Ni-s cimitirele pline de eroi şi bisericile pline de sfinţi – ucişi din dispoziţiile instituţiei papale… DESPRE VIZITA PAPEI


Iată mesajul Mânăstirii Petru Vodă cu privire la prezența Papei Francisc în România, … „complet redundantă într-o țară cvasi-majoritar ortodoxă, dar ar putea constitui un ultragiu la adresa celui mai elementar bun simț, afară numai dacă a venit să-și prezinte scuzele istorice”.


Ni-s cimitirele pline de eroi și bisericile pline de sfinți – uciși din dispozițiile instituției papale. Nu e familie românească pe care deciziile și influențele acestui stat să n-o fi afectat în mod negativ pînă în ziua de astăzi. Am dori, desigur, ca lucrurile să se îndrepte, însă toate aparențele arată că interesele Vaticanului față de poporul român nu s-au modificat nici acum, nedezmințindu-și intențiile ignobile, separatiste, revizioniste, pretenționiste. În calitate de cetățeni români, față de vizita diplomatică a unui șef de stat, nu putem decît spera că aceasta nu va genera tradiționalele conflicte pe care Vaticanul le-a „binevoit” față de țara noastră de-a lungul ultimului mileniu. Prezența șefului Vaticanului nu e doar complet redundantă într-o țară cvasi-majoritar ortodoxă, dar ar putea constitui un ultragiu la adresa celui mai elementar bun simț, afară numai dacă a venit să-și prezinte scuzele istorice. În orice caz, funcția domniei sale este pentru orice român una analoagă șefului de stat turc sau rus, ale căror agresiuni istorice nu au inspirat niciodată simpatii populare. Deplîngem împreună cu frații transilvăneni situația teribilă la care presiunea și șantajul imperial i-a lipsit de demnitate și de mîntuire, silindu-i la apostazie și idolatrie. Oricînd românii greco/romano-catolici doresc, se pot întoarce de unde au plecat, la Biserica strămoșească Ortodoxă, unde vor fi liberi să se închine lui Dumnezeu Însuși, iar nu vreunui locțiitor. Termenul „anti-hrist” înseamnă, ad litteram, „în loc de Hristos”. Cum zice și o vorbă în popor: „Unde este vicarul, lipsește Titularul”.

În calitate de creștini ortodocși, adică de creștini autentici care au păstrat pînă astăzi învățătura Mîntuitorului Iisus Hristos, vizita celui mai puternic președinte de sectă nu poate stîrni decît reacția poruncită în Noul Testament însuși Apostolul Ioan: „Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele” (II Ioan 1:9-11).  Salutăm pe frații ortodocși bulgari, georgieni sau de alte naționalități, care confruntați cu vizitele nedorite ale ereziarhului, au respectat întocmai porunca Apostolului și nu l-au întîmpinat, pentru că aceluia care încalcă toate învățăturile Noului Testament nu i se poate da nici o cinstire, decît dacă se va pocăi, căci este scris: Și „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Galateni 1:8)

Deși propaganda marxistă este acerbă, nădăjduim că milioane de români nu au murit în van apărînd dreapta credință și integritatea națională. Jertfa lor, sărbătorită și mâine, 14 mai, la pomenirea eroilor ultimei prigoane, trebuie să fie un moment simbolic de trezire națională la recâștigarea demnității în fața sfidărilor politice pretins religioase sau de-a dreptul ateo-marxiste, precum se prezintă prin declarațiile sale stupefiante acest papă, avocatul unui guvern mondial cibernetic și apologet „blajin” al tuturor răstălmăcirilor imaginabile. Un neam întreg de viteji ne stă înainte să revenim și să rămînem în istorie pildă de dârzenie, iar nu turmă dirijată în psihoză entuziastă față de propriii persecutori. Curioșii ortodocși care, în pofida conștiinței, se duc orbește unde sunt chemați de televiziuni, către orice vedetă sau ideologie, să știe limpede că și acum Mântuitorul Hristos îi va întreba: De ce te-ai dus către cel ce M-a tăgăduit? 

hqdefault.jpg

Aceeași întrebare vor auzi la Judecată și credincioșii romano-catolici, care, spre deosebire de clerul lor care cu bună știință modifică Evanghelia scufundînd lumea în nihilism, vor fi lucrat dintr-o vie și reală credință în dumnezeirea lui Hristos o viață morală și fapte filantropice, vor suspina sfîșietor conștientizarea erorii lor și a dreptății dumnezeiești.

Lumina Sfîntului Botez să lumineze mințile credincioșilor și în acest eveniment. Lumina Învierii, care se aprinde an de an la Ierusalim numai la ortodocși, iar nu la vreo sectă, să stea mărturie Adevărului. Lumina eroilor neamului să reaprindă conștiința demnității naționale. Amin.

