REGELE MIHAI ESTE ŞI VA FI REGELE ROMÂNILOR


Motto:

„Nu văd România de ASTĂZI ca pe o moştenire de la părinţii noştrii, ci ca pe o ŢARĂ pe care AM LUAT-O CU ÎMPRUMUT de la copiii noştrii.”

REGELE MIHAI

 MS Regele Mihai I al Romaniei

România acum este o ţară cernită, în care dangănul clopotelor bisericilor ortodoxe anunţă plânsul, bocetul românilor la moartea REGELUI LOR, aşa cum au făcut-o şi în vara anului 1504 la ultimul drum pământean a celui care a ţinut închisă „Poarta Creştinătăţii”, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Majestatea Sa este ultimul rege uns, puterea de monarh derivând de la Biserică, implicit de la Dumnezeu, aşa cum a moştenit de la voievozii români care au domnit „din mila lui Dumnezeu”. Dacă Mihai I nu a fost rege constituţional dupa barbarismul din 30 decembrie 1947, a rămas Suveranul poporului român şi al Ţării, adevăratul Şef de Stat.

Semnificativ este faptul că nu i s-au putut lua alte atribuţiuni:

  • Episcop al treburilor din afară (ca Rege uns şi moştenitor – în zilele noastre- a Bizantinilor în virtutea unei legături ce durează tocmai din preajma Sinodului IV Calcedon din 451;
  • Ultimul Mareşal al Armatei Române (din cei cinci) şi singurul deţinător în viaţă a Ordinului Mihai Viteazul Clasa I-a;

În calitatea de episcop al treburilor din afară avea anumite prerogative: putea să împărtăşească enoriaşi, să intre pe uşa împărătească şi să înmâneze cârja ierarhilor, mitropoliţilor, episcopilor. Patriarhul întru veşnică pomenire Teoctist spunea că: „Regele Mihai I reprezintă simbolul unităţii românilor”. A fost un creştin ortodox, profund devotat iubirii faţă de Iisus Mântuitorul spunându-se că: „a fost cel mai apropiat român de Dumnezeu” ( Teoctist Patriarhul).

Regele nostru a condus ţara în cele mai grele momente ale istoriei neamului, România fiind salvată prin Actul istoric de la 23 august 1944, ca ţară şi stat, de un dezastru economic şi de imense pierderi umane şi materiale. Prin acţiunea sa a scurtat războiul mondial cu 6 luni, salvând de la moarte milioane de vieţi. Iată că regele Mihai, deşi nu a primit premiul Nobel pentru pace, Suveranul îl deţine prin fapta sa.

S-a opus restaurării regimului comunist, iar în exil a trăit pentru poporul pe care l-a iubit nemărginit. Georgeta Filotti afirmă că: „Regele Mihai rămâne o personalitate nefericită, puternică, un om care şi-a iubit profund ţara, punând-o deasupra oricăror interese.”

Regele s-a născut la Sinaia în 25 octombrie 1921 ca fiu al Regelui Carol al II-lea şi Reginei – Mamă Elena a moştenit din naştere titlurile de Principe al României şi Principe de Hohenzollern –Sigmaringen.

Deşi a fost lipsit de dragostea maternă, Regina – Mamă Elena fiind exilată la Florenţa, singurele zile luminoase erau cele petrecute cu regina, a primit o educaţie aleasă, a fost pregătit pentru a fi rege. Era înconjurat şi învăţa alături de copii din toate stările sociale. În 1927 devine rege prin renunţarea lui Carol la calitatea de prinţ moştenitor, dar fiind minor se constituise o Regenţă  regală formată din Prinţul Nicolae, Patriarhul Bisericii Orotodoxe Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie Ge. Buzdugan.

Tatăl său îl detronează în 1930, pentru ca în cel mai greu moment din istoria românilor, 1940, destrămarea României Mari să revină pe tron, după abdicarea lui Carol II. Din 1947 şi până în zilele noastre a suferit pentru noi iubindu-ne profund, trăind modest, dar cu o speranţă vie că libertatea va veni. A trecut cu demnitate umilinţa de a nu i se permite să se reântoarcă în ţară, pentru noi  de urmat pilda lui: NU A URÂT pe prigonitori, căci avea în suflet şi în minte cuvintele Mântiutorului Iisus: „Iartă-i că nu ştiu ce fac”!

