Motto:
„Eu din romîni îmi trag sorgintea
C-o sfântă dragoste iubesc
Şi pentru tot ce-i romînesc
Oricînd, şi braţele şi mintea
Şi sufletul mi le jertfesc”
Bogdan Petriceicu -Haşdeu, Sunt romîn
Anul acesta am sărbătorit şi am cinstit eroii neamului românesc ce s-au jertfit acum 100 de ani – vara lui 1917 – la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Războiul de întregire a neamului românesc din 1916-1918, cum este numită în Istoria poporului român participarea României la Primul război mondial (1914-1918) a fost ocazia care a netezit drumul spre Marea Unire.
Regretatul istoric, academicianul Florin Constantiniu sublinia că: „Marea Unire a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit(…) Nu o victorie militară a stat spre temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional”.
Anul ce vine – 2018 – este anul Centenarului Marii Uniri – act istoric milenar, spunem milenar căci el s-a realizat în timp istoric, în mai multe etape. Prima piatră a temeliei edificiului naţional a fost pusă de Mihai Viteazu la 1600, apoi a urmat Revoluţia română de la 1848, la 1859 s-a înfăptuit Unirea Principatelor (Unirea lui Cuza), iar Războiul din 1877-1877 a însemnat cucerirea şi recunoaşterea independenţei de stat, România devenind la puţin timp Regat. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvârșit formarea Statului Naţional Român prin unirea cu ţara mamă a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, ca rezultat al luptei românilor din provinciile vremelnic aflate sub stăpânire străină, precum şi a celor din Valahia ţi Moldova. Din acest motiv, dorinţa ca fraţii să nu mai fie despărţiţi de graniţe arbitrare – în august 1916 regele Ferdinand şi guvernul Ion I.C. Brătianu având o puternică susţinere politică şi populară, hotărăsc să intre în război alături de Antantă. În Regat se dezvoltase un puternic curent uniunist, antantofil în frunte cu Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Regina Maria, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion IC Brătianu, precum şi mulţi ardeleni veniţi la Bucureşti. Octavian Goga era o puternică voce militantă pentru unire: ”N-o să fie atâta încăpere în sufletul dumneavoastră câtă durere vă aduc eu din Ardeal” sau „Viitorul Ardealului e în raniţa soldaţilor români”, erau îndemnurile către regăţeni, pentru a sluji cauza naţională prin intrarea în război alături de Franţa, Anglia, Rusia, lucru care s-a şi înfăptuit.
După victoriile Antantei în 1918, dezmembrarea imperiului Austro-Ungar şi Revoluţia bolşevică din Rusia (nov. 1917), popoarele pe baza principiului dreptului la autodeterminare, au acţionat pentru emanciparea de sub stăpânirea străină. Românii nu stau cu mâinile încrucişate. În Basarabia s-a constituit Partidul Naţional Moldovean cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău din octombrie 1917 care va alege Sfatul Țării ce va decreta autonomia Basarabiei. În decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, iar în ianuarie 1918 îşi declară independenţa. La 27 martie 1918 Sfatul Țării adoptă cu majoritate de voturi (din cei 138 de deputaţi prezenţi) hotărârea de unire a Basarabiei cu România. În fruntea unioniştilor erau intelectuali de marcă: Ioan Inculeţ, Pantelimon Halippa.
În Bucovina, care a fost teatru de război, fruntaşi ca Ion Nistor, Iancu Flondor, Sextil Puşcariu militau pentru unire. Se constituie la Cernăuţi Consiliul Naţional Român cu un Comitet Executiv. La 28 noiembrie 1918 este convocat Congresul General al Bucovinei la care participă reprezentanţii tuturor naţionalităţilor din provincie, care hotărăsc cu mare majoritate de voturi unirea Bucovinei cu Regatul României.
În Transilvania lupta pentru realizarea Unirii a tins să se radicalizeze odată cu începerea războiului. Împăratul Carol a dorit să salveze imperiul prin manifestul: „Către popoarele mele credincioase” prin care propunea o federalizare a Austro-Ungariei. Răspunsul românilor a fost Declaraţia de independenţă de la Oradea din octombrie 1918, document al românilor reprezentaţi de Partidul Naţional Român. PNR şi PSD constituie Consiliul Naţional Român Central format din 12 memebri, câte 6 din fiecare partid care avea sediul la Arad. Se trece la preluarea puterii în Transilvania – tratativele dintre CNRC şi guvernul TISZA eşuaseră – şi organizarea MAN de la Alba Iulia. Ea este convocată la 1 Decembrie, participând 100 000 de oameni iar comunităţile din Transilvania au desemnat 1228 de delegaţi care au adus la Casina Militară din oraş Credenţionalele (documente prin care comunităţile din care proveneau îşi dădeau acordul pentru Unire).
Gh. Pop de Băseşti, militantul din cei 300 de memorandişti, este preşedintele, MAN, el exclamând deschizând adunarea: „S-a realizat marele vis al lui Mihai Viteazul, unirea tuturor de-o limbă şi o lege într-un singur şi nedespărţit stat numit România”. Piatra funerară a acestui mare patriot are următoarea inscripţie – testament: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace, că am văzut slobozirea neamului meu”.
Vasile Goldiş prezintă Rezoluţia Unirii, primită cu urale de mulţime, iar episcopul de Caransebeş (viitorul patriarh al României) Miron Cristea duce la 14 decembrie 1918 regelui Ferdinand actul Unirii ce va fi recunoscut prin Decretul din 24 decembrie. Pentru administrarea Transilvaniei este ales un Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu. Guvernul Ungariei Sovietice, condus de Bela Kun a trimis armata în Transilvania. Puterile învingătoare în război cer României să intervină, în august 1919 după o campanie reuşită armata română intră în Budapesta, pe Parlamentul Ungar „arborând” o opincă.
Marea Unire este o cunună a istoriei naţionale. A strâns pe toţi românii într-o singură graniţă, s-a creat o ţară ce va juca un rol important în politica europeană interbelică.
Mitropolitul Transilvaniei, Andrei Plămădeală numea Ziua de 1 Decembrie 1918 (devenită Zi Naţională): „ziua Bucuriei Româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă”.
Marea Unire a fost susţinută cu toată forţa de Biserica Ortodoxă Română. Biserica românească (ortodocși şi uniţi) a fost prezentă la Alba Iulia prin 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi a celor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al fiecărui institut teologic şi 10 studenţi delegaţi. Miron Cristea, episcop de Caransebeş, Nicolae Bălan, profesor la Academia Teologică „Andreană”, viitor Mitropolit al Transilvaniei se înscriu în elita românească unionistă.
Marea sărbătoare de la 1 Decembrie se împleteşte atât de fericit cu Praznicul din 30 noiembrie al Sf. Apostol Andrei Ocrotitorul României şi a vrednicului Mitropolit Andrei Şaguna (canonizat ca sfânt ierarh al românilor), un lucru unicat în Europa. Se cuvine deci să purtăm în suflet şi conştiinţa sărbătorile din pragul iernii, 30 noiembrie şi 1 Decembrie, Marea Unire, precum şi pe cei care au militat şi au luptat pentru împlinirea marelui act istoric.
Prof. Clement Gavrilă – Sălăuţa
EU SUNT ROMÂNUL
Prin mine curg râurile ţării,
Cărunţii munţi sunt inima ce bate,
În ritmul doinelor, colindelor
Şi a duioaselor balade.
Eu sunt românul!
Ce a făcut Unirea!
Eu sunt iobagul şi martirul,
Ce poartă-n suflet doar iubirea!
Eu sunt creştinul
Ce a îmbrăcat botezul
De două mii de ani încoace,
Şi-l port în mine doar pe El, Hristosul!
Eu sunt românul,
Care plânge, după-nfrăţire,
Dragoste şi unitate,
Setos să-l strângă iar în suflet,
Pe prea iubitul frate!
Clement Gavrilă- Sălăuţa