Hristos a Înviat!


doar ortodox church102

Arhim. Hariton Negrea –  despre vizita Papei


doar ortodox church102

Monahul Filotheu – Despre vizita Papei

doar ortodox church102

Reclame

Semnificaţiile creştine, teologice, spirituale şi duhovniceşti ale Crucii


foto Saran Srimee

foto: Saran Srimee

Introducere

            Crucea este simbolul de căpătâi al Creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului. Indentificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arată calea urmării lui Hristos (imitaţio Christi).

            Toţi mucenicii şi martirii au ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Care „a suferit crucea“, mărturisind că nu există experienţă a împărăţiei Lui Dumnezeu fără cruce.

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că toate creaturile, prin însăşi finalitatea existenţei lor, „se cer după Cruce“.

            În evlavia şi pietatea ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

            Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale/misiune de urmat.

            Sfânta Cruce – semn spiritual, creștin, distinct, deosebit și distinctiv

            Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul.

            În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, considerate reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc!…

            Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, Creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce.

            Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.

            Deci, Sfinţii Părinți ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau ‘ușa tainelor’ – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință.

            Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: ‘Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască’. Înțelegem, astfel, că Iisus Hristos ne mântuiește (și) cu puterea Crucii.

            Principalele tipuri de cruci consemnate din perspectivă etimologică şi tradiţională

            Crucea – Vechi simbol cosmic, dar şi instrument de supliciu

            Crucea este un vechi simbol cosmic (mult anterior apariţiei creştinismului) care reprezenta soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere a braţelor ei simboliza centrul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale. „Cruce“ vine de la cuvântul latin crux-ucis. Termenii stavros (în limba greacă) şi crux (în limba latină) inseamnau însă numai stâlpul vertical (crux simplex) de lemn, pe care mulţi condamnaţi la moarte erau răstigniţi.

            „Cuvântul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard, de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (…) Şi la romani termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible Dictionary). Romanii au preluat metoda execuţiei pe cruce de la cartaginezi.

            Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită şi crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa.Rastignirea Domnului Iisus Hristos

            Acest fapt apare şi în Sfânta Scriptură, unde Sfinţii Evanghelişti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Iisus Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).

            În Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură. Crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare şi ruşinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor şi răzvrătiţilor. Moartea era lentă şi chinuitoare. Imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, l-a determinat pe un înţelept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui“ (Cicero, Verr. V, 64, 66 appud Vasile Tarnavski, Arheologia biblică, Cernăuţi, p. 314).

            Crucea – Simbol creştin al mântuirii

            Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă.  Închinându-se Jertfei şi Învierii Domnului, creştinii au făcut analogia între forma crucii şi poziţia de rugăciune cu braţele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mântuirii şi al biruinţei întru Iisus Hristos, „Soarele Dreptăţii“.

            Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfânta Împărateasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi a adoptat deja crucea ca emblema pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca promisiune de biruinţă (În hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“). El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai târziu).

            Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poarta crucea în vârf, ca semn distinctiv şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creştine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se dă o destinaţie sau alta.

            Depre dimensiunea creştină a Crucii

            Crucea (lat. crux) apare drept simbol creştin pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte scrijelit chiar şi în peşterile preistorice, din perioada epocii de piatră.

            Înainte de apariţia creştinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul şi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale.

            În perspectiva liturgică sau bisericească, „cruce“ poate avea înţelesul de crucifix ori de cruce manuală. În sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeşte de dogma creştină a ispăşirii.

            Se cunosc aproximativ patru sute de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee; crucea ortodoxă, greacă; crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită); crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Iisus Hristos nu s-a prezentat corpul Acestuia pe cruce.

            La Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr pe cruce. Ulterior, prin secolul al X-lea, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, când din memoria colectivă a creştinilor a început să dispară asociaţia negativă a crucii cu chinurile crucificării, s-a pus trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim).

            „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…“

             „O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

            Aşadar, Creştinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj şi speranţă. Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, cel ce reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfinţită înainte de a i se atribui o destinaţie sau alta.

            Altminteri, odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a dpbândit, căpătat o (mai) mare importanţă.

            După cum am mai spus, chiar Împăratul Constantin a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monedele sale. El a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiţelor de mai târziu).

            Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are originea în lemnul crucii, iar creştinii sunt ramurile ei. Venerarea Sfintei Cruci este legată de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

                        „Semnul Fiului Omului“ în Creştinism

             În Noul Testament, crucea este legată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin jertfa Lui pe cruce, aceasta a devenit simbolul mântuirii neamului omenesc.

            După cum am mai spus, braţele crucii au o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa lui Iisus se răsfrânge asupra întregii lumi, iar braţul vertical arată actul de refacere dintre ceresc şi pământesc.