Când un milion de oameni îl ovaţionau, exclamau: „Monarhia salvează România” sau „Majestate nu pleca, România-i ţara ta”, a refuzat să preia puterea , de fapt nici nu s-a gândit, căci considera o faptă ilegală să revină pe tron prin forţă. Aştepta hotărârea poporului, popor care a mai ratat o ocazie ca să-şi croiască un alt viitor, decât cel pe care îl trăim în prezent!

Regele Mihai este un model, un reper al României. Testamentul său politic îl reprezintă cuvântarea din Parlament 2011. Majestatea Sa vedea că: „Lumea de mâine nu poate rezista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. Românii nu vor clădi o Românie dacă nu ţin cont de dorinţa Suveranului nostru: „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul!” La cele afirmate de Rege, trebuie să adăugăm alte nestemate lăsate pentru timpurile prezente şi viitoare: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea”.

Despre Coroana Regală, Regele Mihai I afirma: „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului în continuitatea lui istorică şi a Naţiunii în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”

Cu renumita înţelepciune şi simplitate de ţăran român Majestatea Sa ne îndeamnă: „Vom avea o şansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele!”

Ca ortodocși, să relevăm şi faptul că Regele nostru ne-a arătat ce înseamnă familia ortodoxă şi credinţa, mai ales în aceste vremuri în care ea este pusă în pericol de idei veninoase şi bolnave.

Dar ce este şi cine a fost Mihai I? A fost, este şi va fi românul care rămâne Rege, omul care a plecat la Domnul ca să fie mai aproape de EL , să se roage pentru poporul său.

Radu Ciuceanu afirmă că: „Regele Mihai, contemporanul nostru, va rămâne în cronica veşnică a poporului român, un model de curaj şi înţelepciune atunci când hotarele răsăritului ne-au cotropit ţara.”

Bunul  Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 Prof. Clement Gavrilă-Sălăuţa

DoarOrtodox

Reclame

MAREA UNIRE DE LA 1918 – CUNUNĂ A ISTORIEI POPORULUI ROMÂN


Motto:

 „Eu din romîni îmi trag sorgintea
C-o sfântă dragoste iubesc
Şi pentru tot ce-i romînesc
Oricînd, şi braţele şi mintea
Şi sufletul mi le jertfesc”

Bogdan Petriceicu -Haşdeu, Sunt romîn

1 decembrie 1918Anul acesta am sărbătorit şi am cinstit eroii neamului românesc ce s-au jertfit acum 100 de ani – vara lui 1917 – la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Războiul de întregire a neamului românesc din 1916-1918, cum este  numită în Istoria poporului român participarea României la Primul război mondial (1914-1918) a fost ocazia care a netezit drumul spre Marea Unire.

            Regretatul istoric, academicianul Florin Constantiniu sublinia că: „Marea Unire a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii  neamului, elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit(…) Nu o victorie militară a stat spre temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional”.

            Anul ce vine – 2018 – este anul Centenarului Marii Uniri – act istoric milenar, spunem milenar căci el s-a realizat în timp istoric, în mai multe etape. Prima piatră a temeliei edificiului naţional a fost pusă de Mihai Viteazu la 1600, apoi a urmat Revoluţia română de la 1848, la 1859 s-a înfăptuit Unirea Principatelor (Unirea lui Cuza), iar Războiul din 1877-1877 a însemnat cucerirea şi recunoaşterea independenţei de stat, România devenind la puţin timp Regat. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvârșit formarea Statului Naţional Român prin unirea cu ţara mamă a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, ca rezultat al luptei românilor din provinciile vremelnic aflate sub stăpânire străină, precum şi a celor din Valahia ţi Moldova. Din acest motiv, dorinţa ca fraţii să nu mai fie despărţiţi de graniţe arbitrare – în august 1916 regele Ferdinand şi guvernul Ion I.C. Brătianu având o puternică susţinere politică şi populară, hotărăsc să intre în război alături de Antantă. În Regat se dezvoltase un puternic curent uniunist, antantofil în frunte cu Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Regina Maria, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion IC Brătianu, precum şi mulţi ardeleni veniţi la Bucureşti. Octavian Goga era o puternică voce militantă pentru unire: ”N-o să fie atâta încăpere în sufletul dumneavoastră câtă durere vă aduc eu din Ardeal” sau „Viitorul Ardealului e în raniţa soldaţilor români”, erau îndemnurile către regăţeni, pentru a sluji cauza naţională prin intrarea în război alături de Franţa, Anglia, Rusia, lucru care s-a şi înfăptuit.

