«Memoria şi identitatea ţăranului român nu au nimic în comun cu homosexualitatea»


COMUNICAT AL ONG-URILOR CREŞTINE CARE AU PARTICPAT LA PROTESTUL PAŞNIC DE LA MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN
Protest-anti-homo-la-Muzeul-Taranului-Roman-Studio-Horia-Bernea-Ziaristi-Online-2-20.02.13 În ceea ce privește evenimentele petrecute miercuri, 20 februarie 2013, la Muzeul Țăranului Român, dorim să facem următoarele precizări:
Reprezentanții mai multor ONG-uri românești și alți oameni neafiliați au fost prezenți, în jurul ori 18:00, la Muzeul Tăranului Român, pentru a protesta pașnic față de asocierea instituției cu propaganda homosexuală, prin proiectarea unui film în Studioul “Horia Bernea”. Am considerat și considerăm că memoria și identitatea țăranului român, prezente în MŢR – datorită autenticității prezentării, muzeul a primit, în mai 1996, Premiul Muzeul European al Anului, acordat de Forumul Muzeului European –, nu au nimic în comun cu homosexualitatea. Prin aceasta se încalcă statutul Muzeului Național al Țăranului Român, care la Art. 5 specifică: „Muzeul este organizat astfel încât să armonizeze activităţile unei instituţii muzeale cu acelea ale unui centru de cercetare etnologică”, iar la Art. 6, obiectul de activitate cuprinde: „cercetarea, prin metodele etnologiei, a culturii ţărăneşti trecute şi recente, protejarea patrimoniului muzeal; expunerea şi prezentarea, în expoziţia permanentă şi în expoziţii temporare, a patrimoniului pe care îl deţine” și alte activități ce țin de patrimoniul cultural național românesc.
Promovarea de către muzeu a unor evenimente de țin de mișcarea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) conduce la încălcarea flagrantă a statutului, cu grave consecințe pentru imaginea instituției, repetăm, incompatibilă funciar cu astfel de evenimente. O instituție publică ce depozitează ethosul țăranului român nu poate să fie folosită discreționar în propaganda homosexuală și nici nu i se poate da o altă direcție, improprie, care ține de corectitudinea politică. Dacă globalismul se sprijină pe astfel de valori, noi avem dreptul de a ne apăra identitatea națională. În această cheie trebuie văzut protestul nostru de ieri. Filmul în cauză putea fi proiectat în alt loc, fără să nască discuții. Faptul că s-a dorit să fie proiectat NEAPĂRAT în Studioul „Horia Bernea” arată dorința de a uzurpa valorile la care facem referire și premeditarea provocării de catre cei în cauză, cu complicitatea directorului Virgil S. Nițulescu.
Altă neregulă constatată este aceea că la film intrarea era liberă, deșirating-ul filmului este de +16 ani (în alte țări, acest film poate fi văzut numai de cei care au împlinit 18 ani) – este clasat la categoria „R for strong sexual content”-, fapt care ar trebui să aibă consecințe asupra organizatorilor, care puteau expune copiii unor imagini ce puteau provoca tare psihologice. Credem că în SUA, țara a cărei ambasadă a sprijinit acest proiect, acest fapt ar fi avut consecințe penale. În același timp, filmul, care prezenta viața a două lesbiene care creșteau copii, contravine chiar Codului Civil al României, în care, la articolul 258, paragraful 1, se stipulează: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor”; iar paragraful 4 precizează: „În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie”.
