-a îmbogăţit pe mine satana şi, iată, o dau toată în sfintele tale mîini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se cade ca de acum să caut bogăţiile Domnului meu Iisus Hristos”. Şi fericitul episcop, chemînd pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor toată bogăţia Pelaghiei, şi i-a zis: „Te jur pe tine cu numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic şi nici în casa ta sau a vreunuia din clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarţi orfanilor şi neputincioşilor, căci aşa se cuvine, ca cele ce sînt rău adunate să se împartă bine, iar bogăţia strînsă prin păcat să se facă bogăţie a dreptăţii. Şi de vei călca acest jurămînt, anatema să fie casa ta şi partea ta să fie cu cei ce ziceau: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El””. Iar roaba lui Dumnezeu, Pelaghia, nu şi-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era hrănită de Cuvioasa Romana diaconiţa, de vreme ce se jurase ca să nu guste din bogăţiile păcatului. Apoi, chemînd pe toate slugile şi slujnicele sale, le-a eliberat, dînd fiecăruia destul aur şi argint şi le-a spus: „Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sîrguiţi să vă eliberaţi din robia acestei deşarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, aşa să ne învrednicim a fi împreună şi în viaţa cea fericită”. Şi acestea zicînd către dînşii, i-a eliberat.

În a opta zi, cînd trebuia, după obiceiul celor din nou botezaţi, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineaţă s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez şi s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Şi luînd pe deasupra o haină veche a fericitului Non, a ieşit în taină din cetatea Antiohiei şi nimic nu s-a mai ştiut de ea. Iar Romana, diaconiţa, se tînguia cu mîhnire pentru dînsa. Dar Dumnezeu, care le ştie pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a dus la Ierusalim şi Non o mîngîia pe Romana, zicîndu-i: „Nu mai plînge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca şi Maria, calea cea bună şi-a ales, de la care nu se va abate”. După puţine zile arhiepiscopul ne-a eliberat şi ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi m-am rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el, dîndu-mi voie, mi-a zis: „Frate Iacove, cînd vei merge la sfintele locuri să cauţi un călugăr care se numeşte Pelaghie; acela este famen, dar foarte îmbunătăţit şi locuieşte acolo în ascuns şi, aflîndu-l, să vorbeşti cu dînsul, pentru că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos şi călugăr desăvîrşit”. Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dînsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia, ducîndu-se la Ierusalim şi-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul nostru se ruga odinioară şi, acolo închizîndu-se, vieţuia după Dumnezeu.

Deci, sculîndu-mă, am mers la sfintele locuri şi m-am închinat Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l caut pe monahul cu numele Pelaghie, aşa precum mi-a poruncit episcopul meu, şi l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea uşă, ci era zidită în toate părţile şi numai o fereastră mică am văzut în perete şi am bătut în ea; deschizînd-o roaba lui Dumnezeu şi văzîndu-mă, m-a recunoscut, însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum puteam să recunosc pe aceea care dintr-atîta frumuseţe se veştejise ca o floare? Ochii ei se afundaseră adînc în orbite, iar trăsăturile feţei ei se schimbaseră din cauza înfrînării peste măsură de la toate. Şi toţi locuitorii Ierusalimului o luau drept famen şi nimeni n-a înţeles că ea este femeie, nici eu însumi n-am ştiut ceva de dînsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este un famen călugăr. Şi am fost binecuvîntat de dînsa ca de un bărbat călugăr. Iar ea mi-a zis: „Cu adevărat, frate, oare nu eşti tu Iacov, diaconul fericitului episcop Non?” Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume şi că m-a cunoscut că sînt diaconul fericitului Non şi i-am răspuns: „Aşa este, părintelui meu”. Iar ea mi-a zis: „Să spui episcopului tău să se roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfînt şi apostol al lui Iisus Hristos”. Şi iarăşi mi-a mai zis: „Şi ţie, fratele meu, mă rog ca să te rogi pentru mine”. Şi acestea, zicîndu-mi, a închis ferestruica şi a început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcîndu-mi rugăciunea, m-am dus şi mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii şi de vorbele ei cele dulci. Apoi, plecînd de la dînsa, am umblat prin mănăstire, cercetînd pe fraţi şi vorbind cu sfinţii bărbaţi şi am avut mult folos şi binecuvîntări de la dînşii. Şi prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie şi toţi se foloseau de viaţa lui şi de aceea am dorit să merg iarăşi la dînsul şi să mă mîngîi de vorba lui cea folositoare de suflet.