            După victoriile Antantei în 1918, dezmembrarea imperiului Austro-Ungar şi Revoluţia bolşevică din Rusia (nov. 1917), popoarele pe baza principiului dreptului la autodeterminare, au acţionat pentru emanciparea de sub stăpânirea străină. Românii nu stau cu mâinile încrucişate. În Basarabia s-a constituit Partidul Naţional Moldovean cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău din octombrie 1917 care va alege Sfatul Țării ce va decreta autonomia Basarabiei. În decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, iar în ianuarie 1918 îşi declară independenţa. La 27 martie 1918 Sfatul Țării adoptă cu majoritate de voturi (din cei 138 de deputaţi prezenţi) hotărârea de unire a Basarabiei cu România. În fruntea unioniştilor erau intelectuali de marcă: Ioan Inculeţ, Pantelimon Halippa.

            În Bucovina, care a fost teatru de război, fruntaşi ca Ion Nistor, Iancu Flondor, Sextil Puşcariu militau pentru unire. Se constituie la Cernăuţi Consiliul Naţional Român cu un Comitet Executiv. La 28 noiembrie 1918 este convocat Congresul General al Bucovinei la care participă reprezentanţii tuturor naţionalităţilor din provincie, care hotărăsc cu mare majoritate de voturi unirea Bucovinei cu Regatul României.

            În Transilvania lupta pentru realizarea Unirii a tins să se radicalizeze odată cu începerea războiului. Împăratul Carol a dorit să salveze imperiul prin manifestul: „Către popoarele mele credincioase” prin care propunea o federalizare a Austro-Ungariei. Răspunsul românilor a fost Declaraţia de independenţă de la Oradea din octombrie 1918, document al românilor reprezentaţi de Partidul Naţional Român. PNR şi PSD constituie Consiliul Naţional Român Central format din 12 memebri, câte 6 din fiecare partid care avea sediul la Arad. Se trece la preluarea puterii în Transilvania – tratativele dintre CNRC şi guvernul TISZA eşuaseră – şi organizarea MAN de la Alba Iulia. Ea este convocată la 1 Decembrie, participând 100 000 de oameni iar comunităţile din Transilvania au desemnat 1228 de delegaţi care au adus la Casina Militară din oraş Credenţionalele (documente prin care comunităţile din care proveneau îşi dădeau acordul pentru Unire).

            Gh. Pop de Băseşti, militantul din cei 300 de memorandişti, este preşedintele, MAN, el exclamând deschizând adunarea: „S-a realizat marele vis al lui Mihai Viteazul, unirea tuturor de-o limbă şi o lege într-un singur şi nedespărţit stat  numit România”. Piatra funerară a acestui mare patriot are următoarea inscripţie – testament: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace, că am văzut slobozirea neamului meu”.

            Vasile Goldiş prezintă Rezoluţia Unirii, primită cu urale de mulţime, iar episcopul de Caransebeş (viitorul patriarh al României) Miron Cristea duce la 14 decembrie 1918 regelui Ferdinand actul Unirii ce va fi recunoscut prin Decretul din 24 decembrie. Pentru administrarea Transilvaniei este ales un Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu. Guvernul Ungariei Sovietice, condus de Bela Kun a trimis armata în Transilvania. Puterile învingătoare în război cer României să intervină, în august 1919 după o campanie reuşită armata română intră în Budapesta, pe Parlamentul Ungar „arborând” o opincă.

            Marea Unire este o cunună a istoriei naţionale. A strâns pe toţi românii într-o singură graniţă, s-a creat o ţară ce va juca un rol important în politica europeană interbelică.

            Mitropolitul Transilvaniei, Andrei Plămădeală numea Ziua de 1 Decembrie 1918 (devenită Zi Naţională): „ziua Bucuriei Româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă”.

            Marea Unire a fost susţinută cu toată forţa de Biserica Ortodoxă Română. Biserica românească (ortodocși şi uniţi) a  fost prezentă la Alba Iulia prin 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi a celor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al fiecărui institut teologic şi 10 studenţi delegaţi. Miron Cristea, episcop de Caransebeş, Nicolae Bălan, profesor la Academia Teologică „Andreană”, viitor Mitropolit al Transilvaniei se înscriu în elita românească unionistă.

            Marea sărbătoare de la 1 Decembrie se împleteşte atât de fericit cu Praznicul din 30 noiembrie al Sf. Apostol Andrei Ocrotitorul României şi a vrednicului Mitropolit Andrei Şaguna (canonizat ca sfânt ierarh al românilor), un lucru unicat în Europa. Se cuvine deci să purtăm în suflet şi conştiinţa sărbătorile din pragul iernii, 30 noiembrie şi 1 Decembrie, Marea Unire, precum şi pe cei care au militat şi au luptat pentru împlinirea  marelui act istoric.