Cele aproximativ 50 de persoane venite la acest protest s-au comportat într-o manieră absolut civilizată, fără a “da buzna” în incintă, așa cum pretind unii dintre promotorii homosexualității în țara noastră. Toate tribulațiile activiștilor pro-homosexualitate, care, prin strategia lor deja cunoscută, își doresc victimizarea și imaginau bâte și alte obiecte contondente, sunt contrazise chiar de oamenii legii prezenți în sală și de imaginile deja făcute publice. Steagul național, chipurile țăranilor lipite pe cartoane și prezența unui fluier sunt departe de imaginea belicoasă pe care o acreditează activiștii în cauză. De altfel, acest comportament non-violent poate fi certificat atât de reprezentanții presei aflați la fața locului (TVR, B1 TV), cât și de forțele de ordine. Singurul incident a fost aruncarea unui pahar de către o activistă spre un protestatar, fapt care poate fi văzut și în imaginile de pe internet.
În încheiere, dorim să menționăm că acest demers a fost continuarea firească a scrisorii deschise din data de 31 ianuarie a. c., prin care peste 40 de ONG-uri cereau retragerea Muzeului din acest parteneriat nefast. Din păcate, d-l director Virgil Nițulescu a ales să se folosească de subterfugii pentru a-și pune în aplicare agenda, pe banii publici și întinând memoria intemeietorului MȚR (al cărui nume il portă studioul: Horia Bernea) și a țăranului român.
În consecință, cerem, în mod public, ca directorul Virgil S. Niţulescu să fie demis din funcția cu care s-a arătat incompatibil, etnologia fiind, în cazul acestuia, o știință pe care nu o întelege și nu o respectă.
Organizațiile semnatare sprijină persoanele care au fost prezente la protestul de la proiecția filmului de propagandă LGBT în Studioul „Horia Bernea”.
Semnează:
• Alianţa pentru Demnitate Naţională – preşedinte Iulian Capsali
• Asociația “Basarabii” – preşedinte Eduard Dumitrache
• Alianța Familiilor din România – director Bogdan Mateciuc
• Asociaţia  “Pro-Vita” București – preşedinte Bogdan Stanciu
• Liga Studenților de la Universitatea Bucureşti
• Liga de Utilitate Publică – preşedinte Rafael Udriște
• Asociația Civică a Tinerilor Creştin Ortodocşi Români – președinte Bogdan Ivan
• Asociația “Tinerii Creștin Ortodocși” – președinte Horia Grama
• Asociaţia HRISDORIA – preşedinte Dorin Augustin Câmpean
• Asociația Tinerilor Ortodocși “Orthograffiti”- președinte Miruna Ionescu
• Revista “Orthograffiti”
• Asociația “Rost”
• Asociația “Predania” – președinte Ion Gurgu
• Asociația Artă și Tradiții Meșteșugărești din județul Alba – preşedinte Petruța Pop
• Asociaţia  Meșterilor Populari din Moldova, Iaşi – preşedinte Marcel Lutic
• Asociaţia “George Ogăraru” pentru Cultură şi Sport – vicepreşedinte Andreea Ogăraru
• Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”
• “Asociația pentru apărarea familiei și copilului”
• Asociația “Familia ortodoxă”
• Asociația Dascălilor din România
• Asociația “Bucovina Profundă” – Suceava
• Fundaţia “Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa
• Liga Distributistă Română “Ion Mihalache” – preşedinte Ovidiu Hurduzeu
• Asociația “Ortodoxia Tinerilor” – preşedinte Claudiu Bălan
• Fundația “Sfânta Irina”
• Asociația “Prietenii de Familie”
• Grupul “Ioan Alexandru”
• Asociația “Casa Gratis Pro Deo”
• Asociatia pentru Cultură și Educație “Sfântul Daniil Sihastrul” – președinte Lucian Cornianu
• Fundația Creștină “Părintele Arsenie Boca”
• Cercul studențesc “Floarea de Foc”
• Revista “Foaie Națională”
• Asociația “Copil dorit” – președinte Simona Verman
• Asociația “Triada”
• Asociaţia Iniţiativa Creştin-Ecologistă – preşedinte Ing. Gheorghe Cionoiu
• Asociația “Prietenii Sfântului Efrem cel Nou” – preşedinte pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