După ce am venit iarăşi la chilia lui şi am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema pe nume, zicîndu-i: „Deschide-mi, Avvo Pelaghie!”. Iar el nu mi-a răspuns nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihneşte şi am aşteptat puţin, apoi iarăşi am bătut, rugîndu-l să-mi deschidă, dar iarăşi n-a răspuns nimeni; şi după puţină vreme am bătut din nou. Şi am petrecut aşa trei zile, şezînd lîngă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfînta lui faţă şi să capăt binecuvîntare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Şi am zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta şi nu mai este nimeni în ea, ori a murit. Şi am îndrăznit a forţa ferestruica şi l-am văzut zăcînd mort la pămînt şi atunci m-am înspăimîntat şi am început a plînge, căci nu m-am învrednicit să capăt binecuvîntarea lui cea de pe urmă. Şi, închizînd ferăstruica, am alergat la Ierusalim şi am spus sfinţilor părinţi care vieţuiau acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Şi îndată vestea a străbătut tot Ierusalimul, cum că Sfîntul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile şi toată cetatea Ierusalimului şi Ierihonului şi cea din părţile Iordanului, precum şi mulţime mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaşte. Şi, spărgînd ferestruica, au făcut o intrare cît să poată intra un om, prin care au intrat nişte bărbaţi cucernici şi au scos afară cinstitele moaşte. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulţime de părinţi şi au început, după obicei, a unge trupul cu arome şi atunci au văzut că famenul era femeie şi, înălţînd glas cu lacrimi, au strigat, zicînd: „Minunat eşti între sfinţi, Dumnezeule, că ai şi pe pămînt sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei”. Şi a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate şi să preamărească pe roaba Sa.

S-a făcut adunare multă de popor şi au venit şi călugăriţele din mănăstirile lor, cu lumînări şi cu tămîie şi luînd în cîntări de psalmi cinstitul şi sfîntul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeaşi chilie în care se nevoise şi acolo l-au îngropat.

Aceasta este viaţa celei ce a fost desfrînată şi astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile şi nevoinţele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu şi prin care fie ca şi noi să cîştigăm milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Troparul Cuv. Taisia

PREACUVIOASA MAICA NOASTRĂ TAISIA fost-a arătată de Dumnezeu carte a pocăinţei scrisă cu slovele de gând luminate de focul pocăinţei lucrătoare ce ardea în inima ei. Ca tâlharul câştigând Raiul în ultimul ceas al vieţii fost-a primită ca fiul cel pierdut în braţele părinteşti. Acum stând înaintea Împăratului tuturor roagă-te Acestuia să ne dăruiască şi nouă pocăinţă curată mai înainte de sfârşitul vieţii noastre, ca să aflăm mântuirea cea dorită.

TROPAR Pocăinţa ta fierbinte a fost lăsată pildă cinstită pentru părinţi, Căci zdrobirea inimii întru umilinţă te-a suit la cetatea celor Sfinţi, Nu uita să ne pomeneşte şi pe noi înaintea Feţei lui Hristos, Ca să ne învrednicim de sfârşit bun sub razele Soarelui luminos.

Viaţa Sf. Cuvioase Taisia

În părţile Egiptului era o femeie cu obiceiuri rele, necurată şi fără ruşine. Femeia aceea avea o fiică pe care o chema Taisia, pe care a învăţat-o aceleaşi obiceiuri rele cu care se îndeletnicea şi ea. Ducînd-o pe fiica ei într-o casă de desfrînare, a dat-o în slujba Satanei, ca să ducă la pieire multe suflete omeneşti, înşelîndu-le, cu frumuseţea pe care o avea, căci Taisia era foarte frumoasă şi se vestise pretudindeni despre frumuseţea feţei sale, încît mulţi, poftind-o, îi aduceau multe averi, aur şi argint şi haine scumpe şi luxoase. Înşelînd cu atîta deşertăciune pe îndrăgostiţii ei, îi aducea acolo şi mulţi îşi pierdeau averea pentru dînsa şi ajungeau la sărăcie, iar alţii, bătîndu-se pentru dînsa, au umplut pragurile casei ei de sîngele lor. Cuviosul părinte Pafnutie, auzind de acestea, s-a îmbrăcat în haine mireneşti şi, luînd un galben, a mers la locul unde petrecea Taisia şi, văzînd-o, i-a dat să înţeleagă că vrea să meargă la dînsa. Iar ea, luînd galbenul, i-a zis: „Intră în cămara mea”.