            În sens spiritual – duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens şi arată esenţa iubirii creştine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi“, spune Iisus (Ioan 15, 13).

            Sfânta Scriptură vorbeşte despre „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) şi al creştinilor ca o dovada a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

foto Николай Чулев

foto: Николай Чулев

            Cu alte cuvinte, credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulţi, şansa de a obţine viaţa veşnică.

            Altfel spus, omul are posibilitatea să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea Crucii.   Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ.

            Părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii.

 foto Marian Stoenica.jpg

            În loc de concluzii sau încheiere – Pământul Românesc, expresia suferinţei Crucii de secole

 

            Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu.

            Ca să luăm doar un singur exemplu, troiţele ridicate la răscruci, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate şi oraşe, sunt mărturii ale credinţei în puterea supremă.

         foto Roxana Ursache.jpg   Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea troiţe şi răstigniri ca cele din ţara noastră.

            Cinstirea Crucii în felul acesta, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul.

            Prin urmare, Praznicul înălţării Sfintei Cruci este pentru noi, românii, una dintre sărbătorile creştine cele mai vechi, care se serbează la 14 septembrie, cu începere din secolele VII-VIII.

Dr. Stelian Gomboş

Sfânta Muceniţă Hristina (Cristina) – 24 iulie


Mieluseaua Ta, Iisuse, Fevronia, striga cu mare glas: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc si pe Tine cautandu-Te ma chinuiesc si impreuna ma rastignesc, si impreuna ma ingrop cu Botezul Tau; si patimesc pentru Tine, ca sa imparatesc intru Tine; si mor pentru Tine, ca sa viez pentru Tine; ci ca o jertfa fara prihana, primeste-ma pe mine, ceea ce cu dragoste ma jertfesc Tie. Pentru rugaciunile ei, ca un milostiv, mantuieste sufletele noastre!

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Aceasta mucenita era din cetatea Tirului, fiica a unui oarecare Urban stratilat. Acesta, suind-o într-un turn înalt si asezând acolo zeii sai facuti din aur si din argint si cu podoabe împodobiti, i-a poruncit sa petreaca acolo si sa aduca jertfe la idoli.

Dar sfânta, socotind cu cuget drept caci cu adevarat nu sunt dumnezei idolii cei neînsufletiti si facuti de oameni, se ruga lui Dumnezeu. Si privind pe o fereastra a vazut cerul, si din fapturi întelegând pe Facatorul, a sfarâmat idolii tatalui sau si i-a împartit saracilor.

Pentru aceasta a fost supusa la tot felul de chinuri de tatal sau; a fost bagata în temnita, unde ramânând multa vreme fara mâncare, primea hrana îngereasca si s-a tamaduit de durerile ranilor.

Dupa aceea a fost aruncata în mare, si de la Domnul a primit dumnezeiescul Botez, fiind scoasa la uscat de un înger. Aflând ca este vie, a fost închisa în temnita din porunca tatalui sau, care în acea noapte a murit. Luând în locul lui domnia un oarecare Dion, a adus pe mucenita la întrebare, si ea, marturisind pe Hristos, a fost chinuita cumplit. Iar dupa Dion a luat domnia un oarecare Iulian, care de asemenea a chinuit-o îndelung. Si apoi fiind lovita de slujitori cu sulite, si-a dat sufletul lui Dumnezeu.

textul: Calendar-Ortodox

DoarOrtodox

Acatistul Sfintei Muceniţe Hristina (Cristina)

Condacul 1

Mult pătimitoarei, prealăudatei Muceniţe Hristina, celei ce numele Mântuitorului a purtat, crucea suferinţei spre Golgota pătimirilor a ridicat, veniţi să-i împletim cântări de laude, zicând: Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Icosul 1

Născându-te în cetatea Tirului, din părinţi păgâni şi slujitori ai necuraţilor zei, din tinereţe cunoscând pe Dumnezeul Cel Adevărat, numai Aceluia voiai a-I sluji, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, curată mieluşea născută între păgâni;
Bucură-te, că tatăl tău, Urban, avea stăpânirea de guvernator;
Bucură-te, că acesta, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ţi-a pus numele Hristina;
Bucură-te, că numele tău însemna mai înainte oarecare proorocie;
Bucură-te, că între fecioarele vremii nu era nici una care să te întreacă în frumuseţe;
Bucură-te, că părinţii, văzându-te crescând, se umpleau de bucurie;
Bucură-te, că aceştia îţi pregăteau un anume fel de vieţuire;
Bucură-te, căci dorinţa lor avea să fie deşartă;
Bucură-te, fecioară blândă şi curată;
Bucură-te, că haina curăţiei ţi-ai păzit-o neîntinată;
Bucură-te, că în credinţă erai nestrămutată;
Bucură-te, cea plină de dragoste nemăsurată;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare! Continuă lectura

„Din Temniţe spre Sinaxare. Despre mucenicii prigoanei comuniste” – DOWNLOAD!