EXPOZIŢIA «MĂŞTI LA VENEŢIA» SAU CUM CĂPUŞEAZĂ LGBT-UL ACŢIUNILE CULTURALE ALE MȚR
afismastilavenetiaPe 18 februarie 2013, la Muzeul Țăranului Român, în  Sala Foaier, s-a deschis expoziţia colectivă de fotografie având ca titlu MĂŞTI LA VENEŢIA. Tot în contextul acestei expuneri, Institutul Italian de Cultură a  organizat astăzi, 21 februarie, o petrecere-carnaval care avea ca scop să oglindească „atmosfera de veselie trăită în această perioadă în multe pieţe din Italia”.
Aparent, toate bune și frumoase. Numai că publicul vizitator a constatat cu stupoare că la intrarea în Sala Foaier un grup reprezentant al LGBT (lesbiene, gay, bisexuali si transgender – cum se definesc după propria descriere) demonstra bine-mersi cu pancarde gen: Muzeul Fascist al Țăranului Român sau Homofobia nu e o soluție pentru România. Dar de ce ar fi homofilia?
De fapt, comportamentul lor era vădit duplicitar: nu știau ce să facă mai întâi – să protesteze sau să îi fotografieze pe cei care se întâmpla să se apropie de ei și să nu împărtășească aceeași opinie. Cineva cerea vehement demisia directorului adjunct, persoana în cauză neștiind care este, mai exact, omul la care se referă (Muzeul Țăranului are mai mulți directori adjuncți).
Ca impresie generală mi s-a părut ceva jalnic, în primul rând din punct de vedere estetic. Pancarde scrise cu pixul pe carton sau cu carioca roșie. Era limpede pentru orice spectator neangajat că sunt un grup care căpușează evenimentul inițiat de Institutul Italian de Cultură, venit acolo să execute un ordin.
Îmi permit o simplă întrebare: Ce părere are despre această asociere poluantă din punct de vedere simbolic (din punctul meu de vedere) Institutul Cultural Italian?
La final, accesul în sala cu măști venețiene s-a dovedit de-a dreptul utopic. Vizitatorii  expoziției au format o maree de oameni care ieșeau ca la mitingurile electorale cu farfurii de plastic, pe care fiecare primise de-ale gurii. Cu alte cuvinte, dragi vizitatori ai Muzeului Țăranului Român, judecata trece prin stomac. Așa a zis inițial Feuerbach, după care formula a fost preluată de materialiștii dialectici și iată că se perpetuează până astăzi în politica instituțională a marxiștilor culturali.
Având în vedere faptul că protestul minoritarilor LGBT era neautorizat, am sunat la 112. Spre surprinderea mea, echipajul de poliție m-a anunțat ritos că ei nu pot interveni în nici un fel, întrucât directorul general al Muzeului Țăranului Român și-a dat acordul pentru desfășurarea protestului comunității homosexualilor. Cu alte cuvinte, directorul general și-a dat acordul ca cineva să protesteze împotriva propriului muzeu! Argumentul e de clasa a 9-a. Dacă Muzeul Țăranului este fascist, așa cum pretindeau unii protestatari, domnul director general al Muzeului Țăranului Român este fascist. E ca și cum ai vrea să îți tai propria cracă de sub picioare. E ca și cum ai fi pe undeva masochist.
Voi reveni în curând cu filmări și fotografii.
Îi rog pe toți prietenii mei reali sau virtuali, interesați de miza care este pusă în joc în această luptă, să popularizeze informațiile pe care o să vi le furnizez pe viitor.
LGBT-ul anunță acțiuni de protest în cadrul Muzeului Țăranului și în zilele care vor veni.
Ciprian VOICILĂ,
sociolog la Muzeul Țăranului Român
(22 februarie 2013)