Atunci el intrînd, a văzut un pat frumos aşternut pe care s-a aşezat şi a zis către Taisia: „Oare ai altă cămară tăinuită, ca să ne închidem în ea, ca să nu ne ştie nimeni?” Iar Taisia i-a zis: „Este, dar dacă te ruşinezi de oameni şi aici ne putem ascunde de dînşii, căci uşile sînt încuiate şi nimeni nu va putea intra aici, nici nu ne va şti nimeni pe noi, iar dacă te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să poată fi tăinuit dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde şi sub pămînt, căci şi acolo te vede Dumnezeu”. Auzind Pafnutie aceste cuvinte de la dînsa, i-a zis: „Au, doară şi tu ştii de Dumnezeu?” Iar ea a răspuns: „Ştiu şi despre Dumnezeu şi am auzit şi despre împărăţia drepţilor şi munca păcătoşilor”. Atunci stareţul i-a zis: „Dacă ştii pe Dumnezeu, împărăţia Sa şi muncile păcătoşilor, atunci de ce prihăneşti pe oameni şi pierzi atîtea suflete? Căci nu numai pentru ale tale păcate, ci şi pentru ale acelora pe care i-ai prihănit ai să fii întrebată de Dumnezeu şi osîndită în gheena focului”.

Taisia, auzind acestea, s-a aruncat l-a picioarele stareţului, cu plîngere, zicînd: „Eu mai ştiu şi aceasta, că pentru cei ce greşesc este pocăinţă şi iertare de greşeli şi nădăjduiesc ca prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greşeli şi să cîştig mila Domnului. Deci, mă rog ţie, aşteaptă-mă puţin, numai trei ceasuri şi după aceasta voi merge unde îmi vei porunci şi voi face ceea ce-mi vei zice”. Iar stareţul, arătîndu-i locul la care avea să o aştepte, s-a dus. Apoi ea, adunîndu-şi toată averea agonisită cu păcatele ei, a cărei valoare era cam de vreo patruzeci de litre de aur, a dus-o în mijlocul cetăţii şi aprinzînd un foc şi-a pus toate lucrurile şi le-a ars înaintea întregului popor, strigînd: „Veniţi toţi cei care aţi păcătuit cu mine şi vedeţi cum ard toate lucrurile pe care mi le-aţi dat voi”. Şi, arzîndu-şi averea, s-a dus la locul unde o aştepta Pafnutie. Acolo primind-o stareţul, a dus-o la o mănăstire de fecioare şi a aşezat-o pe Taisia într-o chilie mică. Taisia a fos închisă în acea chilie, pironindu-i-se uşa şi i-a fost lăsată numai o ferestruică mică prin care i se dădea puţină pîine şi apă. Apoi Taisia l-a întrebat pe Sfîntul Pafnutie: „Cum mă sfătuieşti, părinte, să mă rog lui Dumnezeu?” Iar stareţul i-a răspuns: „Tu nu eşti vrednică ca să chemi numele Domnului, nici să-ţi ridici mîinile tale spre ceruri, de vreme ce buzele tale sînt pline de necurăţie şi mîinile tale sînt întinate, ci, numai căutînd adeseori spre răsărit, să zici: „Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluieşte-mă”.