Prof. Clement Gavrilă – Sălăuţa

prof scriitor crestin Clement Gavrila Salauta

EU SUNT ROMÂNUL

Prin mine curg râurile ţării,
Cărunţii munţi sunt inima ce bate,
În ritmul doinelor, colindelor
Şi a duioaselor balade.

Eu sunt românul!
Ce a făcut Unirea!
Eu sunt iobagul şi martirul,
Ce poartă-n suflet doar iubirea!

Eu sunt creştinul
Ce a îmbrăcat botezul
De două mii de ani încoace,
Şi-l port în mine doar pe El, Hristosul!

Eu sunt românul,
Care plânge, după-nfrăţire,
Dragoste şi unitate,
Setos să-l strângă iar în suflet,
Pe prea iubitul frate!

Clement Gavrilă- Sălăuţa

doar-ortodox

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, ”atletul lui Hristos”


Sf Stefan cel Mare„ Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără  să uite şi viteaz fără cruzime, strajnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”

                                                                  (Nicolae Iorga)

  Domnia de 47 de ani a lui Stefan cel Mare şi Sfânt reprezintă punctul culminant al luptei pentru neatârnare, apărare a credinţei stămoşeşti ortodoxe şi afirmare suverană a românilor în sec. al XV-lea. Suveranul moldovean a pus capăt puterii anarhice a unor mari boieri, acţionând hotărât în sensul centralizării statale. În politica sa el s-a sprijinit pe pătura mijlocie şi pe Biserica Ortodoxă.

  În relaţiile internaţionale a fost călăuzit de voinţa de a asigura ţării sale mici şi lipsită de potenţialul militar al vecinilor săi o poziţie cât mai avantajoasă, care să-i asigure independenţa. El a avut şi a  promovat bune relaţii cu regatele catolice Ungaria şi Polonia, cu Imperiul Otoman, atâta timp cât au respectat libertatea ţării sale, dar a fost duşmanul necruţător, ori de câte ori au atentat la integritatea teritorială şi neatârnarea Moldovei.

  Marele domn şi voievod a înţeles că adevărata putere nu o dă întinderea teritoriului sau abundenţa resurselor, ci munca, principiile morale cu care un popor îşi croieşte destinul. Datorită unei politici externe de mare inteligenţă şi fermitate, statul românesc a reuşit, în timpul domniei lui Ştefan, să-şi schimbe condiţia de obiect în disputa dintre Marile Puteri cu aceea de subiect de sine stătător, capabil să-şi afirme suveranitatea şi independenţa.

  Marele istoric Nicolae Iorga are cea mai elocventă caracterizare: „Ştefan va fi chibzuit toate aceste lucruri. El nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântăreşte puterile, prevede sfârşitul încăierărilor şi, rece între prieteni şi duşmani, între creştin şi popor se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare ţării sale”. Mircea Eliade îl consideră „ cel mai mare conducător român cunoscut vreodată”!

  Victoria lui în 1475 la Vaslui (Podul Înalt): „cel mai mare dezastru suferit de turci de la începutul islamului”, l-a făcut pe Mehmed II Cuceritorul Constantinopolului (1453) să stea închis, 5 zile, refuzând să discute cu cineva din anturajul său.

                                              Moldova- Poarta creştinătăţii!

  Domnul Moldovei ştia că greul abia începe şi de aceea el adresează celebra scrisoare către capetele încoronate ale apusului şi papei pentru a-l sprijini în lupta cu islamul şi a ţine ferecată „ Poarta creştinătăţii” care era Moldova. Papa Sixit al IV-lea într-o scrisore din ianuarie 1477 îi mulţumea şi-l elogia pe Ştefan, numindu-l „Atlet al lui Cristos”. În toată politica şi viaţa sa s-a sprijinit pe Bierica Ortodoxă confundându-se cu ea, a fost un creştin ctitor de lăcaşuri de cult şi de cultură. Tradiţia populară îi atribuie 44 de lăcaşuri de cult, analizele şi cercetările pisaniilor au dus la identificarea a 32 de biserici, mănăstiri şi schituri. Acestea au fost construite în  renumitul stil moldovenesc, frumos pictate şi dotate cu tot necesarul de odoare. Mai mult unele au devenit centre de cultură, adevărate focare de învăţătură  ortodoxă, de românism. Să amintim câteva: Putna, Neamţ, Voroneţ, Tazlău, Dobrovăţ, Războieni, etc. Tot el a ctitorit Biserica din Feleac şi pe cea de la Vad din Transilvania, sau cea din Râmnicu Sărat din Ţara Românească, precum daniile date Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos.