 

Reclame

NU VOM UITA! „Un sfert de veac de la demolarea Mănăstirii Văcăreşti”


Un sfert de veac de la demolarea Mănăstirii Văcăreşti

Ultimele zile ale Mănăstirii Văcăreşti

Iarna 1985 – 1986 a fost ultima pentru Mănăstirea Văcărești. În ciuda protestelor interne și internaționale soarta ei fusese pecetluită. O ultimă încercare de salvare a ansamblului a avut-o un grup de istorici și oameni de artă, în frunte cu profesorii Dinu C. Giurescu și Răzvan Theodorescu. Redactor: Doina Teodoru Imaginea: Valentin Ilie
Realizator: Lucia Hossu Longin

Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti

Biserica Manastirii Vacaresti

Manastirea Vacaresti 

Se implinesc doua decenii de la unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria Romaniei: distrugerea Manastirii Vacaresti. La galeria Uniunii Arhitectilor din Romania, din Calea Victoriei 126, Nicolae Ghinea, arhitect de profesie, martor al acelor evenimente dramatice, a prezentat o expozitie de fotografii inedite (prima de acest gen), infatisand ultimele momente de verticalitate ale bisericilor demolate de „Geniul Carpatilor”. Nu mai putin de 22 de lacasuri de cult, unele monumente de o inestimabila valoare, au cazut prada, in anii ’80, furiei totalitare, fiind rase de pe fata pamantului, translatate, ascunse dupa blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fara frica de Dumnezeu. Multi dintre cei care au contribuit, intr-un fel sau altul, la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului roman se plimba azi linistiti printre noi. Au vile si masini luxoase, copii si nepoti bine vazuti in societate. Cateodata, insa, in somnul lor putin si adesea cotropit de cosmare, le apar chipurile blande ale sfintilor de pe peretii batrani ai bisericilor, loviti nemilos de fierul buldozerelor…

Cea mai mare manastire din sud-estul Europei 

Biserica Manastirii VacarestiConstructia Manastirii Vacaresti a fost inceputa la 1716 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Tara Romaneasca, om de mare cultura si rafinament. In anul 1730 acesta moare din cauza ciumei si este inmormantat chiar in biserica ridicata de el. La conducerea tarii vine insa fiul sau, Constantin, cel care continua lucrarea tatalui. Construieste inainte de 1736 paraclisul de pe latura estica a incintei si o noua curte. Ansamblul astfel format se intindea pe 18.000 mp si era cel mai important monument de arhitectura al secolului 18 si, totodata, cea mai mare manastire din sud-estul Europei. In 1848 Vacarestiul devine loc de detentie pentru capii revolutiei. Din 1864 se transforma in inchisoare oficiala de stat. Urmeaza apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autoritatilor determina degradarea continua a edificiului. Totusi, prin anul 1973 lumea arhitectilor bucuresteni avea sa primeasca o veste imbucuratoare: inchisoarea Vacaresti este dezafectata si se demareaza preoiectul de restaurare a lacasului. Lucrarea a fost incredintata unui colectiv de specialisti condus de arh. Liana Bilciurescu. Arh. Gheorghe Leahu, cel care raspundea de numeroase lucrari de arhitectura din zona Berceni, Oltenitei, Piata Sudului, a vizitat santierul impreuna cu cativa colegi entuziasti, dornici sa afle ce se ascundea de atata timp in spatele zidurilor de cetate ale manastirii. Pe vremea aceea, Gh. Leahu nici nu banuia ca va fi autorul celei mai dramatice marturii despre distrugerea importantului monument.

Vacarestii inainte de furtuna 

Vacarestii inainte de furtuna Cu putin timp inainte de cutremurul din 1977, latura de est, cuprinzand Casa Domneasca, Galeria pe doua nivele, Paraclisul si partial Staretia erau aproape in intregime restaurate, urmand ca lucrarile sa continue si la biserica. Seismul din ’77 avea sa produca cateva stricaciuni lacasului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenta, astfel incat sa necesite demolarea. Tot in acel an, Directia Monumentelor Istorice a fost desfiintata si patrimoniul arhitectural al tarii a ramas la discretia clanului ceausist. Harta Bucurestiului devenise o tabla de joc pe care Nicolae Ceausescu se juca de-a edilul, punand la pamant cartiere intregi, mutand sau distrugand biserici dupa bunul lui plac. In spatele lui, o suita de oameni de incredere ii cantau in struna, in frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pana, vicepresedintii primariei Dumitru Necsoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucuresti, Constantin Jugurica si arh. Sef al orasului, Paul Focsa. Pe nepusa masa, dictatorul descindea in anumite cartiere. Dadea de cateva ori din mana si, peste cateva zile, totul era sters de pe suprafata pamantului. Asa au fost distruse, numai in Bucuresti peste 22 de biserici.

