Viața Sfântului Diadoh al Foticeii. Acatistul. (29 martie)


sfantul_diadoh_episcopul_foticeei_1Sub numele lui Diadoh al Foticeii e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărţită în 100 de capete. Încă din veacul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.

Altceva nu se ştie despre viaţa acestui ierarh, care trebuie să fi fost un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bucurat de o deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea manuscriselor în care s-a păstrat.
De la el a mai rămas şi o Vedere.  în care, în forma unui dialog purtat în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în viaţa viitoare. De la Diadoh a mai rămas o predică Despre înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos
Scrierea lui amintită, în 100 de capete, nu e tipărită în Patrologia lui Migne decât într-o traducere latină, măcar că un text grecesc al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Filocalia.

Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice şi a marilor certe hristologice, nici învăţătura despre trăirea creştină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte polemică, în care respinge învăţături greşite.
După Diadoh, scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1–2). El face deosebirea între „chipul“ lui Dumnezeu în om şi „asemănarea“ cu El (cap. 4, 88).

Prin păcatul strămoşesc „chipul“ dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul botezului curăţă „chipul“, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi „asemănarea“. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim. „Asemănarea“ începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în „asemănare“, în dragoste, ni se face şi harul „simţit“. „Harul se ascunde, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii“ (cap. 77). „Două bunuri ne aduc nouă sfântul har al botezului renaşterii, dintre care unul îl covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul“, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea“. Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip „asemănarea“ (cap. 88).

diadox2Prin această deosebire Diadoh vrea să combată masalianismul. Pentru acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea ca mijloc al experierii harului, nesocoteau taina botezului ca mijlocitoare a harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce combăteau masalianismul (mai ales Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii) preţuind, ca şi adversarii lor, trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul“ lui Dumnezeu de „asemănarea“ cu Dumnezeu, pentru a putea distinge şi harul botezului, care restabileşte acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează treptat „asemănarea“ nu numai prin rugăciune, cum ziceau masalienii, ci prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Porniţi pe calea deprecierii botezului şi a harului nesesizat de conştiinţă dăruit prin această taină, masalienii afirmau că botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşadar nu şterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălăşluieşte şi harul, şi păcatul, şi Duhul Sfânt, şi diavolul.

Această teorie o respinge Diadoh, arătând că, dacă până la botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la botez înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. „Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se ascunde în mintea celor ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii dinspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru.

Ca urmare, aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează Satana asupra sufletului şi după botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul (să nu fie!), ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului“ (cap. 76). Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul (cap. 81). „Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. (…) De aceea harul prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii prin simţurile trupului robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei (cap. 79).

sf-diadoh-al-foticeiiViaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme mai întâi de El întru simţirea inimii“ (cap. 16). Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire nu are nici credinţa pe care crede că o are“ (cap. 21).
După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare au ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. „Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea, deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce afară din vistieriile firii“ (cap. 26). „Dar numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea cu adevărat. (…) Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită.“ De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi“ (1 Tes. V, 19).
Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30). „Simţirea aceasta a minţii“ sau a „inimii“, sau a „sufletului“ nu trebuie înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. „Nimenea să nu nădăjduiască auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „«Pentru că acum umblăm prin credinţă, şi nu prin vedere», zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie vreun glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului“ (cap. 36; vezi şi cap. 37, 38). „Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumină dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea nu se îndoieşte. Căci aşa devine când puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaşului, ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii“ (cap. 40).
Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică nu se face fără lupte. „Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci Satana mângâie sufletul printr-o simţire dulce în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el.“ Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean“ (cap. 31, 32).
Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău, şi să-l facă mai smerit“ (cap. 77).

Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre „teolog“ şi „gnostic“. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoştinţei“, al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă (cap. 7–11).

„Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner (op. cit., 223), este că viaţa duhovnicească apare de la început până la sfârşit ca o «trăire» şi că la orice pas se vorbeşte de «experienţă».“ Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot aşa de potrivită este însă observaţia că „Diadoh aparţine teologiei de sentiment, direcţia pietăţii răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este masalianismul“. Trăirea mistică de care vorbeşte Diadoh nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte – „simţirea minţii“ – este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.

doar ortodox church102

Acatistul Sf. Episcop Diadoh al Foticeii (29 martie)

diadoh1Rugăciunile începătoare: …

Condacul 1

Unindu-ti chipul prin dragoste cu virtutile lui Dumnezeu, te-ai aratat icoana vie a Arhiereului Christos, Sfinte Diadoh. si gustand intru multa simtire dulceata Preasfantului Duh, intru bucuria Tatalui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!