„….Exemplar este şi testamentul lui Valeriu Gafencu, rostit înainte de a pleca la cele veşnice:

„În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-I slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

DESCARCA AICI CARTEA IN FORMAT DOCUMENT WORD

Cuprins:

Nota editorului

1. Dan Puric: Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii

2. Părintele Justin Pârvu:Aiudul, jertfă şi sfinţenie

3. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Ei toţi erau pentru noi sfinţi

4. Ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud: Când oasele vorbesc. Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud

5. Părintele Ioan Negruţiu – răstignit lângă Hristos

6. Răzvan Codrescu : Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului

Prejudecăţi şi mistificări curente

Adevărul probat documentar

Memorialistica mărturisitoare

7. Danion Vasile: Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor

8. Părintele Moise de la Oaşa: Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori

9. Danion Vasile: Despre curajul mărturisitorilor

10. Teolog Vasilică Militaru: Biserica din temniţă

Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos

1. Trăiri creştine în temniţe

2. Postul şi rugăciunea

3. Ajutorul şi milostenia în temniţă

4. Minuni petrecute în închisori

5. Învierea în temniţe

Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe

1. Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe

2. Martiraje în temniţe

3. Chipuri de sfinţi în temniţele comuniste

Bibliografie

11. Anexe: Programul campaniei „Din temniţe spre Sinaxare”

12.Părintele Augustin de la Aiud: Pelerinaj la temniţa prigoniţilor

13. Sfinţi din închisori – Părintele Ilie Lăcătuşu

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

Mărturia Părintelui Justin Pârvu

14. Părintele Mihai Andrei Aldea: O arătare minunată a părintelui Sofian de la Antim

15. Părintele Mihail Pomazanski: Proslăvirea Sfinţilor

16. Silviu Aroneţ: Stareţul Daniil Tudor – Floarea de foc a Ortodoxiei

17. Părintele Tudor Demian: Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul

Preot Ioan Bărdaş: O înmormântare la Aiud

18. Părintele Gheorghe Drăgulin: Viaţa lui Valeriu Gafencu

19. Părintele Gheorghe Drăgulin: Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan

20. Ne vorbeşte Valeriu Gafencu…

21. Din poezia închisorilor…

22. Danion Vasile: In memoriam

23. De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?

24. Acatistul noului mucenic Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor

Pomenirea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia. Viaţa. Troparul. Acatistul. (9 martie)


 

Troparul Glasul 1 Pentru durerile pe care sfinţii le-au pătimit pentru Tine, Mi­lostiv fii, Doamne şi te rugăm vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni.

Troparul Sf. 40 de Mucenici din SevastiaGlasul 1 Purtătorilor de chinuri, cin­stiţi patruzeci de ostaşi ai lui Hristos, prin foc şi prin apă aţi trecut şi v-aţi arătat împreună locuitori cu îngerii. Cu care rugaţi-vă lui Hristos, pentru cei ce vă laudă pe voi cu credinţă. Slavă Celui Ce v-a dat vouă tă­rie; Slavă Celui Ce v-a încunu­nat pe voi; Slavă Celui Ce a dă­ruit prin voi tuturor tămăduiri!

Slavă… a Sfinţilor, glas 6 :

În glasuri de cântări să lăudăm credincioşii, pe purtătorii de chinuri patruzeci de Mucenici, şi către dânşii cu dulce cântare să strigăm, zicând : Bucurați-vă Mucenici ai lui Hristos, Isihie, Melitone, Iraclie, Smaragde şi Domne, Evnike, Vale şi Viviane, Klaudie şi Priske. Bucurați-vă Teodule, Eutihie şi Ioane, Xantie, Iliane, Sisinie, Kirione, Anghie, Aetie şi Flavie. Bucurați-vă Accachie, Ekdikie, Lysimahe, Alexandre, Ilie şi Candide, Teofile, Dometiane şi dumnezeiescule Gaie şi Gorgonie. Bucurați-vă Eutihie şi Atanasie, Kirile şi Sacherdone, Nicolae şi Valerie, Filoctimone, Severiane, Hudione şi Aglaie. Ca cei ce aveţi îndrăzneală către Hristos Dumnezeul nostru, Mucenici preaslăviţi. Aceluia cu osârdie rugaţi-vă, să mântuiască pe cei ce cu credinţă săvârşesc preacinstită pomenirea voastră.


sfintii40demuceniciCei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi. Continuă lectura

„Pustnicul batran si ucenicul sau – Uimitor /(ce ne mai poate oferi Youtube)/ …merita vazut”


RUSALCA

Acest desen animat extraordinar este realizat de Alexander Petrov un rus care a luat premiul nobel pentru realizarile sale!!! (EndOfTimesS)