Biserica Manastirii Vacaresti (interior)Pentru Manastirea Vacaresti ziua fatidica a fost in 2 decembrie 1984. Ceausescu, insotit de apropiatii lui, a facut aici o vizita inopinata. Urand cu patima aceasta zona, el a ordonat sa se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Manastirii Vacaresti. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabila au urmat zile si nopti de cosmar, in incercarea disperata de a-l salva. S-a apelat la toate mijloacele omenesti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Libera”, in paralel cu propunerea unor solutii tehnice in masura sa evite demolarea edificiului. Zadarnic! „Marele ctitor” era de neclintit. Memorii semnate de personalitati culturale ale vremii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) nu au putut sensibiliza in nici un fel clanul dictatorial, care incepuse practic distrugerea. Se credea ca Ceausescu ura Vacarestiul pentru ca aici fusese inchis, ca detinut de drept comun sau politic, in tinerete. In lupta pentru salvarea monumentului a fost implicata si presedinta de onoare a Uniunii Arhitectilor din Romania, nonagenara doamna Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovaraselor Suzana Gadea si Tamara Dobrin, figuri de trista amintire ale „epocii de aur”, carora putin le pasa de biserici, de monumente, icoane sau de spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbata prin C.C. in bataie de joc, de la un birou la altul, obligata sa suporte obraznicia zelosilor ofiteri de Securitate postati la fiecare usa.Ruine Vacaresti

„Cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa” 
In acelasi timp, in presa vremii apareau articole care-l omagiau pe Ceausescu si „faptele lui de vitejie”. La inceputul anului 1986, pe numai putin de 9 coloane, apare in revista Saptamana articolul „Minciuna are picioare scurte”, semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iata un fragment: Hotararea conducerii de partid si de stat de a construi un centru civic, pe masura imperativelor epocii pe care o traim, a fost intampinata cu reala bucurie de locuitorii Capitalei […]. Nu este nici un motiv de suparare, ci dimpotriva, cetatenii orasului se mandresc sa participe in mod direct la o lucrare pe cat de nobila, pe atat de utila„. Iar la sfarsitul textului scrie:Capitala Romaniei traieste acum cel mai frumos moment urbanistic din intreaga sa existenta, iar bucuria locuitorilor sai nu poate fi adumbrita de nici o propaganda ostila si mincinoasa„!  Atunci, pe vremea celui mai frumos moment urbanistic„, cum il denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a disparut o cincime din suprafata construita a vechiului Bucuresti, s-au distrus Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”, capela acestuia si inegalabila Manastire Vacaresti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea „cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa”. La sfarsitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti sesizeaza Studioul Buftea ca in timpul operatiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de razboi, a fost afectat grav monumentul istoric Vacaresti. In incinta manastirii s-au folosit aruncatoare de flacari, petarde si o mare masa de ostasi si vehicule grele, tunuri si tancuri. In adresa se mentionau fapte grave de vandalism in timpul filmarilor, printre care: „fracturarea crucii din marmura a unuia dintre ctitorii manastirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; fortarea lacatelor si a drugilor de fier care inchideau paraclisul, precum si a usii altarului Bisericii Mari”. Aceasta opera de distrugere a fost intregita de niste tigani pripasiti in zona, care au gasit usile lacasului deschise. Au intrat si au pus mana pe tot ce le-a iesit in cale. In carutele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane pe lemn datand din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.

Orasul fara inima

Ruine VacarestiLuna decembrie a anului 1986 a fost trista pentru bucuresteni. Manastirea Vacaresti, inima care batea pentru ortodoxia romaneasca, dispare pentru totdeauna de pe pamant, ramanand doar in fotografii si in amintirile oamenilor. Orasul parea asediat, cu sufletul smuls din piept. Rani adanci rasareau zilnic in trupul lui, buldozerele sfartecau cu dintii lor mari bucati din biserici vechi, sfaramau sfintii pictati pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucurestenii stateau pe margini si plangeau neputinciosi. In cartea sa Distrugerea Manastirii Vacaresti, arh Gh. Leahu consemneaza emotionant: „Pe 11 decembrie 1986, dupa-amiaza, inainte de inserare, cand nu te mai puteai apropia de fosta manastire din cauza cordoanelor de securisti si de militari ce inconjurau zona, am trecut cu jale in suflet prin Piata Sudului, sa-mi iau ramas bun de la fostul monument. Intreaga incinta din fata nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc si Staretia erau fara acoperisuri si fara zidurile de la etaje, din biserica se smulgeau ferestrele, lasand mari orbite negre in zidurile sfaramate. Pana la 15 decembrie 1986, in preajma Craciunului, terenul pe care fusese ridicata intre 1716-1740 falnica manastire era complet liber, totul fusese ras de pe fata pamantului”.