Icosul 1

Viata ta, Sfinte Diadoh, a ramas invesmantata in taina, insa din cuvantul tau ca un mare ascet si cunoscator al dumnezeiestii vietuiri ai stralucit, pom inmiresmat al Raiului din roade vadindu-te:
Bucura-te, hotar al vietuirii celei inalte
Bucura-te, teolog intru largimea vederii duhovnicesti
Bucura-te, vas al smereniei si milei dumnezeiesti
Bucura-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea raului
Bucura-te, chip al negraitei miscari spre Cel Necuprins
Bucura-te, indrazneala ce cauti dragostea Sfintei Treimi
Bucura-te, libertate robita prin dragoste lui Christos
Bucura-te, credinta hranita de stralucirea iluminarii dumnezeiesti
Bucura-te, nevoitor al curatiei
Bucura-te, cuvant ce saturi simtirea duhovniceasca a mintii
Bucura-te, cuvant largit prin contemplatie dupa masura dragostei
Bucura-te, cuvant inchinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare
Bucura-te, Sfinte Diadoh, dascal al isihiei si arhiereasca mladita a imparatiei Sfintei Treimi!

Condacul 2 Continuă lectura

Reclame

Sf. Muceniţă Alexandra Împărăteasa (21 aprilie)


Tropar:
Cel ce voieste tuturor oamenilor mantuirea te-a scos , Alexandra , din ratacire si a asezat inlauntrul tau dorul iubirii Lui. Pentru aceasta, vazand tu marturisirea lui Gheorghe, indata ai tagaduit imparatia cea stricacioasa si, dandu-ti sufletul lui Hristos, te rogi pentru cei ce te cinstesc.

Condac:
Cel ce ravneste ca toti oamenii sa se mantuiasca, chematu-te-a si pre tine, Alexandra, din inchinarea idoleasca la cunosterea Lui, cand te minunai de a lui Gheorghe rabdare intru chinuri si de barbateasca lui staruinta; pentru aceasta , prin moarte naprasnica parasind slava imparatiei, credinciosilor te-ai facut solitoare.

Magalinaria :

Bucura-te , Alexandra, ceea ce de dragostea lui Hristos ai fost strapunsa, si de imparatiile cele stricacioase indata te-ai lipsit, si inainte de moarte de sabie sufletul, in chip minunat, ti l-ai dat Facatorului tau.

Tropar, glas 2 Ca ceea ce cu Hristos impreuna imparatesti si te-ai imbogatit cu indrazneala, dumnezeiasca imparateasa, soleste pentru noi, credinciosii, care te punem mijlocitoare, si vindecarea slabiciunilor si boalelor noastre, Alexandra, iti cerem cu dorire, ca sa fim aflati curati la judecata si sa stam, impreuna cu tine, inaintea Lui.
Stapana, primeste rugaciunile robilor tai si ne izbaveste pre noi din toata nevoia si necazul.
Toata nadejdea mea spre tine o inalt , Maica lui Dumnezeu, pazeste-ma sub acoperamantul tau.

Alexandra, muceniţa lui Hristos Dumnezeu, era soţia împăratului Diocleţian. Deci văzînd ea că Sfîntul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămîne viu şi sănătos s-a înfăţişat înaintea împăratului, în vreme ce aducea el jertfă idolilor, şi s-a mărturisit pe sine creştină; pentru aceea a fost pusă în închisoare. După ce a fost închisă, s-a dat hotărîre ca să fie tăiaţi cei doi, Gheorghe şi Alexandra. Aflînd ea această hotărîre a împăratului, în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu şi şi-a dat sufletul. Continuă lectura

Oare chiar m-am întors de la Athos?