                                    Cu un dangăt plin de jale

                                    Mii de clopote dau de veste,

                                    Ştefan Vodă al Moldovei

                                    Ştefan vodă nu mai este!

 

La 2 iulie 1504, la moartea sa, Ştefan lasă urmaşilor o ţară bogată  şi cu un prestigiu recunoscut. Cronicarul descrie momentul: „atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”. Aşa cum  la urcarea pe ton în 1457 a fost uns ca domn de Mitropolitul Moldovei Teoctist în faţa mulţimii de norod strâns pe Câmpul Dreptăţii, ca semn al „milei lui Dumnezeu” într-o chibzuită ocârmuire a ţării şi la moarte tot poporul ortodox cu ierarhi, călugări şi preoţi l-au însoţit pe ultimul drum. El rămâne în conştiinţa sa fiind cântată în colinde, pricesne, cântece patriotice, sau în ample şi valoroase opere literare (romane, opere dramaturgice, poezie), sau în pictură şi sculptură. Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de domn la intrarea în Mănăstirea Putna străluceşte inscripţia: „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului”! Aici îşi odihneşte somnu de veci, la  „Putna-Ierusalimul neamului românesc”!

Prof. Clement Gavrilă-Sălăuţa – pentru Doar Ortodox, iunie 2016

Când a fost să moară Ştefan

Multă jale-a fost în ţară

Şi la patul lui de moarte

Toţi boierii s-adunară.

 

Cu un dangăt plin de jale

Mii de clopote dau viaţă

 Ştefan Vodă al Moldovei

Ştefan Vodă nu mai este!

~

Tristă-i Mănăstirea Putna

Porţile deschise-aşteaptă

Strălucit convoi ce vine

Şi spre ea încet se-ndreaptă.

                       

Este Ştefan, azi străbate

Cel din urmă drum din ţară

Dar pe undde Trece-acum

În măreaţa zi de vară?

 

-Eu vă las în grijă mare

A lui Dumnezeu cel Sfânt

Să daţi strajă la hotară,

Să păziţi acest pământ!

 

Şi de veţi vedea că vine

Vreun duşman nesăbuit,

Să strigaţi atunci la mine,

Voi sări si din mormânt!

 

Toţi copii României

Sunt din neamul lui Traian

Şi în fiecare suflet

Se mai naşte un Ştefan!

 

 Jos în vale sus pe creste,

Tuturora daţi de veste

Ştefan Vodă al Moldovei

Ştefan Vodă mai trăieşte.

Heritage România – 6000 de kilometri de istorie românească


Proiectul Heritage România: „locuri” europene cu istorie românească mai puţin cunoscută, controversată sau cu acces restrâns publicului larg. Istorii, patrimoniu, dar şi moşteniri româneşti de-a lungul secolelor. Înainte şi după Hristos. De la cei de ieri şi pentru un mâine care se construieste prin fiecare.

Am întocmit un prim traseu european, pe care îl vom valorifica într-un volum, o expoziție de fotografie și un film documentar.

Bucureşti – Nagyvazsony. Pe urmele lui Pavel Chinezul, comandantul de oşti bănăţean, „revendicat” de români, unguri şi sârbi.

Nagyvazsony (Ungaria) – Trnava (Slovacia): Nicolaus Olahus – primul umanist român.

Trnava-Praga: Pe urmele lui Mihai Viteazul, sosit în „Oraşul de aur” pentru audienţe la Împăratul Rudolf al II-lea si sprijin anti-otoman.

Praga-Viena: capela lui Şerban Cantacuzino, recunoştinţa austriecilor pentru ajutorul dat, în secret, în timpul marelui asediu otoman al Vienei.

Viena-Kufstein: Închisoarea martirilor ortodocşi ardeleni.

Kufstein-Bolzano (Italia): exilul domnitorului moldav Petru Şchiopul (1594), primul Basarab pe tronul Muşatinilor.

Bolzano-Marsilia: Abatia Sf.Victor, întemeiată de Sf. Ioan Casianul (sec. V).

like si suport: www.facebook.com/heritage.romania

alexandrica

heritage