Ultimul preot de la Vacaresti 
Pictura de pe peretii interioriDumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici inainte de distrugerea sfantului lacas. Povestea vietii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tata iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevarat. Fiica sa, doamna Elena Visinescu, ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint in timpul terorii comuniste. „Tata s-a nascut la 16 iunie 1907 in comuna Siscani, judetul Husi. A fost pe front in cel de-al Doilea Razboi Mondial, in regimentul 2 Dorobanti. Era preot capitan. A primit multe decoratii, printre care Steaua Romaniei cu spada, pentru pretioasele servicii spirituale. Tot timpul cat a stat pe front, in genunchi prin transee, in frig, ploaie si zloata, cu bombele explodand deasupra lui, a avut la piept o fotografie de-a noastra, cu mama, cu sora mea si cu mine. O pastrez si acum. E mototolita pentru ca a tinut-o la inima, intr-un buzunar”. Dupa terminarea razboiului preotul Argint slujeste, incepand cu 17 iulie 1947, la Manastirea Vacaresti. Tot in acelasi perimetru se afla si temuta inchisoare. Din cand in cand, detinutii erau lasati sa vina la slujba in biserica. In timpul spovedaniei unii dintre ei ii dadeau preotului biletele pentru familie. Urmarit indeaproape de Securitate, parintele Argint este acuzat la un moment dat ca duce corespondenta intre puscariasi si rudele lor. El mai este invinut si de tiparirea unor manifeste anticomuniste. „Imi amintesc perfect, de parca ar fi fost ieri”, marturiseste fiica preotului. „Tata ma trimitea adesea la parintele Nica Tuta, langa Patriarhie, sa duc literele de plumb, cu care se tipareau manifestele. Eu atunci nici nu stiam ce fac, pentru ca nu-mi spunea. Imi zicea atat: nu te uita in stanga, nu te uita in dreapta! Mergi inainte si nu te opri decat atunci cand il vezi pe parintele Tuta!”

Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. In miez de noapte, o masina neagra a Securitatii a urcat scrasnind din roti Dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. „Ce faci parintele, te tii de corespondente cu detinutii?”, l-au intrebat agentii in timp ce-l urcau in masina. De atunci, sotia si cele doua fiice nu l-au mai vazut multa vreme. Parintele Dumitru Argint a fost „arestat pentru multiplicarea de publicatii interzise” si condamnat de Tribunalul Militar Bucuresti la 4 ani si 6 luni inchisoare. Ulterior i s-a mai adaugat o pedeapsa suplimentara de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioada crancena. Preoteasa era invatatoare de profesie, dar nu mai avea voie sa practice aceasta meserie. Asa ca a fost nevoita sa se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Romane. Trebuia sa-si intretina cele doua fiice. „Biata mama, niciodata nu s-a plans, dar noi stiam ce e in sufletul ei. Venea acasa franta de oboseala, cu mainile tremurand. Avea bratele ei albe si frumoase pline de vanatai si de rani, pentru ca trebuia sa care zeci de suluri de linoleum singura”. Viata a fost nemiloasa. Elena si-a „serbat” majoratul fiind la „vorbitorul” de la Poarta-Alba, privindu-si tatal incatusat, dupa garduri de sarma ghimpata. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebes, Jilava. Torturat, batut, umilit, preotul Dumitru Argint a indurat ca un martir totul. Cand s-a eliberat, era o mana de om. Slab si trist. Niciodata nu a vorbit familiei despre durerile suferite in inchisoare. Niciodata nu s-a plans. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tamplar, apoi gestionar de materiale. In cele din urma i s-a permis sa fie preot din nou, in 1966 dandu-i-se parohia 23 August. Din 1967 pana in 1977 a fost preot paroh la o biserica din Balta Alba. A fost chemat la Domnul in data de 16 mai 1988, la 81 de ani.

Rana vie 
Ce a mai ramasAzi, locul unde se ridica spre cer Manastirea Vacaresti e pustiu si rece. Ceausescu, in paranoia lui, ar fi vrut sa construiasca acolo ceva ce nu s-a mai pomenit in toata lumea! Un edificiu grandios al „epocii de aur”, un complex care sa aiba o sala de sport si congrese, cu 12.000 de locuri. Pana in decembrie 1989 au fost realizate lucrarile de infrastructura si subsoluri multiple, care, insa, au ramas in forma de santier. Tiganii au furat tot ce au gasit. Au taiat fiare, au rupt caramizi. Acum, mormane de gunoaie, cadavre de animale si uneori de oameni, fiare si bucati de mobila putrezesc intr-o lumina agonizanta si iute, aratand cat de mult le pasa guvernantilor de aceasta zona. Sau poate altceva se ascunde in spatele acestei indiferente? Vom afla, poate, curand. Pana atunci, rana de nevindecat, situata pe Calea Vacaresti 391-393, inca doare.

Filmul documentar: Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia


NOTA: Prima parte a documentarului, Deportarile in Siberia, a fost difuzata de TVR 1 in data de 29 martie in mod incomplet. Din acest motiv si la cererea autorilor, am sters acea preluare cu filmul de pe site-ul Youtube.

Basarabia. Asa cum fost. Deportarile romanilor basarabeni in Siberia

Ocupaţia sovietică în Basarabia a stat sub semnul deportărilor în Siberia a zeci de mii de români. Documentarul prezintă mărturiile halucinante ale celor câţiva români basarabeni care au supraviețuit Gulagului bolşevic, martori ai atrocităților comise de puterea comunistă împotriva inocenţilor, precum şi dârzenia cu care aceştia şi-au păstrat valorile creștine și românești.

Eveniment – carte si DVD: “SA NU NE RAZBUNATI!”, de monahul Moise

Cu ani în urmă, m-am gândit să alcătuiesc un fel de Pateric cu figuri şi întâmplări deosebite din temniţele comuniste. Am citit memoriile celor trecuţi prin puşcării, am stat de vorbă cu foşti deţinuţi politici şi-am cercetat, săptămâni la rând, dosarele de la CNSAS.

Ulterior, un grup de oameni inimoşi a avut ideea construirii unei arhive video, cu filmări de nivel profesional, cu foştii deţinuţi politici. După aproape un an şi jumătate, s-au adunat sute de ore de filmare, cu mărturii foarte interesante.

Viziunea Patericului s-a modificat substanţial şi cititorul are acum în mână o primă apariţie din seria Să nu ne răzbunaţi!

Sub acest titlu vor fi reunite cărţi cu mărturii (din interviurile filmate şi din ceea ce am adunat înainte) şi  dvd-uri cu filme documentare.

Acest prim volum ne pune în faţă drama celei mai pătimite părţi a pământului românesc, Basarabia.

monahul Moise

Cartea conţine un dvd cu filmele:

  • Deportările în Siberia
  • Deţinuţii politici din Basarabia
  • Foametea din Basarabia (1946-1947) 

Cei care vor să primească gratuit prefaţa cărţii şi apoi întreaga carte în format electronic, sunt rugaţi să introducă adresa de email în formularul de aici

Le mulţumim tuturor celor care ne respectă munca şi nu vor pirata dvd-ul şi nici nu vor dori să beneficieze de conţinutul lui altfel decât cumpărând cartea. Doar aşa proiectul părintelui Moise poate merge mai departe.

Vă recomandăm să citiţi şi despre proiectul Cuvânt Ortodox, proiect prin care cărţile pot ajunge la dumneavoastră la un preţ cât mai mic.

Troparul, viața și acatistul Sfântului Ioan Rusul – 27 mai


„Cel ce te-a chemat pe tine de pe pamant la lumea cea cereasca tine si dupa moarte, neschimbat, trupul tau, Sfinte. Caci tu in Asia ai fost dus prizonier si acolo te-ai unit cu Hristos, Ioane. Deci pe Acela roaga-L sa mantuiasca sufletele noastre.”

sf_ioan_rusul_evia2Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.

sfantul-ioan-rusu

Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.

Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: „Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.” Continuă lectura