A petrecut Taisia în acea închisoare vreme de trei ani rugîndu-se lui Dumnezeu aşa precum o învăţase Pafnutie şi o dată pe zi gusta puţină pîine şi apă. După trei ani, milostivindu-se de dînsa, Pafnutie s-a dus la marele Antonie, voind să afle dacă Dumnezeu a iertat-o pe Taisia sau nu. Şi mergînd la Antonie, stareţul i-a povestit lui totul despre Taisia, iar Antonie a chemat pe ucenicii săi şi le-a poruncit să se închidă fiecare în cămara sa şi să se roage lui Dumnezeu toată noaptea ca să i se descopere vreunuia dintre ei ceea ce voia pentru Taisia, care se pocăieşte pentru greşelile ei. Şi ucenicii au îndeplinit porunca părintelui lor şi au milostivit pe Dumnezeu, încît le-a descoperit ceea ce trebuiau să facă pentru Taisia. Această descoperire i-a fost făcută lui Pavel, care era numit de ceilalţi prost. Acestui Pavel, pe cînd stătea noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie şi a văzut cerurile deschizîndu-se şi acolo a văzut un pat strălucit de mărire, cu aşternuturi scumpe, pe care îl păzeau trei fecioare frumoase şi pe patul acela era aşezată o cunună. Văzînd aceasta, Pavel a zis: „Nu este gătit altuia patul acesta şi cununa, decît numai pentru părintele meu Antonie”. Şi a venit către dînsul un glas, zicîndu-i: „Nu părintelui Antonie îi sînt pregătite acestea, ci pentru Taisia, care a fost o desfrînată”. Şi Pavel, venindu-şi în fire, se gîndea la acea vedenie, iar a doua zi a spus fericiţilor părinţi Antonie şi Pafnutie, iar aceştia, auzind, au preamărit pe Dumnezeu, care primeşte pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.

Pafnutie s-a pregătit şi s-a dus la mănăstirea de fecioare unde era închisă Taisia şi, deschizînd uşa, a vrut s-o scoată de acolo. Iar Taisia se ruga de dînsul, zicînd: „Lasă-mă aici, părinte, ca să petrec pînă la moarte, pentru că multe sînt păcatele mele şi încă trebuie să mai plîng pentru ele”. Iar stareţul i-a zis: „Acum iubitorul de oameni, Dumnezeu, a primit pocăinţa ta şi ţi-a iertat ţie păcatele”. Şi a scos-o pe Taisia din închisoare. Iar fericita a zis: „Să mă crezi, părinte, că de cînd am intrat în această închisoare, am pus înaintea ochilor mei cei gînditori toate păcatele mele şi, ţinînd seama de ele, am plîns neîncetat. Şi încă nu s-au dus de la ochii mei toate faptele mele cele rele şi stîndu-mi şi acum înaintea ochilor, mă înspăimîntă că voi fi osîndită pentru ele”.

După ieşirea din închisoare, fericita Taisia a petrecut cincisprezece zile şi după aceasta a căzut într-o boală în care a zăcut trei zile şi după aceasta şi-a dat sufletul şi cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Şi s-a mutat din patul durerii în patul pe care l-a văzut sfîntul Pavel cel prost, în ceruri, pat care era pregătit pentru ea, unde se laudă cu cuvioşii întru mărire şi se bucură întru aşternutul său de veci. Aşa ne-a întrecut păcătoasa şi desfrînata întru împărăţia lui Dumnezeu. O! de nu ne-am lipsi şi noi, cu rugăciunile ei, de aceeaşi Împărăţie. Amin.

Fructul Crucii


Iisus rastignit pe Cruce

Iisus rastignit pe Cruce

Semnul Sfintei Cruci

Autor: IPS Laurentiu, Mitropolitul Ardealului
Data publicarii: 21/09/2007

In inteles duhovnicesc, spiritual, intelegem prin Cruce patimile si moartea Mintuitorului Hristos. In acest sens, Crucea este, deci, puterea biruitoare, pentru ca Hristos a biruit moartea desfiintind-o prin moarte, eliberind astfel viata de moarte.

Pentru intelegerea acestei insusiri a Crucii, Biserica ne ofera comparatia dintre lemnul Crucii si lemnul din paradis, prin care omenirea a cazut. Pomul din paradis, prin fructele sale, l-a ademenit pe Adam, devenind pierzatorul lui. Natura biruieste spiritul, care cade din afirmarea puterii sau a libertatii lui.

Lemnul Crucii devine izbavitor, pentru ca Hristos primeste sa sufere prin el. Aici se restabileste puterea pierduta a spiritului in fata naturii ademenitoare. Biruinta aceasta nu se face fara efort si suferinta. Dar, si fructul Crucii este contrar celui al pomului din paradis, el fiind puterea de infrinare si de rabdare. Cine gusta din fructul Crucii, va invinge orice amagire pe care i-o poate oferi natura prin fructele ei. Infrinarea si rabdarea ne va feri de robia pornirilor trupesti. Iata pavaza oferita crestinului de puterea Crucii. (Vezi pe larg la Pr. Prof. D. Staniloae, Crucea in teologie si cultul Bisericii Ortodoxe, in rev. „Ortodoxia”, 1975, nr. 3, p. 405-414).

Semnul Crucii este pentru noi:

a) Cea mai simpla marturisire de credinta.

b) Semn distinctiv, pecete, pavaza, impotriva puterilor demonice.

c) Rugaciune, cea mai scurta, cea mai simpla, dar profunda.

a) Semnul Sfintei Cruci, conform invataturii Sf. Biserici, se face in felul urmator: se impreuna primele trei degete, de la mina dreapta, iar celelalte doua se inchid in palma si se atinge fruntea, zicindu-se: „in numele Tatalui”. Se coboara mina si se atinge pieptul, in dreptul inimii, zicindu-se: „si al Fiului”. Se ridica mina, apoi, spre umarul drept si apoi se trece spre cel sting spunindu-se: „si al Sfintului Duh”. Lasindu-se mina in jos se spune: „Amin”.

Cele trei degete, unite, simbolizeaza cele trei persoane ale Sfintei Treimi, unite intr-un singur Dumnezeu, deci, prin aceasta marturisim pe Dumnezeu Unul in fiinta, dar intreit in persoane, continuind aceasta marturisire prin formula rostita, care pomeneste cu numele fiecare persoana divina.

Cele doua degete inchise simbolizeaza, adica marturisesc, cele doua firi ale Mintuitorului, firea omeneasca si firea dumnezeiasca.

Coborirea miinii de la frunte la piept simbolizeaza intruparea Fiului lui Dumnezeu, pogorirea Sa pe pamint, din iubire, sa rascumpere lumea, pentru ca in dreptul inimii rostim numele Fiului. Ridicarea miinii spre umarul drept, simbolizeaza inaltarea la cer a Domnului Hristos si sederea de-a dreapta Tatalui. Toate acestea le intarim prin cuvintul „Amin” .

Deci, cind ne facem semnul Sfintei Cruci ne marturisim credinta noastra, un motiv in plus de a o face cit mai corect.

b) Semnul Crucii este pecetea sub a carei pavaza crestinul intra de la „nasterea sa in Hristos”, prin Sf. Botez, si se mentine pina la trecerea in lumea cealalta, pecetluindu-i-se mormintul. Astfel, cind pruncul este adus la botez, preotul il intimpina la intrarea in biserica, insemnindu-1 cu semnul Crucii, la frunte, gura si piept, pentru ca puterea acestui semn sfint sa pecetluiasca aceste madulare, alungind puterea celui rau. Dezlegarea pacatelor la marturisire se face prin punerea miinilor pe capul penitentului si insemnarea lui cu semnul Crucii. Impartasirea oricarei binefaceri, in cadrul Sf. Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face in chipul Crucii. Punerea inelelor de logodna si a cununilor, in cadrul Tainei Cununiei, se face dupa ce preotul a facut semnul Crucii, de trei ori, pe fata mirilor. Ungerea cu untdelemn la Maslu, sfintirea apei la aghiazma si stropirea cu ea, se fac tot in chipul Crucii. Crucea il strajuieste pe crestin la capul mormintului si tot ea este cea care pecetluieste groapa. Iata, puterea ocrotitoare a Sf. Cruci.

c) Semnul Sfintei Cruci este cea mai simpla rugaciune, care insoteste alte rugaciuni. Atunci cind crestinul se inchina, cere ajutor de la Dumnezeu, fiind incredintat ca acest semn al biruintei, sfintit de Hristos, isi va revarsa puterea ocrotitoare si asupra lui. Dar in rugaciune nu trebuie numai sa cerem. Intii preamarim pe Dumnezeu, il laudam, ii multumim si apoi cerem de la El.

Prin Sf. Cruce se preamareste Dumnezeu si I se aduce multumire. Ba mai mult, prin acest semn, noi ne daruim lui Dumnezeu, plinind astfel cea mai profunda rugaciune.

Pun pecetea Treimii, prin cele trei degete, pe fruntea mea, salasul mintii si o incredintez lui Dumnezeu. Astfel, ea va fi ferita de sagetile vicleanului. Imi pecetluiesc apoi inima, salasul sentimentului, al iubirii, pe care o indrept tot spre Creator. Daruiesc apoi lui Dumnezeu si puterile mele trupesti, simbolizate prin umeri, atunci cind ii insemn si pe ei cu pecetea Crucii.

Nu poti apartine cu adevarat lui Dumnezeu decit in intregimea fiintei tale, adica si cu puterile sufletesti si cu cele trupesti.