Emisiunea de la + la infinit /”Oare chiar m-am intors de la Athos?”, TVR INFO din 17 decembrie 2011, invitati Dan C. Mihailescu – scriitor, critic şi istoric literar si Costion Nicolescu scriitor si teolog, realizator Razvan Bucuroiu

Emisiunea are o temelie emoționantă, structurată pe mărturia domnului Dan C. Mihăilescu cu privire la experiența acestuia în Sfântul Munte Athos. O mărturie de suflet, discretă, de un mare rafinament, definitivată în minunatul volum Oare chiar m-am intors de la Athos, Humanitas, 2011 . Este foarte corect dacă afirmăm că această mărturisire-reper poate constitui în orice moment un punct de plecare pentru mulți dintre intelectualii de pe la noi în ceea ce privește întâlnirea în taină cu Dumnezeu. (Ionut Trandafirescu)

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Ultima infatisare este la canalul TVR Cultural: Emisiunea „Inapoi la argument” cu HR Patapievici. Interesant in aceasta „aportul” realizatorului, care, plin de sine si sătul de biata ortodoxie romaneasca pe care o si cunoaste foarte bine – conduce discutia la un moment dat spre teme total neînţelese de domnia sa; spre exemplu ecumenismul, modernizarea Bisericii nostre prin „dialog” cu alte „confesiuni creştine”. Nu întâmplător, poate, părintele Ioanichie de la Sihastria a poruncit inchiderea porţilor înainte acestuia când venea în vizită la mănăstire. Problema intelectualilor cu Biserica îl macină, şi asta este un semn bun, dar ceea ce nu înţelege bietul intelectual este ca în dialogul cu Biserica el mai înainte de toate trebuie sa devina şi fiu al acesteia, iar nu unul de povăţuitor şi interpret literar al sfintelor canoane. Cred ca noţiunea de smerenie (supunere, ascultare, etc) este un lucru şi demodat şi nelalocul ei în ceea ce-l priveşte pe distinsul HRP. Dea Domnul să fie luminat şi înţelepţit spre a sa trezire şi mântuire.

În ceea ce-l priveşte pe dl Dan C Mihailescu, e interesant sa vedem cum parcurge urmatorii pasi in urcusul duhovnicesc pe care si-l propune, si, daca intelege in cele din urma „cum vine virusul SIDA de la americani prin monitorul TV….” Doamne ajuta tuturor!

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

https://i2.wp.com/www.libhumanitas.ro/media/catalog/product/cache/1/image/9df78eab33525d08d6e5fb8d27136e95/a/t/athos.png«Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane», se caracterizează extrem de sugestiv şi exact Dan C. Interesul principal al acestei cărţi constă tocmai în faptul că povesteşte întâlnirea unui astfel de om, în acelaşi timp atât de sensibil, cu un spaţiu aparte, cum este Muntele Athos. Cu totul alte reguli şi criterii de orientare structurează viaţa acolo. O rânduială adesea stânjenitoare pentru pelerinul fără voie care este Dan C. Iată-l, de pildă, incapabil să îngenuncheze, ceea ce-mi aduce aminte de frumoasa Eugenia din Nostalghia lui Tarkovski. Nici ea nu putea face acest lucru, cu toate că se afla în ea, cum se află în Dan C., o tânjire secretă, irezistibilă, al cărei glas nu poate fi înăbuşit. Nu este atât o carte despre Athos, cât o carte despre Dan C. Despre răsfrângerea (sau frângerea? sau înfrângerea?) lui de sine în oglinda Athosului. Chipul din această oglindă este redat cu o sinceritate totalã, fără menajamente, fără cosmetizări («Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har»), lucru rar în lumea culturală de azi. Situarea sa pare să fi avut ceva din lupta lui Iacob cu îngerul (Facerea, 32, 24-30), cu farmecul aferent… Cum se ştie, Îngerul este, de fapt, Dumnezeu Însuşi. Iacob s-a luptat ca să-I smulgă binecuvântarea. Până la urmă a obţinut-o, ceea ce-i doresc din inimă şi dragului de Dan C. Însã pentru el lupta abia dacã a început…“ (Costion NICOLESCU)https://i0.wp.com/www.humanitas.ro/files/media/foto-athos.jpg

De la + la infinit este o analiză concisă, sintetică şi clară, legată de tematicile religioase vehiculate curent sau legate de alte fenomene ori evenimente sociale. Credinţa raportată la banul public, dar şi la banii personali, credinţa şi demnităţile publice, credinţa şi fenomenul sportiv, credinţa şi industria muzicală, a filmului şi a divertismentului, credinţa majoritară şi minorităţile (religioase, etnice, sexuale), credinţa şi publicitatea (industria advertisingului) sunt doar câteva dintre temele abordate.

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg